MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 814/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 814         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Duminică, 15 octombrie 2017

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 527 din 11 iulie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (2) şi art. 213 alin. (1) din Codul penal

 

DECIZII ALE PRIM-MINISTRULUI

 

647. - Decizie pentru eliberarea doamnei Roxana-Cezarina Bănică din funcţia de secretar general adjunct al Guvernului, cu rang de secretar de stat

 

648. - Decizie privind unele măsuri pentru exercitarea funcţiei de secretar general al Guvernului

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 527

din 11 iulie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (2) şi art. 213 alin. (1) din Codul penal

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (2) din Codul penal, respectiv a dispoziţiilor art. 213 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată, din oficiu, de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, respectiv de Florentina Ciortescu (Ghiban), în Dosarul nr. 8.657/299/2015* al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.543D/2016.

2. La apelul nominal lipseşte autoarea excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 80 alin. (2) din Codul penal arată că neconstituţionalitatea normei penale este dedusă din compararea acesteia cu dispoziţiile art. 318 din Codul de procedură penală. De asemenea susţine că reglementarea de către legiuitor a condiţiei lipsei antecedentelor penale în ceea ce îl priveşte pe infractor, pentru a se putea dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, nu impietează asupra aprecierii pe care judecătorul o face cu privire la pericolul social al faptei deduse judecăţii ori asupra imparţialităţii şi independenţei acestuia. Cât priveşte dispoziţiile art. 213 alin. (1) din Codul penal arată că textul de lege a mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate. Reţine că elementul material al laturii obiective a infracţiunii de proxenetism prevede trei modalităţi de săvârşire a acestei fapte, printre care şi acţiunea de „înlesnire” a prostituţiei, care, în concret, reprezintă o formă de incriminare a complicităţii la practicarea prostituţiei, în condiţiile în care aceasta din urmă nu mai este prevăzută de legea penală. Apreciază că analiza acţiunilor concrete ce pot constitui acte de „înlesnire” a unei astfel de fapte penale reprezintă atributul exclusiv al judecătorului, nefiind o problemă de constituţionalitate. Susţine ca termenul „înlesnire” are înţelesul obişnuit limbii române, astfel încât nu afectează previzibilitatea, predictibilitatea şi claritatea normei penale criticate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 24 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 8.657/299/2015*, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (2) şi art. 213 alin. (1) din Codul penal. Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (2) a fost invocată, din oficiu, de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, iar excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (1) din Codul penal a fost ridicată de Florentina Ciortescu (Ghiban), cu ocazia soluţionării cauzei penale privind pe autoare, având ca obiect infracţiunea de proxenetism.

5 în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (2) din Codul penal, instanţa de judecată reţine că instituţia art. 181 din Codul penal din 1969 nu este similară celei statuate în cuprinsul art. 318 din Codul de procedură penală (renunţarea la urmărirea penală), dar se aseamănă cu instituţia renunţării la aplicarea pedepsei, reglementată de art. 80 alin. (1) şi (2) din Codul penal, toate acestea reprezentând soluţii adoptate de legiuitor în aplicarea principiului oportunităţii. Reţine că, la baza instituţiilor menţionate, se află săvârşirea unei infracţiuni de gravitate redusă şi că, în raport de persoana infractorului, de conduita sa anterioară şi de eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, se apreciază că aplicarea unei pedepse este inoportună. De asemenea invocă considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 23 din 20 ianuarie 2016, paragraful 31, pentru a sublinia că, deşi, în opinia majorităţii judecătorilor Curţii Constituţionale şi a instanţei de judecată instituţia reglementată de art. 318 din Codul de procedură penală este diferită de cea reglementată de art. 80 din Codul penal, în practică, diferenţa dintre cele două instituţii este teoretică, existând multiple speţe în care organele de urmărire penală, după administrarea unui probatoriu complex, au dispus renunţarea la urmărirea penală, realizând un examen al gravităţii faptei, în funcţie de criteriile prevăzute de art. 318 din Codul de procedură penală, o parte dintre acestea regăsindu-se şi în art. 80 din Codul penal, însă fără condiţionarea limitei de pedeapsă şi antecedenţei penale, prevăzute de acest din urmă text de lege. Arată, totodată, că legiuitorul noului Cod penal a condiţionat posibilitatea instanţei de judecată de a dispune renunţarea la aplicarea pedepsei de limita pedepsei cu închisoarea mai mare de 5 ani şi de inexistenţa unei condamnări anterioare, comparativ cu puterea procurorului de a dispune renunţarea la urmărirea penală, pentru infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, fără ca textul de lege să prevadă condiţia lipsei unei condamnări anterioare. Observă că legea penală oferă procurorului posibilitatea de a dispune renunţarea la urmărirea penală pentru un număr de 198 de infracţiuni, iar judecătorului, de a dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, pentru un număr de 151 de infracţiuni, din totalul de 236 de infracţiuni reglementate de aceasta. Reţine, cu titlu exemplificaţi^ că printre infracţiunile cu cercetarea cărora organele judiciare sunt învestite în mod obişnuit şi pentru care instanţele judecătoreşti, oricât de neînsemnate ar fi, nu pot dispune sancţiunea prevăzută de art. 80 din Codul penal, se enumeră cele prevăzute de art. 213 din Codul penal - „Proxenetismul”, art. 229 alin. (2) din Codul penal -„Furt calificat”şi art. 295 din Codul penal -„Delapidarea” în concluzie, făcând o comparaţie cu instituţia renunţării la urmărirea penală, instanţa, autoare a excepţiei, consideră că puterea de apreciere a gravităţii unor fapte nu poate fi extinsă doar pentru procuror la limita de pedeapsă de cel mult 7 ani de închisoare. Cu alte cuvinte, solicită ca judecătorul să aibă posibilitatea de a realiza un examen de individualizare a pedepsei, pentru a dispune renunţarea la aplicarea acesteia, în condiţii similare dispunerii de către procuror a renunţării la urmărirea penală, aşadar cu o limită de pedeapsă de cel mult 7 ani închisoare şi necondiţionat de existenţa antecedentelor penale. Prin urmare, instanţa consideră că opţiunea legiuitorului de a da în puterea magistratului procuror posibilitatea individualizării sancţiunilor penale pentru fapte pedepsite cu închisoarea de cel mult 7 ani şi independent de existenţa unor antecedente penale trebuie acordată şi magistratului judecător, în caz contrar, textul de lege criticat fiind neconstituţional.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (1) din Codul penal, autoarea susţine, în esenţă, că acestea sunt neconstituţionale, întrucât încalcă principiul previzibilităţii normei juridice în ceea ce priveşte incriminarea proxenetismului sub aspectul înlesnirii. Aşadar, susţine că norma penală nu precizează care sunt actele specifice înlesnirii şi nu stabileşte modul prin care se poate constata neîndeplinirea sau îndeplinirea exigenţelor impuse de legiuitor, astfel încât responsabilitatea penală a unei persoane poate fi angajată în mod arbitrar, ca urmare a unei posibile aplicări greşite a legii. Cu referire la situaţia de fapt din dosarul de fond arată că acţiunea unei persoane care se prostituează de a solicita unei alte persoane, care deja practica această activitate, practicarea împreună a prostituţiei, fără ca prima persoană să pretindă sau să obţină de la cea de-a două vreun folos patrimonial sau nepatrimonial, nu se poate asimila săvârşirii de către prima persoană a infracţiunii de proxenetism, în forma înlesnirii,

7. Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti opinează că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (1) din Codul penal este neîntemeiată. Analizând conţinutul constitutiv al infracţiunii de proxenetism, instanţa reţine că, potrivit art. 213 alin, (1) din Codul penal, elementul material al laturii obiective a infracţiunii de proxenetism poate consta fie în acţiunea de a determina sau de a înlesni practicarea prostituţiei, fie în cea de a obţine foloase patrimoniale de pe urma aplicării prostituţiei. Astfel, legiuitorul Codului penal actual, chiar dacă a dezincriminat practicarea prostituţiei, a înţeles să incrimineze, în continuare, în mod autonom, ca infracţiune, atât instigarea la prostituţie, în modalitatea determinării la practicarea prostituţiei, cât şi complicitatea la prostituţie, în modalitatea înlesnirii practicării prostituţiei. De asemenea observă că legiuitorul a continuat să incrimineze şi fapta de a obţine foloase patrimoniale ca urmare a practicării prostituţiei. Reţine că, potrivit doctrinei, infracţiunea de proxenetism, în modalitatea înlesnirii prostituţiei, se poate realiza prin orice acţiune prin care se face mai uşor de practicat sau de continuat practicarea prostituţiei, prin crearea de condiţii favorabile practicării prostituţiei. Totodată, având în vedere că infracţiunea de proxenetism, în modalitatea înlesnirii practicam prostituţiei, constituie o infracţiune de complicitate la o faptă care, deşi în trecut a fost incriminată, în prezent nu mai este prevăzută de legea penală, instanţa de judecată face referire şi la norma penală care reglementează instituţia complicelui, respectiv art. 48 alin. (1), potrivit căruia complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Întrucât complicitatea la prostituţie constituie ea însăşi o infracţiune, instanţa consideră că, deşi nu este obligatoriu că prostituţia să mai fie reglementată de legea penală, totuşi, este necesar ca acţiunile de înlesnire a practicării prostituţiei să aibă capacitatea de a favoriza, în mod real, activitatea de prostituţie şi, totodată, să fie săvârşită cu intenţie directă sau indirectă. În acelaşi sens reţine instanţa că şi doctrina penală în materie a apreciat că de esenţa acţiunilor de înlesnire a practicării prostituţiei este existenţa unei legături obiective între aceste acţiuni şi practicarea prostituţiei. În concluzie, instanţa apreciază că infracţiunea de proxenetism, în modalitatea înlesnirii practicării prostituţiei, nu este lipsită de previzibilitate şi, în consecinţă, nu încalcă dispoziţiile constituţionale invocate, instanţelor judecătoreşti urmând să le revină, după analiza probatoriului, atribuţia de a aprecia dacă, în concret, între acţiunile care constituie obiectul acuzării şi practicarea prostituţiei există o legătură obiectivă şi, ulterior, dacă se poate reţine infracţiunea de proxenetism. Prin urmare, instanţa consideră că cele învederate de autoarea excepţiei ţin de interpretarea şi aplicarea legii - raportat la situaţia de fapt care constituie obiectul acuzării, atribut al instanţelor judecătoreşti -, iar nu de previzibilitatea acesteia.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (2) din Codul penal este inadmisibilă, întrucât autoarea acesteia nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate, ci solicită, în realitate, modificarea soluţiei legislative consacrate de textul de lege criticat pentru faptul că se suprapune, în opinia sa, cu o altă instituţie, respectiv cea a renunţării la urmărirea penală reglementată în Codul de procedură penală. Apreciază că o astfel de critică nu intră în competenţa de soluţionare a instanţei de control constituţional. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 din Codul penal consideră aceasta este neîntemeiată. Reţine, în acest sens, că textul de lege criticat nu cuprinde termeni cu înţeles echivoc, iar formularea nu este de natură a afecta previzibilitatea normei penale, orice destinatar al acesteia fiind de aşteptat a cunoaşte înţelesul incriminării şi a-şi putea adapta conduita exigenţelor legii. Arată că legiuitorul, cu respectarea legalităţii incriminării şi a legalităţii sancţiunilor de drept penal, a stabilit, în cuprinsul art. 213 din Codul penal, incriminarea proxenetismului, deşi prostituţia a fost scoasă din sfera ilicitului penal. Dezincriminarea prostituţiei contribuie la reducerea celei mai extinse forme a traficului de persoane, având în vedere faptul că, de cele mai multe ori, simpla incriminare a prostituţiei în cadrul Codului penal era de natură a descuraja persoanele, victime ale traficului de persoane, de a se adresa organelor de urmărire penală şi de a denunţa iniţiatorii grupurilor infracţionale organizate. Apreciază că, în acest fel, mutarea oprobriului public de la persoana racolată la cea care racolează este de natură a ajuta la sancţionarea adevăraţilor vinovaţi pentru extinderea fenomenului prostituţiei şi altor fenomene corelative caracterizate printr-un grad de pericol social mult mai mare, în special traficul de persoane.

10. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 80 alin. (2) şi art. 213 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale, în acest sens arată că dispoziţiile legale care stabilesc faptul că instanţa de judecată nu poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă infractorul a mai suferit anterior o condamnare nu aduc atingere principiului constituţional care consacră unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei. Reţine că renunţarea la aplicarea pedepsei nu este exclusiv o exprimare a voinţei instanţei de judecată, legea stabilind condiţii cu privire la persoana infractorului sau cu privire la limita maximă specială a pedepsei pentru care se poate aplica. În plus, conduita negativă avută anterior săvârşirii faptei este explicată în cuprinsul dispoziţiilor criticate, unde se arată ce conduite pot fi considerate incompatibile cu renunţarea la pedeapsă. Observă că aceste condiţii negative nu trebuie cumulate, fiind suficient ca una dintre condiţiile prevăzute la alin. (2) lit. a)-d) să II descalifice pe infractor pentru a se putea dispune renunţarea la aplicarea pedepsei. Reţine că toate aceste condiţii negative sunt de natură să demonstreze fie o perseverenţă a infractorului în conduita antisocială, fie o gravitate mai mare a infracţiunii săvârşite, fiind limitată, astfel, posibilitatea instanţei de judecată de a avea încredere în persoane care au mai suferit o condamnare. Cât priveşte dispoziţiile art. 213 alin. (1) din Codul penal apreciază că elementele infracţiunii nu necesită alte intervenţii din partea legiuitorului, fiind îndeplinite cerinţele de calitate ale legii, inclusiv previzibilitatea. Invocă Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni în materie penală nr. 5 din 10 februarie 2016 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept .dacă în cazul infracţiunii de proxenetism săvârşită în modalitatea determinării prostituţiei lipseşte tipicitatea ca trăsătură esenţială a infracţiunii, în cazul în care întreţinerea de acte sexuale în scopul obţinerii de foloase a avut loc în mod repetat, dar cu aceeaşi persoană”, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea, reţinându-se că problema a cărei dezlegare se solicită nu constituie o reală problemă de drept, generată de dificultăţi de interpretarea normei de incriminare sau de Opinii divergente exprimate în acest sens şi argumentate din punct de vedere juridic, dispoziţiile de drept substanţial incidente şi care ar trebui interpretate fiind clare, inteligibile, neechivoce,

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 80 alin (2) şi art. 213 alin. (1) din Codul penal, care au următorul conţinut:

- Art. 80 alin. (2): „Nu se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă:

a) infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;

b) faţă de acelaşi infractor s-a mai dispus renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori datei comiterii infracţiunii pentru care este judecat;

c) infractorul s-a sustras de la urmăriră penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor,

d) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 5 ani.”;

- Art. 213 alin. (1): „Determinarea sau înlesnirea practicării prostituţiei ori obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei de către una sau mai multe persoane se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.”

14. Instanţa de judecată apreciază că prevederile art. 80 alin. (2) din Codul penal aduc atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 124 alin. (1) şi alin. (2) privind înfăptuirea justiţiei şi ale art. 126 alin. (1), potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

15. Autoarea excepţiei susţine că prevederile art. 213 alin. (1) din Codul penal sunt contrare atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (1), potrivit căruia România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil şi alin. (3) referitor la valorile supreme ale statului de drept, ale art. 20 - „Tratatele internaţionale privind drepturile omului”, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul părţilor la un proces echitabil, ale art. 23 referitor la libertatea individuală, ale art. 24 privind dreptul la apărare, cât şi prevederilor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale Invocă, totodată, şi dispoziţiile art. 4 - Prezumţia de nevinovăţie”, art. 5 - .Aflarea adevărului”şi art. 6- ..Ne bis în idem”<h\n Codul de procedură penală.

16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (2) din Codul penal, Curtea reţine că textul de lege criticat exclude posibilitatea renunţării la aplicarea pedepsei în patru situaţii distincte, care sunt de natură a demonstra fie o perseverenţă a infractorului în conduita antisocială, fie o gravitate mai mare a infracţiunii săvârşite. Instituţia renunţării la aplicarea pedepsei nu poate fi aplicată dacă: (a) infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi lit. b) din Codul penal sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare; (b) faţa de acelaşi infractor s-a mai dispus renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori datei comiterii infracţiunii pentru care este judecat; (c) infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor; (d) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 5 ani. Faţă de actele dosarului, Curtea constată că, în cauză, nu sunt aplicabile ipotezele reglementate în art. 80 alin. (2) lit. a), b) şi c) din Codul penal. Aşadar, de dispoziţiile legale menţionate anterior, criticate ca fiind neconstituţionale, nu depinde rezolvarea cauzei în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate. Conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia”. Or, „legătura cu soluţionarea cauzei” presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (a se vedea Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014). În aceste condiţii, Curtea constată că dispoziţiile art. 80 alin. (2) lit. a), b) şi c) din Codul penal nu au legătură cu soluţionarea cauzei, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, astfel încât excepţia de neconstituţionalitate urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

17. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (2) lit. d) din Codul penal, potrivit cărora nu se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 5 ani. Întrucât aceasta a fost ridicată în prezenta cauză având ca obiect infracţiunea de proxenetism, care, potrivit art. 213 alin. (1) din Codul penal, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani - Curtea constată că prevederile menţionate sunt incidente în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, astfel încât dispoziţiile legale criticate, raportate la obiectul cauzei în cadrul căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, au legătură cu soluţionarea acesteia, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.

18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (2) lit. d) din Codul penal, Curtea reţine că instanţa de judecată, autoare a excepţiei de neconstituţionalitate, face o comparaţie între instituţia renunţării la aplicarea pedepsei şi instituţia renunţării la urmărirea penală, solicitând, în esenţă, ca judecătorul să aibă posibilitatea de a realiza un examen de individualizare a pedepsei, pentru a dispune renunţarea la aplicarea acesteia, în condiţii similare dispunerii de către procuror a renunţării la urmărirea penală, în caz contrar, textul de lege criticat fiind neconstituţional. Având, însă, în vedere prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, conform cărora „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, Curtea reţine că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere conformitatea acestui text cu dispoziţiile şi principiile constituţionale, iar nu compararea unor prevederi legale dintr-o lege ori a prevederilor mai multor legi între ele. Aşadar, examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispoziţiile constituţionale pretins violate, iar nu compararea unor prevederi legale dintr-o lege ori a prevederilor mai multor legi între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. În aceste condiţii, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (2) lit. d) din Codul penal, astfel cum a fost formulată, este inadmisibilă.

19. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (1) din Codul penai, Curtea reţine că norma penală criticată se regăseşte în titlul I al părţii speciale a Codului penal, capitolul VII - „Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile” şi prevede că determinarea sau înlesnirea practicării prostituţiei ori obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei de către una sau mai multe persoane se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Codul penal din 1969, reglementând infracţiunea de proxenetism, stabilea la art. 329 alin. 1, situat în titlul IX - „Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială”, capitolul IV - „Alte infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială1că „îndemnul sau constrângerea la prostituţie ori înlesnirea practicării prostituţiei sau tragerea de foloase de pe urma practicării prostituţiei de către o persoană, precum şi recrutarea unei persoane pentru prostituţie ori traficul de persoane în acest scop, se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.” Aceste din urmă dispoziţii au constituit obiect al controlului de constituţionalitate prin deciziile nr. 21 din 24 ianuarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 25 februarie 2002; nr. 893 din 16 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007; nr. 966 din 25 septembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 685 din 7 octombrie 2008 şi nr. 563 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 16 iunie 2011, Curtea statuând că incriminarea şi sancţionarea faptelor de prostituţie şi de proxenetism, în Codul penal de la 1969, reprezintă şi îndeplinirea obligaţiei asumate de statul român prin Decretul nr. 482/1955 de aderare la Convenţia pentru reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării prostituării acestora, care prevede că părţile la această convenţie decid pedepsirea oricărei persoane care, pentru a satisface pasiunile altei persoane, ademeneşte, atrage sau îndeamnă, în vederea prostituării, o altă persoană, chiar cu consimţământul acesteia, sau care exploatează prostituţia altei persoane, chiar cu consimţământul acesteia. În preambulul convenţiei se arată că „prostituţia şi răul caro o însoţeşte, traficul de fiinţe umane în vederea prostituării, sunt incompatibile cu demnitatea şi valoarea persoanei umane şi pun în pericol bunăstarea individului, a familiei şi a comunităţii”. Totodată, Curtea a reţinut că, în ceea ce priveşte proxenetismul, incriminat prin însăşi convenţia menţionată, caracterul său profund antisocial nu poate fi pus la îndoială şi nu se poate vorbi despre neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 329 din Codul penal. De asemenea, Curtea a mai constatat că nu poate fi primită critica referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi ori al unor libertăţi, deoarece, chiar dacă art. 26 din Legea fundamentală permite oricărei persoane de a dispune de ea însăşi, acest lucru nu se poate face decât în acord cu bunele moravuri. Or, cum prostituţia a fost calificată ca faptă antisocială sancţionată de legea penală, este evident că şi orice faptă ce vizează îndemnul ori înlesnirea practicării prostituţiei sau tragerea de foloase de pe urma practicării prostituţiei este contrară bunelor moravuri. Astfel, incriminarea unui astfel de comportament este departe de a fi în disproporţie cu libertatea de exprimare, în sensul avansat de autor. Cât priveşte celelalte aspecte legate de incriminarea ca atare a infracţiunii de proxenetism, pe de o parte, şi instigarea sau complicitatea la infracţiunea de prostituţie, pe de altă parte, Curtea a constatat că acestea sunt aspecte ce excedează competenţei sale, încadrarea juridică a faptelor celor cercetaţi într-o infracţiune ori alta fiind atributul exclusiv al instanţei de judecată de drept comun.

20. Totodată, cu privire la dispoziţiile art. 213 alin. (1) din Codul penal în vigoare, Curtea a pronunţat Decizia nr. 874 din 15 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 7 martie 2016, în care, la paragrafele 13-14, a reţinut că elementul material al laturii obiective a infracţiunii de proxenetism se poate realiza prin una dintre următoarele trei acţiuni distincte prevăzute de art. 213 alin. (1) din Codul penal, şi anume determinarea practicării prostituţiei, înlesnirea practicării prostituţiei şi obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei de către una sau mai multe persoane. Varianta-tip a infracţiunii reia varianta-tip a incriminării cu aceeaşi denumire marginală din art. 329 din vechiul Cod penal, cu unele modificări de ordin semantic realizate prin utilizarea unor termeni şi sintagme noi, şi anume „determinarea” în loc de „îndemnul”, „obţinerea de foloase patrimoniale”în loc de „tragerea de foloase”, „una sau mai multe persoane” în loc de „o persoană” (cu referire la practicarea prostituţiei). Acţiunea de determinare reprezintă, în fapt. o instigare, în sensul art. 47 din noul Cod penal, iar acţiunea de „înlesnire” constituie, la rândul ei, o modalitate a complicităţii, potrivit art. 48 din acelaşi act normativ, cu diferenţa majoră faţă de vechea reglementare că fapta determinată sau înlesnită, şi anume prostituţia - care era incriminată în art. 328 din Codul penal din 1969 - nu mai reprezintă infracţiune potrivit noii legislaţii. Raţiuni de politică penală - referitoare la asigurarea protecţiei persoanelor vulnerabile faţă de faptele de exploatare a acestora prin practicarea prostituţiei - au impus însă legiuitorului să incrimineze, în continuare, proxenetismul, atât în modalităţile normative simple de la art. 213 alin. (1) din noul Cod penal, cât şi în modalităţile agravate reglementate la alin. (2) şi alin. (3) ale aceluiaşi articol, valoarea socială ocrotită fiind diferită faţă de cea avută în vedere de Codul penal anterior. Astfel, Codul penal din 1969 prevedea infracţiunea de proxenetism în titlul IX -

„Infracţiuni care aduc atingere unor reiaţii privind convieţuirea socială”, la capitolul IV - „Alte infracţiuni care aduc atingere unor reiaţii privind convieţuirea socială”, în timp ce în noul Cod penal incriminarea faptei de proxenetism a fost adusă în titlul destinat protecţiei persoanei, care este titlul I - „infracţiuni contra persoanei” printre infracţiunile care se referă la exploatarea persoanelor vulnerabile, având reglementarea în capitolul VII -„Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile”. Pornind de la grupul de infracţiuni în cadrul căruia a fost inclusă fapta de proxenetism în noul Cod penal, obiectul juridic principal al acestei infracţiuni constă în relaţiile sociale referitoare la atributele fundamentale ale persoanei, relaţii care presupun procurarea mijloacelor de existenţă prin muncă, în condiţii de respect pentru regulile de morală şi de asigurare a demnităţii umane, cu excluderea oricăror acte de dobândire a unor foloase patrimoniale din practicarea prostituţiei de către o altă persoană. Având în vedere necesitatea reprimării proxenetismului şi ţinând cont de faptul că acesta este legat, în mod indisolubil, de comerţul sexual, a fost necesară, totodată, şi definirea „practicării prostituţiei”, în art. 213 alin. (4) din noul Cod penal, ca fiind întreţinerea de acte sexuale cu diferite persoane în scopul obţinerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul.

21. În prezenta cauză, autoarea excepţiei susţine, în esenţă, că norma penală criticată este neconstituţională, întrucât încalcă principiul p re vizibilităţii în ceea ce priveşte incriminarea proxenetismului sub aspectul „înlesnirii”. Cu privire la aceste critici, Curtea reţine că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010 sau Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012). În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66). De aceea, o lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţie, numai dacă norma este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita.

22. Totodată, Curtea, având în vedere principiul generalităţii legilor, a reţinut că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, deciziile Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010 şi nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la care se reţin, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wmgrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59). Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi certitudinea în redactarea unei legi este un lucru de dorit, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S. W. Împotriva Regatului Unit, paragraful 36). Curtea a reţinut că cele statuate de instanţa de la Strasbourg în legătura cu principiul clarităţii şi previzibilităţii legii au fost înglobate de instanţa de contencios constituţional în propria jurisprudenţă (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016).

23. Raportând cele menţionate la norma penală supusă controlului de constituţionalitate, Curtea reţine că reglementarea variantei alternative a elementului material constând în „înlesnirea” practicării prostituţiei este în acord cu cele stabilite atât în jurisprudenţa instanţei europene, cât şi în jurisprudenţa instanţei de control constituţional, revenind organelor judiciare sarcina de a stabili ce fapte întrunesc elementele constitutive ale acestei infracţiuni, formularea generală a normei incriminatoare urmărind să acopere o paletă cât mai largă de acţiuni ce „înlesnesc” în mod efectiv practicarea prostituţiei. De altfel, potrivit doctrinei, „înlesnirea” practicării prostituţiei se poate realiza prin orice acţiune prin care se face mai uşor de practicat sau de continuat practicarea prostituţiei. Înlesnirea poate consta în punerea la dispoziţie a unui spaţiu locativ, în finanţarea organizării unei case în care se practică prostituţia, în crearea de condiţii favorabile practicării prostituţiei, în promisiunea de a nu denunţa faptul practicării prostituţiei etc. „înlesnirea” practicării prostituţiei constă în ajutorul dat unei persoane să practice prostituţia şi se poate realiza sub orice formă şi prin orice mijloace. „înlesnirea”apare, deci, ca o formă specială a complicităţii la prostituţie, pe care, însă, legiuitorul a incriminat-o ca modalitate a proxenetismului, aşadar, ca infracţiune de sine stătătoare.

24. Pentru considerentele reţinute în precedent, Curtea nu poate reţine contrarietatea normei penale criticate faţă de dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate, astfel încât excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (1) din Codul penal urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.

25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată, din oficiu, în Dosarul nr. 8.657/299/2015* al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Florentina Ciortescu (Ghiban) în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 213 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 11 iulie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu

 

DECIZII ALE PRIM-MINISTRULUI

 

DECIZIE

pentru eliberarea doamnei Roxana-Cezarina Bănică din funcţia de secretar general adjunct al Guvernului, cu rang de secretar de stat

 

În temeiul art. 15 lit. b) şi al art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi al art. 1 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 25/2007 privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 99/2008, cu modificările şi completările ulterioare,,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - La data de 15 octombrie 2017, doamna Roxana-Cezarina Bănică se eliberează din funcţia de secretar general adjunct al Guvernului, cu rang de secretar de stat.

 

PRIM-MINISTRU

MIHAI TUDOSE

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Mihai Busuioc

 

Bucureşti, 15 octombrie 2017.

Nr. 647.

 

DECIZIE

privind unele măsuri pentru exercitarea funcţiei de secretar general al Guvernului

 

În temeiul art. 15 lit. b), art. 19 şi al art. 22 alin. (1) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi al art. 1 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 25/2007 privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 99/2008, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Art. 1. - La data de 15 octombrie 2017, domnul  Mihai Busuioc se eliberează din funcţia de secretar general al Guvernului, cu rang de ministru.

Art. 2. - Începând cu data prevăzută la art. 1, doamna Roxana-Cezarina Bănică se numeşte în funcţia de secretar general al Guvernului, cu rang de ministru.

 

PRIM-MINISTRU

MIHAI TUDOSE

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Mihai Busuioc

 

Bucureşti, 15 octombrie 2017.

Nr. 648.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.