MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 928/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 928         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Vineri, 24 noiembrie 2017

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 544 din 13 iulie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 76 alin. (2) din Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor

 

DECIZII ALE PRIM-MINISTRULUI

 

704. - Decizie privind numirea membrilor Consiliului de Programare Economică

 

705. - Decizie pentru modificarea pct. 7 din anexa la Decizia prim-ministrului nr. 135/2013 privind stabilirea componenţei nominale a Consiliului consultativ al Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 60 din 18 septembrie 2017 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept)

 

Rectificări la:

 - Decizia prim-ministrului nr. 695/2017;

 - Decizia prim-ministrului nr. 696/2017

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 544

din 13 iulie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 76 alin. (2) din Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona Maya Teodoroiu - judecător

Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 76 alin. (2) din Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, excepţie ridicată de Victor Cuzic în Dosarul nr. 858/39/2015 al Tribunalului Botoşani - Secţia a li-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.873D/2016.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 22 septembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 858/39/2015, Tribunalul Botoşani - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 76 alin. (2) din Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor. Excepţia a fost invocată de reclamantul Victor Cuzic, în cadrul acţiunii de contencios administrativ având ca obiect soluţionarea cererii de anulare a Dispoziţiei de imputare din 14 august 2015 şi a Adresei din 9 octombrie 2015, emise de Ministerul Justiţiei - Administraţia Naţională a Penitenciarelor

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că textul de lege criticat aduce atingere art. 1 alin. (4) şi (5) din Legea fundamentală, „prin aceea că deleagă unui membru al Guvernului atribuţia de a reglementa cercetarea asupra pagubelor patrimoniale produse în exerciţiul activităţii de funcţionar public cu statut special, prin emiterea unor acte cu caracter administrativ, ceea ce determină o stare de incertitudine juridică, şi nu respectă cerinţele de stabilitate şi previzibilitate impuse de textul constituţional. De asemenea susţine că prevederile de lege criticate contravin art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie, întrucât răspunderea patrimonială a unui funcţionar public cu statut special ar trebui reglementată prin lege organică, iar nu prin ordin al ministrului justiţiei. Astfel, răspunderea patrimonială, conform cap. VI din Legea nr. 293/2004, are legătură cu modul de executare a raportului de serviciu. În condiţiile angajării acesteia, este afectată executarea raportului de serviciu al unui funcţionar public cu statut special, atât timp cât implică stabilirea vinovăţiei acestuia, raport de serviciu care trebuie reglementat prin lege organică, având în vedere considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 392 din 2 iulie 2014. Prin Decizia nr. 803 din 24 noiembrie 2015, Curtea Constituţională a constatat că prevederile referitoare la atragerea răspunderi] disciplinare a funcţionarilor publici cu statut special sunt neconstituţionale, atât timp cât nu sunt reglementate prin lege organică. Considerentele de la paragraful 15 al acestei decizii sunt valabile şi în cazul prevederilor art. 76 alin. (2) din Legea nr. 293/2004. Reguli esenţiale în materia efectuării cercetării prealabile, precum stabilirea compunerii comisiei de cercetare, atribuţiile şi activitatea comisiei de cercetare, modul de sesizare şi procedura de lucru a comisiei, precum şi actele emise ca urmare a parcurgerii procedurii, nu sunt reglementate prin lege organică în ce priveşte momentul constatării pagubei, autorul excepţiei susţine că prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 1.760/C/2013, emis în baza art. 76 alin. (2) din Legea nr. 293/2004, s-au adus completări esenţiale la lege, completări care nu se regăsesc în textul legii organice. Se fac distincţii artificiale, fără suport semantic, între „momentul luării la cunoştinţă despre pagubă” şi „momentul constatării pagubei”, de natură a atrage prelungirea duratei cercetării administrative şi de a eluda principiul soluţionării cu celeritate a sesizărilor îndreptate împotriva funcţionarilor publici. Cât priveşte actele emise ca urmare a parcurgerii procedurii, autorul excepţiei susţine că Ordinul ministrului justiţiei nr. 1.760/C/2013 prevede o extindere a termenelor de emitere care pot provoca o prelungire esenţială a cercetării administrative, de peste 8 luni, neprevăzuta de nicio lege organică.

6. Tribunalul Botoşani - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi-a exprimat opinia în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care invocă Decizia nr. 239 din 19 aprilie 2016, prin care Curtea Constituţională a reţinut că aspectele esenţiale privind răspunderea patrimonială a funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare sunt prevăzute în art. 76 din Legea nr. 293/2004. Prin ordin al ministrului justiţiei se detaliază procedura stabilirii răspunderii patrimoniale a funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, iar nu aspecte esenţiale privind statutul acestora. De asemenea, Curtea a stabilit că, în cauză, nu pot fi reţinute considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 392 din 2 iulie 2014.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, consideră că prevederile legale criticate nu aduc atingere art. 1 alin. (4) şi (5) şi art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie, modalitatea de reglementare încadrându-se în marja de apreciere a legiuitorului şi în dreptul său de a delega în mod expres reglementarea anumitor aspecte, mai ales a celor de natură organizatorică, prin acte administrative de nivel inferior (hotărâri ale Guvernului sau ordine ale miniştrilor). Conform metodologiei ordonate de art. 76 alin. (2) din Legea nr. 293/2004 şi aprobate prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 1.760/C/2013, răspunderea patrimonială a funcţionarilor publici cu statut special se angajează dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) există o pagubă reală şi certă, determinată cantitativ şi valoric; b) paguba s-a produs printr-o faptă cu caracter ilicit săvârşită de către un funcţionar public cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, constând în încălcarea ori neîndeplinirea obligaţiilor de serviciu ce îi reveneau prin actele normative în vigoare, regulamente sau fişa postului; c) încălcarea ori neîndeplinirea obligaţiilor de serviciu stabilite prin actele normative în vigoare, regulamente sau fişa postului s-a produs cu vinovăţie; d) între fapta cu caracter ilicit şi paguba materială produsă există un raport de cauzalitate; e) cel vinovat avea calitatea de funcţionar public cu statut special în sistemul administraţiei penitenciare la data săvârşirii faptei cu caracter ilicit. Conform aceleiaşi metodologii, existenţa faptei, a pagubei produse, a vinovăţiei persoanei, a legăturii de cauzalitate şi a celorlalte elemente care angajează răspunderea patrimonială se stabilesc în urma unei cercetări administrative, efectuate de către o comisie constituită din dispoziţia conducătorului instituţiei. Cu ocazia cercetării administrative este necesară chemarea în vederea ascultării, a persoanei cercetate, în legătură cu producerea pagubei, aceasta putând da explicaţii scrise. Pe baza dosarului cercetării administrative, conducătorul instituţiei sau, după caz, conducătorul ierarhic superior acestuia poate hotărî obligarea persoanei vinovate la acoperirea pagubei. În acest sens este emisă dispoziţia de imputare în termen de maximum 30 zile de la data la care comisia de cercetare administrativă înregistrează procesul-verbal ce consemnează rezultatul cercetării administrative. Pe de altă parte, conducătorul ierarhic superior poate hotărî scăderea din evidenţa financiar-contabilă a valorii pagubei produse prin fapte sau împrejurări pentru care nu se stabileşte răspunderea patrimonială, cu avizul ordonatorului de credite ierarhic superior. Aşadar, instituţia răspunderii patrimoniale este reglementată la nivel primar, prin lege organică, iar nu printr-un act administrativ, doar aspecte specifice emiterii dispoziţiei de imputare şi semnării angajamentului de plată, de natură administrativă, fiind detaliate prin ordinul ministrului justiţiei. Totodată, instanţele de contencios administrativ au competenţa de a aprecia asupra conformităţii cu legea a metodologiei aprobate prin ordinul ministrului justiţiei, iar atunci când constată că dispoziţiile acesteia contravin legii, pot dispune anularea acestora. În final se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 239 din 19 aprilie 2016.

9. Avocatul Poporului arată că îşi menţine punctul de vedere, astfel cum a fost reţinut în Decizia Curţii Constituţionale nr. 576 din 12 iulie 2016

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere depus la dosar de partea Administraţia Naţională a Penitenciarelor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 76 alin. (2) din Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 10 aprilie 2014, având următorul conţinut: „Repararea pagubelor aduse Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi unităţilor de penitenciare în situaţiile prevăzute la alin. (1) se dispune prin emiterea de către directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor ori de către directorii unităţilor de penitenciare a unei dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin semnarea unui angajament de plată, conform metodologiei stabilite prin ordin al ministrului justiţiei. Împotriva dispoziţiei de imputare personalul în cauză se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, în condiţiile legii. Dreptul de a emite dispoziţia de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii pagubei/ Dispoziţiile art. 76 alin. (1), la care fac referire dispoziţiile de lege criticate, au următorul cuprins: „Răspunderea patrimonială a funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare se angajează în următoarele situaţii:

a) pentru pagubele produse cu vinovăţie în patrimoniul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor sau, după caz, al unităţilor din subordinea acesteia;

b) pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;

c) pentru nerestituirea în termenul legal a contravalorii unor bunuri primite ce nu i se datorau şi care nu mai pot fi restituite în natură, precum şi a unor servicii ce i-au fost prestate în mod necuvenit. “

13. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 privind egalitatea în faţa legii, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 44 privind dreptul de proprietate privată. De asemenea se invocă prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil, şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la această Convenţie, privind protecţia proprietăţii private.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii prevederilor art. 76 alin. (2) din Legea nr. 293/2004, prin raportare la dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5) şi ale art. 73 alin. (3) lit. j), prin Decizia nr. 239 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 1 iulie 2016, şi prin Decizia nr. 576 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 689 din 6 septembrie 2016.

15. Prin Decizia nr. 239 din 19 aprilie 2016, paragrafele 19-23, Curtea a reţinut că art. 76 din Legea nr. 293/2004 reglementează răspunderea patrimonială a funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare. Răspunderea patrimonială este condiţionată de existenţa raportului de serviciu al funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi, astfel, reprezintă un aspect al statutului acestor funcţionari publici. Art. 76 alin. (1) enumera situaţiile în care se angajează această formă de răspundere a funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, după cum urmează: pentru pagubele produse cu vinovăţie în patrimoniul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor sau, după caz, al unităţilor din subordinea acesteia; pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit; pentru nerestituirea în termenul legal a contravalorii unor bunuri primite ce nu i se datorau şi care nu mai pot fi restituite în natură, precum şi a unor servicii ce i-au fost prestate în mod necuvenit. Alin. (2) al art. 76 din aceeaşi lege prevede că repararea pagubelor se dispune prin emiterea de către directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor ori de către directorii unităţilor de penitenciare a unei dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin semnarea unui angajament de plată, „conform metodologiei stabilite prin ordin al ministrului justiţiei*. Totodată, art. 76 alin. (2) prevede că, împotriva dispoziţiei de imputare, personalul în cauză se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, în condiţiile legii, iar dreptul de a emite dispoziţia de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.

16. La paragraful 14 al Deciziei nr. 576 din 12 iulie 2016, Curtea a constatat că aspectele esenţiale privind răspunderea patrimonială a funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, cum sunt: situaţiile în care se angajează răspunderea patrimonială, organul care poate dispune angajarea acestei răspunderi, actul prin care se dispune angajarea răspunderii patrimoniale, termenul în care se poate emite dispoziţia de imputare, modalitatea de contestare a dispoziţiei de imputare, termenul de prescripţie a dreptului de a emite dispoziţia de imputare sunt prevăzute în art. 76 din Legea nr. 293/2004. Astfel, potrivit dispoziţiilor de lege criticate - art. 76 alin. (2) din Legea nr. 293/2004, repararea pagubei se dispune prin emiterea dispoziţiei de imputare sau, după caz, prin semnarea unui angajament de plată, „conform metodologiei stabilite prin ordin al ministrului justiţiei. În acest sens a fost emis Ordinul ministrului justiţiei nr. 1.760/C/2013 pentru aprobarea Metodologiei privind stabilirea răspunderii patrimoniale a funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 31 mai 2013. Aşadar, Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor de lege criticate, prin ordin al ministrului justiţiei se detaliază procedura stabilirii răspunderii patrimoniale a funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, iar nu aspecte esenţiale privind statutul funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare. Totodată, aspectele esenţiale privind răspunderea patrimonială a funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare sunt reglementate prin art. 76 din Legea nr. 293/2004. Întrucât, potrivit art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie, statutul funcţionarilor publici se reglementează prin lege organică şi ţinând cont de faptul că aspectele esenţiale privind răspunderea patrimonială a funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare sunt reglementate prin Legea nr. 293/2004, iar prin ordin al ministrului justiţiei se detaliază doar procedura privind stabilirea acestei forme de răspundere, Curtea a constatat că susţinerile autorilor excepţiei privind încălcarea art. 73 alin. (3) lit. j) şi art. 1 alin. (4) şi (5) din Constituţie sunt neîntemeiate.

17. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudenţa Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

18. Având în vedere aceste argumente, nu pot fi reţinute, în cauză, considerentele Deciziei nr. 803 din 24 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 18 ianuarie 2016, prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 293/2004 sunt neconstituţionale.

19. Cât priveşte criticile referitoare la dispoziţiile Ordinului ministrului justiţiei nr. 1.760/C/2013 pentru aprobarea Metodologiei privind stabilirea răspunderii patrimoniale a funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, Curtea reţine că acestea nu pot fi primite, deoarece instanţele de contencios administrativ au competenţa de a aprecia asupra conformităţii cu legea a metodologiei aprobate prin ordinul ministrului justiţiei, iar nu Curtea Constituţională.

20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Victor Cuzic în Dosarul nr. 858/39/2015 al Tribunalului Botoşani - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 76 alin. (2) din Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Botoşani - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 13 iulie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Ioana Marilena Chiorean

 

DECIZII ALE PRIM-MINISTRULUI

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

privind numirea membrilor Consiliului de Programare Economică

 

Având în vedere propunerea formulată de preşedintele Comisiei Naţionale de Prognoză, avizată de ministrul finanţelor publice, înregistrată la Cabinetul prim-ministrului cu nr. 5/7.530 din 13 noiembrie 2017,

în temeiul art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare, şi al art. 8 alin. (4) şi (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2007 privind organizarea şi funcţionarea Comisiei Naţionale de Prognoză, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Art. 1. - Se numesc în calitatea de membri ai Consiliului de Programare Economică persoanele prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta decizie.

Art. 2. - La data intrării în vigoare a prezentei decizii, Decizia prim-ministrului nr. 83/2008 privind numirea membrilor Consiliului de Coordonare a Activităţii de Previziune, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 323 din 24 aprilie 2008, se abrogă.

 

PRIM-MINISTRU

MIHAI TUDOSE

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Roxana-Cezarina Bănică

 

Bucureşti, 24 noiembrie 2017.

Nr. 704.

 

ANEXĂ

 

Lista membrilor Consiliului de Programare Economică

 

1. Ion Ghizdeanu - preşedinte, Comisia Naţională de Prognoză

2. Emilian Dobrescu - academician, Academia Română

3. Marin Dinu - profesor universitar doctor, Academia de Studii Economice, Facultatea de Economie Teoretică şi Aplicată

4. Cristian Socol - profesor universitar doctor, Academia de Studii Economice, Facultatea de Economie Teoretică şi Aplicată

5. Cristian Florin Ciurlău - conferenţiar universitar doctor, Academia de Studii Economice, Facultatea de Cibernetică, Statistică şi Informatică Economică

6. Andrei Tudorel - profesor universitar doctor, Academia de Studii Economice, Facultatea de Cibernetică, Statistică şi Informatică Economică

7. Leonard Cazan - director ştiinţific, Asociaţia pentru Studii şi Prognoze Economico-Sociale (ASPES)

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

pentru modificarea pct. 7 din anexa la Decizia prim-ministrului nr. 135/2013 privind stabilirea componenţei nominale a Consiliului consultativ al Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei

 

Având în vedere propunerea formulată de Asociaţia Municipiilor din România prin Adresa nr. 1.371 din 7 noiembrie 2017, transmisă prin Adresa Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei nr. 78.247 din 16 noiembrie 2017, în temeiul art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi al art. 6 alin. (1) lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2007 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 160/2012,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - Punctul 7 din anexa la Decizia prim-ministrului nr. 135/2013 privind stabilirea componenţei nominale a Consiliului consultativ al Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 25 februarie 2013, cu modificările ulterioare, se modifică după cum urmează:

 

Nr. crt.

Numele şi prenumele

Instituţia pe care o reprezintă

„7.

Constantin Mitache

Asociaţia Municipiilor din România”

 

PRIM-MINISTRU

MIHAI TUDOSE

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Roxana-Cezarina Bănică

 

Bucureşti, 24 noiembrie 2017.

Nr. 705.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

 

DECIZIA Nr. 60

din 18 septembrie 2017

 

Dosar nr. 845/1/2017

 

Judecător Gabriela Elena Bogasiu - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Judecător Lavinia Curelea - preşedintele delegat al Secţiei I civile

Judecător Eugenia Voicheci - preşedintele Secţiei a II-a civile

Carmen Elena Popoiag - judecător la Secţia I civilă

Bianca Elena Ţăndărescu - judecător la Secţia I civilă

Nicoleta Ţăndăreanu - judecător la Secţia I civilă

Mirela Vişan - judecător la Secţia I civilă

Simona Gina Pietreanu - judecător la Secţia I civilă

Ruxandra Monica Duţă - judecător la Secţia a II-a civilă

Valentina Vrabie - judecător la Secţia a II-a civilă

Lucia Paulina Brehar - judecător la Secţia a II-a civilă

Carmen Trănica Teau - judecător la Secţia a II-a civilă

Rodica Dorin - judecător la Secţia a II-a civilă

 

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 845/1/2017 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 275 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 275 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept constând în „interpretarea dispoziţiilor art. 2.431 din Codul civil, prin raportare la art. 632 din Codul de procedură civilă cu privire la posibilitatea executării silite privind un drept de creanţă garantat prin contract de ipotecă legal încheiat şi care, potrivit art. 2.431 din Codul civil, constituie titlu executoriu, dacă dreptul de creanţă însuşi nu este constatat printr-un înscris care să constituie, potrivit dispoziţiilor legale, titlu executoriu”.

După prezentarea referatului cauzei de către magistratul-asistent, constatând că nu sunt chestiuni prealabile de discutat sau excepţii de invocat, preşedintele completului, doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele;

I. Titularul şi obiectul sesizării

1. Prin încheierea din 9 ianuarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 22.006/303/2016, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la modul de interpretare a dispoziţiilor art. 2,431 din Codul civil, prin raportare la art. 632 din Codul de procedură civilă, cu privire la posibilitatea executării silite privind un drept de creanţă garantat prin contract de ipotecă legal încheiat şi care, potrivit art. 2.431 din Codul civil, constituie titlu executoriu, dacă dreptul de creanţă însuşi nu este constatat printr-un înscris care să constituie, potrivit dispoziţiilor legale, titlu executoriu.

2. Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 17 martie 2017, cu nr. 845/1/2017.

II. Temeiul juridic al sesizării

3. Articolul 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele;

„Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi, asupra acesteia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în cura de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

4. Art. 632 din Codul de procedură civilă:

(1) Executarea silită se poate efectua numai în temeiul unui titlu executoriu.

(2) Constituie titluri executorii hotărârile executorii prevăzute la art. 633, hotărârile cu executare provizorie, hotărârile definitive, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare.

5. Art. 663 din Codul de procedură civilă:

(1) Executarea silită nu se poate face decât dacă creanţa este certă, lichidă şi exigibilă.

(2) Creanţa este certă când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu.

(3) Creanţa este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conţine elemente care permit stabilirea lui.

(4) Creanţa este exigibilă dacă obligaţia debitorului este ajunsă la scadenţă sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată.

6. Art. 666 alin. (5) din Codul de procedură civilă:

(5) Instanţa poate respinge cererea de încuviinţare a executării silite numai dacă: (...) 2. hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu;

4. creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă.

7. Art. 1.798 din Codul civil:

Contractele de locaţiune încheiate prin înscris sub semnătură privată care au fost înregistrate la organele fiscale, precum şi cele încheiate în formă autentică constituie titluri executorii pentru plata chiriei la termenele şi în modalităţile stabilite în contract sau, în lipsa acestora, prin lege.

8. Art. 2.431 din Codul civil:

Contractele de ipotecă valabil încheiate sunt, în condiţiile legii, titluri executorii.

9. Art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil:

Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii sau producerii lor.

IV. Expunerea succintă a procesului

10. Printr-un contract încheiat între A, în calitate de locatoare, şi B, în calitate de locatar, a fost închiriat un spaţiu pentru service auto şi birouri, contra unei chirii lunare, locatarul obligându-se să suporte şi costurile utilităţilor.

11. Contractul a fost modificat prin acte adiţionale subsecvente, relevante în cauza de faţă fiind Actul adiţional nr. 3 din 25.07.2011, prin care durata contractului a fost stabilită la 60 de luni, cu începere de la data procesului-verbal de predare-primire, şi Actul adiţional nr. 5 din 20.05.2015, prin care, ca urmare a diminuării suprafeţei închiriate, a fost micşorată şi chiria datorată de locatar, iar locatarul şi-a asumat obligaţia de a constitui în favoarea locatorului o ipotecă mobiliară până la concurenţa unei anumite sume. Ulterior, prin Actul adiţional nr. 6 din 20.11.2015, părţile s-au obligat să constituie în favoarea locatorului proprietar o garanţie materială.

12. Contractul de închiriere menţionat în precedent îmbracă forma unui înscris sub semnătură privată, care nu este înregistrat în evidenţele organelor fiscale.

13. Prin contractul de ipotecă mobiliară încheiat în formă autentică, pentru garantarea îndeplinirii de către debitorul ipotecar B a obligaţiilor asumate faţă de creditorul ipotecar A, în baza contractului de închiriere, astfel cum a fost acesta modificat prin Actul adiţional nr. 5 din 20.05.2015, părţile au convenit constituirea unei ipoteci mobiliare asupra anumitor bunuri mobile, bunurile fiind evaluate convenţional.

14. Contractul de ipotecă mobiliară a fost înscris în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.

15. Prin cererea adresată Biroului Executorului Judecătoresc C, la data de 7 octombrie 2016, creditoarea A a solicitat demararea procedurii urmăririi silite împotriva debitoarei B pentru realizarea creanţei compuse din contravaloarea întreţinerii spaţiului închiriat, respectiv energie electrică şi gaze, precum şi chirie neachitată, la care se adaugă penalităţi de întârziere.

16. Ca urmare a solicitării creditoarei, a fost deschis un dosar de executare instrumentat de Biroul Executorului Judecătoresc C.

17. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, executorul judecătoresc a solicitat încuviinţarea executării silite asupra unor bunuri mobile şi autorizarea intrării în imobilul închiriat.

18. Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, prin încheierea din data de 25 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 22.006/303/2016, a respins cererea de încuviinţare a executării silite, reţinând că, din interpretarea art. 632 din Codul de procedură civilă şi art. 2.430-2.431 din Codul civil, caracterul executoriu al ipotecii este condiţionat de existenţa unui titlu executoriu în ceea ce priveşte creanţa garantată, care trebuie sa fie certă, lichidă şi exigibilă.

19. Or, în speţă, ipoteca mobiliară a fost constituită în garantarea unui contract de închiriere şi a actelor adiţionale la acesta, contract care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 1.798 din Codul civil, pentru a fi titlu executoriu, respectiv nu a fost înregistrat la organele fiscale.

20. Împotriva acestei încheieri a declarat apel creditoarea, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.

V. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea procedurii

21. Potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă sunt instituite o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, care se impun a fi întrunite, în mod cumulativ, respectiv:

- existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă;

- cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;

- ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată;

- chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi, asupra acesteia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

22. Primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât tribunalul, legal învestit cu soluţionarea unui apei aflat în curs de judecată, urmează să pronunţe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

23. Răspunsul la solicitarea instanţei este necesar în vederea soluţionării pe fond a cauzei, întrucât interpretarea modului de aplicare a dispoziţiilor art. 632 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 2.431 din Codul civil, raportat la situaţia de fapt, constituie problema fundamentală pusă în discuţia instanţei de apel.

24. Chestiunea în cauză are caracter de noutate, în sensul că nu s-a identificat o jurisprudenţă constantă şi unitară asupra problemei în discuţie, reglementarea art. 2.431 din Codul civil fiind ea însăşi de noutate, iar verificările efectuate nu relevă existenţa vreunui recurs în interesul legii, promovat pentru dezlegarea modului de interpretare a art. 2.431 din Codul civil, prin prisma art. 632 din Codul de procedură civilă.

25. De asemenea, în aprecierea tribunalului, solicitarea de faţă priveşte o problemă de drept reală, iar nu aparentă, respectiv interpretarea diferită a art. 2.431 din Codul civil.

VI. Punctul de vedere al completului de judecată

26. În ceea ce priveşte opinia tribunalului se are în vedere faptul că verificările pe care instanţa de judecată este obligată să le facă în procedura încuviinţării executării silite poartă şi asupra faptului dacă este întrunită condiţia premisă a unei executări silite, anume aceea a existenţei unei creanţe certe, lichide şi exigibile şi, respectiv, a unui titlu executoriu care să o constate.

27. Acest aspect se deduce din modul de formulare a art. 663 din Codul de procedură civili şi este subliniat expres în paragraful nr. 23 al Deciziei nr. 895 din 17 decembrie 2015 a Curţii Constituţionale a României, inexistenţa unui astfel de titlu conducând la respingerea cererii, conform art. 666 alin. (5) pct. 2 şi 4 din Codul de procedură civilă.

28. În cauza de faţă, contractul de locaţiune nu este titlu executoriu, fiind încheiat sub incidenţa Codului civil anterior, cel care, conform art. 3 din Legea nr. 71/2011, îi guvernează efectele (de altfel, nici din perspectiva art. 1 798 din Codul civil, contractul de locaţiune în dezbatere, nefiind înregistrat la organele financiare, nu are atributul executorialităţii),

29. În ceea ce priveşte contractul de ipotecă mobiliară încheiat chiar în formă autentică după intrarea în vigoare a noului Cod civil, instanţa de sesizare a arătat că acesta nu este titlu executoriu, în situaţia în care creanţa pe care o garantează nu este ea însăşi rezultată dintr-un înscris care, potrivit legii, este titlu executoriu.

30. Instrumentul de garantare (contractul de ipotecă) nu este izvorul creanţei, fiind dificil de conceput ca acesta să imprime caracter executoriu unei creanţe pe care el nu o constataşi nici nu îi disciplinează lichiditatea sau exigibilitatea. Or, făcând abstracţie de actul primar, constatator al creanţei, în procedura executării silite, instanţa nu ar putea face verificări din perspectiva art. 663 din Codul de procedură civilă şi, în consecinţă, prevederile art. 666 alin. (5) pct. 2 şi pct. 4 din Codul de procedură civilă ar fi lipsite de conţinut.

31. Spre deosebire de reglementarea procesual civilă anterioară, care prevedea, în art. 379 alin. 3 din Codul de procedură civilă din 1865, că o creanţă este certă când existenţa ei rezultă „din însuşi actul de creanţă şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul”, art. 663 din Codul de procedură civilă este mult mai ferm, stipulând că existenţa neîndoielnică a creanţei trebuie să rezulte din însuşi titlul executoriu, suprimând practic posibilitatea coroborării menţiunilor din înscrisul constatator cu alte înscrisuri pentru a caracteriza creanţa ca fiind certă.

32. În aprecierea instanţei de sesizare, menţionarea sumei la care sunt evaluate bunurile ce constituie garanţia (suma garantată) în cuprinsul actului de ipotecă vine să răspundă exigenţelor formale instituite de art. 2.372 din Codul civil, însă actul nu generează el însuşi obligaţia de plată, cât timp ipoteca este şi rămâne accesorie obligaţiei pe care o garantează, conform art. 2.344 din Codul civil.

33. Prin urmare, contractul de ipotecă, privit ut singuli, nu constată o creanţă certă. Tot astfel, sintagma cuprinsă în art. 2.431 din Codul civil - „în condiţiile legii” - nu se poate rezuma, în aprecierea tribunalului, la condiţiile de fond şi de formă proprii contractului de ipotecă, reglementate de art. 2.365, art. 2.372, art. 2.388 sau de art. 2.391 din Codul civil, întrucât ar fi redundantă.

VII. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

34. Apelanta-creditoare a arătat că, în speţa dedusă judecăţii, contractul de ipotecă mobiliară îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 2.387 şi de 2.388 din Codul civil, fiind încheiat în formă autentică, cu îndeplinirea obligaţiei de publicare în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.

35. De asemenea, în conformitate cu art. 2.431 din Codul civil, contractele de ipotecă valabil încheiate sunt, în condiţiile legii, titluri executorii. Or, atât timp cât legiuitorul stabileşte că un contract de ipotecă este prin el însuşi titlu executoriu, fără să adauge că acesta ar fi un titlu executoriu doar în ipoteza în care există un titlu executoriu asupra creanţei garantate, hotărârea primei instanţe este nelegală. Mai mult, concluzia primei instanţe nu este susţinută de economia prevederilor Codului civil care reglementează ca modalitate specială de executare a dreptului de ipotecă mobiliară preluarea bunului asupra căruia fiinţează ipoteca în contul datoriei.

36. Apelanta a învederat că respingerea cererii de încuviinţare a executării silite, pe motiv că locaţiunea nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 1.798 din Codul civil, respectiv nu este titlu executoriu, pentru că nu este înregistrat la fisc, lipseşte de efecte însuşi titlul executoriu, respectiv contractul de ipotecă mobiliară, prima instanţă interpretând greşit şi dispoziţiile art. 2.430 din Codul civil, potrivit cărora executarea ipotecii nu poate fi realizată decât în virtutea unui titlu executoriu şi pentru o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.

37. Prin urmare, existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile este o cerinţă distinctă de existenţa unui titlu executoriu valabil încheiat. În situaţia în care legiuitorul ar fi impus necesitatea existenţei în paralel a două titluri executorii, unul care să ateste certitudinea, lichiditatea şi exigibilitatea creanţei garantate şi altul care să reprezinte garanţia oferită creditorului ipotecar, o atare situaţie ar lipsi de eficacitate contractul de ipotecă.

VIII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

38. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 871/C1433/111-5/2017 din 12 mai 2017, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil, nu s-a verificat şi nu se verifică practică judiciară în problema de drept care formează obiectul sesizării Tribunalului Bucureşti.

39. În jurisprudenţa instanţelor s-au conturat următoarele puncte de vedere:

40. Într-o primă opinie s-a apreciat că, în lipsa unui titlu executoriu care să constate creanţa garantată prin contractul de ipotecă, acesta din urmă nu poate fi pus el însuşi în executare silită.

În esenţă, argumentul care sprijină această opinie derivă din caracterul accesoriu al dreptului de garanţie căruia îi dă naştere contractul de ipotecă.

Astfel, s-a arătat că, potrivit prevederilor art. 2.431 din Codul civil, contractele de ipotecă valabil încheiate sunt, în condiţiile legii, titluri executorii, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 2.430 din Codul civil, executarea ipotecii nu poate fi realizată decât în virtutea unui titlu executoriu şi pentru o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.

Din interpretarea textelor de lege enunţate rezultă că, în ceea ce priveşte caracterul executoriu al ipotecii, acesta este condiţionat de existenţa unui titlu executoriu în ceea ce priveşte creanţa garantată, care trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă.

Aşadar, în ceea ce priveşte contractul de ipotecă mobiliară încheiat după intrarea în vigoare a noului Cod civil, acesta nu este titlu executoriu în situaţia în care creanţa pe care o garantează nu este ea însăşi rezultată dintr-un înscris care, potrivit legii, este titlu executoriu. Contractul de ipotecă nu este el însuşi izvor al creanţei, astfel încât nu poate imprima caracter executoriu unei creanţe pe care nu o constată şi nu îi generează un caracter lichid sau exigibil.

Instrumentul de garantare (contractul de ipotecă) nu este izvorul creanţei, fiind dificil de conceput ca acesta să imprime caracter executoriu unei creanţe pe care el nu o constată şi nici nu îi disciplinează lichiditatea sau exigibilitatea. Or, făcând abstracţie de actul primar, constatator al creanţei, în procedura executării silite, instanţa nu ar putea face verificări din perspectiva art. 663 din Codul de procedură civilă şi, în consecinţă, prevederile art. 666 alin. (5) pct. 2 şi 4 din Codul de procedură civilă ar fi lipsite de conţinut.

S-a mai argumentat că natura juridică a ipotecii este stabilită de art. 2.344 din Codul civil: ipoteca este, prin natura ei, accesorie şi indivizibilă. Ea subzistă cât timp există obligaţia pe care o garantează şi poartă în întregime asupra tuturor bunurilor grevate, asupra fiecăruia dintre ele şi asupra fiecărei părţi din acestea, chiar şi în cazurile în care proprietatea este divizibilă sau obligaţiile sunt divizibile.

Aşadar, caracterul accesoriu al ipotecii este stabilit legal şi ţine chiar de natura acestei garanţii, astfel încât nu se poate deroga de la acest principiu şi nici nu se poate concepe existenţa unei creanţe ipotecare care ar decurge exclusiv din contractul de ipotecă.

Desigur că nu se poate exclude ipoteza ca, în practică, actul care generează creanţa şi contractul de ipotecă să fie constatate prin acelaşi înscris, în sensul de instrumentum, dar punctul de vedere solicitat vizează o situaţie distinctă - deşi există un act constatator al creanţei, acesta nu constituie titlu executoriu. În acest caz, în baza principiului accesorium sequitur principale, contractul de ipotecă nu poate produce, în materia executării silite, alte efecte decât raportul juridic pe care îl generează.

În concluzie, se apreciază că se poate trece direct la executarea silită a ipotecii numai dacă dreptul de creanţă însuşi este constatat printr-un înscris care să constituie, la rândul său, titlu executoriu.

41. Într-o a două opinie s-a apreciat că dispoziţiile art. 2.431 din Codul civil, prin raportare la art. 632 din Codul de procedură civilă, trebuie interpretate în sensul că dreptul de creanţă garantat prin contract de ipotecă legal încheiat poate fi realizat pe calea executării silite şi în ipoteza în care dreptul de creanţă însuşi nu este constatat printr-un înscris care să constituie, potrivit dispoziţiilor legale, titlu executoriu.

În acest sens s-a arătat că, întrucât creditorul a declanşat executarea ipotecii în condiţiile prevăzute de Codul civil, acesta, în mod corect, a pus în executare contractul de ipotecă valabil încheiat, care este titlu executoriu, potrivit art. 2.431 din Codul civil, este beneficiarul unei creanţe certe, lichide şi exigibile, conform art. 2.430 din Codul civil şi a solicitat instanţei de fond învestirea contractului de ipotecă cu formulă executorie, în condiţiile prevăzute de art. 2.445 din Codul civil.

Prin urmare, Codul civil reglementează o procedură specială a executării ipotecii mobiliare, derogatorie dreptului comun, respectiv derogatorie de la dispoziţiile art. 663-666 din Codul de procedură civilă.

Totodată, printre motivele pentru care instanţa de executare poate dispune respingerea cererii de încuviinţare a executării silite se numără şi condiţia ca înscrisul în temeiul căruia se solicită începerea executării silite să nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu, respectiv condiţia ca o creanţa să nu fie certă, lichidă şi exigibilă.

S-a arătat că art. 666 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi a unor acte normative conexe, nu prevede şi o condiţie suplimentară, aceea ca, pe lângă titlul executoriu în temeiul căruia se solicită încuviinţarea executării silite, să mai existe şi un alt titlu executoriu care să constate efectiv creanţa.

IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

42. La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă cu privire la problema de drept dedusă judecăţii.

Pentru analiza principiului eminamente legal al forţei executorii, principiu ce stă la baza întregii reglementări incluse în titlul dedicat executării silite din Codul de procedură civilă, ar putea fi reţinută Decizia nr. 7 din 30 ianuarie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 220 din 30 martie 2017,

43. La nivelul Curţii Constituţionale nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă cu privire la problema de drept dedusă judecăţii.

Totuşi, în ceea ce priveşte controlul judecătoresc în procedura executării silite trebuie amintită Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 666 din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale, stabilind că acestea contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4), prin prisma exercitării de către executorii judecătoreşti a unei activităţi specifice instanţelor judecătoreşti, precum şi ale art. 21 alin. (3) şi art. 124, prin prisma faptului că declanşarea procedurii executării silite este sustrasă controlului judecătoresc, iar, în acest fel, pe de o parte, exigenţele dreptului la un proces echitabil, sub aspectul imparţialităţii şi independenţei autorităţii, nu sunt respectate, iar, pe de altă parte, înfăptuirea justiţiei este „delegată” executorului judecătoresc

X. Opinia specialiştilor

44. Prin punctul de vedere transmis, Institutul Naţional al Magistraturii a concluzionat că un contract de ipotecă nu poate constitui titlu executoriu decât atunci când contractul din care se naşte obligaţia garantată este, la rândul lui, titlu executoriu. În argumentarea acestui punct de vedere, însă, se exprimă îndoiala cu privire la faptul că a interpreta art. 2,431 din Codul civil în sensul că permite ipotecii să fie considerată titlu executoriu numai dacă şi contractul principal are acest regim juridic înseamnă a accepta că legiuitorul noului Cod civil a dorit să acorde creditorului ipotecar, după 1 octombrie 2011, „un avantaj care, în esenţă, nu-i oferă niciun avantaj”.

45. Facultatea de Drept Sibiu a învederat că îndeplinirea cerinţelor de validitate ale ipotecii convenţionale nu poate fi pusă la îndoială dacă, respectând alin. (2) al art. 2.372 din Cod civil, au fost inserate, în conţinutul contractului de ipotecă, datele şi informaţiile care identifică debitorul constituitor şi creditorul ipotecar, cauza obligaţiei garantate (actul/contractul/faptul juridic) şi datele/elementele care identifică bunurile ipotecate, cu o precizie ce poate fi verificată prin consultarea evidenţei contabile a partenerilor contractuali.

Totodată, contractul de ipotecă mobiliară, încheiat în formă autentică, în ale cărei clauze sunt descrise bunurile, valoarea acestora şi valoarea lor totală, suma datorată, izvorul juridic al datoriei şi cuantumul până la care este garantată datoria faţă de creditor, este valid şi are calitate de titlu executoriu, în sensul art. 2.431 din Codul civil, dacă suma pentru care este constituită ipoteca, adică întinderea creanţei, poate fi determinată la un nivel rezonabil în temeiul actului de ipotecă [art. 2.372 alin. (1) din Codul civil].

46. În opinia ştiinţifică a Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti - Departamentul de drept privat s-a concluzionat că dispoziţiile art. 2.431 din Codul civil instituie în mod independent caracterul de titlu executoriu contractului de ipotecă.

În susţinerea acestei opinii s-a argumentat că mai multe dispoziţii legale, constituind duplicate legislative, recunosc caracterul de titlu executoriu contractului de ipotecă, independent de faptul dacă şi actul din care izvorăşte creanţa garantată are o asemenea natură, creditorul ipotecar putând urmări bunul ipotecat, pe calea unei acţiuni reale, indiferent de titularul dreptului real principal asupra acelui bun.

În ceea ce priveşte condiţiile formale pentru a putea trece la executarea silită a contractului de ipotecă, textul art. 2.431 din Codul civil impune ca acesta să f fost valabil încheiat, iar ipoteca să fie considerată titlu executoriu în condiţiile legii, sintagmă ce ar rezulta din decalajul existent în procesul de redactare a celor două coduri fundamentale în materie civilă, explicat pe larg în conţinutul opiniei.

Referitor la condiţiile substanţiale ale executării, acestea au în vedere natura creanţei ipotecare de a fi certă, lichidă şi exigibilă, însă verificarea cerinţelor creanţei trebuie privită prin Jupa” contractului de ipotecă. Prin urmare, dacă mecanismul de determinare a cuantumului creanţei garantate se regăseşte în contractul de ipotecă, în sensul art. 2.372 alin. (1) din Codul civil, alte elemente pot fi preluate din alte înscrisuri care nu trebuie să fie în mod necesar titluri executorii.

XI. Raportul asupra chestiunii de drept

47. Prin rapoartele întocmite s-au conturat următoarele soluţii:

- în interpretarea dispoziţiilor art. 2.431 din Codul civil raportat la art. 632 din Codul procedură civilă este posibilă executarea silită a unei creanţe garantate printr-un contract de ipotecă valabil încheiat, ce constituie titlu executoriu, chiar dacă creanţa nu îşi are izvorul într-un înscris ce reprezintă titlu executoriu;

- în interpretarea dispoziţiilor art. 2.431 din Codul civil, prin raportare la art. 632 din Codul procedură civilă, există posibilitatea executării silite privind un drept de creanţă garantat prin contract de ipotecă legal încheiat şi care, potrivit art. 2.431 din Codul civil, constituie titlu executoriu, chiar dacă dreptul de creanţă însuşi nu este constatat printr-un înscris care să constituie, potrivit dispoziţiilor legale, titlu executoriu, cu condiţia să existe o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.

XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

XII.1. Admisibilitatea sesizării

46. Prealabil analizei de fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să verifice dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

49. Conform acestor dispoziţii legale, „dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

50. Pentru declanşarea acestei proceduri, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit următoarele condiţiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite cumulativ:

- existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă;

- cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;

- ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată;

- chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă;

- chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

51. Verificarea admisibilităţii prezentei sesizări relevă îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

52. Astfel, litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, iar Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, titularul sesizării, învestit cu soluţionarea apelului, urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă, iar litigiul care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al tribunalului învestit să o soluţioneze.

53. În privinţa condiţiei referitoare la existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei se constată că art. 519 din Codul procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept”. În doctrină s-a arătat, însă, că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

54. În acelaşi sens, întrebarea formulată în cadrul procedurii prealabile trebuie să vizeze o chestiune de drept punctuală, astfel încât soluţia dată în această procedură să aibă în vedere numai chestiunea respectivă, iar nu întreaga problematică a unui text de lege.

55. Astfel, există o deosebire esenţială între procedura hotărârii prealabile şi recursul în interesul legii: în primul caz se rezolvă o chestiune de drept punctuală, de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, în al doilea caz se rezolvă, de regulă, o problemă de drept generică, de principiu.

56. Referitor la acest aspect, în doctrină, s-a arătat că, în înţelesul legii, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită trebuie să fie specifică, urmărind interpretarea punctuală a unui text legal, fără a-i epuiza înţelesurile sau aplicaţiile; întrebarea instanţei trebuie să fie una calificată, iar nu generică şi pur ipotetică.

57. În acelaşi timp, problema de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa unor principii generale ale dreptului, al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile.

58. Cum de chestiunea de drept respectivă depinde soluţionarea pe fond a cauzei, înseamnă că ea trebuie să fie una importantă şi să se regăsească în soluţia ce va fi cuprinsă în dispozitivul hotărârii ce urmează să fie dată, indiferent după cum cererea este admisă sau respinsă. În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat deja că admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile este condiţionată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanţa supremă să producă consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei, iar chestiunea de drept să conducă la dezlegarea în fond a cauzei, sub aspectul statuării în privinţa raportului juridic dedus judecăţii.

59. Tot astfel, se poate constata că, în apelul formulat în cauză, se critică conţinutul normativ al art. 2.431 din Codul civil, prin raportare la art. 632 din Codul de procedură civilă, or, asemenea operaţiuni de interpretare şi aplicare a textului de lege pot fi atribuite completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile,

60. Din această perspectivă se poate observa că sesizarea formulată de Tribunalul 8ucureşti în Dosarul nr. 22.006/303/ 2016, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se stabilească interpretarea şi aplicarea art. 2.431 din Codul civil, prin raportare la art. 632 din Codul de procedură civilă, reprezintă o chestiune de drept care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea acesteia, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

61. De asemenea este îndeplinită şi cerinţa noutăţii chestiunii de drept supuse interpretării care, potrivit articolului anterior menţionat, reprezintă o condiţie distinctă de admisibilitate. Ea este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial oi dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate.

62. În aceste condiţii, în stabilirea elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită, trebuie plecat de la următoarele premise:

- asigurarea funcţiei mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare (control a priori);

- evitarea paralelismului şi suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii (control a posteriori).

63. Potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în situaţia în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat diferit, în mod constant, o problemă de drept, într-o anumită perioadă de timp, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcţie de reglare - recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă.

64. În cazul de faţă, examenul jurisprudenţial efectuat a relevat că nu s-a cristalizat o jurisprudenţă unitară şi constantă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, situaţie care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în scopul prevenirii apariţiei unei practici neunitare, iar analiza deciziilor pronunţate oferă indicii referitoare la posibilitatea apariţiei unei practici neunitare din această perspectivă. Aşa fiind, condiţia noutăţii se verifică, devenind actuală cerinţa interpretării şi aplicării normei de drept respective.

65. Totodată, se constată că, asupra acestei chestiuni de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat anterior pe calea unui recurs în interesul legii ori a unei alte hotărâri prealabile.

66. Prin urmare, sesizarea întruneşte, cumulativ, condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel încât se impune a se da eficienţă mecanismului de unificare reprezentat de pronunţarea unei hotărâri prealabile, în vederea atingerii dezideratului acestei instituţii procesuale, respectiv preîntâmpinarea soluţionării diferite a unei chestiuni de drept de către instanţele judecătoreşti, determinând şi efectul asigurării securităţii raporturilor juridice.

XII.2. Asupra fondului sesizării

67. Chestiunea de drept pe care Tribunalul Bucureşti a supus-o dezlegării instanţei supreme este următoarea: „interpretarea dispoziţiilor art. 2.431 din Codul civil, prin raportare la art. 632 din Codul de procedură civilă cu privire la posibilitatea executării silite privind un drept de creanţă garantat prin contract de ipotecă legal încheiat şi care, potrivit art. 2.431 din Codul civil, constituie titlu executoriu, dacă dreptul de creanţă însuşi nu este constatat printr-un înscris care să constituie, potrivit dispoziţiilor legale, titlu executoriu”.

68. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că prin prezenta sesizare se solicită rezolvarea de principiu a eventualei condiţionări a caracterului executoriu al contractului de ipotecă de faptul ca şi creanţa garantată să fie constatată printr-un înscris care să reprezinte titlu executoriu. Dificultatea chestiunii de drept analizate rezidă în aceea că prin dispoziţiile articolului 2.431 din Codul civil se recunoaşte caracterul de titlu executoriu unui înscris care, prin natura sa, are ca finalitate constituirea unei garanţii reale care furnizează creditorului confortul de a obţine, prin exercitarea prerogativelor „clasice”, urmărirea şi preferinţa, sumele corespunzătoare creanţei sale, sume rezultate din valorificarea silită a unor bunuri aparţinând debitorului sau unei terţe persoane. Astfel, funcţia specifică a instrumentului de garantare nefiind aceea de a consemna creanţa garantată, spre a face posibilă verificarea aspectelor substanţiale ale acestei creanţe, respectiv certitudinea, lichiditatea şi exigibilitatea, există opinia că, pentru a se recunoaşte executorialitatea contractului de ipotecă, trebuie să existe un contract principal care să reprezinte el însuşi titlu executoriu.

69. Instanţa apreciază însă că niciunul din argumentele prezentate succint în precedentele considerente nu sunt de natură să combată caracterul de titlu executoriu al contractului de ipotecă, caracter ce subzistă independent de împrejurarea că actul din care izvorăşte creanţa garantată are sau nu un atare caracter.

70. În conformitate cu art. 632 din Codul de procedură civilă: „(1) Executarea silită se poate efectua numai în temeiul unui titlu executoriu.

(2) Constituie titluri executorii hotărârile executorii prevăzute la art. 633, hotărârile cu executare provizorie, hotărârile definitive, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare.”

71. Potrivit art. 2.431 din Codul civil, contractele de ipotecă valabil încheiate sunt, în condiţiile legii, titluri executorii.

72. Interogaţia instanţei de trimitere priveşte nu caracterul executoriu al contractului de ipotecă ce decurge ex lege şi nu poate fi contestat, ci ipoteza în care dreptul de creanţă garantat prin contractul de ipotecă legal încheiat nu este constatat el însuşi printr-un înscris care să constituie, potrivit dispoziţiilor legale, titlu executoriu.

73. În acest punct trebuie observat că întrebarea instanţei de trimitere are în vedere in terminis raportul dintre art. 2.431 din Codul civil şi art. 632 din Codul de procedură civilă, însă, din examinarea argumentelor expuse de instanţa de trimitere şi a celor conţinute în jurisprudenţa instanţelor în această materie rezultă că ceea ce determină dificultatea de interpretare este raportul între art. 2.431, deja enunţat, şi art. 2.430 din Codul civil, conform căruia „executarea ipotecii nu poate fi realizată decât în virtutea unui titlu executoriu şi pentru o creanţă certă, lichidă şi exigibilă”.

74. Analiza instanţei învestite cu dezlegarea acestei chestiuni de drept va trebui să deceleze, în consecinţă, dacă, pentru admiterea unei cereri de încuviinţare a executării silite a unui contract de ipotecă ce constituie titlu executoriu, este necesară dublarea acestui titlu de un alt titlu executoriu care să vizeze însuşi dreptul de creanţă şi care ar fi raţiunile acestei duble condiţionări.

75. Sintetizând, se impune stabilirea regulilor adecvate interpretării textelor legale incidente în această materie, independenţa şi întinderea caracterului executoriu al contractului de ipotecă în noua reglementare, raportat şi la caracterul accesoriu al ipotecii, condiţiile executării, cu aplicaţie specială în ceea ce priveşte condiţiile formale şi substanţiale ale executării unui contract de ipotecă, precum şi proporţionalitatea unei asemenea condiţionări, din perspectiva art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

76 Art. 632 alin, (1) din Codul de procedură civilă fixează regula generala în materia executării silite, în sensul că aceasta nu poate fi pornită decât în temeiul unui titlu executoriu.

77. Titlul executoriu reprezintă, aşadar, instrumentul legal pe care statul îl acordă creditorului pentru a putea recurge la măsuri coercitive pe care, de asemenea, statul, prin intermediul organelor sale, trebuie să le pună la dispoziţia creditorilor.

78. De regulă, aceste instrumente sunt rezultatul unei evaluări judiciare a existenţei şi întinderii dreptului subiectiv pretins de către creditor, iar majoritatea categoriilor de titluri executorii enumerate de art. 632 alin. (2) din Codul de procedură civilă fac parte din clasa hotărârilor judecătoreşti.

79. Există însă şi situaţii în care statul consideră anumite înscrisuri ca prezentând suficiente garanţii de corectitudine pentru a permite absenţa evaluării judiciare. Este vorba despre acele titluri executorii de natură contractuală cărora legea le recunoaşte caracterul de titlu executoriu, cum este cazul contractului de ipotecă, obiect al prezentei chestiuni prealabile.

80. Sub un prim aspect, din perspectiva interpretării literale, gramaticale, trebuie observat că textul art. 2.431 din Codul civil instituie caracterul executoriu al contractului de ipotecă, fără a trimite la natura creanţei ipotecare şi fără a lega executorialitatea acestui contract de nicio altă condiţionare.

81. Efectul imediat al acestei norme este consacrarea principiului legalităţii caracterului executoriu al contractului de ipotecă. Consecinţa juridică - ipoteca este titlu executoriu per se şi permite realizarea creanţei în limita valorii bunului ipotecat.

82. Concluzionând, pentru restul creanţei, daca aceasta nu izvorăşte dintr-un titlu executoriu, creditorul este doar chirografar şi trebuie să obţină alt titlu executoriu pentru a urmări alte bunuri ale debitorului. În ipoteza în care şi creanţa derivă dintr-un alt titlu executoriu, atunci creditorul poate urmări direct alte bunuri. Altfel spus, atunci când contractul principal nu este titlu executoriu, creditorul garantat printr-un contract calificat de lege ca titlu executoriu nu va putea urmări decât bunurile ce fac obiectul garanţiei reale sau, după caz, persoana care aduce în garanţie totalitatea bunurilor sale mobile şi Imobile. Dimpotrivă, bunurile şi veniturile debitorului, dacă nu fac obiectul contractului de garanţie căruia legea îi recunoaşte caracterul de titlu executoriu, nu vor putea fi supuse executării silite, dacă legea nu recunoaşte contractului principal natura de titlu executoriu.

83. Cât priveşte remediile aflate la dispoziţia creditorului ipotecar pentru realizarea creanţei sale, legea îi oferă dreptul discreţionar de a alege calea unei acţiuni personale (art. 2.432, teza iniţială din Codul civil), să urmărească bunul ipotecat în condiţiile Codului de procedură civilă (art. 2.432 teza finală) sau, în cazul ipotecii mobiliare, să execute ipoteca conform procedurii speciale reglementate de Codul civil (art. 2.429 din Codul civil raportat la art. 2.435-2.477 din Codul civil).

84. În acest sens, este relevantă şi terminologia folosită expres de Codul civil, în art. 2.432, potrivit căreia: „dispoziţiile prezentului capitol nu aduc nicio atingere dreptului creditorului de a-şi realiza creanţa pe calea unei acţiuni personale sau de a solicita luarea oricăror măsuri pentru executarea ipotecii, potrivit Codului de procedură civilă”, precum şi în art. 2.445 din Codul civil, conform căreia „creditorul ipotecar poate cere instanţei încuviinţarea executării ipotecii imobiliare prin vânzarea bunului mobil ipotecat. La cererea de încuviinţare se vor ataşa documente care atestă existenţa creanţei ipotecare şi a ipotecii imobiliare, împreună cu dovada perfectării ipotecii. Instanţa va analiza existenţa creanţei ipotecare şi a ipotecii imobiliare, împreună cu dovada perfectării ipotecii(...)”.

85. În plus, există anumite instituţii juridice care ar rămâne fără aplicabilitate, în absenţa recunoaşterii caracterului executoriu independent al contractului de ipoteci. Un exemplu în acest sens îl constituie art. 2.504 alin. (1) din Codul civil, conform căruia „prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiune ipotecară, în acest din urmă caz, sub rezerva prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, creditorul ipotecar va putea oricând urmări, în condiţiile legii, bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri”. În doctrină s-a subliniat faptul că, de principiu, ipoteca are caracter accesoriu, subzistând cât timp există obligaţia pe care o garantează. Totuşi, în cazul prescripţiei dreptului la acţiune privind creanţa principală, dreptul la acţiune ipotecară va continua să existe, putând fi valorificat în condiţiile legii. În absenţa posibilităţii de a executa silit ipoteca însăşi, textul art. 2.504 din Codul civil nu şi-ar găsi aplicabilitatea, pe fondul intervenirii prescripţiei dreptului de a executa contractul principal.

86. Din perspectiva interpretării istorice, evolutive, trebuie observat că, anterior intrării în vigoare a noului din Codul civil, au existat două precedente în sensul recunoaşterii legale a naturii de titlu executoriu, de o manieră de sine stătătoare, în favoarea instrumentului de garantare.

87. Astfel, potrivit art. 17 din titlul VI - Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare - al Legii nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, contractul de garanţie reală era titlu executoriu. Prin urmare, contractul prin care se constituia garanţia reală mobiliară, antecesoare a ipotecii mobiliare reglementate prin noul din Codul civil, era calificat explicit de lege ca fiind titlu executoriu, fără nicio condiţionare legată de natura de titlu executoriu a contractului din care se năştea creanţa astfel garantată.

88. De asemenea, art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului prevedea, într-o formulare care exista şi la data intrării în vigoare a noului din Codul civil, următoarele: „Contractele de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală, încheiate de o instituţie de credit constituie titluri executorii”.

89. Chiar dacă, în acest al doilea caz, textul face referire la natura de titlu executoriu, în primul rând, a contractului din care se naşte obligaţia garantată, redactarea normei nu lasă niciun dubiu asupra evaluării distincte a executorialităţii instrumentelor de garantare.

90. Deşi este adevărat că natura de titlu executoriu a contractului de credit ajunge să lipsească de eficienţă recunoaşterea prin lege a funcţiei executorii, în mod distinct, pentru contractele de garantare a creditului, textul art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 este simptomatic pentru acceptarea de către legiuitor a ideii că un instrument de garantare, depăşindu-şi funcţia specifică, poate deveni singur temei pentru declanşarea executării silite.

91. Astfel, ceea ce devine relevant pentru prezenta analiză este faptul că art. 2.431 din Codul civil nu ar constitui o „premieră” în dreptul nostru privat, Legea nr. 99/1999 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, prin textele relevante anterior evocate, devansând, sub acest aspect, actul normativ intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011.

92. În ceea ce priveşte independenţa şi întinderea caracterului executoriu al contractului de ipotecă în noua reglementare, raportat la caracterul accesoriu al ipotecii, rezultă că, deşi, în principiu, ipoteca este analizată ca un accesoriu al unui raport obligaţional principal, caracterul accesoriu al ipotecii necesită anumite nuanţări.

93. Astfel, noua reglementare conferă principiului accesorium sequitur principale un anumit caracter de relativitate, ce rezultă din faptul că ipoteca poate fi transferată independent de creanţa principală, conform art. 2.358 din Codul civil, iar rangul acesteia poate fi cedat altei ipoteci, în sensul art. 2.427 din Codul civil. Prin urmare, legătura dintre ipotecă şi creanţă nu mai este una indestructibilă, ci, mai degrabă, una de circumstanţă.

94. Sub un alt aspect, această autonomizare a ipotecii se justifică prin aceea că există elemente de determinare a creanţei principale incluse în chiar contractul de ipotecă, conform art. 2.372 alin. (1) din Codul civil. Astfel, art. 2.372 din Codul civil, care reglementează conţinutul contractului de ipotecă, stabileşte în alin. (1) că „ipoteca convenţională nu este valabilă decât dacă suma pentru care este constituită se poate determina în mod rezonabil în temeiul actului de ipotecă. Sub sancţiunea nulităţii, contractul de ipotecă trebuie să identifice constituitorul şi creditorul ipotecar, să arate cauza obligaţiei garantate şi să facă o descriere suficient de precisă a bunului ipotecat” [(alin. 2)], impunându-se cerinţa ca bunul să fie determinat sau cel puţin determinabil. Aceste elemente care ţin de descrierea creanţei principale trebuie privite ca indicaţii de trimitere pentru verificarea condiţiilor din art. 2.430 din Codul civil.

95. Din interpretarea art. 2,372 din Codul civil se degajă principiul specializării ipotecii, sub aspectul determinării sumei pentru care aceasta a fost constituită, a părţilor, a cauzei ce a determinat instituirea sa, în sensul de act sau fapt juridic, ca izvor al obligaţiei garantate, precum şi în ceea ce priveşte descrierea bunului sau a bunurilor ipotecate, necesitatea acestei specializări fiind determinată de asigurarea securităţii şi stabilităţii circuitului civil în materia garanţiilor, printr-o informare corectă şi completă a terţilor în ceea ce priveşte garanţia ipotecară. Mai mult, descrierea bunurilor ipotecate serveşte şi la proporţionarea garanţiei cu creanţa garantată, permiţând creditorului să aleagă, în caz de neplată, ce bunuri vor putea fi executate ori debitorului să ridice anumite excepţii, evitându-se astfel o urmărire inoportună a tuturor bunurilor ipotecate, în virtutea principiului indivizibilităţii ipotecii.

96. Apoi, în contextul interogativ fixat de încheierea de trimitere nu interesează ipoteca privită ca drept real de garanţie şi al cărui caracter accesoriu derivă în mod expres din textul de lege, conform art. 2.344 teza I din Codul civil. Prin urmare, trebuie discutat despre caracterul accesoriu al contractului de ipotecă, caracterul de titlu executoriu fiind asociat cu contractul de ipotecă, în sensul art. 2.431 din Codul civil.

97. În acelaşi sens, noua reglementare aduce mutaţii considerabile în ceea ce priveşte accesorialitatea ipotecii. Astfel, la nivelul dreptului real, ipoteca poate fi cesionată independent de creanţa principală, conform art. 2.358 din Codul civil, poate fi constituită (în mod valabil) pentru a garanta o creanţă încă nenăscută (viitoare sau eventuală), conform art. 2.370 din Codul civil, sau de întindere variabilă, în sensul art. 2.371 alin. (1) din Codul civil, şi poate supravieţui stingerii obligaţiei principale, în sensul art. 2.428 alin. (3) din Codul civil. În plus, la nivelul contractului de ipotecă, acesta poate conţine clauze care să aducă modificări creanţei garantate, fie prin reducerea cuantumului acesteia (art. 2.375, art. 2.405 din Codul civil), fie prin accelerarea scadenţei (art. 2.396 din Codul civil). Aşadar, raportul dintre contractul de ipotecă şi creanţa garantată nu este un simplu raport de la accesoriu către principal, subordonarea nefiind netă, ci implicând o interdependenţă.

98. În consecinţă, caracterul accesoriu al ipotecii imobiliare nu poate anula sau limita substanţial caracterul executoriu al contractului de ipotecă, în măsura în care nu există nicio dispoziţie legală sau justificare de ordin interpretativ. În acest sens se poate aprecia că legiuitorul însuşi a considerat necesară extinderea „beneficiului de titlu executoriu pentru orice contract de ipotecă, luând în considerare modalitatea specifică de executare a acestei garanţii reale”, pentru ca ipotecile să poată fi executate rapid, în mod direct.

99. În ceea ce priveşte încuviinţarea executării silite există mai multe condiţii care trebuie îndeplinite pentru a putea trece la executarea unui titlu executoriu, a cărui existenţă constituie întotdeauna premisa executării.

100. Potrivit art. 663 alin. (1) din Codul de procedură civilă, executarea silită nu se poate face decât dacă creanţa este certă, lichidă şi exigibilă.

101. În acest context se impune a se arăta cum sunt tratate aceste cerinţe ale creanţei în noua reglementare, punctându-se, în mod expres, inserţiile acestor cerinţe în creanţa ipotecară.

102. În conformitate cu art. 663 alin. (2) din Codul de procedură civilă, creanţa este certă când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu.

103. Caracterul cert al creanţei are, deci, în vedere modul de descriere a obligaţiei garantate din contractul de ipotecă. Având în vedere dispoziţiile speciale din această materie, art. 2.372 alin. (1) din Codul civil, este suficient ca prin contractul de ipotecă să se ofere elementele pe baza cărora se poate determina suma obligaţiei garantate, nemaifiind necesară determinarea sa exactă (exclusiv) în textul contractului de ipotecă. De altfel, certitudinea creanţei nu depinde de întinderea acesteia, care este o chestiune de lichiditate, ci doar de existenţa ei. În acest context, [imitările aduse de noua reglementare definiţiei caracterului cert al creanţei trebuie raportate la acest aspect. Altfel spus, dacă în contractul de ipotecă - titlu executoriu este menţionată o creanţă actuală, chiar dacă nu este explicitat cuantumul acesteia, cerinţa certitudinii impusă de art. 2.430 din Codul civil, prin prisma art. 663 alin. (2) din Codul de procedură civilă, este îndeplinită. Doar o creanţă condiţionată, viitoare sau eventuală, potrivit art. 2.370 din Codul civil, poate „pica” testul certitudinii. În aceste cazuri, însă, de fapt, ipoteca însăşi nu este eficientă, fiind o ipotecă imperfectă, în sensul art. 2.409 alin. (1) din Codul civil.

104. Potrivit art. 663 alin. (3) din Codul de procedură civilă, creanţa este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conţine elemente care permit stabilirea lui, creanţa fiind lichidă în toate cazurile când cuantumul sau obiectul ei este determinat sau determinabil.

105. În privinţa caracterului lichid al creanţei ipotecare, discuţia este mult simplificată de faptul că o ipotecă se constituie, prin ipoteză, pentru a garanta executarea unei obligaţii patrimoniale, astfel cum prevede art. 2.323 din Codul civil. (Acest titlu - titlul XI „Privilegiile şi garanţiile reale” - reglementează privilegiile, precum şi garanţiile reale destinate să asigure îndeplinirea unei obligaţii patrimoniale.) De vreme ce orice obligaţie patrimonială poate fi executată (silit) prin echivalentul său valoric, conform art. 1.530 din Codul civil, rezultă că obligaţia ipotecară va fi mereu lichidă.

106. În plus, determinarea cuantumului exact al creanţei ipotecare se poate face utilizând elementele prevăzute în titlul executoriu (contractul de ipotecă), conform cerinţei cuprinse în art. 2.372 alin. (1) din Codul civil. De remarcat că dispoziţiile art. 663 alin. (3) din Codul de procedură civilă nu mai limitează utilizarea titlului executoriu. Teza finală a textului de lege permite ca titlul executoriu să ofere doar „elementele care permit stabilirea obiectului creanţei”, ceea ce este în perfectă consonanţă cu dispoziţiile art. 2.372 alin. (1) din Codul civil. Prin urmare, dacă mecanismul de determinare a cuantumului creanţei garantate se regăseşte în contractul de ipotecă (titlu executoriu), alte elemente pot fi preluate din alte înscrisuri care nu trebuie să fie, în mod necesar, titluri executorii.

107. În conformitate cu art. 663 alin. (4) din Codul de procedură civilă, creanţa este exigibilă dacă obligaţia debitorului este ajunsă la scadenţă sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată.

108. În ceea ce priveşte caracterul exigibil, scadenţa creanţei principale poate fi influenţată în mod direct de respectarea obligaţiilor derivând din contractul de ipotecă. Astfel, deşi regula în materia scadenţei obligaţiilor este caracterul instantaneu al acestei scadenţe, conform art. 1.495 alin. (1) din Codul civil, domeniul ipotecii este, de regulă, cel al creditului, adică al operaţiunilor care presupun (cel puţin) „o obligaţie de plată, cu termen, a unei sume de bani ori a altor bunuri de gen”, în sensul art. 2.167 din Codul civil.

109. Analiza condiţiilor substanţiale ale executării silite nu poate fi desprinsă de dreptul asupra creanţei garantate. Evident, având în vedere caracterul accesoriu al dreptului de ipotecă, debitorul va putea invoca pe calea contestaţiei la executare, în condiţiile art. 713 alin. (2) din Codul de procedură civilă, apărări care să vizeze valabilitatea actului din care izvorăşte dreptul de creanţă garantat, deoarece noţiunea de „drept cuprins în titlul executoriu” trebuie înţeleasă în logica internă a dispoziţiilor privind executarea silită ca referindu-se şi la dreptul de creanţă garantat cu ipotecă. De asemenea, cel urmărit se poate apăra invocând stingerea obligaţiei principale garantate, cu atât mai mult cu cât aceasta reprezintă şi un caz de stingere a ipotecii, conform art. 2.428 alin. (2) lit. a) din Codul civil.

110. În ceea ce priveşte condiţiile legale specifice pentru a putea trece la executarea silită a contractului de ipotecă, textul art. 2.431 din Codul civil indică două condiţii formale: acesta Să fi fost „valabil încheiat”, respectiv calificarea ca titlu executoriu să fie făcută „în condiţiile legii”.

111. Cât priveşte prima condiţie, un contract de ipotecă este valabil încheiat în măsura în care respectă atât condiţiile de fond, cât şi pe cele de formă stabilite pentru valabilitatea acestuia. Cerinţa este oarecum subînţeleasă pentru orice titlu executoriu de natură contractuală: doar un contract valabil încheiat produce efecte [art. 1.270 alin. (1) din Codul civil], iar posibilitatea punerii în executare ţine de efectele contractului [art. 1.516 alin. (2) pct. 1 din Codul civil].

112. Condiţiile de fond pentru valabilitatea contractului cuprind condiţiile generale aplicabile oricărui contract [art. 1.179 alin. (1) din Codul civil], precum şi condiţiile specifice menţionate de lege pentru acest contract special (art. 2.372 din Codul civil).

113. Condiţiile de formă impuse de lege pentru valabilitatea contractului de ipotecă diferă în funcţie de tipologia ipotecii: poate fi vorba despre forma autentică notarială sau forma scrisă ad validitatem. În legătură cu condiţiile de formă trebuie precizat că orice titlu executoriu necesită existenţa unui înscris („titlul”). După cum se poate observa, toate ipostazele în care se poate prezenta un contract de ipotecă implică forma scrisă (ad validitatem).

114. A două condiţie formală impusă de art. 2.431 din Codul civil impune ca ipoteca să fie considerată titlu executoriu doar „ta condiţiile legii”. Faţă de generalitatea principiului legalităţii titlului executoriu, această precizare pare superfluă. În orice caz, ea nu implică mai mult decât ceea ce spune. Nu se poate considera din această formulare că s-ar face o trimitere la o altă normă de completare care să conţină precizări suplimentare. De exemplu, nu poate fi vorba despre o trimitere la noua formă a art. 641 din Codul de procedură civilă care ar lega caracterul executoriu de îndeplinirea formalităţilor de publicitate. Acestea din urmă au un alt rol: realizarea opozabilităţii faţă de terţi. Or, forţa executorie derivă din forţa obligatorie a contractului, iar nu din opozabilitatea acestuia. În contextul acţiunii ipotecare, opozabilitatea ipotecii poate influenţa executorialitatea sa doar în ipotezele în care bunul ipotecat nu se (mai) află la constituitorul originar. În plus, o normă specială (art. 2.431 din Codul civil) nu poate să facă o referire expresă la o normă generală (art. 641 din Codul de procedură civilă), de vreme ce norma specială derogă de la cea generală, iar nu invers.

115. În schimb, referirea la condiţiile legii rămâne valabilă în ceea ce priveşte procedura de urmat în cazul punerii în executare. Astfel, pentru începerea executării unui contract de ipotecă (prin intermediul procedurii de drept comun) va fi necesară încuviinţarea de către instanţa de executare (art. 666 din Codul de procedură civilă).

116. În consecinţă, cerinţele formale din art. 2.431 din Codul civil nu adaugă veritabile limitări caracterului de titlu executoriu al contractului de ipotecă, ci doar asigură respectarea principiului legalităţii executării silite.

117. Astfel, acest articol are În vedere două tipuri de condiţii: una formală - existenţa unui titlu executoriu, care se referă la chiar contractul de ipotecă şi trei de fond, care se referă la calităţile creanţei.

118. Or, existenţa creanţei este mereu menţionată în contractul de ipotecă şi poate fi determinată în baza criteriilor din acest contract, conform art. 2,372 din Codul civil; ceea ce nu este mereu menţionat este suma, dar acest aspect ţine de lichiditate, conform art. 663 alin. (3) din Codul de procedură civilă, care poate fi completată şi cu alte izvoare (teza a II-a).

119. Concluzionând, se apreciază că datele din contractul de ipotecă (titlu executoriu) sunt suficiente pentru a evalua (şi) criteriile de fond din articolul 2.430 din Codul civil. În acest sens S-a considerat, în doctrina recentă, că articolul 2.431 din Codul civil preia şi extinde dispoziţiile art. 2.430 din Codul civil în ceea ce priveşte noţiunea de titlu executoriu aplicabilă şi contractelor de ipotecă valabil încheiate.

120. Pentru a putea fi pus în executare, contractul de ipotecă necesită nu numai îndeplinirea unor condiţii formale, ci şi a unor condiţii substanţiale. Aceste condiţii substanţiale au în vedere natura creanţei, prin prisma caracterului accesoriu al ipotecii.

121. Astfel, din punctul de vedere al naturii creanţei ipotecare, aceasta trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă (art. 2.430 din Codul civil). Verificarea îndeplinirii acestor cerinţe trebuie raportată la specificul acţiunii ipotecare, care este o acţiune reală, în sensul că îndeplinirea acestor cerinţe este legată de contractul de ipotecă, al cărui obiect este constituirea/transferul unui drept real. Prin urmare, caracterele creanţei principale trebuie privite prin „lupa” contractului de ipotecă.

122. În concluzie, câtă vreme în conţinutul contractului de ipotecă, valabil încheiat, se găsesc, în mod concret sau prin referire, toate elementele esenţiale pentru a permite pornirea executării silite, acesta este apt de a fi pus în executare în toate cazurile, indiferent dacă obligaţia garantată derivă dintr-un titlu executoriu sau nu.

123. Analizând raţiunile pentru care ar fi necesară dublarea caracterului executoriu al contractului de ipotecă, din perspectiva proporţionalităţii acestei măsuri, astfel cum rezultă aceasta din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia garantării dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, instanţa învestită cu dezlegarea prezentei chestiuni prealabile reţine următoarele:

124. Preluând jurisprudenţa Curţii Europene, noul Cod de procedură civilă stabileşte, în art. 6 alin. (2), că dispoziţiile alin. (1) al aceluiaşi articol privitoare la dreptul la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil, se aplică în mod corespunzător şi executării silite; în acelaşi sens, jurisprudenţa Curţii în materia executării silite este constantă în a stabili că executarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie privită ca parte integrantă a procesului echitabil, garantat de art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. În acest context, obligaţia pozitivă a statului este de a asigura executarea în mod prompt şi efectiv a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii recunoscute de lege.

125. Curtea Europeană a Drepturilor Omului aminteşte că dreptul la executarea unei hotărâri judecătoreşti este unul dintre aspectele dreptului de acces la justiţie (a se vedea Cauza Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, paragraful 40). În acelaşi sens, Curtea consideră că dreptul de acces la justiţie nu este absolut (cauzele Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Hotărârea din 21 februarie 1975, paragraful 36; Waite şi Kennedy împotriva Germaniei [MC]), acesta reclamând prin chiar natura sa o reglementare din partea statului. Statele contractante se bucură în această materie de o oarecare marjă de apreciere. Totuşi, este de competenţa Curţii să statueze în ultimă instanţă asupra respectării cerinţelor Convenţiei; astfel, va trebui să se convingă de faptul că limitele impuse nu restrâng accesul oferit individului într-o asemenea manieră încât să aducă atingere înseşi substanţei dreptului. O asemenea limitare nu este conformă cu art. 6 paragraful 1 din Convenţie decât în măsura în care vizează un scop legitim şi există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit. Dacă limitarea este compatibilă cu aceste principii, art. 6 paragraful 1 nu este încălcat (Cauza Prinţul Hans Adam II al Liechtensteinului împotriva Germaniei [MC], hotărârea din 12 iulie 2001, paragraful 44; Cauza Sabin Popescu contra României, hotărârea din 2 martie 2004, paragraful 66).

126. Pe tărâmul proporţionalităţii măsurii nu ar fi rezonabil să i se pretindă creditorului aflat în posesia unui titlu executoriu, în cauză un contract de ipotecă, să îşi constituie un alt titlu executoriu pentru realizarea unei creanţe certe, lichide şi exigibile. În acest sens, regula este că dacă reclamantul (în prezentul litigiu, creditorul) dispune de mai multe căi de recurs potenţial efective, în sensul autonom consacrat de Convenţie pentru noţiunea de recurs efectiv, acesta are obligaţia de a o utiliza doar pe aceea considerată cea mai adecvată satisfacerii creanţei sale.

127. Mai mult, pe terenul executării silite, chiar şi între particulari, deci în raportul pe orizontală, se apreciază că subzistă regula impusă de instanţa de contencios european a drepturilor omului ca statul să se doteze cu un arsenal suficient, inclusiv la nivel legislativ, pentru a face posibilă executarea într-un termen rezonabil a unei hotărâri judecătoreşti sau a altui înscris căruia legea îi atribuie caracterul de titlu executoriu. În acelaşi sens, reglementarea în favoarea creditorului a unor garanţii reale sau personale este asigurată pentru ca titularul creanţei să aibă la dispoziţie anumite facilităţi pentru satisfacerea dreptului său.

128. În consecinţă, nu s-ar putea explica altfel care ar putea 11 raţiunile legiuitorului pentru adoptarea dispoziţiilor art. 2.431 din Codul de procedură civilă, dacă, prin respingerea unei cereri de executare silită a unui contract de ipotecă valabil încheiat, în absenţa unui alt titlu executoriu care să constate o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, această dispoziţie, instituită în favoarea creditorului ar rămâne fără substanţă. În acest context se apreciază că se aplică pe deplin principiul interpretării unui text legal în sensul în care acesta poate produce efecte juridice, nu în acela în care ar rămâne fără efect legal (actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat).

129. Pentru argumentele expuse se opinează că art. 2.431 din Codul civil instituie în mod independent caracterul de titlu executoriu contractului de ipotecă, iar acest caracter nu este condiţionat de faptul ca şi creanţa garantată prin contractul de ipotecă să rezulte dintr-un înscris care să constituie, potrivit dispoziţiilor legale, titlu executoriu, ceea ce este necesar a fi verificat fiind caracterul cert, lichid şi exigibil al acestei creanţe.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 22.006/303/2016 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea dispoziţiilor art. 2.431 din Codul civil raportat la art. 632 din Codul de procedură civilă este posibilă executarea silită a unei creanţe garantate printr-un contract de ipotecă valabil încheiat, ce constituie titlu executoriu, chiar dacă dreptul de creanţă însuşi nu este constatat printr-un înscris care să constituie, potrivit dispoziţiilor legale, titlu executoriu. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 septembrie 2017.

 

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

GABRIELA ELENA BOGASIU

Magistrat-asistent,

Ileana Peligrad

 

RECTIFICĂRI

 

În Decizia prim-ministrului nr. 695/2017 privind numirea domnului Daniel Liviu Zdrânc în funcţia de vicepreşedinte, cu rang de subsecretar de stat, al Autorităţii Naţionale de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 916 din 22 noiembrie 2017, se fac următoarele rectificări:

- la titlu, în loc de: în funcţia de vicepreşedinte, cu rang de subsecretar de stat, al Autorităţii Naţionale de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice

se va citi: în funcţia de vicepreşedinte al Autorităţii Naţionale de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice”;

- la articolul unic, în loc de: „... în funcţia de vicepreşedinte, cu rang de subsecretar de stat, al Autorităţii Naţionale de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice.

se va citi: „... în funcţia de vicepreşedinte al Autorităţii Naţionale de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, pentru un mandat de 5 ani.

 

În Decizia prim-ministrului nr. 696/2017 privind numirea domnului Bogdan Petru Alexa în funcţia de preşedinte, cu rang de secretar de stat, al Autorităţii Naţionale de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 916 din 22 noiembrie 2017, se fac următoarele rectificări:

- la titlu, în loc de: „... în funcţia de preşedinte, cu rang de secretar de stat, al Autorităţii Naţionale de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice”

se va citi: „... în funcţia de preşedinte al Autorităţii Naţionale de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice”;

- la articolul unic, în loc de: „... în funcţia de preşedinte, cu rang de secretar de stat. al Autorităţii Naţionale de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice.”

se va citi: „... în funcţia de preşedinte al Autorităţii Naţionale de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, pentru un mandat de 5 ani.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.