MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 936/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 936         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Marţi, 28 noiembrie 2017

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 532 din 11 iulie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8, art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

M.137. - Ordin al ministrului apărării naţionale pentru modificarea Ordinului ministrului apărării naţionale nr. M.132/2012 privind acordarea gradelor şi înaintarea în gradul următor, pe timp de pace, a cadrelor militare în rezervă şi în retragere, avansarea în grad a veteranilor de război, precum şi înaintarea în gradul următor a fostelor cadre militare active îndepărtate abuziv din armată în perioada 23 august 1944-31 decembrie 1961

 

1.247. - Ordin al directorului Serviciului Român de Informaţii privind conferirea Semnului onorific În Serviciul Patriei unor ofiţeri din Serviciul Român de Informaţii

 

1.248. - Ordin al directorului Serviciului Român de Informaţii privind conferirea Semnului onorific În Serviciul Patriei unor maiştri militari şi subofiţeri din Serviciul Român de Informaţii

 

2.794. - Ordin al ministrului culturii şi identităţii naţionale pentru reacreditarea Muzeului Bucovinei din Suceava, judeţul Suceava

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 25 din 3 octombrie 2017 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală)

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 532

din 11 iulie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8, art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8, art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de Anton Parasca în Dosarul nr. 4.419/99/2016 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează Obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.196D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că, în cauză, hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, iar calea de atac a fost soluţionată ulterior acestui moment, astfel încât, în raport cu acest aspect, apreciază că sunt incidente dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 255/2013. Totodată, susţine că dispoziţiile criticate nu sunt de natură a aduce atingere prevederilor constituţionale invocate, întrucât, pe de o parte, acestea sunt norme de procedură de imediată aplicare, iar, pe de altă parte, nu există nicio obligaţie a legiuitorului de a reglementa, în toate situaţiile, un triplu grad de jurisdicţie, accesul la instanţă fiind asigurat prin reglementarea apelului.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Decizia penală nr. 134 din 10 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 4.419/99/2016, Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8, art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale. Excepţia a fost ridicată de Anton Parasca cu ocazia soluţionării contestaţiei formulate împotriva Sentinţei penale nr. 776 din 12 august 2016, pronunţată de Tribunalul Iaşi în Dosarul nr. 4.419/99/2016, prin care s-a respins, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de autor împotriva Sentinţei penale nr. 570 din 23 decembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Iaşi, în Dosarul nr. 15.061/99/2011, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 829 din 18 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine, în esenţă, că prevederile criticate aduc atingere accesului liber la justiţie, libertăţii individuale şi nesocotesc principiul aplicării legii penale mai favorabile, întrucât hotărârile pronunţate în apel, în cauzele ce au fost soluţionate de prima instanţă anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, sunt definitive. Susţine că textele de lege criticate înlătură de la aplicare legea veche, în vigoare la data săvârşirii faptei, care, reglementând căile de atac ordinare ale apelului şi recursului, erau mai favorabile inculpatului.

6. Curtea de Apei Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori nu şi-a exprimat opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şt exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8, art. 10 alin. (2) şi alin. (4) şi art. 11 din Legea nr. 255/2013 este inadmisibilă, iar excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 255/2013 este neîntemeiată. În susţinerea soluţiei de inadmisibilitate arată că din actul de sesizare a Curţii Constituţionale rezultă Că autorul excepţiei a formulat contestaţie la executare împotriva Sentinţei penale nr. 570 din 23 decembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Iaşi în Dosarul nr. 15.061/99/2011, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 829 din 18 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, cu motivarea că decizia de condamnare pronunţată în apel nu are caracter definitiv, întrucât - potrivit Codului de procedură penală anterior, în vigoare la data săvârşirii faptei - sentinţa Tribunalului Iaşi era supusă nu doar apelului, ci şi recursului. Observă Guvernul că, în speţă, hotărârea primei instanţe a fost pronunţată anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, iar apelul în urma căruia sentinţa a fost modificată a fost soluţionat după intrarea în vigoare a Codului de procedură penală. În aceste condiţii, apreciază că, în privinţa art. 8 şi art. 11 din Legea nr. 255/2013, excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă în raport cu dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi alin. (5) din Legea nr. 47/1992, întrucât prevederile criticate nu au legătură cu soluţionarea cauzei. Consideră că aceeaşi concluzie se impune şi în cazul art. 10 alin. (2) şi alin. (4) din Legea nr. 255/2013, acestea referindu-se la situaţia recursurilor aflate în curs de judecată la momentul intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală. Reţine, totodată, că art. 10 alin. (1)şi alin. (3) din Legea nr. 255/2013 conţine norme de procedură şi că, din punctul de vedere al efectului lor în timp, dispoziţiile noi de procedură sunt, ca regulă, de imediată aplicare, în sensul că se aplică şi proceselor aflate în curs de judecată la data intrării lor în vigoare, nu doar proceselor începute după această dată. Aşadar, faptul că legea nouă de procedură atribuie caracter definitiv hotărârilor pronunţate în apel după intrarea ei în vigoare, chiar şi atunci când acestea vizează procese începute sub imperiul legii vechi, nu constituie o chestiune de retroactivitate, ci de aplicare imediată a legii noi. Apreciază, totodată, că art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală nu este incident în cauză, deoarece se referă la aplicarea retroactivă a legii penale, respectiv contravenţionale mai favorabile, deci la prevederi de drept material, iar nu de drept procesual, cum sunt cele ce fac obiectul prezentei excepţii. Arată că nu se poate susţine nici îngrădirea dreptului de acces la justiţie, de vreme ce, în materie penală, accesul la justiţie nu presupune dreptul de a exercita în orice cauză, indiferent de obiectul său, toate căile de atac reglementate în sistemul de drept, ci numai ca acuzaţia adusă inculpatului să fie supusă judecăţii unui tribunal independent şi imparţial. În acest sens face referire la dispoziţiile art. 129 din Constituţie, pentru a reţine că legiuitorul are prerogativa de a stabili căile de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătoreşti.

9. Avocatul Poporului arată că a transmis punctul său de vedere în sensul constituţionalităţii prevederilor criticate, acesta fiind reţinut în deciziile Curţii Constituţionale nr. 631 din 11 noiembrie 2014, nr. 745 din 16 decembrie 2014, nr. 731 din 6 decembrie 2016 şi nr. 734 din 6 decembrie 2016. Precizează că îşi menţine punctul de vedere anterior exprimat,

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin, (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 8, art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, cu următorul conţinut:

- Art. 8: „Hotărârile pronunţate în primă instanţă după intrarea în vigoare a legii noi sunt supuse căilor de atac, termenelor şi condiţiilor de exercitare ale acestora, prevăzute de legea nouă.

- Art. 10: „(1) Apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală se soluţionează de către aceeaşi instanţă, potrivit dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel.

(2) Recursurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, declarate împotriva hotărârilor pentru care legea veche nu prevede calea de atac a apelului, se soluţionează de către aceeaşi instanţă, conform dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel.

(3) Deciziile pronunţate în apelurile soluţionate potrivit alin. (1) şi (2) sunt definitive, în condiţiile art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală.

(4) Recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, declarate împotriva sentinţelor prin care s-a restituit cauza procurorului, se soluţionează conform dispoziţiilor din legea nouă privitoare la contestaţie de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond ori, după caz, de către completul competent de la Înalta Curte de Casape şi Justiţie

- Art. 11 :„(1) Deciziile pronunţate în apel înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală cu privire la care termenul de declarare a căii ordinare de atac prevăzute de legea anterioară nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse recursului în casape.

(2) în cazurile prevăzute la alin. (1), termenul de 30 de zile de declarare a recursului în casaţie curge după cum urmează:

a) de la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, pentru procuror şi pentru părţile cu privire la care legea anterioară nu prevedea obligaţia comunicării deciziei de apel, precum şi pentru părţile cărora decizia le-a fost comunicată anterior intrării în vigoare a Codului de procedură penală;

b) de la data comunicării, pentru părţile cărora decizia le-a fost comunicată după data intrării în vigoare a Codului de procedură penală.

(3) Cererile de recurs împotriva deciziilor prevăzute la alin. (1), depuse anterior intrării în vigoare a legii noi, se vor considera cereri de recurs în casaţie.

(4) Soluţionarea recursului în casape este supusă dispoziţiilor Codului do procedură penală.

(5) Deciziile prevăzute la alin. (1) devin definitive la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală. “

13. Autorul susţine că normele procesual penale criticate sunt contrare atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (2), potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, ale ari. 21 alin. (2), potrivit cărora nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept, ale art. 23 privind libertatea individuală, cât şi prevederilor art. 5 „Dreptul la libertate şi la siguranţă” din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 9 privind libertatea şi securitatea persoanei din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8, art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 255/2013, Curtea reţine că aceasta a fost ridicată în procedura contestaţiei formulate, în temeiul art. 4251 din Codul de procedură penală, împotriva Sentinţei penale nr. 776 din 12 august 2016, pronunţată de Tribunalul Iaşi în Dosarul nr. 4.419/99/2016, prin care s-a respins, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de autor, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, împotriva Sentinţei penale nr. 570 din 23 decembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Iaşi în Dosarul nr. 15.061/99/2011, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 829 din 18 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi. Din încheierea de sesizare, pag. 3, rezultă că, potrivit actelor şi lucrărilor dosarului, Sentinţa penală nr. 570 din 23 decembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Iaşi în Dosarul nr. 15,061/99/2011, a cărei executare a fost contestată, a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 829 din 18 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apei Iaşi, potrivit prevederilor art. 10 din Legea nr. 255/2013. Aşadar, Curtea reţine că, în cauză, Sentinţa penală nr. 570 din 23 decembrie 2013 a Tribunalului Iaşi a fost pronunţată înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală (1 februarie 2014) şi a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 829 din 18 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, apelul fiind soluţionat potrivit prevederilor art. 10 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 255/2013.

15. Prin urmare, Curtea va analiza, în temeiul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, pertinenţa excepţiei de neconstituţionalitate invocate, în condiţiile în care relevanţa excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată în abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat. În acest sens Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, „legătura cu soluţionarea cauzei”, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun aceste dispoziţii legale (a se vedea Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014).

16. Aşa încât, având în vedere obiectul cauzei în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8, art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 255/2013, faptul că, în soluţionarea contestaţiei formulate în temeiul art. 4251 din Codul de procedură penală, instanţa ar fi putut pronunţa soluţia reglementată la art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, totodată reţinând că în cauză este vorba despre o hotărâre pronunţată în primă instanţă înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, rămasă definitivă în condiţiile art. 10 din Legea nr. 255/2013, Curtea constată că prevederile art. 8 din Legea nr. 255/2013 - care reglementează cu privire la hotărârile pronunţate în primă instanţă după intrarea în vigoare a legii noi, dispoziţiile art. 10 alin. (2) şi alin. (4) din Legea nr. 255/2013 - care privesc recursurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, declarate împotriva hotărârilor pentru care legea veche nu prevede calea de atac a apelului, respectiv împotriva sentinţelor prin care s-a restituit cauza procurorului, cât şi dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 255/2013 - care privesc deciziile pronunţate în apel înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu privire la care termenul de declarare a căii ordinare de atac prevăzute de legea anterioară nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi şi care sunt supuse recursului în casaţie, nu au „legătură cu soluţionarea cauzei”. În aceste condiţii, Curtea urmează a respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 8, art. 10 alin. (2) şi alin. (4) şi art. 11 din Legea nr. 255/2013

17. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 255/2013 faţă de criticile de neconstituţionalitate invocate, Curtea reţine că acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, relevante fiind deciziile nr. 631 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 29 ianuarie 2015, şi nr. 24 din 3 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 7 aprilie 2015, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 255/2013 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

18. Astfel, în Decizia nr. 631 din 11 noiembrie 2014, paragrafele 20-22, Curtea a observat că, potrivit Codului de procedură penală din 1968, recursul era privit ca o cale ordinară de atac, fiind reglementat în partea specială, titlul II, cap. III, secţiunea II, art. 3851-38519. În concepţia noii reglementări, recursul a devenit o cale extraordinară de atac - recursul în casaţie fiind reglementat în partea specială, titlul III, cap. V, secţiunea a 2-a, art. 433-451, putând fi exercitat numai pentru motivele strict şi limitativ prevăzute de lege. Astfel, apelul devine singura cale de atac integral devolutivă, în fapt şi în drept, împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă, efectul devolutiv şi limitele recursului în casaţie fiind prevăzute de art. 442 din Codul de procedură penală. Odată epuizată calea de atac a apelului, potrivit art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală, hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel. Totodată, hotărârea instanţei de apel, potrivit art. 550 alin. (1) din Codul de procedură penală, este executorie. Curtea a reţinut, totodată, că o altă deosebire importantă între cele două reglementări este aceea că recursul în casaţie nu mai este, de drept, suspensiv de executare. Potrivit art. 441 alin. (1) din Codul de procedură penală, instanţa care admite în principiu cererea de recurs în casaţie sau completul care judecă recursul în casaţie poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii, putând impune respectarea de către condamnat a unora dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi alin. (2). Având în vedere aceste modificări de substanţă, Curtea a constatat că a fost necesar ca legiuitorul să facă tranziţia între vechile prevederi şi noua reglementare, astfel încât a fost adoptată Legea nr. 255/2013, care la art. 3 prevede că „Legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu excepţiile prevăzute în cuprinsul prezentei legi”, iar la art. 10 alin. (1) şi alin. (3) dispune că „(1) Apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală se soluţionează de către aceeaşi instanţă, potrivit dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel. [...] (3) Deciziile pronunţate în apelurile soluţionate potrivit alin. (1) şi (2) sunt definitive, în condiţiile art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală*

19. Totodată, în Decizia nr. 631 din 11 noiembrie 2014, paragrafele 28-30, şi Decizia nr. 24 din 3 februarie 2015, paragrafele 24-26, în ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea principiului neretroactivităţii legii, prin aplicarea imediată a normelor procesual penale, Curtea a reţinut că autorul excepţiei de neconstituţionalitate solicită, în realitate, ca prin declararea neconstituţionalităţii textelor de lege criticate să se permită o ultraactivitate a legii procesuale vechi. Curtea a observat că o normă juridică acţionează în timp din momentul intrării ei în vigoare şi până în momentul ieşirii sale din vigoare şi se bucură de prezumţia de constituţionalitate, totodată fiind instituite şi excepţii de la acest principiu general, cum sunt retroactivitatea şi ultraactivitatea legii penale şi contravenţionale mai favorabile (Decizia nr. 101 din 28 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 22 mai 2013). De asemenea, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că orice lege se aplică numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, care are efecte şi asupra raporturilor juridice penale sau contravenţionale născute anterior intrării sale în vigoare (Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2007). În ceea ce priveşte domeniul de aplicare a legii procesual penale, Curtea a reţinut că a fost consacrat principiul activităţii acesteia, care presupune că aceasta este de imediată aplicare, vizând şi cauzele în curs de urmărire penală sau judecată.

20. Plecând de la aceste premise. Curtea a constatat că, în materie penală, în exercitarea legitimării sale constituţionale de a adopta norme de procedură, conferită de art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul a înţeles să reconfigureze modalitatea de reglementare a exercitării căilor de atac, instituind doar posibilitatea atacării cu apel a hotărârii primei instanţe. Totodată, legiuitorul, prin dispoziţiile de lege tranzitorii, a prevăzut aplicarea acestei noi viziuni şi asupra proceselor începute înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, aflate în faza judecăţii în primă instanţă sau în apel. În această împrejurare, Curtea a observat că stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, Curtea a reţinut, cu mai multe prilejuri, că acesta este sensul art. 129 din Constituţie, text care face referire la „condiţiile legii” atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, ca de altfel şi al art. 126 alin. (2) din Constituţie, care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea „sunt prevăzute numai de lege* (a se vedea în acest sens Decizia nr. 460 din 28 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.153 din 7 decembrie 2004).

21. În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la faptul că aplicarea textului de lege criticat şi în cazul proceselor în curs echivalează cu încălcarea principiului constituţional al neretroactivităţii legilor, Curtea a constatat că aceasta nu este întemeiată. Astfel, aplicarea în cadrul proceselor în curs a normei procesuale criticate nu este de natură a contraveni principiului constituţional al neretroactivităţii legilor, fiind vorba de o concretizare a principiului aplicării imediate a legii noi, potrivit căruia legea nouă se aplică de îndată tuturor situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi efectelor viitoare ale unor situaţii juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi (în acelaşi sens, Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014).

22. Pentru considerentele reţinute în precedent, Curtea nu a reţinut încălcarea prin dispoziţiile criticate a prevederilor constituţionale referitoare la liberul acces la justiţie. Exercitarea căilor de atac reprezintă o faţetă a accesului liber la justiţie, acest drept constituţional reprezentând fundamentul art. 129 din Constituţie, prin urmare, legiuitorul poate să reglementeze, în privinţa căilor de atac, termene, forma şi conţinutul, instanţa la care se depun, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate, astfel cum prevede şi art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege ,

23. Cât priveşte critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 255/2013, prin raportare la dispoziţiile art. 23 din Constituţie, referitor la libertatea individuală, din perspectiva prezumţiei de nevinovăţie, Curtea a reţinut, în Decizia nr. 631 din 11 noiembrie 2014, paragrafele 24-27, că principiul prezumţiei de nevinovăţie presupune că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată. Astfel, principiul prezumţiei de nevinovăţie tinde a proteja o persoană învinuită de săvârşirea unei fapte penale împotriva unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit în mod legal, scopul esenţial al prezumţiei fiind acela de a împiedica orice autoritate naţională în emiterea unor opinii conform cărora reclamantul ar fi vinovat înainte ca acesta să fie condamnat potrivit legii (Hotărârea din 10 februarie 1995, pronunţată în Cauza Ailenet de Ribemont împotriva Franţei, paragraful 35; Hotărârea din 4 martie 2008, pronunţată în Cauza Samoilă şi Cionca împotriva României, paragraful 91). Curtea a constatat că, potrivit principiilor constituţionale, vinovăţia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, aflat în faza apelului, se va stabili în cadrul unui proces, cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare inculpatul având statutul de persoană nevinovată. Totodată, sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului. Hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar, în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare. În aceste condiţii, Curtea a constatat că rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pronunţate în apel şi eliminarea căii de atac a recursului nu au influenţă asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului. Acesta are la îndemână toate garanţiile procesuale prevăzute de Codul de procedură penală, care sunt aplicabile în egală măsură atât în faza recursului, cât şi în faza apelului. Proiecţia subiectivă a autorului excepţiei cu referire la propria nevinovăţie, chiar şi după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, nu poate duce la concluzia unei neconstituţionalităţi a textelor de lege criticate.

24. Aşadar, având în vedere atât cele constatate de instanţa de control constituţional, cât şi faptul că libertatea individuală nu are caracter absolut, fiind necesar a se exercita între coordonatele stabilite de ordinea de drept, Curtea nu poate reţine susţinerile autorului potrivit cărora prevederile criticate sunt în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale ale art. 23 privind libertatea individuală.

25. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată prin deciziile precitate, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8, art. 10 alin. (2) şi alin. (4) şi art. 11 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de Anton Parasca în Dosarul nr. 4.419/99/2016 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 11 iulie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

MINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE

 

ORDIN

pentru modificarea Ordinului ministrului apărării naţionale nr. M.132/2012 privind acordarea gradelor şi înaintarea în gradul următor, pe timp de pace, a cadrelor militare în rezervă şi în retragere, avansarea în grad a veteranilor de război, precum şi înaintarea în gradul următor a fostelor cadre militare active îndepărtate abuziv din armată în perioada 23 august 1944-31 decembrie 1961

 

Având în vedere prevederile art. 45, 47, 53, 61, 64, 67 şi 97 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 15 din Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 4 din Legea nr. 226/2011 privind reparaţiile morale şi materiale pentru fostele cadre militare active, îndepărtate abuziv din armată în perioada 23 august 1944-

31 decembrie 1961, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 57 din Legea nr. 446/2006 privind pregătirea populaţiei pentru apărare, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 23 din Legea nr. 355/2009 privind regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război,

în temeiul art. 40 alin, (1) din Legea nr. 346/2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale, republicată,

ministrul apărării naţionale emite prezentul ordin.

Art. I. - Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M.132/2012 privind acordarea gradelor şi înaintarea în gradul următor, pe timp de pace, a cadrelor militare în rezervă şi în retragere, avansarea în grad a veteranilor de război, precum şi înaintarea în gradul următor a fostelor cadre militare active îndepărtate abuziv din armată în perioada 23 august 1944-31 decembrie 1961, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 747 din 6 noiembrie 2012, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică după cum urmează:

1. La articolul 10, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:

»Art. 10. - (1) Propunerile privind acordarea gradelor/ înaintarea în gradul următor a cadrelor militare în retragere se primesc, cu cei puţin 60 de zile înaintea datelor prevăzute la alin. (3), la Direcţia calitatea vieţii personalului din Departamentul pentru relaţia cu Parlamentul şi calitatea vieţii personalului, care, în cel mult 30 de zile, le centralizează, analizează şi promovează, pentru aprobare, prin Direcţia generală management resurse umane, potrivit prevederilor art. 67 din Legea nr. 80/1995, cu modificările şi completările ulterioare.”

2. La articolul 12, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. 12. - (1) Propunerile privind avansarea în grad a veteranilor de război se primesc, cu cel puţin 60 de zile înaintea datelor prevăzute la alin. (3), la Direcţia calitatea vieţii personalului din Departamentul pentru relaţia cu Parlamentul şi calitatea vieţii personalului, care, în cel mult 30 de zile, le centralizează, analizează şi promovează, pentru aprobare, prin Direcţia generală management resurse umane, potrivit prevederilor legale.”

3. La anexa nr. 1 punctul 1, literele e) şi f) se modifică şi vor avea următorul cuprins:

,,e) ofiţerii să fie absolvenţi ai unor instituţii militare de învăţământ cu durata de cel puţin 2 ani sau ai unei instituţii de învăţământ superior, cu diplomă de licenţă, iar maiştrii militari/subofiţerii propuşi pentru acordarea gradului de sublocotenent să fie absolvenţi ai liceului, cu diplomă de bacalaureat;

f) pentru acordarea gradului de general de brigadă/similar, ofiţerii să fi deţinut, în activitate, gradul de colonel/similar şi să fi îndeplinit, cel puţin 3 ani (2 ani, în cazul celor răniţi în acţiuni militare, precum şi în cazul celor decoraţi cu ordine şi medalii naţionale sau militare, cu însemn de război), o funcţie de conducere prevăzută cel puţin cu acest grad, de nivel minim şef secţie/similar într-o structură centrală/structură subordonată nemijlocit ministrului apărării naţionale/structură subordonată nemijlocit unei structuri centrale/comandament de armă/stat major categorie de forţe, ori locţiitor/şef de stat major la structuri de nivel brigadă/similare, comandant regiment/similar, comandant bază/similar, perioadă în care a fost apreciat cel puţin cu calificativul «foarte bun», sau, după trecerea în rezervă, să fi îndeplinit o funcţie de director sau superioară acesteia în Ministerul Apărării Naţionale ori în alte ministere/instituţii ale administraţiei publice centrale, inclusiv instituţii cu atribuţii în domeniul ordinii publice şi securităţii naţionale, ori funcţii de preşedinte, vicepreşedinte sau şef ai structurii secretariat, cel puţin 3 ani, în structurile asociative ale cadrelor militare în rezervă/retragere sau ale veteranilor de război, inclusiv la nivelul filialelor judeţene/sector;”

4. La anexa nr. 1 punctul 5, litera c) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„c) activitate deosebită în cadrul unei structuri asociative a cadrelor militare în rezervă/retragere sau a veteranilor de război.”

5. La anexa nr. 1, la grila de evaluare, criteriile prevăzute la litera A nr. crt. 3 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

 

Nr. crt.

Criterii

Punctaj prevăzut

Punctaj realizat

Observaţii

„3.

Stagiul în funcţii de conducere prevăzute cu gradul de colonel

 

 

 

- să fi deţinut, în activitate, gradul de colonel/similar şi să fi îndeplinit, cel puţin 3 ani (2 ani, în cazul celor răniţi în acţiuni militare, precum şi în cazul celor decoraţi cu ordine şi medalii naţionale sau militare, cu însemn de război), o funcţie de conducere prevăzută cel puţin cu acest grad, de nivel minim şef secţie/similar într-o structură centrală/structură subordonată nemijlocit ministrului apărării naţionale/structură subordonată nemijlocit unei structuri centrale/comandament de armă/stat major categorie de forţe, ori locţiitor/şef de stat major la structuri de nivel brigadă/similare, comandant regiment/similar, comandant bază/similar, perioadă în care a fost apreciat cel puţin cu calificativul „foarte bun”, sau, după trecerea în rezervă, să fi îndeplinit o funcţie de director sau superioară acesteia în Ministerul Apărării Naţionale ori în alte ministere/instituţii ale administraţiei publice centrale, inclusiv instituţii cu atribuţii în domeniul ordinii publice şi securităţii naţionale, ori funcţii de preşedinte, vicepreşedinte sau şef al structurii secretariat, cel puţin 3 ani, în structurile asociative ale cadrelor militare în rezervă/retragere sau ale veteranilor de război, inclusiv la nivelul filialelor judeţene/sector (condiţie obligatorie)

4 puncte

 

- 3 ani consecutivi/cumulaţi”

- pentru fiecare an în plus

1 punct

 

 

 

Art. II. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul apărării naţionale,

Mihai-Viorel Fifor

 

Bucureşti, 7 noiembrie 2017.

Nr. M.137.

 

SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAŢII

 

ORDIN

privind conferirea Semnului onorific În Serviciul Patriei unor ofiţeri din Serviciul Român de Informaţii

 

În temeiul art. 32 alin. 2 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, al art. 4 alin. (1) lit. d) şi art. 6 din Legea nr. 573/2004 privind Semnul onorific în Serviciul Patriei pentru ofiţeri şi funcţionari publici cu statut special, cu grade profesionale echivalente cu gradele de ofiţeri, cu modificările ulterioare,

în baza prevederilor art. 23 alin. 3 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, cu modificările şi completările ulterioare,

directorul Serviciului Român de Informaţii emite următorul ordin:

Art. 1. - La data de 1 decembrie 2017 se conferă Semnul onorific în Serviciul Patriei pentru 15 ani de activitate în domeniile apărării, ordinii publice şi securităţii naţionale, pentru rezultate meritorii în îndeplinirea atribuţiilor şi în pregătirea profesională, ofiţerilor nominalizaţi în anexa nr. 1.

Art. 2. - La data de 1 decembrie 2017 se conferă Semnul onorific în Serviciul Patriei pentru 20 de ani de activitate în domeniile apărării, ordinii publice şi securităţii naţionale, pentru rezultate meritorii în îndeplinirea atribuţiilor şi în pregătirea profesională, ofiţerilor nominalizaţi în anexa nr. 2.

Art. 3. - La data de 1 decembrie 2017 se conferă Semnul onorific în Serviciul Patriei pentru 25 de ani de activitate în domeniile apărării, ordinii publice şi securităţii naţionale, pentru rezultate meritorii în îndeplinirea atribuţiilor şi în pregătirea profesională, ofiţerilor nominalizaţi în anexa nr. 3.

Art. 4. - Anexele nr. 1-3*) fac parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 5. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Directorul Serviciului Român de Informaţii,

Eduard Hellvig

 

Bucureşti, 7 noiembrie 2017.

Nr. 1.247.


*) Anexele nr. 1-3 conţin informaţii clasificate şi urmează regimul Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, cu modificările şi completările ulterioare.

 

SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAŢII

 

ORDIN

privind conferirea Semnului onorific În Serviciul Patriei unor maiştri militari şi subofiţeri din Serviciul Român de Informaţii

 

În temeiul art. 32 alin. 2 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, al art. 4 alin. (1) lit. d) şi art. 6 din Legea nr. 574/2004 privind Semnul onorific în Serviciul Patriei pentru maiştri militari, subofiţeri şi funcţionari publici cu statut special, cu grade profesionale echivalente cu gradele de maiştri militari şi subofiţeri, cu modificările ulterioare,

în baza prevederilor art. 23 alin. 3 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, cu modificările şi completările ulterioare,

directorul Serviciului Român de Informaţii emite următorul ordin:

Art. 1. - La data de 1 decembrie 2017 se conferă Semnul onorific în Serviciul Patriei pentru 15 ani de activitate în domeniile apărării, ordinii publice şi securităţii naţionale, pentru rezultate meritorii în îndeplinirea atribuţiilor şi în pregătirea profesională, subofiţerilor nominalizaţi în anexa nr. 1.

Art. 2. - La data de 1 decembrie 2017 se conferă Semnul onorific în Serviciul Patriei pentru 20 de ani de activitate în domeniile apărării, ordinii publice şi securităţii naţionale, pentru rezultate meritorii în îndeplinirea atribuţiilor şi în pregătirea profesională, maiştrilor militari şi subofiţerilor nominalizaţi în anexa nr. 2.

Art. 3. - La data de 1 decembrie 2017 se conferă Semnul onorific în Serviciul Patriei pentru 25 de ani de activitate în domeniile apărării, ordinii publice şi securităţii naţionale, pentru rezultate meritorii în îndeplinirea atribuţiilor şi în pregătirea profesională, maiştrilor militari şi subofiţerilor nominalizaţi în anexa nr. 3.

Art. 4. - Anexele nr. 1-3*) fac parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 5. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Directorul Serviciului Român de Informaţii,

Eduard Hellvig

 

Bucureşti, 7 noiembrie 2017.

Nr. 1.248.


*) Anexele nr. 1-3 conţin informaţii clasificate şi urmează regimul Legii nr. 182/2002 privind proiecţia informaţiilor clasificate, cu modificările şi completările ulterioare.

MINISTERUL CULTURII ŞI IDENTITĂŢII NAŢIONALE

 

ORDIN

pentru reacreditarea Muzeului Bucovinei din Suceava, judeţul Suceava

 

În baza Hotărârii Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor nr. 6.109 din 30.10.2017,

în conformitate cu prevederile art. 12 şi 18 din Criteriile şi normele de acreditare a muzeelor şi a colecţiilor publice, aprobate prin Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2.057/2007,

în temeiul dispoziţiilor art. 18 alin. (4) din Legea muzeelor şi colecţiilor publice nr. 311/2003, republicată, şi al prevederilor art. 11 alin. (1) şi (4) din Hotărârea Guvernului nr. 90/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul culturii şi identităţii naţionale emite prezentul ordin.

Art. 1. - Se reacreditează Muzeul Bucovinei din Suceava, judeţul Suceava.

Art. 2. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul culturii şi identităţii naţionale,

Lucian Romaşcanu

 

Bucureşti, 14 noiembrie 2017.

Nr. 2.794.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ

 

DECIZIA Nr. 25

din 3 octombrie 2017

 

Dosar nr. 1.997/1/2017

 

Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Rodica Cosma - judecător la Secţia penală

Francisca Maria Vasile - judecător la Secţia penală

Maricela Cobzariu - judecător la Secţia penală

Rodica Aida Popa - judecător la Secţia penală

Leontina Şerban - judecător la Secţia penală

Dan Andrei Enescu - judecător la Secţia penală

Lucia Tatiana Rog - judecător la Secţia penală

Aurel Gbeorghe Ilie - judecător la Secţia penală

 

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, în Dosarul nr. 27.155/3/2013* (3.289/2014), prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept „dacă acţiunile enumerate în art. 9 Ut. b şi c din Legea nr. 241/2005 reprezintă modalităţi normative distincte de săvârşire a infracţiunii de evaziune fiscală sau variante alternative ale elementului material al infracţiunii unice de evaziune fiscală”.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 274 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa a fost prezidată de preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.

La şedinţa de judecată a participat doamna Mihaela Mustaţă, magistrat-asistent-şef în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27® din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Judecător-raportor a fost desemnat, conform art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Rodica Cosma, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Irina Kuglay.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că au fost transmise hotărâri relevante pronunţate în materie şi opiniile magistraţilor din cadrul următoarelor instanţe: Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Giurgiu, Curtea de Apei Bucureşti, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Dolj, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Galaţi, Tribunalul Caraş-Severin, Tribunalul Constanţa, Curtea de Apel Constanţa, Tribunalul Dâmboviţa, Tribunalul Sibiu, Tribunalul Călăraşi, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Gorj, Tribunalul Olt, Tribunalul Mehedinţi, Tribunalul Cluj, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Neamţ, Tribunalul Brăila, Tribunalul Vrancea, Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Timiş, Tribunalul Arad, Tribunalul Buzău, Tribunalul Prahova, Curtea de Apel Suceava, Tribunalul Botoşani, Curtea de Apel Braşov, Tribunalul Braşov, Tribunalul Covasna, Tribunalul Alba şi Curtea de Apel Alba Iulia, punctul de vedere al specialiştilor Facultăţii de Drept din cadrul

Universităţii de Vest Timişoara, raportul din data de 12 septembrie 2017, întocmit de judecătorul-raportor, care, la aceeaşi dată, a fost comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, punctul de vedere întocmit de Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, precum şi concluzii scrise din partea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind rezolvarea de principiu a chestiunii de drept supuse dezlegării.

Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că, din punctul de vedere al examenului de admisibilitate, sesizarea ce face obiectul dosarului de faţă îndeplineşte condiţiile cerute de lege, apreciind că Decizia nr. 4 din 21 ianuarie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite - în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficiat al României, Partea i, nr. 868 din 22 decembrie 2008, la care s-a făcut referire în cuprinsul raportului întocmit de judecătorul-raportor, nu constituie un impediment în sensul dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală întrucât, în esenţă, obiectul acelui recurs în interesul legii nu l-a constituit concursul sau unitatea dintre variantele alternative ale elementului material al infracţiunii de evaziune fiscală, ci raportul dintre infracţiunea de evaziune fiscală şi o infracţiune de fals, constatându-se prin decizia anterior menţionată că infracţiunea de evaziune fiscală, în variantele alternative prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, este o infracţiune complexă, care absoarbe infracţiunea de fals. A subliniat că împrejurarea potrivit căreia, în recursul în interesul legii, se foloseşte singularul pentru evaziunea fiscală, atunci când se face referire la ambele texte, atât la cel de la art. 9 alin. (1) lit. b), cât şi la cel de la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, nu este de natură a determina rezolvarea pe fond a problemei de drept care face obiectul prezentei sesizări întrucât, prin recursul în interesul legii, se tratează în mod generic şi egal cele două texte de lege anterior menţionate, tocmai pentru că problema nu este raportul dintre acestea, ci textele sunt privite împreună, ca unic termen al comparaţiei între evaziunea fiscală, pe de o parte, şi infracţiunea de fals, despre care se constată că este absorbită, pe de altă parte.

A susţinut, aşadar, că nici dezlegarea propriu-zisă din recursul în interesul legii şi nici considerentele deciziei pronunţate cu acel prilej nu constituie o dezlegare expressis verbis a problemei de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

În ceea ce priveşte fondul problemei de drept care se solicită a fi dezlegată în prezenta cauză, după expunerea argumentelor juridice, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că se poate stabili, cu caracter de principiu, că acţiunile enumerate în art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, reprezintă modalităţi normative distincte de săvârşire a infracţiunii de evaziune fiscală, ce se incriminează ca infracţiuni distincte, iar nu variante alternative ale unei unice infracţiuni.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare privind sesizarea formulată.

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin încheierea din 25 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală în Dosarul nr. 27.155/3/2013* (3.289/2014), în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „dacă acţiunile enumerate în art. 9 lit. b şi c din Legea nr. 241/2005 reprezintă modalităţi normative distincte de săvârşire a infracţiunii de evaziune fiscală sau variante alternative ale elementului material al infracţiunii unice de evaziune fiscală”.

II. Expunerea succintă a cauzei

Prin sentinţa penală din data de 24 iunie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în Dosarul nr. 27.155/3/2013*, s-au dispus următoarele: în baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior şi art. 5 din Codul penal, a fost condamnat inculpatul I.D.S. la pedeapsa închisorii de 2 ani şi 6 luni.

În baza art. 71 din Codul penal anterior, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, i-au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal anterior, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. 2 din Codul penal anterior, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, î-au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal anterior, precum şi dreptul de a fi fondator, administrator, director sau reprezentant legal al societăţii comerciale, pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior şi art. 5 din Codul penal, a fost condamnat inculpatul I.D.S. la pedeapsa închisorii de 2 ani şi 6 luni.

În baza art. 71 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 5 din Codul penal i-au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal anterior, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. 2 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 5 din Codul penal i-au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal anterior, precum şi dreptul de a fi fondator, administrator, director sau reprezentant legal al societăţii comerciale, pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 29 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior şi art. 5 din Codul penal, a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa închisorii de 3 ani.

În baza art. 71 din Codul penal anterior i-au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal anterior, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 33 lit. a) din Codul penal anterior raportat la art. 34 alin. 1 lit. b) din acelaşi cod s-au contopit pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare.

În baza art. 71 din Codul penal anterior, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, i-au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal anterior, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 35 alin. 3 din Codul penal anterior, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, s-au contopit pedepsele complementare aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 ani, după executarea pedepsei principale.

S-a constatat că inculpatul a fost reţinut şi arestat preventiv de la 17.10.2012 la 23.10.2012.

S-a menţinut măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara.

În baza art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior şi art. 5 din Codul penal, a fost condamnată inculpata A.L. la pedeapsa închisorii de 2 ani.

În baza art. 71 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 5 din Codul penal i-au fost interzise inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal anterior, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. 2 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 5 din Codul penal i-au fost interzise inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 alin, 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal anterior, precum şi dreptul de a fi fondator, administrator, director sau reprezentant legal al societăţii comerciale, pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 81 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 5 din Codul penal s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 2 ani închisoare, pe o durată de 4 ani, ce constituie termen de încercare stabilit în condiţiile art. 32 din Codul penal anterior.

În baza art. 359 din Codul de procedură penală anterior s-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 83 din Codul penal anterior referitoare la revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în cursul termenului de încercare.

În baza art. 71 alin. 5 din Codul penal anterior, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei s-a suspendat şi executarea pedepsei accesorii.

S-a constatat că inculpata a fost reţinută şi arestată preventiv de la 17,10.2012 la 23.10.2012.

În baza art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior şi art. 5 din Codul penal, a fost condamnat inculpatul F.M. la pedeapsa închisorii de 2 ani.

În baza art. 71 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 5 din Codul penal i-au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal anterior, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. 2 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 5 din Codul penal i-au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal anterior, precum şi dreptul de a fi fondator, administrator, director sau reprezentant legal al societăţii comerciale, pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 81 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 5 din Codul penal s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 2 ani închisoare, pe o durată de 4 ani, ce constituie termen de încercare stabilit în condiţiile art. 82 din Codul penal anterior.

În baza art. 359 din Codul de procedură penală anterior s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 din Codul penal anterior referitoare la revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în cursul termenului de încercare.

În baza art. 71 alin. 5 din Codul penal anterior, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei s-a suspendat şi executarea pedepsei accesorii.

S-a constatat că inculpatul a fost reţinut şi arestat preventiv de la 17.10.2012 la 23.10.2012.

În baza art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală raportat la art. 25 alin. (1) din acelaşi cod s-a admis acţiunea civilă formulată de A.N.AF. şi au fost obligaţi în solidar inculpaţii la plata sumei de 3.427.682 lei, din care suma de 2.056.078 lei reprezentând TVA facturat şi nevirat şi suma de 1.371.604 lei reprezentând impozit pe profit, la plata sumei de 81.246 lei, ca urmare a nevirării impozitelor şi contribuţiilor cu reţinere la sursă, precum şi la plata sumei de 91.073 lei reprezentând impozit pe profit, şi la plata sumei de 58.939 lei, ca urmare a nevirării impozitelor şi contribuţiilor cu reţinere la sursă, în total suma de 3.658.940 lei, şi la plata obligaţiilor fiscale accesorii, respectiv majorări, penalităţi de întârziere şi dobânzi ce urmează a fi calculate de la data săvârşirii faptei şi până la data efectivă a plăţii.

S-a luat act că partea vătămată A.T.E.B, nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.

În baza art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, s-a luat măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile aparţinând inculpaţilor A.L. şi F.M.

S-a menţinut măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor aparţinând:

- numitului I.V. asupra fondurilor primite de la inculpatul I.D.S. şi asupra unui imobil;

- S.C. G.D. - S.R.L. care deţine un teren în valoare de 39.871.778 lei, cu ipotecă în favoarea băncii, un imobil - spaţii comerciale şi apartamente - în valoare de 19.286.562,91 Iei, cu ipotecă în favoarea băncii;

- S.C. G.I.B.C. - S.R.L. care deţine un teren, în valoare de 14.240.000 lei, cu ipotecă în favoarea băncii, măsură dispusă prin ordonanţa parchetului.

În baza art. 274 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală au fost obligaţi inculpaţii la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 3.300 lei, revenind fiecăruia câte 1.100 lei.

În baza art. 272 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, onorariul apărătorilor din oficiu, în sumă de 2.000 lei pentru inculpatul F.M. şi 300 iei pentru inculpatul I.D.S., în total 2.300 lei, s-a dispus a se avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că faptele inculpatului I.D.S. constând în aceea că nu a înregistrat în evidenţele contabile în totalitate şi nu a declarat organelor fiscale veniturile obţinute de S.C. W.B.C. - S R L,, în perioada 2010-2012, ca urmare a lucrărilor de construcţii efectuate în baza contractelor de subantrepriză încheiate cu antreprenorul S.C. A.C. - S.R.L., precum şi în aceea că a ajutat pe reprezentanţii S.C. A.C. - S.R.L. şi S.C. G.I.B.C. - S.R.L. să înregistreze în actele contabile cheltuielile care nu au la bază Operaţiuni reale, prin emiterea unor facturi care nu au la bază operaţiuni reale, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, şi, respectiv, complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de art. 26 raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare.

De asemenea s-a reţinut că fapta aceluiaşi inculpat constând în aceea că a încercat să ascundă provenienţa ilicită a sumei de 3.575.226, obţinută din evaziune fiscală, prin efectuarea de plăţi în contul tatălui său, I.V., şi plăţi către alţi parteneri comerciali, fără acoperire reală, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de spălare de bani, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, toate cele trei infracţiuni cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior şi art. 33 lit. a) din acelaşi cod.

Tot astfel, s-a reţinut că fapta inculpatei A.L. constând în aceea că, în perioada anilor fiscali 2010-2012, datorită contribuţiei sale, a fost posibilă înregistrarea în contabilitatea S.C. A.C. - S.R.L. a unor facturi care nu au la bază operaţiuni reale, în cuantum de 3.212.222,92 lei, societatea mărindu-şi nejustificat cheltuielile cu această sumă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 26 raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior.

Totodată, s-a reţinut că fapta inculpatului F.M. constând în aceea că, în calitate de administrator al S.C. A.C. - S.R.L. şi S,C. G.I.B.C. - S.R.L., pentru o perioadă scurtă de timp, începând cu luna iulie 2013, de când a fost numit administrator şi până în luna octombrie 2013, când au demarat cercetările penale, a acceptat înregistrarea facturilor care nu au la bază operaţiuni reale şi a semnat în alb un număr mare de file CEC şi bilete la ordin, pentru ambele firme, atât S.C. A.C. - S.R.L., cât şi S.C. G.I.B.C. - S.R.L., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior.

III. Punctul de vedere al instanţei care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la chestiunea de drept a caret dezlegare se solicită

Curtea de Apel Bucureşti a arătat că nu îşi exprimă un punct de vedere cu privire la problema de drept analizată întrucât ar antama fondul cauzei, făcând însă trimitere la Decizia nr. 16/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a statuat că acţiunile enumerate în cuprinsul art. 29 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt modalităţi alternative ale elementului material al infracţiunii unice de spălare a banilor.

IV. Punctul de vedere al procurorului şi al părţilor cu privire la problema de drept a cărei dezlegare se solicită

Procurorul a arătat că practica judiciară majoritară este în sensul că acţiunile enumerate la art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, reprezintă modalităţi normative distincte de săvârşire a infracţiunii de evaziune fiscală, reţinându-se astfel concursul de infracţiuni.

Apărătorii inculpaţilor I.D.S. şi F.M. au formulat aceleaşi concluzii ca şi reprezentantul Ministerului Public, iar apărătorul inculpatei A.L. a considerat că nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie întrucât practica judiciară este constantă în sensul reţinerii unei infracţiuni unice.

V. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele de judecată arondate

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în această materie au fost conturate două opinii, după cum urmează:

într-o primă opinie s-a apreciat că acţiunile enumerate în art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, reprezintă variante alternative ale elementului material al infracţiunii unice de evaziune fiscală.

În esenţă, s-a reţinut că evaziunea fiscală este o infracţiune la care elementul material constă atât într-o acţiune, ce se poate realiza în mai multe modalităţi alternative (ascunderea, evidenţierea, alterarea, distrugerea, executarea de evidenţe contabile duble, sustragere), cât şi într-o inacţiune (omisiunea evidenţierii). Realizarea oricărei modalităţi a elementului material conduce la consumarea infracţiunii, astfel că realizarea altei modalităţi a elementului material, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, nu afectează unitatea infracţională.

În acest sens s-au pronunţat următoarele instanţe: Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală (Sentinţa penală nr. 2.278/2014; Sentinţa penală nr. 1.576/2015; Sentinţa penală nr. 195/2015; Sentinţa penală nr. 314/2016); Tribunalul Giurgiu (Sentinţa penală nr. 184/2017; Sentinţa penală nr. 101/2017; Sentinţa penală nr. 196/2015; Sentinţa penală nr. 359/2015); Curtea de Apel Bucureşti (Decizia penală nr. 632/2015; Decizia penală nr. 1.691/2015; Decizia penală nr. 205/A/2017; Decizia penală nr. 1.068/A/2015); Tribunalul Bucureşti (Sentinţa penală nr. 881/2015); Tribunalul Teleorman (Sentinţa penală nr. 160/2016; Sentinţa penali nr. 133/2016); Tribunalul Dolj; Curtea de Apel Bacău (Decizia penală nr. 476/2015, Decizia penală nr. 463/2011; Decizia penală nr. 1.070/2015); Curtea de Apel Galaţi; Tribunalul Caraş-Severin; Tribunalul Constanţa (Sentinţa penală nr. 438/2009; Sentinţa penală nr. 592/2014); Curtea de Apel Constanţa (Decizia penală nr. 66/P/2010; Decizia penală nr. 529/2016); Tribunalul Dâmboviţa (Sentinţa penală nr. 762/2016); Tribunalul Sibiu (Sentinţa penală nr. 108/2011).

Într-o altă opinie s-a apreciat că acţiunile enumerate în art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, reprezintă modalităţi normative distincte de săvârşire a infracţiunii de evaziune fiscală, şi nu variante alternative ale elementului material al infracţiunii de evaziune fiscală.

În acest sens s-au pronunţat următoarele instanţe; Tribunalul Călăraşi (Sentinţa penală nr. 46/2017); Curtea de Apel Bucureşti (Decizia penală nr. 1.333/A/2015; Decizia penală nr. 895/A/2015; Decizia penală nr. 1.632/A/2016); Tribunalul Bucureşti (Decizia penală nr. 15/2017); Tribunalul Ialomiţa (Sentinţa penală nr. 229/F/2015); Tribunalul Ilfov (Sentinţa penală nr. 461/2014; Sentinţa penală nr. 549/2014; Sentinţa penală nr. 339/2014); Tribunalul Gorj, Tribunalul Olt; Tribunalul Mehedinţi (Sentinţa penală nr. 79/2017); Tribunalul Cluj (Sentinţa penală nr. 243/2015; Sentinţa penală nr. 342/2016); Curtea de Apel Cluj (Decizia penală nr. 325/2014); Tribunalul Neamţ (Sentinţa penală nr. 62/2017; Sentinţa penală nr. 64/P/2016; Sentinţa penală nr. 23/P/2016); Tribunalul Brăila; Tribunalul Vrancea (Sentinţa penală nr. 39/2017; Sentinţa penală nr. 150/2016); Curtea de Apel Galaţi (Decizia penală nr. 88/A/2017); Curtea de Apel Timişoara; Tribunalul Timiş; Tribunalul Arad; Tribunalul Buzău (Sentinţa penală nr. 87/2016; Sentinţa penală nr. 13/2015; Sentinţa penală nr. 46/2016); Tribunalul Prahova (Sentinţa penală nr. 57/2017); Curtea de Apel Suceava (Decizia penală nr. 1.095/2016; Decizia penală nr. 480/2014; Decizia penală nr. 367/2014; Decizia penală nr. 317/2014); Tribunalul Botoşani (Sentinţa penală nr. 240/2014; Sentinţa penală nr. 287/2013; Sentinţa penală nr. 218/2013; Sentinţa penală nr. 197/2015); Curtea de Apel Braşov; Tribunalul Braşov; Tribunalul Covasna (Sentinţa penală nr. 6/2016); Tribunalul Alba (Sentinţa penală nr. 204/2015); Curtea de Apel Alba Iulia (Decizia penală nr. 158/2016).

VI. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 199 din 7 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 483 din 29 iunie 2016, s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare.

La pct. 18 din considerentele deciziei, instanţa de contencios constituţional reţine că infracţiunea de evaziune fiscală presupune săvârşirea faptelor în modalităţile prevăzute la lit. a)-g) ale art. 9, iar sub aspect subiectiv presupune intenţia directă calificată prin scop, şi anume sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

De asemenea, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 673 din 17 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 20 martie 2017, s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare.

La pct. 34 din considerentele deciziei, Curtea reţine că infracţiunea de evaziune fiscală se consumă atunci când sunt întrunite toate elementele constitutive ale acesteia, cu alte cuvinte atunci când se realizează o perfectă coincidenţă între fapta concretă săvârşită de autor şi modelul-tip descris în norma de incriminare.

VII. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost identificate: Decizia penală nr. 137/A din 18 aprilie 2017; Decizia penală nr. 108/A din 3 aprilie 2017; Decizia penală nr. 138/RC din 28 martie 2017; Decizia penală nr. 287 din 15 martie 2017; Decizia penală nr. 479/RC din 9 noiembrie 2016; Decizia penală nr. 480/RC din 9 noiembrie 2016; Decizia penală nr. 422/A din 28 octombrie 2016; Decizia penală nr. 370/A din 29 septembrie 2016; Decizia penală nr. 368/A din 27 septembrie 2016; Decizia penală nr. 333 din 7 septembrie 2016; Decizia penală nr. 264/A din 22 iunie 2016.

VIII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului

Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.

IX. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu referire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită.

În cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosar, sub aspectul admisibilităţii sesizării. Ministerul Public a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile formale de admisibilitate cerute de lege.

Pe fond, după expunerea argumentelor de drept, Ministerul Public a solicitat admiterea sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, chestiunea de drept supusă dezlegării urmând să primească rezolvare în sensul că dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, reprezintă modalităţi normative distincte de săvârşire a infracţiunii de evaziune fiscală.

X. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată opinia scrisă a specialiştilor cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării.

A fost transmis punctul de vedere al specialiştilor Facultăţii de Drept din cadrul Universităţi de Vest Timişoara,

Sub aspectul admisibilităţii sesizării, cu referire la cerinţele prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, s-a susţinut că, dacă primele două condiţii sunt îndeplinite (Curtea de Apel Bucureşti fiind învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă şi existând o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective), în ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie, s-ar putea aprecia că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat printr-un recurs în interesul legii.

S-a menţionat că în cauză există o soluţionare implicită a problemei, prin Decizia nr. 4 din 21 ianuarie2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite - în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 22 decembrie 2008, prin care s-a stabilit că fapta de omisiune, în tot sau în parte, ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive constituie infracţiunea complexă de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare [fost art. 11 lit. c), fost art. 13 din Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, republicată, cu modificările ulterioare], nefiind incidente dispoziţiile art. 43 (fost art. 37, fost art. 40 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare), raportat la art. 289 din Codul penal, aceste activităţi fiind cuprinse în conţinutul constitutiv al laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală.

S-a apreciat că, folosindu-se termenul „infracţiune” la singular, atât pentru omisiunea, cât şi pentru acţiunea de falsificare, spre deosebire de art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, implicit se înţelege că, în concepţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acestea reprezintă modalităţi alternative de realizare a elementului material al unei infracţiuni unice, complexe, subliniindu-se că în mod similar a decis instanţa supremă şi prin Decizia nr. 71/RC/2016.

În consecinţă, s-a susţinut că, în situaţia în care Decizia nr. 4 din 21 ianuarie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite - în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 22 decembrie 2008, ar putea fi considerată drept pronunţare asupra problemei de drept supuse discuţiei, sesizarea de faţă devine inadmisibilă.

Pe fondul sesizării s-a susţinut că din interpretarea literală a textului de lege în discuţie nu se poate concluziona că intenţia legiuitorului a fost ca acţiunile şi omisiunile enumerate în cuprinsul art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, să constituie mai multe infracţiuni distincte, ci doar modalităţi alternative ale elementului material al infracţiunii unice de evaziune fiscală.

XI. Dispoziţii legale incidente

Art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale:

„Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale:

(...)

b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate;

c) evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive;”.

XII. Raportul judecătorului asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

Opinia judecătorului-raportor a fost în sensul că sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală este inadmisibilă, nefiind îndeplinită una dintre condiţiile impuse de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv aceea ca asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Astfel, s-a reţinut că prin Decizia nr. 4 din 21 ianuarie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite

- în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 22 decembrie 2008, cu privire la încadrarea juridică a faptei de efectuare a unor înregistrări inexacte sau de a omite înregistrările în contabilitate, respectiv la raportul dintre infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, şi aceea de fals intelectual prevăzută de art. 43 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a decis că fapta de omisiune, în tot sau în parte, ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive constituie infracţiunea complexă de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, nefiind incidente dispoziţiile art. 43 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 289 din Codul penal, aceste activităţi fiind cuprinse în conţinutul constitutiv al laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală.

S-a avut în vedere că în considerentele deciziei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că valorile sociale ocrotite sunt cel puţin complementare şi au un scop final comun, cât timp prin dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, se urmăreşte asigurarea stabilirii de situaţii fiscale reale, care să asigure o corectă colectare a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a celorlalte obligaţii fiscale ce revin contribuabililor, iar prin art. 43 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se urmăreşte stoparea oricăror acte de natură a împiedica reflectarea corectă în înregistrările contabile a datelor ce privesc veniturile, cheltuielile, rezultatele financiare, precum şi a elementelor ce se referă la activul şi pasivul bilanţului.

Pe fondul sesizării s-a apreciat că acţiunile enumerate în art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, reprezintă variante alternative ale elementului material al infracţiunii unice de evaziune fiscală, neputându-se reţine concursul de infracţiuni.

XIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele:

A. Cu privire la condiţiile de admisibilitate a sesizării

Potrivit dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Din examinarea normei de procedură rezultă că, în prealabil, în cadrul analizării admisibilităţii sesizării, se impune verificarea a patru condiţii, şi anume:

1) să existe o cauză în curs de judecată;

2) cauza să se afle pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului;

3) de chestiunea de drept invocată să depindă soluţionarea pe fond a cauzei respective;

4) asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Din această perspectivă se constată ca fiind îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală. În mod special, cu privire la ultima condiţie, se impune a se reţine că, prin Decizia nr. 4 din 21 ianuarie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite - în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 22 decembrie 2008, s-a examinat, prioritar, raportul dintre infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, şi infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 43 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la art. 289 din Codul penal, stabilindu-se, aşa cum s-a arătat anterior, că activităţile de fals sunt incluse în conţinutul constitutiv al laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală

B. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită

Problema de drept ce face obiectul analizei constă în aceea dacă acţiunile enumerate În art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, reprezintă modalităţi normative distincte de săvârşire a infracţiunii de evaziune fiscală sau variante alternative ale elementului material al infracţiunii unice de evaziune fiscală.

Dezlegarea problemei de drept enunţate trebuie abordată din cel puţin două perspective:

- prima are în vedere evoluţia legislativă în materia infracţiunii de evaziune fiscală;

- a două are în vedere distincţia ce se impune a fi făcută între noţiunile de „acţiune” şi „inacţiune” care reprezintă modalităţi alternative sub care se prezintă fapta în sensul legii penale, respectiv variantele tip de infracţiune (când se reţine concursul de infracţiuni) şi variantele de incriminare (când nu se poate reţine un concurs de infracţiuni).

În fine, prezintă relevanţă distincţia dintre infracţiunile de comisiune şi infracţiunile de omisiune,

Sub primul aspect se reţine că infracţiunea de evaziune fiscală a fost reglementată iniţial prin art. 13 din Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, republicată, cu modificările ulterioare, potrivit căruia: „Fapta de a nu evidenţia prin acte contabile sau alte documente legale, în întregime sau în parte, veniturile realizate ori de a înregistra cheltuieli care nu au la bază înregistrări reale, dacă au avut ca urmare neplata ori diminuarea impozitului, taxei şi a contribuţiei, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi sau cu amenda de la 1.000.000 la 10.000.000 lei”.

Prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare, au fost abrogate dispoziţiile art. 13-16 din Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, iar prin art. 11 lit. c) din noua lege se prevedea că „omisiunea în tot sau în parte a evidenţierii În acte contabile sau În alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori înregistrarea de operaţiuni sau cheltuieli nereale, în scopul de a nu plăti ori diminua impozitul, taxa sau contribuţia”, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi.

Ulterior, prin Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, potrivit art. 9 alin. (1) „Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale:

a) ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile;

b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate;

c) evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive;

d) alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor;

e) executarea de evidenţe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de stocare a datelor;

f) sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile principale sau secundare ale persoanelor verificate;

g) substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terţe persoane a bunurilor sechestrate în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală şi ale Codului de procedură penală.”

Omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate - art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare -, constă în neînregistrarea în aceste documente a unor surse impozabile ori taxabile realizate de către contribuabil.

Conţinutul infracţiunii este realizat indiferent de împrejurarea că există sau nu o evidenţă contabilă. Ceea ce interesează la această modalitate de săvârşire a infracţiunii nu sunt atât operaţiunile comerciale, ci veniturile, întrucât ceea ce determină realizarea obligaţiei fiscale este obţinerea unui venit.

Şi în cazul evidenţierii, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive - art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare -, ceea ce interesează nu este, în mod obligatoriu, doar operaţiunea neevidenţiată, ci venitul realizat care nu este înregistrat, în tot sau în parte, disimulându-se realitatea, cu consecinţa eludării obligaţiilor fiscale.

În ambele variante, modalităţile faptice de săvârşire a infracţiunii de evaziune fiscală au acelaşi scop, respectiv sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

În fine, potrivit art. 43 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, „Efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în contabilitate, având drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare, precum şi a elementelor de activ şi de pasiv ce se reflectă în bilanţ, constituie infracţiunea de fals intelectual şi se pedepseşte conform legii”.

Din analiza textelor de lege evocate rezultă că atât fapta de a omite evidenţierea corectă în documentele legale, cât şi fapta de a nu evidenţia corect veniturile şi cheltuielile au fost incriminate prin aceeaşi normă, scopul fiind unul comun, respectiv asigurarea stabilirii de situaţii fiscale reale, care să asigure o corectă colectare a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a celorlalte obligaţii fiscale ce revin contribuabililor.

Sub cel de-al doilea aspect este necesar a se realiza distincţia între noţiunile de „acţiune” şi „inacţiune”, care reprezintă modalităţi sub care se prezintă fapta în sensul legii penale şi infracţiunile comisive (de acţiune), respectiv infracţiunile omisive (de inacţiune).

Doctrina a statuat că, prin acţiune, se înţelege o manifestare de voinţă prin care subiectul urmăreşte să producă o schimbare, aceasta din urmă lezând interesul protejat de norma penală.

Spre deosebire de acţiune - ca modalitate de săvârşire a unei fapte penale - inacţiunea se circumscrie unui comportament pasiv, o manifestare de voinţă realizată prin abţinerea subiectului de la îndeplinirea unei obligaţii legale. Omisiunea nu se va analiza niciodată în abstracto, ca o simplă pasivitate, ci va fi evidenţiată, întotdeauna, prin raportare la o anumită acţiune determinată, care îi este cerută subiectului.

Inacţiunea a fost definită în doctrină ca nerealizarea unei acţiuni posibile pe care subiectul avea obligaţia juridică de a o realiza sau ca neefectuarea unei acţiuni aşteptate din partea unei persoane. Inacţiunea are un conţinut normativ, determinat de procedura legală, care impune o anumită obligaţie.

Acţiunea şi inacţiunea - ca modalităţi de săvârşire a unei fapte penale - nu se exclud şi nu trebuie, aşadar, confundate cu infracţiunile comisive, respectiv cu infracţiunile omisive.

Infracţiunea comisivă constă în săvârşirea unui act pe care legea îl interzice (a distruge, a sustrage), iar infracţiunea omisivă constă în nesăvârşirea unui act pe care legea îl ordonă (nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii naţionale, prevăzute de art. 410 din Codul penal).

În fine, relevantă pentru problema de drept analizată este şi distincţia ce se impune între infracţiunile cu conţinut unic, cele cu conţinut alternativ şi cele cu conţinuturi alternative.

Infracţiunile cu conţinut unic sunt acele infracţiuni ale căror elemente constitutive se înfăţişează sub o formă unică, exclusivă, nesusceptibilă de mai multe modalităţi (bigamia, omorul).

Infracţiunile cu conţinut alternativ sunt acele infracţiuni pentru care legea prevede variante alternative ale elementului material al laturii obiective, variante echivalente sub aspectul semnificaţiei lor penale.

Spre deosebire de infracţiunile cu conţinut alternativ care, în esenţă, presupun existenţa mai multor modalităţi de săvârşire a faptei, infracţiunile cu conţinuturi alternative sunt acele infracţiuni în cazul cărora legiuitorul regrupează, sub aceeaşi denumire, două sau mai multe infracţiuni de sine stătătoare.

Delimitarea dintre infracţiunile cu conţinut unic, infracţiunile cu conţinut alternativ şi infracţiunile cu conţinuturi alternative prezintă importanţă sub aspectul efectelor diferite care apar în cazul realizării mai multor variante alternative de comitere.

Astfel, în cazul infracţiunilor cu conţinut alternativ, modalităţile diferite, prevăzute în norma de incriminare, nu generează un concurs de infracţiuni, nu afectează unitatea infracţiunii.

Dimpotrivă, în cazul infracţiunilor cu conţinuturi alternative, dacă se realizează mai multe dintre aceste conţinuturi, ne vom afla în prezenţa unui concurs de infracţiuni.

Raportând distincţiile teoretice, expuse anterior, la problema de drept supusă dezlegării, rezultă că ne aflăm în prezenţa unei infracţiuni unice de evaziune fiscală, şi nu în prezenţa unui concurs de infracţiuni, neputându-se reţine o infracţiune cu conţinuturi alternative, ci o infracţiune cu conţinut alternativ, variantele alternative de săvârşire a faptei fiind echivalente sub aspectul semnificaţiei lor penale.

La aceeaşi concluzie se ajunge şi prin interpretarea literală a textului, care reflectă, în mod neechivoc, intenţia legiuitorului de a stabili mai multe modalităţi alternative ale elementului material al infracţiunii unice de evaziune fiscală, şi nu infracţiuni distincte de evaziune fiscală.

Omisiunea, respectiv evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a unor operaţiuni nereale, fictive, în aceleaşi împrejurări, cu privire la una sau mai multe societăţi comerciale, existenţa unor intervale scurte de timp şi o rezoluţie infracţională unică ori săvârşirea faptelor la intervale mari de timp şi în baza unor rezoluţii infracţionale distincte fie conferă faptelor caracter continuat, fie determină existenţa unui concurs real de infracţiuni, acest atribut revenind exclusiv autorităţii judiciare chemate să aplice legea

Concluzionând, se reţine că acţiunile şi inacţiunile enunţate în art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, care se referă la aceeaşi societate comercială, reprezintă variante alternative de săvârşire a faptei, constituind o infracţiune unică de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din legea anterior menţionată.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală,

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală în Dosarul nr. 27.155/3/2013* (3.289/2014), prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „dacă acţiunile enumerate în art. 9 lit. b şi c din Legea nr. 241/2005 reprezintă modalităţi normative distincte de săvârşire a infracţiunii de evaziune fiscală sau variante alternative ale elementului material al infracţiunii unice de evaziune fiscală.”

Stabileşte că acţiunile şi inacţiunile enunţate în art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, care se referă la aceeaşi societate comercială, reprezintă variante alternative de săvârşire a faptei, constituind o infracţiune unică de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 octombrie 2017.

 

PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

judecător MIRELA SORINA POPESCU

Magistrat-asistent,

Mihaela Mustaţă


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.