MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 798/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 798         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Luni, 9 octombrie 2017

 

SUMAR

 

ACTE ALE SENATULUI

 

16. - Decizie privind asigurarea conducerii Senatului în perioada 10-11 octombrie 2017

 

DECRETE

 

926. - Decret privind eliberarea din funcţie a unui procuror

 

927. - Decret privind eliberarea din funcţie a unui procuror

 

928. - Decret privind eliberarea din funcţie a unui procuror

 

929. - Decret privind eliberarea din funcţie a unui procuror

 

930. - Decret privind eliberarea din funcţie a unui procuror

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 297 din 4 mai 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 289 alin. (1) din Codul penal

 

Decizia nr. 457 din 22 iunie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

1.262. - Ordin al directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară privind aprobarea începerii lucrărilor de înregistrare sistematică a imobilelor, pe sectoare cadastrale, în 6 unităţi administrativ-teritoriale din judeţul Vaslui

 

ACTE ALE SENATULUI

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

SENATUL

 

DECIZIE

privind asigurarea conducerii Senatului în perioada 10-11 octombrie 2017

 

În conformitate cu prevederile art. 40 alin. (2) din Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea Senatului nr. 28/2005, republicat, cu modificările şi completările ulterioare,

 

preşedintele Senatului decide:

 

Articol unic. - În perioada 10-11 octombrie 2017, conducerea Senatului va fi asigurată de domnul senator Niculae Bădălău, vicepreşedinte al Senatului.

 

PREŞEDINTELE SENATULUI

CĂLIN-CONSTANTIN-ANTON POPESCU-TĂRICEANU

 

Bucureşti, 9 octombrie 2017.

Nr. 16.

 

DECRETE

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind eliberarea din funcţie a unui procuror

 

În temeiul prevederilor art. 94 lit. c), art. 100 alin. (1) şi ale art. 134 alin. (1) din Constituţia României, republicată, ale art. 65 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 35 lit. a) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii,republicată, cu modificările ulterioare,

având în vedere Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 977/2017,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Doamna Roberta Lia Nicolescu, procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, se eliberează din funcţie ca urmare a pensionării.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

Bucureşti. 6 octombrie 2017.

Nr. 926.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind eliberarea din funcţie a unui procuror

 

În temeiul prevederilor art. 94 lit. c), art. 100 alin. (1) şi ale art. 134 alin. (1) din Constituţia României, republicată, ale art. 65 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 35 lit. a) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările ulterioare,

având în vedere Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 982/2017

 

Preşedintele României decretează;

 

Articol unic. - Domnul Vasile Dima, procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oneşti, se eliberează din funcţie ca urmare a pensionării.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

Bucureşti, 6 octombrie 2017.

Nr. 927.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind eliberarea din funcţie a unui procuror

 

În temeiul prevederilor art. 94 lit. c), art. 100 alin. (1) şi ale art. 134 alin. (1) din Constituţia României, republicată, ale art. 65 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 35 lit. a) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările ulterioare,

având în vedere Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 979/2017,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Domnul colonel magistrat Simion Pătrăuţă, procuror militar la Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Cluj, se eliberează din funcţie ca urmare a pensionării.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

Bucureşti, 6 octombrie 2017.

Nr. 928.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind eliberarea din funcţie a unui procuror

 

În temeiul prevederilor art. 94 lit. c), art. 100 alin. (1) şi ale art. 134 alin. (1) din Constituţia României, republicată, ale art. 65 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 35 lit. a) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările ulterioare,

având în vedere Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 968/2017,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - La data de 14 octombrie 2017, domnul procuror Alic Saiciuc, inspector judiciar în cadrul Inspecţiei Judiciare - Direcţia Inspecţie Judiciară pentru procurori, se eliberează din funcţie ca urmare a pensionării.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

Bucureşti, 6 octombrie 2017.

Nr. 929.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind eliberarea din funcţie a unui procuror

 

În temeiul prevederilor art. 94 lit. c), art. 100 alin. (1) şi ale art. 134 alin. (1) din Constituţia României, republicată, ale art. 65 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 35 lit. a) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările ulterioare,

având în vedere Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 969/2017,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Domnul colonel magistrat Ioan Gabriel Mora, procuror militar la Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Cluj, delegat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia Parchetelor Militare, se eliberează din funcţie ca urmare a pensionării.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

Bucureşti, 6 octombrie 2017.

Nr. 930.

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 297

din 4 mai 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 289 alin. (1) din Codul penal

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel-Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Daniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 289 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Romeo Stavarache în Dosarul nr. 630/110/2015 al Tribunalului Bacău - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.294D/2016.

2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, personal şi asistat de avocat Adrian Toni Neacşu, cu delegaţie depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 1.394D/2016, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 289 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Alexandru Mihăiţă Cătană în Dosarul nr. 9.246/30/2015 al Tribunalului Timiş - Secţia penală. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

4. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Avocatul autorului excepţiei şi reprezentantul Ministerului Public sunt de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, având în vedere obiectul cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 1.394D/2016 la Dosarul nr. 1.294D/2016, care a fost primul înregistrat.

5. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei, care solicită admiterea acesteia. Apreciază că sintagma „îndatoriri de serviciu” este lipsită de claritate şi previzibilitate, neîndeplinind standardele consacrate de instanţa de contencios constituţional în această materie. În susţinere invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 717 din 29 octombrie 2015, nr. 405 din 15 iunie 2016 şi nr. 390 din 2 iulie 2014. Arată că, pe de-o parte, sintagma „îndatoriri de serviciu” nu este definită în cuprinsul Codului penal, iar, pe de altă parte, în alin. (2) al art. 289 legiuitorul a folosit sintagma „îndatoriri legale”. Totodată, arată că, în partea specială a Codului penal, legiuitorul a folosit o altă sintagmă, şi anume cea de „atribuţii de serviciu”. În continuare susţine că noţiunea de „îndatoriri” are, potrivit legislaţiei române specifice unor funcţii sau demnităţi publice, o semnificaţie generală, referindu-se la atitudinea pe care funcţionarul public sau demnitarul ar trebui să o aibă în exercitarea funcţiei. În ceea ce priveşte îndatoririle aleşilor locali, arată că acestea sunt reglementate în Legea nr. 393/2004 privind statutul aleşilor locali într-o formă extrem de generală şi imprecisă, pe când atribuţiile de serviciu sunt reglementate de Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 într-o manieră clară. În concluzie, apreciază că, din analiza legislaţiei specifice, sintagma „îndatoriri de serviciu” se referă în mod abstract la cerinţele unui comportament etic şi deontologic, general aşteptat de la funcţionarul public, fără a defini în mod clar care sunt îndatoririle care trebuie respectate.

6. Reprezentantul Ministerului Public apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că, spre deosebire de art. 297 din Codul penal, art. 289 din acelaşi act normativ protejează nu numai relaţiile de serviciu, ci şi relaţiile existente în societate, în sensul protejării acestora de faptele de corupţie. Astfel, obiectul juridic al celor două infracţiuni este diferit, ca urmare nu se poate aplica prin analogie Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 în continuare arată că dispoziţia criticată a mai fost supusă controlului de constituţionalitate din perspectiva unor critici similare, Curtea pronunţând Decizia nr. 184 din 29 martie 2016. De asemenea, arată că instanţa de contencios constituţional a statuat, de exemplu în Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, că, în dreptul penal, funcţionarul public se defineşte exclusiv după criteriul funcţiei pe care o deţine, unitatea în care acesta îşi desfăşoară activitatea trebuind să fie una dintre cele prevăzute de legea penală, fiind supus unui anumit statut şi regim juridic. Aşa fiind, este evident că îndatoririle de serviciu/atribuţiile de serviciu ale acestuia sunt definite de acest statut şi de regimul funcţiei respective. Totodată, arată că instanţa de contencios constituţional a statuat că existenţa normelor referitoare la interdicţii şi incompatibilităţi concură la definirea îndatoririlor de serviciu/atribuţiilor de serviciu. Aşadar, art. 289 din Codul penal nu trebuie interpretat arbitrar, ci sintagmele componente ale acestuia trebuie coroborate între ele. De altfel, şi instrumentele internaţionale la care România este parte conţin sintagme similare acesteia. Totodată, această sintagmă are, de asemenea, o consacrare realizată de-a lungul anilor, doctrina şi jurisprudenţa concurând la definirea acesteia.

7. Având cuvântul în replică, avocatul autorului excepţiei susţine că sintagma „îndatoriri de serviciu” este constituţională dacă aceasta se interpretează ca având înţelesul de atribuţii de serviciu. Autorul excepţiei adaugă faptul că existenţa confuziei între sintagma „îndatoriri de serviciu” şi cea de „atribuţii de serviciu” a permis trimiterea sa în judecată. De asemenea, face referire la elemente ale situaţiei de fapt din dosarul în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

8. Prin încheierea din 5 iulie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 630/110/2015, Tribunalul Bacău - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 289 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Romeo Stavarache cu ocazia soluţionării unei cauze penale.

9. Prin încheierea din 15 iulie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 9.246/30/2015, Tribunalul Timiş - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 289 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Alexandru Mihăiţă Cătană cu ocazia soluţionării unei cauze penale.

10. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin că alin. (1) al art. 289 din Codul penal reglementează, în mod similar Codului penal din 1969, infracţiunea de luare de mită, prin raportarea la îndatoririle de serviciu ale subiectului activ al infracţiunii. Or, din moment ce aceste îndatoriri de serviciu pot fi fixate nu doar printr-o legislaţie de nivel primar, ci şi prin ordine, regulamente, statute profesionale, se ajunge la o afectare a previzibilităţii normei criticate. În acest context, autorii excepţiei apreciază că sintagma „în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri apare ca fiind lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, nepermiţând subiecţilor să înţeleagă care sunt criteriile după care se apreciază întinderea exactă a îndatoririlor de serviciu în raport cu care este incidenţă infracţiunea de luare de mită.

11. De asemenea, autorii excepţiei susţin, pe de-o parte, că noţiunea de „foloase necuvenite” nu este definită de textul de lege criticat, iar, pe de altă parte, că textul nu precizează momentul la care aceste foloase trebuie primite pentru a fi în prezenţa infracţiunii de luare de mită. Totodată, în ceea ce priveşte sintagma „acceptarea promisiunii”, apreciază că şi aceasta este lipsită de claritate şi previzibilitate, textul neprecizând dacă acceptarea trebuie să fie tacită sau expresă şi nici cum ar trebui să se manifeste eventualul refuz. În final, face referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia clarităţii şi previzibilităţii legilor.

12. În continuare se invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 553 din 16 iulie 2015 şi nr. 603 din 6 octombrie 2015. De asemenea, invocă şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului relativă la standardele de calitate a legii ce trebuie îndeplinite pentru a se asigura garantarea principiului legalităţii prevăzut de art. 7 din Convenţie.

13. Tribunalul Bacău - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289 din Codul penal, are corespondent în incriminarea cu aceeaşi denumire marginală prevăzută la art. 254 din Codul penal din 1969. Forma propusă în noua reglementare este mai largă, acoperind toate situaţiile în care o persoană ia mită în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea ori întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. În doctrină, s-a reţinut că modificarea s-a realizat pentru a permite renunţarea la distincţia anterioară între luarea de mită şi primirea de foloase necuvenite, distincţie care nu făcea decât să creeze dificultăţi în plan probator atunci când înţelegerea a avut loc înainte de efectuarea actului, dar bunurile s-au remis ulterior, art. 289 din Codul penal conţinând, deci, reglementarea prevăzută în art. 254 (luarea de mită) şi cea regăsită în art. 256 (primirea de foloase necuvenite) din Codul penal din 1969. În continuare, apreciază că normele juridice nu există izolat, ci ele trebuie raportate la întreg ansamblul normativ din care fac parte, astfel că interpretarea legilor este o operaţiune raţională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Astfel, instanţele judecătoreşti interpretează legea în mod necesar în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă a procesului de aplicare a legii. Din această perspectivă, apreciază că dispoziţiile art. 289 din Codul penal sunt enunţate cu suficientă precizie pentru a permite individului să îşi regleze conduita şi să fie în măsură să prevadă consecinţele ce pot decurge dintr-un act determinat.

14. Tribunalul Timiş - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că nu este posibilă indicarea în textul de incriminare a categoriilor de foloase ce ar putea constitui obiect al infracţiunii de luare de mită, întrucât reglementarea unor acte normative presupune mai degrabă inserarea unor categorii generale a căror interpretare şi aplicare depind de practică, iar pe de altă parte, diversitatea bunurilor şi foloaselor ce ar putea constitui obiect al mitei nu poate fi indicată în corpul unui text de lege. În ce priveşte critica privind săvârşirea infracţiunii de luare de mită în modalitatea acceptării exprese sau tacite, tribunalul apreciază că nici aceasta nu este întemeiată. Legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte din textul normei juridice care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Apreciază că, din modul de formulare a textului criticat, justiţiabilul îşi poate forma opinia cu privire la conduita de urmat, instanţele putând verifica îndeplinirea cerinţelor textului incriminator. Formularea textelor de lege, în general, nu poate prezenta o precizie absolută, însă este necesar ca acestea să fie redactate cu suficientă claritate încât să permită oricărui destinatar să îşi regleze comportamentul prin raportare la atribuţiile sale concrete de serviciu. Or, dispoziţiile de lege criticate sunt suficient de clare, excepţia de neconstituţionalitate fiind neîntemeiată.

15. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

16. Guvernul, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia clarităţii şi previzibilităţii legilor, susţine că sintagma „în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri” nu este una de natură a crea dificultăţi de interpretare, orice destinatar al normei penale fiind de aşteptat a cunoaşte noţiunile folosite de dispoziţia criticată. Spre deosebire de vechea reglementare, forma propusă în noul Cod penal este mai largă, acoperind toate situaţiile în care o persoană ia mită în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea ori întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. Mai mult decât atât, art. 289 din noul Cod penal sancţionează orice fel de acceptare a unei sume de bani sau de alte foloase, tacită sau expresă. Totodată, Guvernul arată că noul Cod penal prevede în mod explicit că primirea folosului necuvenit se poate face şi în beneficiul unei alte persoane decât a funcţionarului mituit, ipoteză care nu era explicit reglementată în legea anterioară.

17. În ceea ce priveşte noţiunea de „folos” din cuprinsul art. 289 alin. (1) din Codul penal, Guvernul arată că aceasta are în vedere atât avantajele patrimoniale de orice fel (bunuri, comisioane, premii, servicii prestate gratuit etc.), cât şi avantaje nepatrimoniale, dacă acestea nu sunt datorate în mod legal.

18. În final, referindu-se la Decizia Curţii Constituţionale nr. 92 din 3 martie 2015, Guvernul apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt formulate clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce şi reglementează cu claritate conduita de urmat pentru destinatarul normei penale, astfel încât şi sub acest aspect excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

19. Avocatul Poporului arată că a transmis punctul său de vedere în Dosarul nr. 1.530D/2015, în sensul că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Punctul de vedere al Avocatului Poporului a fost reţinut în Decizia nr. 184/2016, prin care Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 289 din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

20. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

21. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

22. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, cu următorul conţinut: „Fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foioase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta. “

23. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 11 referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 23 alin. (12) potrivit căruia nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 paragraful 1, art. 7 şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

24. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 184 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, a observat că infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289 din Codul penal, are corespondent în incriminarea cu aceeaşi denumire marginală prevăzută la art. 254 din Codul penal din 1969. Curtea a constatat că forma propusă în noua reglementare este mai largă, acoperind toate situaţiile în care o persoană ia mită în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea ori întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. Curtea a reţinut că modificarea s-a realizat pentru a permite renunţarea la distincţia anterioară între luarea de mită şi primirea de foloase necuvenite, distincţie care nu făcea decât să creeze dificultăţi în plan probator atunci când înţelegerea a avut loc înainte de efectuarea actului, dar bunurile s-au remis ulterior, art. 289 din Codul penal conţinând, deci, reglementarea prevăzută în art. 254 (luarea de mită) şi cea regăsită în art. 256 (primirea de foloase necuvenite) din Codul penal anterior.

25. Având în vedere cele reţinute anterior, Curtea observă că, sub aspectul momentului la care faptele care realizează elementul material al infracţiunii de luare de mită trebuie să aibă loc, vechea reglementare realiza o distincţie. Astfel, dacă primirea de către un funcţionar, direct sau indirect, de bani ori de alte foloase avea loc după ce acesta îndeplinea un act în virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia, fără să fi existat anterior pretinderea sau acceptarea promisiunii, ne aflam în prezenţa infracţiunii de primire de foloase necuvenite, iar nu a celei de luare de mită, care impunea ca faptele care realizează elementul material al infracţiunii să aibă loc anterior sau cel mai târziu concomitent cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea sau întârzierea în îndeplinirea actului privitor la îndatoririle de serviciu ale funcţionarului public sau cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.

26. Spre deosebire de vechea reglementare, în actuala reglementare nu mai există această distincţie, fiind suficient ca fapta să se săvârşească în legătură cu atribuţiile de serviciu ale celui mituit, indiferent de momentul intervenţiei înţelegerii de mituire. Astfel, făptuitorul poate să pretindă, să primească sau să accepte promisiunea banilor sau a foloaselor înaintea înfăptuirii actului, în timpul înfăptuirii sau după realizarea acestuia, fapta constituind în toate cazurile infracţiunea de luare de mită,

27. În continuare, Curtea observă că, prin Decizia nr. 184 din 29 martie 2016, precitată, în ceea ce priveşte elementul material al infracţiunii, a constatat că fapta de luare de mită se realizează prin una dintre următoarele activităţi: pretinderea, primirea sau acceptarea promisiunii unor bani sau foloase necuvenite, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. Referitor la aceste activităţi, Curtea a reţinut că, în doctrină, s-a arătat că pretinderea presupune solicitarea direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, a unor bani sau foloase necuvenite. Aceasta trebuie să fie neechivocă, fiind suficient şi necesar ca, în raport cu împrejurările şi mijloacele folosite, să fie înţeleasă de cel căruia i se adresează. Primirea de bani sau foioase reprezintă intrarea în posesia bunului oferit drept mită, iar acceptarea promisiunii de bani sau foloase reprezintă a consimţi, a fi de acord cu această promisiune. Indiferent de modalitatea alternativă de realizare, pentru ca elementul material al laturii obiective să fie întrunit, trebuie îndeplinite anumite condiţii esenţiale, astfel: să se raporteze la un obiect constând în bani sau alte foloase, să se situeze anterior, în timpul sau ulterior îndeplinirii, neîndeplinirii, urgentării ori întârzierii îndeplinirii unui act, iar actul să facă parte din sfera atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului, să fie de competenţa sa.

28. În ceea ce priveşte modalitatea de acceptare a promisiunii, Curtea apreciază că dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal sancţionează orice fel de acceptare a unei sume de bani sau de alte foloase, indiferent dacă aceasta este tacită sau expresă. De altfel, doctrina este unitară în a aprecia că acceptarea promisiunii reprezintă încuviinţarea neechivocă privind primirea folosului injust, aceasta putând fi explicită sau implicită, tacită.

29. Referitor la definirea noţiunii de foloase necuvenite, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a constatat că, în general, un folos necuvenit reprezintă un folos care este „legal nedatorat” şi care are caracter de retribuţie, constituind o plată ori răsplată în vederea determinării unui act explicit, un contraechivalent al conduitei lipsite de probitate a subiectului activ al unor infracţiuni. În sensul celor reţinute de Curte s-a exprimat şi doctrina, în ceea ce priveşte infracţiunea de luare de mită, aceasta arătând că banii sau foloasele sunt necuvenite nu numai atunci când pentru îndeplinirea unui act gratuit se pretinde sau se primeşte o retribuţie, ci şi atunci când se primeşte ceva peste ceea ce legalmente este datorat sau se acceptă o promisiune care depăşeşte ceea ce se datorează. În acelaşi timp, banii sau alte foloase trebuie să fie pretinse, primite etc., cu titlu de contraechivalent al conduitei pe care făptuitorul se angajează să o aibă pentru îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu ori pentru efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.

30. În continuare, Curtea observă că elementul material, în cazul infracţiunii de luare de mită, se realizează printr-o acţiune de pretindere sau primire de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin subiectului activ ori de acceptare a promisiunii unor astfel de foloase. Indiferent de modalitatea alternativă de realizare, pentru ca elementul material al laturii obiective a infracţiunii de luare de mită să fie întrunit trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii esenţiale. Una dintre aceste condiţii este cea potrivit căreia actul pentru a cărui îndeplinire, neîndeplinire, urgentare sau întârziere se pretinde, se primeşte sau se acceptă promisiunea unor bani sau alte foloase să facă parte din sfera atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului public, adică să fie un act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau un act contrar acestor îndatoriri. În ceea ce priveşte urmarea imediată a infracţiunii de luare de mită, reţinem că aceasta constă într-o stare de pericol pentru desfăşurarea cu probitate a atribuţiilor de serviciu de către funcţionarii publici.

31. Astfel, în ceea ce priveşte critica potrivit căreia, din moment ce îndatoririle de serviciu pot fi fixate nu doar printr-o legislaţie de nivel primar, ci şi prin ordine, regulamente, statute profesionale, se ajunge la o afectare a previzibilităţii normei criticate, Curtea observă că, în legătură cu acest aspect, de exemplu, în cazul infracţiunii de abuz în serviciu, a statuat că neîndeplinirea ori defectuozitatea îndeplinirii unui act trebuie să se raporteze la atribuţii de serviciu prevăzute în acte normative cu putere de lege. Curtea a reţinut că, în cazul infracţiunii de abuz în serviciu, neîndeplinirea unui act şi îndeplinirea defectuoasă a unui act reprezintă modalităţi de realizare a elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu. Infracţiunea de abuz în serviciu, fiind una de rezultat, se consumă în momentul producerii unei pagube sau a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, prin neîndeplinirea sau îndeplinirea, prin încălcarea legii, a unul act ce întră în sfera atribuţiilor de serviciu ale subiectului activ.

32. Spre deosebire de infracţiunea de abuz în serviciu, în cazul infracţiunii de luare de mită, fapta se realizează prin una din cele trei modalităţi alternative; pretindere, primire sau acceptarea promisiunii unor bani sau alte foioase care nu i se cuvin subiectului activ, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sate de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. Astfel, fiind o infracţiune de pericol, infracţiunea de luare de mită se consumă în momentul săvârşirii acţiunii sau inacţiunii incriminate, respectiv în momentul pretinderii sau primirii banilor sau foloaselor necuvenite ori în momentul în care făptuitorul acceptă promisiunea unor astfel de foloase, nefiind obligatoriu ca actul de serviciu sau actul contrar îndatoririlor de serviciu să fie efectiv realizat. Tocmai din acest motiv, în cazul infracţiunii de luare de mită, stabilirea îndatoririlor de serviciu, atât prin dispoziţii legislative de nivel primar, cât şi prin cele de nivel secundar, nu determină încălcarea prevederilor constituţionale invocate.

33, Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Romeo Stavarache în Dosarul nr. 630/110/2015 al Tribunalului Bacău - Secţia penală şi de Alexandru Mihăiţă Cătană în Dosarul nr. 9.246/30/2015 al Tribunalului Timiş - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bacău - Secţia penală şi Tribunalului Timiş - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 4 mai 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Mariţiu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 457

din 22 iunie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel-Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Patricia Marilena Ionea - magistrat-asistent

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Valentin Popa în Dosarul nr. 38.285/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.126D/2016.

2. Dezbaterile au avut loc la data de 13 iunie 2017, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările ulterioare, precum şi ale art. 396 din Codul de procedură civilă, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 22 iunie 2017, când a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin încheierea din 4 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 38.285/3/2015, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Excepţia a fost ridicată de Valentin Popa cu prilejul soluţionării contestaţiei formulate împotriva deciziei de concediere.

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia arată că dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003 sunt discriminatorii, contravenind, astfel, prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie. În acest sens arată că, potrivit textului de lege criticat, are la dispoziţie 30 de zile calendaristice de la data la care i s-a comunicat decizia de sancţionare disciplinară pentru a formula cererea privind soluţionarea conflictului de muncă. Dispoziţiile art. 211 alin. (1) lit. a) din Legea dialogului social nr. 62/2011 prevăd, însă, un termen de 45 de zile pentru contestarea măsurilor unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului individual de muncă, inclusiv a angajamentelor de plată a unor sume de bani, termen calculat de la data la care cel interesat a luat cunoştinţă de măsura dispusă. Aşadar, prin interpretare judecătorească, ar rezulta faptul că, în cazul abaterilor disciplinare, termenul de contestare este de 30 de zile de la data comunicării sancţiunii disciplinare, în vreme ce, în cazul măsurilor unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului individual de muncă, termenul de contestare este de 45 de zile. Or, această diferenţă de tratament juridic între cele două reglementări amintite sub aspectul termenelor în care pot fi formulate constaţii este considerată de autorul excepţiei ca fiind lipsită de justificare raţională.

5. Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale consideră că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. Astfel, arată că toţi salariaţii concediaţi disciplinar pot exercita calea de atac prevăzută de art. 268 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003, iar împrejurarea că prin dispoziţiile art. 211 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 62/2011 s-a prevăzut un alt termen de contestare a măsurilor unilaterale ale angajatorului ce exclud contestarea deciziilor prin care s-a aplicat o sancţiune disciplinară nu reprezintă o încălcare a principiului egalităţii în drepturi prevăzut de art. 16 din Constituţie.

6. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate

7. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. În acest sens invocă Decizia nr. 1.154 din 13 septembrie 2011. De asemenea, arată că interpretarea dată de instanţele de judecată dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003 prin raportare la dispoziţiile art. 211 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 62/2011 este o problemă de aplicare a legii, ce nu revine competenţei Curţii Constituţionale.

8. Avocatul Poporului arată că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, întrucât autorul excepţiei solicită interpretarea dispoziţiilor de lege criticate în sensul în care contestarea deciziei de concediere disciplinară se face într-un termen de 45 de zile, potrivit art. 211 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 62/2011. Or, examinarea constituţionalităţii unui text de lege de către instanţa de contencios constituţional are în vedere compatibilitatea acestui text de lege cu dispoziţiile constituţionale pretins violate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Asemenea operaţiuni de interpretare şi aplicare a textului de lege criticat la diferitele circumstanţe ce caracterizează fiecare litigiu în parte nu pot fi atribuite competenţei de control a Curţii Constituţionale.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele de vedere solicitate asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, dispoziţii potrivit cărora: „(1) Cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate:[...]

b) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care s-a comunicat decizia de sancţionare disciplinară;”.

12. Autorul excepţiei consideră că aceste dispoziţii de lege sunt contrare art. 16 alin. (1) din Constituţie, referitor la egalitatea în drepturi a cetăţenilor.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art.268 alin. (1) lit. b) din Codul muncii reglementează termenul în care poate fi formulată cererea privind soluţionarea unui conflict de muncă referitor la o decizie de sancţionare disciplinară. Acest termen este de 30 de zile calendaristice şi începe să curgă de la data la care s-a comunicat decizia de sancţionare disciplinară.

14. Art. 268 alin. (1) lit. a) Legea nr. 53/2003 a prevăzut acelaşi termen de 30 de zile calendaristice şi pentru acţiunile privind decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă. Ulterior, prin art. 211 lit. a) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 31 august 2012, s-a prevăzut că „măsurile unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului individual de muncă, inclusiv angajamentele de plată a unor sume de bani, pot fi contestate în termen de 45 de zile calendaristice de la data la care cel interesat a luat cunoştinţă de măsura dispusă;”.

15. Legea nr. 62/2011 nu a prevăzut abrogarea expresă a dispoziţiilor art. 268 din Legea nr. 53/2003, astfel că sunt aplicabile regulile specifice succesiunii în timp a actelor normative aflate pe acelaşi palier normativ. Prin urmare, termenele şi ipotezele prevăzute în Legea nr. 53/2003 care nu au suferit modificări rămân aplicabile, producându-şi efectele - aşa cum este cazul textului de lege supus analizei de constituţionalitate -, în timp ce termenele şi situaţiile prevăzute de Legea nr. 62/2011, precum şi cele preluate cu modificări din Codul muncii se aplică cu întâietate, fiind norme adoptate ulterior.

16. Mai mult, Curtea observă că, modificând în sensul mai sus arătat termenele stabilite de art. 268 din Legea nr. 53/2003, Legea nr. 62/2011 nu a modificat şi termenul prevăzut de art. 252 alin. (5) din Legea nr. 53/2003, care, în contextul mai larg al materiei răspunderii disciplinare, prevede că „Decizia de sancţionare poate fi contestată de salariat la instanţele judecătoreşti competente în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării.” În consecinţă, nu s-ar putea susţine că formularea generală a art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011 ar încorpora atât ipoteza de la lit. a), cât şi pe cea de la lit. b) a art. 268 din Legea nr. 53/2003.

17. Autorul excepţiei, considerând că între ipoteza în care se află, respectiv cea a art. 268 alin. (1) lit. b) din Codul muncii, şi ipoteza art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011 nu există diferenţe care să justifice în mod obiectiv un tratament juridic distinct, susţine că termenul de 30 de zile calendaristice în care poate formula cererea de soluţionare a unui conflict de muncă privind o decizie de sancţionare disciplinară este discriminatoriu şi ar trebui să fie acelaşi cu cel prevăzut de art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011.

18. Referindu-se la principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a reţinut că „egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrată cu titlu de principiu de art. 16 alin. (1) din Constituţie, îşi găseşte aplicare doar atunci când părţile se găsesc în situaţii identice sau egale, care impun şi justifică acelaşi tratament juridic şi, deci, instituirea aceluiaşi regim juridic. Per a contrario, când acestea se află în situaţii diferite, regimul juridic aplicabil fiecăreia nu poate fi decât diferit, soluţie legislativă care nu contravine, ci, dimpotrivă, decurge logic din chiar principiul enunţat (în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 192 din 31 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 21 iunie 2005).

19. Având în vedere aceste criterii, Curtea observă că materia răspunderii disciplinare, chiar dacă este legată în mod esenţial de exercitarea obligaţiilor salariatului izvorând din contractul individual de muncă, reprezintă, totuşi, o materie distinctă faţă de celelalte aspecte care vizează executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea acestui contract. Chiar şi în situaţia în care se contestă o măsură care are ca efect încetarea contractului de muncă, Curtea apreciază că nu se poate pune un semn de egalitate între situaţia persoanei al cărei contract de muncă a fost desfăcut disciplinar, sancţiune însoţită de o procedură specifică, şi persoana concediată pentru alte motive decât cele disciplinare, având sau nu legătură cu persoana salariatului şi care se supun altor cerinţe. Prin urmare, Curtea apreciază că ipotezele comparate de autorul excepţiei nu impun în mod necesare reglementare identică, categoriile de persoane comparate neaflându-se în situaţii identice sau egale.

20. De altfel, Curtea constată că, prin chiar reglementarea iniţială a art. 268 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 53/2003, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 62/2011, legiuitorul a optat pentru o tratare distinctă a situaţiei persoanelor care formulează o acţiune în justiţie privind încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă faţă de cele care contestă o decizie de sancţionare disciplinară, în două texte de lege diferite, subliniind astfel că ipotezele legale nu se supun aceluiaşi regim juridic.

21, Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al ari. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Valentin Popa în Dosarul nr. 38.285/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constată că dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. b)din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 22 iunie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Patricia Marilena Ionea

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

AGENŢIA NAŢIONALĂ DE CADASTRU ŞI PUBLICITATE IMOBILIARĂ

 

ORDIN

privind aprobarea începerii lucrărilor de înregistrare sistematică a imobilelor, pe sectoare cadastrale, în 6 unităţi administrativ-teritoriale din judeţul Vaslui

 

Având în vedere prevederile art. 11 alin. (1) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul art. 3 alin. (13) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi al art. 15

alin. (3) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.288/2012, cu modificările şi completările ulterioare,

directorul general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară emite prezentul ordin.

Art. 1. - Se aprobă începerea lucrărilor de înregistrare sistematică a imobilelor, pe sectoare cadastrale, situate pe teritoriul a 6 unităţi administrativ-teritoriale din judeţul Vaslui, după cum urmează:

a) unitatea administrativ-teritorială Buneşti Avereşti - sectoarele cadastrale nr. 6, 15, 39, 43, 51, 74, 75, 80, 95, 99, 100 şi 101;

b) unitatea administrativ-teritorială Creţeşti - sectoarele cadastrale nr. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 23, 24, 29 şi 36;

c) unitatea administrativ-teritorială Hoceni - sectoarele cadastrale nr. 55, 56, 73, 74, 76, 85 şi 87;

d) unitatea administrativ-teritorială Laza - sectoarele cadastrale nr. 1,6, 7, 8, 9, 31, 33, 34, 35, 36, 37, 38 şi 47;

e) unitatea administrativ-teritorială Rafaila - sectoarele cadastrale nr. 10, 14, 16, 18, 19, 20, 37 şi 38;

f) unitatea administrativ-teritorială Zăpodeni - sectoarele cadastrale nr. 38, 39, 56 şi 57.

Art. 2. - Reprezentarea grafică a sectoarelor cadastrale în care se desfăşoară lucrările de înregistrare sistematică a imobilelor este prevăzută în anexele nr. 1-6 la prezentul ordin.

Art. 3. - Anexele nr. 1-6*) fac parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 4. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Directorul general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară,

Radu Codruţ Ştefănescu

 

Bucureşti, 21 septembrie 2017.

Nr. 1.262.


*) Anexele nr. 1-6 sunt reproduse în facsimil.

 

ANEXA Nr. 1

 

Reprezentarea grafică a sectoarelor cadastrale în care se desfăşoară lucrări de înregistrare sistematica

Judeţ: VASLUI

UAT: BUNEŞTI-AVERFŞTI

Sectoare: 6, 15, 39, 43, 51, 74, 75, 80, 95, 99, 100, 101

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.