MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 750/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 750         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Marţi, 19 septembrie 2017

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 468 din 27 iunie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

2.661. - Ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală pentru modificarea şi completarea Normelor tehnice privind aplicarea uniformă a reglementărilor vamale în zonele libere, aprobate prin Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 2.759/2016

 

4.783. - Ordin al ministrului educaţiei naţionale privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Consiliului de etică şi management universitar

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 11 din 19 iunie 2017 (Completul competent să judece recursul în interesul legii)

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 468

din 27 iunie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată, din oficiu, de judecătorul de cameră preliminară în Dosarul nr. 12.784/225/2015 al Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 630D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând în acest sens jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4. Prin încheierea nr. 36 din 22 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 12.784/225/2015, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată, din oficiu, de judecătorul de cameră preliminară cu ocazia soluţionării unei cauze penale.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate judecătorul de cameră preliminară, în calitate de autor al excepţiei, susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale privind principiul legalităţii, dreptul la un proces echitabil, stabilirea prin lege a competenţei instanţelor judecătoreşti şi a procedurii de judecată, precum şi prevederile referitoare la dreptul la viaţă şi la interzicerea torturii-sub aspectul obligaţiei impuse autorităţilor statale de a proceda la o anchetă efectivă - din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, arată că dispoziţiile de lege criticate - care impun judecătorului de cameră preliminară să dispună începerea judecăţii şi în cazul în care urmărirea penală este golită de conţinut prin excluderea aproape în întregime a probelor administrate în faza de urmărire penală, inclusiv a declaraţiilor de suspect şi de inculpat date de persoana trimisă în judecată, împiedicând, practic, trimiterea cauzei la parchet în această ipoteză - contravin principiilor legalităţii şi separaţiei funcţiilor judiciare în procesul penal şi, pe cale de consecinţă, aduc atingere prevederilor art. 1 alin. (5) şi ale art. 126 alin. (2) din Constituţie. De asemenea, consideră că textul de lege criticat - impunând soluţia de începere a judecăţii, deşi cauzei penale îi lipseşte faza esenţială a urmăririi penale - este neconstituţional şi prin raportare la jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului la o anchetă penală efectivă, în ceea ce priveşte încălcarea dreptului la un proces echitabil, consacrat de prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, arată că inculpatul ajunge să fie trimis în judecată fără a cunoaşte acuzaţia ce îi este adusa, din moment ce cvasitotalitatea probelor au fost excluse, inclusiv declaraţiile sale. Mai mult, având în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 371 din Codul de procedură penală, judecata se mărgineşte la faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei, inculpatul ajunge să fie acuzat - prin actul de trimitere în judecată - de săvârşirea unor fapte ce nu au fost efectiv anchetate, astfel că nici cauza nu este absolut deloc lămurită şi nici garanţiile procesuale ale inculpatului nu sunt respectate, cum ar fi dreptul la apărare, dreptul la tăcere şi dreptul de a nu se autoacuza. Pe de altă parte, consideră că textul de lege criticat încalcă, în aceeaşi măsură, şi dreptul persoanei vătămate şi al părţii civile la un proces echitabil, având în vedere că fapta penală căreia i-au fost victime nu este anchetată în mod efectiv şi, pe cale de consecinţă, acţiunea penală şi o eventuală acţiune civilă alăturată nu pot fi exercitate corespunzător împotriva autorului faptei penale. Aşadar, având în vedere obligaţia statului de a exercita acţiunea penală - care presupune şi cercetarea corespunzătoare, efectivă şi cu celeritate a cauzei penale - prin omisiunea autorităţilor statului de a asigura condiţiile minime impuse de Convenţie, subiecţii procesuali principali şi părţile unei cauze penale nu au asigurat dreptul la un proces echitabil. Consideră că singurul remediu ce poate fi dispus este aceia al refacerii actelor nelegale sau necorespunzătoare, inclusiv prin refacerea întregii urmăriri penale. Or, în condiţiile în care dispoziţiile art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală interzic o asemenea soluţie, textul de lege criticat nu face altceva decât să impună o soluţie judecătorească la finalul procedurii de cameră preliminară care, în funcţie de datele concrete ale speţei, constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil pentru toţi participanţii în procesul penal.

6. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

7. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. În acest sens, arată că soluţia legislativă ce interzice judecătorului de cameră preliminară să dispună începerea judecăţii atunci când a înlăturat ca nelegale toate probele administrate la urmărirea penală ţine seama de principiul separării funcţiilor judiciare prevăzut de art. 3 din Codul de procedură penală, întrucât reţinerea cauzei în vederea continuării judecăţii ar însemna ca instanţa să efectueze ea însăşi ancheta penală, substituindu-se organelor de urmărire penală. Prin urmare, este firesc ca - în cazul în care judecătorul de cameră preliminară înlătură numai unele dintre probele administrate în faza de urmărire penală - dosarul să nu fie restituit procurorului, ci judecata să aibă loc pe baza probelor legal administrate de către organul de urmărire penală, precum şi a probelor ce vor fi administrate nemijlocit de către instanţă în etapa cercetării judecătoreşti.

8. Avocatul Poporului precizează că îşi menţine punctul de vedere reţinut în deciziile Curţii Constituţionale nr. 663 din 11 noiembrie 2014, nr. 784 din 17 noiembrie 2015 şi nr. 35 din 9 februarie 2016, în sensul că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins; „în toate celelalte cazuri în care a constatat neregularităţi ale actului de sesizare, a exclus una sau mai multe probe administrate ori a sancţionat potrivit art. 280 - 282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecăţii”.

12. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, judecătorul de cameră preliminară, în calitate de autor al excepţiei, invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, ale art. 21 alin. (3) teza întâi privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 126 alin. (2) referitor la stabilirea prin lege a competenţei instanţelor judecătoreşti şi a procedurii de judecată, precum şi ale art. 20 alin. (2) referitor la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului, raportat la prevederile art. 2 referitor la dreptul la viaţă şi ale art. 3 privind interzicerea torturii - sub aspectul obligaţiei impuse autorităţilor statale de a proceda la o anchetă efectivă - din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie privind dreptul la un proces echitabil - invocate şi în prezenta cauză - şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 296 din 11 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 7 octombrie 2016, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) teza a două din Codul de procedură penală, în privinţa soluţiei legislative conform căreia exercitarea funcţiei de verificare a legalităţii trimiterii în judecată este compatibilă cu exercitarea funcţiei de judecata, precum şi a dispoziţiilor cuprinse în titlul II - Camera preliminară al Părţii speciale din Codul de procedură penală. Prin decizia menţionată, Curtea a reţinut că obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor ele către organele de urmărire penală. Prin urmare, acesta se circumscrie unor aspecte referitoare la competenţă şi la legalitatea fie a sesizării, fie a administrării probelor care fundamentează acuzaţia în materie penală. De altfel, potrivit prevederilor art. 345 alin. (2) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară va comunica de îndată parchetului în vederea remedierii încheierea pronunţată, în cazul în care fie constată neregularităţi ale actului de sesizare, fie sancţionează, potrivit art. 280-282 din Codul de procedură penală, actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori exclude una sau mai multe probe administrate în timpul urmăririi penale. Cu privire la legalitatea probaţiunii, în camera preliminară pot fi supuse controlului judecătorului aspectele referitoare la nulitatea absolută sau relativă ori la excluderea unor probe, care, potrivit art. 102 din Codul de procedură penală, vizează numai probele nelegale, probele obţinute prin tortură şi cele derivate din acestea. Aşa fiind, judecătorul de cameră preliminară nu se poate pronunţa asupra aspectelor legate de temeinicia acuzaţiei, aceasta fiind atributul exclusiv al instanţei competente să judece fondul cauzei Nu în ultimul rând, Curtea a constatat că obiectivul acestei proceduri este de a stabili dacă urmărirea penală şi rechizitoriul sunt apte să declanşeze faza de judecată ori trebuie refăcute, iar, în ipoteza începerii judecăţii, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta şi pe care părţile şi ceilalţi participanţi îşi vor putea întemeia susţinerile ori pe care trebuie să ie combată (paragraful 20).

14. Aşa fiind, Curtea a constatat că legiuitorul a limitat la o fază distinctă de parcurs a procesului penal posibilitatea invocării excepţiilor referitoare la competenţa instanţei, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor sau legalitatea actelor efectuate de organul de urmărire penală, fază în care nu se stabileşte vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului. Consecinţa acestei limitări temporale este faptul că, după începerea judecăţii, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluţionării cu celeritate a cauzelor penale. Împrejurarea că instanţa competentă să judece cauza pe fond nu poate ea însăşi să se pronunţe cu privire la cererile şi excepţiile care au fost ridicate în procedura de cameră preliminară şi care au fost soluţionate în această procedură (atât pe fond, cât şi/sau în contestaţie) nu afectează dreptul părţilor la un proces echitabil, deoarece au făcut deja obiect al controlului unui judecător. Instanţa competentă să se pronunţe asupra judecăţii pe fond a cauzei are plenitudinea de jurisdicţie să statueze cu privire la temeinicia acuzaţiei în materie penală, deoarece, potrivit art. 374 alin. (7)-(9) din Codul de procedură penală, probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de părţi, deşi nu se readministrează, sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor sau pot fi administrate din oficiu de către instanţă dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi pentru justa soluţionare a cauzei, Per a contrario, o probă contestată va fi readministrată, iar, în cazul în care readministrarea nu mai este posibilă, devin aplicabile dispoziţiile art. 383 alin. (4) din acelaşi cod care obligă instanţa să o pună în discuţia părţilor, a persoanei vătămate şi a procurorului, dacă imposibilitatea de administrare se referă la o probă administrată în faza de urmărire penală şi încuviinţată de instanţă. Faptul că instanţa de judecată va ţine seama la judecarea cauzei de o astfel de probă implică filtrarea ei în raport cu exigenţele procedural penale referitoare la aprecierea probelor care, potrivit art. 103 din Codul de procedură penală, nu au o valoare dinainte stabilită şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză, condamnarea putând fi dispusă numai atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă (paragrafele 21 şi 22).

15. De asemenea, Curtea a observat că, în urma pronunţării Deciziei nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, procedura în cadrul camerei preliminare se desfăşoară în cadrul unor dezbateri orale şi contradictorii. Aceasta presupune că în procedura de cameră preliminară se pot administra probe pentru a se face dovada că anumite probe din rechizitoriu sunt obţinute nelegal sau neloial. Dacă s-ar aprecia în mod contrar s-ar ajunge la situaţia în care dreptul la o procedură orală şi contradictorie ar fi un drept formal a cărui exercitare nu s-ar bucura de efectivitate (paragraful 24).

16. În sfârşit, Curtea a constatat că, potrivit jurisprudenţei sale, deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare şi aplicare eronată a acestora de către instanţele judecătoreşti sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispoziţiile de lege, poate determina neconstituţionalitatea acelei reglementări. De aceea, Curtea a apreciat că are competenţa de a elimina viciul de neconstituţionalitate astfel creat, esenţială în asemenea situaţii fiind asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor persoanelor, precum şi a supremaţiei Constituţiei (Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie 2014). Totodată, Curtea a apreciat că analiza sa din această perspectivă se va realiza în cazul existenţei unei practici unanime într-un anumit sens care determină neconstituţionalitatea textului de lege criticat (Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016). Aplicând aceste considerente la speţa supusă controlului de constituţionalitate, Curtea a constatat că nu poate reţine neconstituţionalitatea textului de lege criticat, având în vedere că, în prezent, nu au fost relevate o practică şi o interpretare a acestor reglementări care să contravină Legii fundamentale (paragraful 25).

17. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 838 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 1 martie 2016, şi Decizia nr. 778 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 3 mai 2017. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

18. Având în vedere cele mai sus arătate, Curtea reţine că procedura de cameră preliminară a fost concepută de legiuitor ca o procedură-filtru, în cadrul căreia se examinează competenţa şi legalitatea sesizării instanţei, legalitatea actelor de urmărire penală efectuate în cauză, precum şi legalitatea modului de administrare a probelor în faza de urmărire penală. Scopul acestei proceduri este acela de a identifica şi remedia eventualele neregularităţi survenite sub aspectele enumerate, aşa încât faza de judecată să se desfăşoare cu celeritate şi cu respectarea tuturor drepturilor şi garanţiilor procesuale ale părţilor.

19. Neregularităţile constatate în procedura de cameră preliminară determină sancţiuni juridice diferite, în funcţie de elementele asupra cărora poartă şi de consecinţele pe care le-ar avea acestea în perspectiva continuării judecăţii. Astfel, dacă apreciază că instanţa sesizată nu este competentă, judecătorul de cameră preliminară procedează potrivit dispoziţiilor art. 50 şi art. 51 din Codul de procedură penală [art. 346 alin. (6) din Codul de procedură penală]. Încălcarea regulilor referitoare la competenţa instanţei sesizate determină declinarea competenţei şi desesizarea acesteia, având în vedere sancţiunea nulităţii absolute, prevăzută de art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală pentru încălcarea dispoziţiilor privind competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti (atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente). De asemenea, dacă constată că una sau mai multe dintre probele administrate în faza de urmărire penală sunt nelegale, judecătorul de cameră preliminară va proceda Sa înlăturarea acestora din cadrul probatoriului, probele excluse neputând fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei [art. 346 alin. (5) din Codul de procedură penală], iar dacă apreciază că anumite acte de urmărire penală au fost efectuate cu nesocotirea legii, va proceda potrivit art. 280-282 din Codul de procedură penală, dispunând anularea lor [art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală]. În fine, atunci când observă neregularităţi ale rechizitoriului ce fac imposibilă stabilirea obiectului sau a limitelor judecăţii, iar în termenul prevăzut de lege procurorul nu răspunde solicitării de remediere, judecătorul de cameră preliminară dispune restituirea cauzei la parchet [art. 346 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală], întrucât în lipsa acestor elemente instanţa nu poate cunoaşte persoanele şi faptele cu privire la care este chemată să se pronunţe.

20. Curtea reţine că aceeaşi soluţie de restituire a cauzei la parchet este prevăzută de lege şi pentru situaţia în care judecătorul de cameră preliminară exclude toate probele administrate în faza de urmărire penală [art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală]. Dacă însă înlătură numai unele dintre probele administrate în faza de urmărire penală, dosarul nu va fi restituit parchetului, ci judecata va avea loc pe baza probelor legal administrate de către organul de urmărire penală şi a probelor ce vor fi administrate nemijlocit de către instanţă în etapa cercetării judecătoreşti.

21. Curtea constată că dispoziţiile art. 346 alin. (3) lit. b) şi alin. (4) din Codul de procedură penală - care împiedică judecătorul de cameră preliminară să dispună începerea judecăţii atunci când a înlăturat ca nelegale toate probele administrate în cursul urmăririi penale - ţin seama tocmai de principiul separării funcţiilor judiciare, consacrat de prevederile art. 3 din Codul de procedură penală, având în vedere faptul că, într-o astfel de ipoteză, începerea judecăţii ar însemna ca instanţa să efectueze ea însăşi ancheta penală, substituindu-se organelor de urmărire penală. Pe de altă parte, a permite judecătorului de cameră preliminară să evalueze dacă probele legal administrate în faza de urmărire penală sunt sau nu suficiente pentru susţinerea acuzaţiei înseamnă depăşirea obiectului procedurii camerei preliminare şi, în mod implicit, încălcarea principiului legalităţii procesului penal, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 342 din Codul de procedură penală, în această etapă se verifică exclusiv legalitatea administrării probelor de către organul de urmărire penală. Sub acest aspect, Curtea reţine că aptitudinea probelor de a susţine acuzaţia se analizează de instanţa de judecată în urma administrării întregului material probator [art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală], cu ocazia judecării fondului cauzei penale. Prin urmare, dispoziţiile art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii şi ale art. 126 alin. (2) referitor la stabilirea prin lege a competenţei instanţelor judecătoreşti şi a procedurii de judecată.

22. De asemenea, Curtea reţine că dispoziţiile ce reglementează procedura camerei preliminare nu împiedică efectuarea unei anchete efective în cauzele penale, ci, dimpotrivă, contribuie la aceasta. Astfel, prin prevederile art. 346 alin. (3) lit. c) din Codul de procedură penală, legiuitorul a stabilit că dosarul de urmărire penală se restituie parchetului dacă procurorul de caz solicită aceasta ori nu răspunde încheierii prin care judecătorul a exclus ca nelegale unele dintre probele administrate. Or, în acest fel, legiuitorul dă procurorului posibilitatea de a relua urmărirea penală în vederea desfăşurării unei anchete efective. Aşadar, în considerarea principiului separaţiei funcţiilor judiciare, dacă procurorul comunică judecătorului de cameră preliminară că, în ciuda excluderii unora dintre probele administrate, menţine dispoziţia de trimitere în judecată, judecătorul va proceda conform dispoziţiilor art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală, dispunând începerea judecăţii.

23. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de judecătorul de cameră preliminară în Dosarul nr. 12.784/225/2015 al Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin şi constată că dispoziţiile art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 27 iunie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE

AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ

 

ORDIN

pentru modificarea şi completarea Normelor tehnice privind aplicarea uniformă a reglementărilor vamale în zonele libere, aprobate prin Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 2.759/2016

 

Având în vedere prevederile art. 11 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 520/2013 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, cu modificările şi completările ulterioare,

preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală emite următorul ordin:

Art. I. - Normele tehnice privind aplicarea uniformă a reglementărilor vamale în zonele libere, aprobate prin Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 2.759/2016, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 778 din 4 octombrie 2016, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. La articolul 5, după alineatul (3) se introduce un nou alineat, alineatul (4), cu următorul cuprins:

„(4) Titularul deciziei de aprobare a evidenţei operative, eliberată de biroul vamal de supraveghere pentru desfăşurarea activităţii de depozitare a mărfurilor neunionale în zona liberă, are următoarele responsabilităţi:

a) să se asigure că mărfurile plasate sub regimul de zonă liberă nu sunt sustrase de sub supraveghere vamală;

b) să îndeplinească obligaţiile care decurg din depozitarea mărfurilor aflate sub regimul de zonă liberă;

c) să notifice în scris biroului vamal de supraveghere al zonei libere orice dispariţie de mărfuri şi să depună în acelaşi timp evidenţele operative completate cu lipsurile de mărfuri constatate conform deciziei de aprobare a evidenţei operative;

d) să comunice biroului vamal emitent al deciziei orice modificare a obligaţiei cuprinse în cererea de aprobare a evidenţei operative.”

2. La articolul 6 alineatul (2), literele c) şi d) se abrogă.

3. La articolul 6, după alineatul (2) se introduce un nou alineat, alineatul (3), cu următorul cuprins:

„(3) Cererea de aprobare a evidenţei operative constituie notificare prealabilă, prevăzută la art. 244 alin. 2 din Codul vamal al Uniunii.”

4. Titlul secţiunii a 5-a se modifică şi va avea următorul cuprins:

„SECŢIUNEA a 5-a

Modificarea, revocarea sau anularea deciziei de aprobare a evidenţei operative”

5. La articolul 13, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„(2) Decizia de aprobare a evidenţei operative poate fi modificată, revocată sau anulată de biroul vamal de supraveghere al zonei libere în cazurile prevăzute la art. 27 şi 28 din Codul vamal al Uniunii.”

6. La articolul 13, după alineatul (2) se introduce un nou alineat, alineatul (3), cu următorul cuprins:

„(3) Revocarea aprobării evidenţei operative poate avea loc în special dacă supravegherea vamală a uneia sau mai multor activităţi în zona liberă nu poate fi exercitată în mod eficient sau în caz de lipsuri repetate şi nejustificate de mărfuri.”

7. La articolul 17, alineatele (1) şi (2) se modifică şi vor avea următorul cuprins:

„Art. 17. - (1) Biroul vamal de supraveghere revocă înregistrarea depozitului în cazul în care una sau mai multe dintre condiţiile ce au stat la baza înregistrării nu mai sunt îndeplinite.

(2) Biroul vamal de supraveghere anulează înregistrarea depozitului când înregistrarea s-a făcut pe baza unor date incorecte sau incomplete, iar titularul avea cunoştinţă sau trebuia să aibă cunoştinţă de acest fapt.”

8. Articolul 24 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. 24, - în cazul dispariţiei/lipsei nejustificate sau sustragerii de mărfuri, pentru care nu se poate stabili statutul vamal unional sau neunional, acestea se consideră ca fiind consumate/utilizate în zona liberă sau sustrase de sub supraveghere vamală, fiind aplicabile prevederile art. 79 din Codul vamal al Uniunii.”

9. La articolul 41, litera b) se modifică şi va avea următorul cuprins:

,,b) înscrierea în evidenţa operativă a menţiunilor referitoare la declaraţia de export şi, după caz, la documentul de transport aferente scoaterii mărfurilor din zona liberă.”

10 Titlul capitolului IV se modifică şi va avea următorul cuprins:

„CAPITOLUL IV

Condiţii de utilizare şi consum al mărfurilor neunionale fără naşterea datoriei vamale”

11. La articolul 50, după alineatul (1) se introduc trei noi alineate, alineatele (2)-(4), cu următorul cuprins:

„(2) Aprobările de construire în zona liberă, emise de birourile vamale conform prevederilor Ordinului vicepreşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 7.394/2007 pentru aprobarea Normelor tehnice privind aplicarea uniformă a reglementărilor vamale în zonele libere şi antrepozitele libere, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 7 august 2007, îşi păstrează valabilitatea.

(3) Deciziile de aprobare a evidenţei operative, emise de birourile vamale conform prevederilor Ordinului vicepreşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 7.394/2007 pentru aprobarea Normelor tehnice privind aplicarea uniformă a reglementărilor vamale în zonele libere şi antrepozitele libere, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 7 august 2007, sunt supuse reevaluării.

(4) În cazul prevăzut la alin. (3), biroul vamal ia decizia de reevaluare înainte de data de 1 mai 2019. Reevaluarea deciziei de aprobare a evidenţei operative are loc prin revocarea deciziei existente şi, după caz, emiterea unei noi decizii. Revocarea se notifică Iară întârziere titularului deciziei de aprobare a evidenţei operative.”

12. Anexa nr. 1 se modifică şi va avea următorul cuprins:

 

ANEXA Nr. 1

la normele tehnice

 

Biroul Vamal de Supraveghere .................................................

 

DECIZIE DE APROBARE A EVIDENŢEI OPERATIVE

Nr. ............../.................

 

Ca urmare a Solicitării nr. ........................, în conformitate cu prevederile art. 244 din Codul vamal al Uniunii, se aprobă:

.............................................................................................................................................................................................................

.............................................................................................................................................................................................................

cu sediul/domiciliul în

.............................................................................................................................................................................................................

.............................................................................................................................................................................................................

.............................................................................................................................................................................................................

cod unic de înregistrare nr. ........................, certificat de înregistrare la registrul comerţului seria ......................../ nr. ........................, pentru desfăşurarea activităţii

.............................................................................................................................................................................................................

.............................................................................................................................................................................................................

.............................................................................................................................................................................................................

.............................................................................................................................................................................................................

în zona liberă

.............................................................................................................................................................................................................

Aprobarea acordată pentru ţinerea evidenţei operative în forma prezentată în solicitarea de referinţă face parte integrantă din prezenta aprobare.

De asemenea vă aducem la cunoştinţă că aveţi următoarele obligaţii:

a) să vă asiguraţi că mărfurile plasate sub regimul de zonă liberă nu sunt sustrase de sub supraveghere vamală;

b) să îndepliniţi obligaţiile care decurg din depozitarea mărfurilor aflate sub regimul de zonă liberă;

c) să notificaţi în scris biroului vamal de supraveghere al zonei libere orice dispariţie de mărfuri şi să depuneţi în acelaşi timp evidenţele operative completate cu lipsurile de mărfuri constatate conform deciziei de aprobare a evidenţei operative;

d) să comunicaţi biroului vamal emitent al deciziei orice modificare a obligaţiei cuprinse în cererea de aprobare a evidenţei operative.

 

Semnătura şi ştampila”

 

Art. II. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală,

Mirela Călugăreanu

 

Bucureşti, 11 septembrie 2017.

Nr. 2.661.

MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

 

ORDIN

privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Consiliului de etică şi management universitar

 

În baza prevederilor art. 125, 192, 217 şi 218 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 26/2017 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Educaţiei Naţionale, cu modificările ulterioare,

ministrul educaţiei naţionale emite prezentul ordin.

Art. 1. - Se aprobă Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului de etică şi management universitar, prevăzut în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 2. - Se abrogă art. 2 din Ordinul ministrului educaţiei naţionale şi cercetării ştiinţifice nr. 6.085/2016 privind constituirea Consiliului de etică şi management universitar şi aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Consiliului de etică şi management universitar, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1036 din 22 decembrie 2016.

Art. 3. - Prevederile prezentului ordin se duc la îndeplinire de către Direcţia generală învăţământ universitar din cadrul Ministerului Educaţiei Naţionale, respectiv de către membrii Consiliului de etică şi management universitar.

Art. 4. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul educaţiei naţionale,

Liviu-Marian Pop

 

Bucureşti, 30 august 2017.

Nr. 4.783.

 

ANEXĂ

 

REGULAMENT

de organizare şi funcţionare a Consiliului de etică şi management universitar

 

CAPITOLUL I

Misiunea, rolul şi atribuţiile

 

Art. 1. - Consiliul de etică şi management universitar (CEMU) este organism consultativ al Ministerului Educaţiei Naţionale (MEN), fără personalitate juridică, înfiinţat în temeiul prevederilor art. 125 şi 217 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 , cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 2. - Misiunea CEMU este de dezvoltare a culturii eticii şi integrităţii în universităţile din România.

Art. 3. - Rolul CEMU este de a determina şi sprijini universităţile să elaboreze şi să pună în practică, în mod organizat, transparent şi eficient, politicile de etică şi de integritate universitară, în conformitate cu prevederile legale din domeniu, în vigoare.

Art. 4. - CEMU se pronunţă asupra litigiilor de etică universitară şi are, în conformitate cu prevederile art. 218 din Legea nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, următoarele atribuţii:

a) sprijină realizarea politicilor de etică şi integritate în universităţi şi monitorizează punerea lor în aplicare;

b) auditează comisiile de etică din universităţi;

c) prezintă, anual, un raport public privind etica universitară;

d) soluţionează sesizările privind încălcarea de către orice instituţie de învăţământ superior, de stat sau particulară, a obligaţiilor prevăzute la art. 124 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, privind respectarea legislaţiei în vigoare, a cartei proprii, a contractului instituţional, a transparenţei decizionale şi a libertăţii academice;

e) analizează şi propune MEN, în cazul în care constată nerespectarea într-o universitate a obligaţiilor prevăzute la art. 124 din Legea nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, revocarea din funcţie a rectorului;

f) elaborează Codul de referinţă al eticii şi deontologiei universitare ce conţine principii şi proceduri pentru arbitrarea litigiilor de etică universitară;

g) colaborează, în cadrul activităţii de asigurare a calităţii învăţământului superior, cu MEN, conform art. 192 alin. (1) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare;

h) iniţiază şi dezvoltă activitatea de cercetare şi publicare pe probleme de etică şi integritate universitară;

i) întocmeşte, la cererea MEN, rapoarte externe de evaluare a respectării standardelor de etică profesională în ceea ce priveşte activitatea doctorală, în conformitate cu prevederile art. 170 din Legea nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare;

j) întocmeşte, la cererea MEN, rapoarte în cazul constatării nerespectării prevederilor legale în procedura de ocupare a posturilor didactice şi de cercetare, în conformitate cu prevederile art. 299 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare.

 

CAPITOLUL II

Organizarea şi funcţionarea

 

Art. 5. - În conformitate cu prevederile art. 125 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterior, CEMU este format din 11 membri.

Art. 6. - Membrii CEMU sunt cadre didactice şi cercetători, având cel puţin titlul de conferenţiar sau de cercetător ştiinţific II ori titluri echivalente obţinute în străinătate, şi un membru este student, reprezentant al federaţiilor naţionale ale studenţilor.

Art. 7. - Structura CEMU este următoarea, în baza numirilor trimise de instituţiile respective:

a) 3 reprezentanţi numiţi de către Consiliul Naţional al Rectorilor;

b) 3 reprezentanţi ai Ministerului Educaţiei Naţionale, numiţi de ministru;

c) un reprezentant numit de către Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în învăţământul Superior;

d) un reprezentant numit de către Consiliul Naţional pentru Finanţarea învăţământului Superior;

e) un reprezentant numit de către Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice;

f) un reprezentant numit de către Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare;

g) un reprezentant al federaţiilor naţionale ale studenţilor.

Art. 8. - (1) Persoanele nominalizate de către instituţiile prevăzute la art. 7 sunt numite membri ai CEMU, pentru un mandat de 4 ani, prin ordin al ministrului educaţiei naţionale.

(2) Nu pot fi membri ai CEMU persoanele care ocupă vreuna dintre funcţiile; rector, prorector, decan, prodecan, director administrativ, director de departament sau de unitate de cercetare-dezvoltare, proiectare, microproducţie.

(3) Preşedinţii comisiilor de etică universitară din universităţi nu pot fi membri ai CEMU, întrucât CEMU auditează activitatea acestor comisii, cumularea acestor două calităţi generând conflict de interese.

Art. 9. - Calitatea de membru al CEMU încetează:

a) în urma constatării de către CEMU a încălcării de către un membru a normelor de etică şi integritate, pe baza votului deschis a cel puţin două treimi din membrii CEMU;

b) în termen de 15 zile, în cazul în care acesta dobândeşte una dintre funcţiile prevăzute la art. 8 alin. (2) şi (3);

c) la solicitarea motivată a instituţiei care l-a desemnat, conform principiului simetriei actelor juridice.

Art. 10. - (1) După dobândirea calităţii de membru CEMU, în prima şedinţă, condusă de către decanul de vârstă al acestuia, se procedează la alegerea preşedintelui şi a vicepreşedintelui şi la numirea unui secretar general.

(2) Preşedintele şi vicepreşedintele CEMU sunt aleşi prin vot deschis, cu majoritate de două treimi, de către membrii CEMU, pe baza propunerilor sau autopropunerilor făcute de oricare dintre membrii CEMU. Secretarul general este numit de către preşedintele ales dintre membrii CEMU. Preşedintele, vicepreşedintele şi secretarul general constituie Biroul executiv al CEMU, care asumă activitatea operaţională între şedinţele CEMU.

(3) Preşedintele şi vicepreşedintele pot fi revocaţi prin votul deschis al majorităţii de două treimi a CEMU.

(4) CEMU poate desemna un purtător de cuvânt, care poate fi preşedintele sau un alt membru.

Art. 11. - Preşedintele CEMU are următoarele atribuţii:

a) aplică prevederile prezentului regulament;

b) conduce şedinţele de lucru ale CEMU;

c) stabileşte ordinea de zi a şedinţelor de lucru ale CEMU, pe baza propunerilor membrilor; aceasta poate fi modificată prin vot, la propunerea oricărui membru al CEMU;

d) asigură legătura operativă a CEMU cu ministrul educaţiei naţionale, în vederea informării acestuia despre activitatea CEMU;

e) reprezintă CEMU în relaţia cu terţii şi poate fi purtătorul său de cuvânt;

f) în cazul indisponibilităţii preşedintelui, atribuţiile sale sunt preluate de vicepreşedinte.

Art. 12. - (1) Pentru desfăşurarea activităţii, membrii CEMU se pot constitui în grupuri de lucru, temporare ori permanente.

(2) în vederea îndeplinirii atribuţiilor sale, CEMU poate decide consultarea şi angajarea unor experţi în domeniile de referinţă ale activităţii sale.

Art. 13. - (1) Cvorumul şedinţelor CEMU este de minimum 7 membri.

(2) CEMU adoptă hotărâri prin vot deschis, cu majoritatea de două treimi a membrilor prezenţi.

(3) Membrii CEMU sunt obligaţi să anunţe conflictul de interese sau incompatibilităţi şi, în consecinţă, nu vor participa la dezbateri sau nu vor vota pe perioada soluţionării respectivei situaţii.

(4) în caz de paritate a voturilor exprimate sau de nerealizare a majorităţii de două treimi, votul se poate relua de cel mult două ort într-o şedinţă. Dacă situaţia persistă şi după a două reluare a votului, votul se amână pentru viitoarea şedinţă a CEMU, cu respectarea termenului de pronunţare prevăzut.

Art. 14. - Şedinţele CEMU se convoacă de către preşedintele CEMU sau de către ministrul educaţiei naţionale.

Art. 15. - Ministrul sau un reprezentant al acestuia poate participa la şedinţele CEMU, în calitate de observator.

Art. 16. - CEMU poate decide lărgirea cadrului de participare la şedinţe, pe bază de invitaţie.

Art. 17. - (1) Secretariatul tehnic al CEMU este asigurat de către Unitatea Executivă pentru Finanţarea învăţământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării şi Inovării (UEFISCDI).

(2) Secretariatul tehnic înregistrează toate sesizările sau solicitările primite şi le transmite, în format electronic, către toţi membrii CEMU, în termen de 3 zile lucrătoare de la data primirii.

(3) Secretariatul tehnic realizează, în termen de 48 de ore de la fiecare şedinţă, o minută a şedinţei, în format electronic, transmisă membrilor CEMU, unde sunt consemnate ordinea de zi, hotărârile luate şi numărul voturilor.

(4) Secretariatul tehnic transmite invitaţiile la şedinţe şi documentele aferente subiectelor în discuţie pe ordinea de zi, cu aprobarea preşedintelui CEMU, cu cel puţin 5 zile lucrătoare înaintea şedinţei.

Art. 18. - CEMU colaborează cu comisiile de etică ale universităţilor în vederea realizării politicilor de etică şi integritate academică.

 

CAPITOLUL III

Analiza sesizărilor şi solicitărilor

 

Art. 19. - CEMU se pronunţă asupra litigiilor de etică universitară şi analizează cazurile referitoare la abateri de la normele de etică şi management universitar, în urma sesizărilor sau prin autosesizare, conform legii, după ce subiectul lor a fost analizat în cadrul universităţii.

Art. 20. - (1) Orice persoană fizică sau juridică poate sesiza CEMU în legătură cu nerespectarea de către o instituţie de învăţământ superior sau de către un membru al comunităţii universitare a obligaţiilor prevăzute la art. 124,128,130, 170 şi 299 din Legea nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a prevederilor Codului de etică şi integritate universitară.

(2) CEMU are obligaţia de a investiga aspectele sesizate, în termen de 3 luni de la data primirii sesizării.

(3) în situaţia în care constată încălcarea obligaţiilor prevăzute la art. 124 din Legea nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, CEMU transmite hotărârea sa MEN în termen de 5 zile de la data adoptării acesteia.

(4) Hotărârile CEMU sunt transmise părţilor prin secretariatul tehnic al Comisiei.

Art. 21. - CEMU răspunde MEN, pe baza unei hotărâri, în termen de o lună de la data sesizării, în cazul în care i se solicită:

a) să întocmească un raport de evaluare a respectării standardelor de etică profesională în ceea ce priveşte activitatea doctorală, în conformitate cu prevederile art. 170 din Legea nr. 1/2011 , cu modificările şi completările ulterioare;

b) să întocmească un raport în cazul nerespectării prevederilor legale în procedura de ocupare a posturilor didactice şi de cercetare, în conformitate cu prevederile art. 299 alin. (2) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 22. - (1) Secretariatul tehnic primeşte şi înregistrează sesizările sau solicitările într-un registru special, realizează un dosar electronic pentru fiecare sesizare sau solicitare şi elaborează Fişa tehnică a sesizării Fişa cuprinde detalii despre „iniţiator”, „obiectul sesizării”, „acte la dosar”. Toate documentele sunt arhivate electronic şi securizate informatic.

(2) CEMU informează MEN despre sesizările primite şi despre hotărârile adoptate.

Art. 23. - (1) în cadrul analizei, CEMU poate audia persoanele implicate direct ori indirect în faptele sesizate, expeditorul sesizării, persoane din conducerea instituţiilor implicate în faptele sesizate sau experţi independenţi, cu păstrarea confidenţialităţii.

(2) CEMU constată încălcarea obligaţiilor legale de către o instituţie de învăţământ superior sau de către un membru al comunităţii universitare pe baza probelor evidenţiate de sesizare, a informaţiilor disponibile din surse publice sau furnizate de instituţii abilitate şi pe baza probelor obţinute în mod direct.

Art. 24. - Dezbaterile din şedinţele CEMU se consemnează în procesul-verbal de şedinţă, semnat de membrii CEMU.

Art. 25. - (1) Membrii CEMU hotărăsc motivat asupra sesizărilor sau solicitărilor, pe baza probelor administrate şi a susţinerii părţilor.

(2) Hotărârile CEMU se motivează, atât în fapt, cât şi în drept şi sunt semnate de către preşedinte.

(3) Hotărârea include, după caz, opinia experţilor consultaţi.

(4) Hotărârile CEMU sunt documente publice şi se publică pe propriul site şi pe site-ul MEN.

 

CAPITOLUL IV

Norme de etică şi integritate

 

Art. 26, - (1) Membrii CEMU au obligaţia să respecte reglementările legale în vigoare privind incompatibilităţile şi conflictele de interese, precum şi normele privind etica universitară.

(2) CEMU se asigură că experţii consultaţi respectă normele de etică şi integritate şi nu se află în conflict de interese sau în stare de incompatibilitate cu membrii CEMU sau cu vreuna dintre părţile aflate în litigiu.

Art. 27. - Membrii CEMU, persoanele implicate în lucrările sale şi documentele produse se supun regimului confidenţialităţii, cu excepţia hotărârilor şi referatelor de expertiză.

Art. 28. - Constituie conflict de interese situaţiile prevăzute de legislaţia în vigoare, precum şi situaţia în care membrii CEMU sau experţii consultaţi analizează o sesizare ce implică persoana care se află în una dintre următoarele relaţii cu un membru CEMU:

1. sunt soţi, afini sau rude până la gradul al treilea inclusiv;

2. sunt angajate în aceeaşi unitate sau instituţie;

3. au colaborat în ultimii 5 ani, având publicaţii sau proiecte de cercetare-dezvoltare dezvoltate în comun;

4. furnizează sau au furnizat membrului CEMU, în ultimii 5 ani anteriori analizei, servicii ori foloase de orice natură.

 

CAPITOLUL V

Finanţarea CEMU

 

Art. 29. - Secretariatul tehnic şi bugetul CEMU sunt asigurate şi gestionate de UEFISCDI.

Art. 30. - (1) Bugetul CEMU alocă mijloace financiare pentru susţinerea programelor sale anuale sau multianuale.

(2) Pentru participarea la şedinţe sau reuniuni de lucru, membrii CEMU primesc, pentru fiecare şedinţă sau reuniune de lucru, o retribuţie brută egală cu 1/20 din valoarea brută a salariului de bază, corespunzător coeficientului de ierarhizare maxim, al unui profesor universitar din instituţii de învăţământ superior finanţate din fonduri publice, conform legii.

(3) Membrilor CEMU şi experţilor consultaţi le sunt decontate cheltuielile de transport şi cazare necesare îndeplinirii atribuţiilor, în conformitate cu legislaţia în vigoare.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

 

DECIZIA Nr. 11

din 19 iunie 2017

 

Dosar nr. 3/2017

 

Gabriela Elena Bogasiu - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele Completului

Lavinia Curelea - preşedintele delegat al Secţiei I civile

Eugenia Voicheci - preşedintele Secţiei a II-a civile

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Mirela Sorina Popescu – preşedintele Secţiei penale

Mariana Constantinescu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Luiza Maria Păun - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Adriana Elena Gherasim - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Cristian Daniel Oana - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Angelica Denisa Stănişor - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Viorica Trestianu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Eugenia Ion - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Emanuel Albu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Claudia Marcela Canacheu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Cezar Hîncu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Ana Hermina Iancu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Liliana Vişan - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Florentina Dinu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Iuliana Măiereanu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Rodica Susanu - judecător la Secţia I civilă

Florentin Sorin Drăguţ - judecător la Secţia I civilă

Mărioara Isailă - judecător la Secţia II-a civilă

Ileana Izabela Dolache - judecător la Secţia II-a civilă

Simona Cristina Neniţă - judecător la Secţia penală

Ana Maria Dascălu - judecător la Secţia penală

 

Completul competent să judece recursul în interesul legii este constituit conform art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi art. 271 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Avocatul Poporului este reprezentat de doamna consilier juridic Ecaterina Mirea, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Antonia Eleonora Constantin.

La şedinţa de judecată participă domnul Aurel Segărceanu, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 273 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare sesizarea formulată de Avocatul Poporului cu privire la „interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 39 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la dispoziţiile art. 102 alin. (1) pct. 14 sau art. 105 pct. 10 din acelaşi act normativ, în sensul stabilirii competenţei funcţionale a agenţilor constatatori (din cadrul poliţiei locale sau poliţiei rutiere), cu incidenţa art. 7 lit. h) din Legea poliţiei locale nr. 155/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”.

Magistratul-asistent prezintă referatul privind obiectul recursului în interesul legii, arătând că la dosar au fost depuse hotărâri judecătoreşti referitoare la problema de drept supusă dezbaterii, raportul comun întocmit de judecătorii-raportori, precum şi punctul de vedere formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; se arată, de asemenea, că o persoană fizică - Furtună Victor a depus la dosar un înscris, intitulat „intervenţie accesorie în favoarea Avocatului Poporului”, prin care îşi exprimă opinia cu privire la problema de drept supusă interpretării.

Cu privire la acest din urmă aspect, doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, preşedintele completului de judecată, acordă cuvântul reprezentantului Avocatului Poporului, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenţie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deliberând, în raport cu dispoziţiile art. 63 şi 514 din Codul de procedură civilă, având în vedere caracterul necontencios al procedurii prevăzute de art. 514 şi următoarele din acelaşi cod, respinge, ca inadmisibilă, cererea formulată de Furtună Victor.

Preşedintele completului de judecată, constatând că nu mai există alte chestiuni prealabile sau excepţii, acordă cuvântul reprezentanţilor Avocatului Poporului, autorul sesizării, şi procurorului general, pentru susţinerea recursului în interesul legii, respectiv pentru expunerea punctului de vedere cu privire la acesta.

Doamna consilier juridic Ecaterina Mirea prezintă, pe scurt, jurisprudenţa neunitară şi argumentele care au stat la baza formulării sesizării, punând concluzii pentru admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor legale supuse interpretării, în sensul că poliţistul rutier este singurul competent să constate contravenţiile reglementate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin arată că achiesează la opinia exprimată de autorul sesizării, punând concluzii pentru admiterea recursului în interesul legii şi făcând referire la argumentele prezentate în punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, depus la dosar.

Preşedintele completului de judecată declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

I. Problema de drept care a generat practica neunitară

1. Recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului vizează interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 39, art. 102 alin. (1) pct. 14 şi art. 105 pct. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002), precum şi a dispoziţiilor art. 7 lit. h) din Legea poliţiei; locale nr. 155/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 155/2010), în sensul stabilirii competenţei funcţionale a agenţilor constatatori - din cadrul poliţiei locale sau poliţiei rutiere - de a solicita proprietarului sau deţinătorului mandatat al unui vehicul comunicarea identităţii persoanei căreia i-a încredinţat vehiculul pentru a fi condus pe drumurile publice, precum şi de a aplica sancţiunile contravenţionale prevăzute de lege, în cazul necomunicării relaţiilor solicitate.

II. Dispoziţiile legale a căror interpretare a generat practica neunitară

2. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002:

„Art. 39. - Proprietarul sau deţinătorul mandatat al unui vehicul este obligat să comunice poliţiei rutiere, la cererea acesteia şi în termenul solicitat, identitatea persoanei căreia i-a încredinţat vehiculul pentru a fi condus pe drumurile publice. (...)

Art. 102. - (1) Constituie contravenţii şi se sancţionează cu amenda prevăzută în clasa a IV-a de sancţiuni următoarele fapte săvârşite de persoane fizice:

(...)

14. necomunicarea de către proprietarul sau utilizatorul unui vehicul, la solicitarea poliţiei rutiere, a identităţii persoanei căreia i-a încredinţat vehiculul spre a fi condus;

(...)

Art. 105. - Constituie contravenţii şi se sancţionează cu amenda prevăzută în clasa a V-a de sancţiuni următoarele fapte săvârşite de către persoane juridice:

(...)

10. necomunicarea, în termen, la cererea poliţiei rutiere, a identităţii persoanei căreia i-a încredinţat vehiculul pentru a fi condus pe drumurile publice;

(...)”

3. Legea nr. 155/2010:

„Art. 7. - În domeniul circulaţiei pe drumurile publice, poliţia locală are următoarele atribuţii: (...)

h) constată contravenţii şi aplică sancţiuni pentru încălcarea normelor legale privind oprirea, staţionarea, parcarea autovehiculelor şi accesul interzis, având dreptul de a dispune măsuri de ridicare a autovehiculelor staţionate neregulamentar; (...)”

III. Examen jurisprudenţial - principalele coordonate ale divergenţelor de jurisprudenţă

4. Prin recursul în interesul legii se arată că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale sus-menţionate, astfel:

A) Unele instanţe au respins plângerile contravenţionale formulate în temeiul dispoziţiilor art. 102 alin. (1) pct. 14 sau art. 105 pct. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, apreciind că procesele-verbale întocmite de poliţia locală respectă dispoziţiile legale şi recunoscând competenţa funcţională a poliţiştilor locali de a constata contravenţiile menţionate şi a aplica sancţiuni.

5. În acest sens se arată că dispoziţiile art. 7 lit. h) din Legea nr. 155/2010 trebuie interpretate lato sensu, căci o altfel de interpretare - în urma căreia este exclusă posibilitatea poliţiei locale de a aplica sancţiuni în baza art. 102 alin. (1) pct. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 - ar goli de conţinut însuşi dreptul agenţilor din cadrul poliţiei locale de a constata şi sancţiona contravenţiile enumerate la art. 7 lit. h) din lege.

6. Referitor la procesul-verbal s-a reţinut, pe de-o parte, că, fiind întocmit de un agent al statului aflat în exerciţiul funcţiunii, se bucură de prezumţia de veridicitate în privinţa constatării stării de fapt şi a încadrării juridice, iar, pe de altă parte, solicitarea adresată persoanei fizice de către poliţia locală nu trebuie să îmbrace forma cerută de Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001), întrucât nu constituie proces-verbal de contravenţie.

7. În măsura în care solicitarea de comunicare a datelor de identificare se face pentru a se putea constata încălcarea normelor legale, în cazul contravenţiilor prevăzute de art. 7 lit. h) din Legea nr. 155/2010, în spiritul legii, faptele contravenţionale prevăzute de art. 39 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, raportat la art. 102 alin. (1) pct. 14 sau art. 105 pct. 10 din acelaşi act normativ, sunt fapte în legătură cu categoria contravenţiilor a căror constatare intră în competenţa funcţională a agenţilor de poliţie din cadrul poliţiei locale

8. De asemenea, s-a mai susţinut că, dacă legea îi permite unui agent constatator să sancţioneze o persoană care a săvârşit o contravenţie în domeniul circulaţiei pe drumurile publice (spre exemplu, oprirea în zona de acţiune a indicatorului „Oprirea interzisă*), este firesc să i se permită să procedeze şi la identificarea contravenientului, solicitându-i proprietarului autoturismului să furnizeze datele de identificare, urmând ca, în cazul în care acesta nu se conformează obligaţiei legale ce îi incumbă, să fie sancţionat în temeiul art. 39 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.

9. Din altă perspectivă, în aplicarea principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, instanţele de judecată au apreciat că se impune concluzia că poliţia locală are competenţa de a constata contravenţiile mai sus menţionate (cele săvârşite în materie rutieră), independent de actul normativ prin care acestea au fost reglementate, legiuitorul neînţelegând să facă vreo distincţie cu privire la acest aspect, nefiind întemeiate susţinerile potrivit cărora poliţia locală ar putea să constate aceste contravenţii privind oprirea, staţionarea, parcarea autovehiculelor şi accesul interzis doar dacă ar fi reglementate printr-o hotărâre a consiliului local.

B) Alte instanţe, dimpotrivă, consideră că, în aplicarea prevederilor art. 39 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, raportate la art. 102 alin. (1) pct. 14 sau art. 105 pct. 10 din acelaşi act normativ, poliţia locală nu are competenţa funcţională de a solicita datele de identificare ale persoanelor care se fac vinovate de încălcarea normelor legale indicate, apreciind că sancţiunea contravenţională poate fi aplicată doar de poliţia rutieră din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române.

10. În sprijinul acestei orientări jurisprudenţiale s-a arătat că dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 155/2010, care stabilesc o serie de atribuţii pentru poliţiştii locali privind circulaţia pe drumurile publice, reprezintă o excepţie de la regula potrivit căreia în domeniul circulaţiei competenţa revine poliţiştilor rutieri, astfel că sunt de strictă interpretare şi nu pot fi extinse prin analogie şi la alte contravenţii; au fost invocate prevederile art. 15 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, potrivit cărora „Contravenţia se constată printr-un proces-verbal încheiat de persoanele anume prevăzute în actul normativ care stabileşte şi sancţionează contravenţia, denumite în mod generic agenţi constatatori”.

C. Într-o a treia orientare jurisprudenţială, deşi instanţele de judecată nu s-au pronunţat în mod expres asupra competenţei poliţiei locale de a constata contravenţiile prevăzute de art. 102 alin. (1) pct. 14 sau de art. 105 pct. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 şi nu au reţinut ca fiind incidente aceste norme legale, au admis, totuşi, faptul că procesele-verbale încheiate în aplicarea art. 39 din acest act normativ sunt legal întocmite.

11. În această situaţie, instanţa de judecată, verificând, potrivit dispoziţiilor art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, legalitatea procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, a arătat că acesta a fost întocmit cu respectarea normelor legale în materie, deşi era încheiat de un agent constatator al poliţiei locale (aspect care nu a fost dezbătut).

IV. Opinia autorului sesizării

12. Avocatul Poporului apreciază că. faţă de prevederile art. 39 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, doar poliţiştii rutieri au dreptul de a constata contravenţiile reglementate prin dispoziţiile art. 102 alin. (1) pct. 14 sau art. 105 pct. 10 din acelaşi act normativ, iar faţă de dispoziţiile Legii nr. 155/2010 agenţii locali au atribuţii limitate privind circulaţia pe drumurile publice, pentru următoarele argumente:

13. Problema competenţei poliţiei locale în materie rutieră trebuie abordată. În primul rând, din prisma noţiunii de „poliţist rutieri1, astfel cum aceasta este reglementată de prevederile art. 177 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002), potrivit cărora „Poliţiştii rutieri sunt ofiţerii şi agenţii de poliţie specializaţi şi anume desemnaţi prin dispoziţie a inspectorului general al Inspectoratului General al Poliţei Române”.

14. Rezultă, din norma legală citată, că pentru a avea calitatea de poliţist rutier, poliţistul trebuie să îndeplinească, cumulativ, două condiţii: să fie agent de poliţie specializat şi să fie desemnat prin dispoziţie a inspectorului generat al Inspectoratului General al Poliţei Române, această din urmă condiţie neputând fi îndeplinită.

15. Mai mult, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 şi Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 nu cuprind dispoziţii referitoare la competenţa poliţiei locale în materia circulaţiei pe drumurile publice şi procedura aplicabilă pentru constatarea contravenţiilor de către poliţia locală.

16. Pe cale de consecinţă, se apreciază că doar poliţiştii rutieri au calitatea de agent constatator pentru faptele contravenţionale reglementate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.

V. Punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

17. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că cea de-a două orientare jurisprudenţială este în litera şi spiritul legii, invocând, în esenţă, argumentele ce vor fi arătate în continuare.

18. Contravenţia în discuţie, prevăzută de dispoziţiile art. 102 alin. (1) pct. 14 şi de art. 105 pct. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, raportat la art. 39 din acelaşi act normativ, presupune un raport între poliţia rutieră şi un alt subiect de drept, consumându-se tot în cadrul aceluiaşi raport, astfel încât, logic şi juridic, autoritatea solicitantă potrivit normei legale, poliţia rutieră, are competenţa de a constata săvârşirea contravenţiei ce constă în neîndeplinirea obligaţiei legale de comunicare a informaţiilor solicitate, la expirarea termenului administrativ stabilit în acest scop.

19. Transpunând aceste observaţii în planul raporturilor juridice de răspundere contravenţională, se observă că subiect activ al acestui raport juridic poate fi doar poliţia rutieră, structură funcţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române care acţionează în domeniul reglementat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, prin poliţiştii rutieri.

20. Or, aşa cum rezultă din cuprinsul actelor normative care reglementează cele două structuri, poliţia rutieră şi poliţia locală, legiuitorul a operat o demarcare clară, instituţională şi de competenţă funcţională, între acestea, în ceea ce priveşte constatarea şi sancţionarea contravenţiilor rutiere, în general, şi a contravenţiei în discuţie, în particular.

21. Astfel, în urma interpretării sistematice a dispoziţiilor cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 216/2002), şi Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, rezultă că, în acord cu prevederile art. 15 alin. (1) şi (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, în privinţa tuturor contravenţiilor reglementate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, este stabilită o competenţă generală, cvasi-exclusivă de constatare şi aplicare a sancţiunilor în favoarea poliţiştilor rutieri din cadrul Poliţiei Române.

22. În cadrul reglementării speciale în materia circulaţiei rutiere sunt stabilite şi competenţe speciale, în favoarea poliţiştilor de frontieră, însă doar în privinţa contravenţiilor rutiere a căror săvârşire este constatată În punctele de trecere a frontierei, precum şi competenţe partajate, atunci când poliţiştii rutieri sau poliţiştii de frontieră acţionează în echipaje mixte, cu reprezentanţi ai altor autorităţi având competenţe în domeniu. Faţă de conţinutul constitutiv al contravenţiei aflate în discuţie, în sistemul normativ al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, competenţa de constatare a acesteia şi de aplicare a sancţiunii este, însă, una exclusivă, expres stabilită în favoarea poliţistului rutier.

23. Atribuţiile poliţiei locale în domeniul circulaţiei pe drumurile publice sunt expres şi limitativ enumerate în cuprinsul art. 7 din Legea nr. 155/2010, prevederi legale din conţinutul cărora rezultă cu suficientă claritate domeniile specifice circulaţiei pe drumurile publice în care poliţia locală are competenţa de a constata şi sancţiona contravenţii.

24. Raportat la competenţele în materie contravenţională, instituite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, se poate observa că, în privinţa contravenţiilor identificate/ identificabile pe baza referirilor din enumerarea conţinută de art. 7 din Legea nr. 155/2010, există o competenţă partajată între poliţia rutieră şi poliţia locală. De asemenea, competenţa poliţiei locale în domeniul contravenţiilor rutiere, fiind stabilită printr-un act normativ special, derogator sub acest aspect de la regula competenţei generale, cvasi-exclusive a poliţiei rutiere, astfel cum aceasta a fost stabilită prin reglementarea-cadru în materia circulaţiei pe drumurile publice, este de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extinsă în privinţa altor contravenţii decât cele identificate/identificabile pe baza referinţelor din legea specială (exceptio est strictissimae interpretationis).

25. Totodată, se observă lipsa din cuprinsul acestei enumerări limitative a vreunei atribuţii proprii poliţiei locale în ceea ce priveşte identificarea de către aceasta a deţinătorului/ utilizatorului autovehiculului implicat în săvârşirea contravenţiilor rutiere date în competenţa sa, precum şi absenţa unei derogări

exprese de la reglementarea-cadru în materia circulaţiei pe drumurile publice prin care să fie conferită poliţistului local atribuţia legală de constatare şi sancţionare a contravenţiei prevăzute de art. 102 alin. (1) pct. 14 şi art. 105 pct. 10, raportat la art. 39 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.

26. Această lacună de reglementare nu poate fi pusă pe seama unei simple omisiuni din partea legiuitorului, ci dă expresia voinţei sale concrete ca, în privinţa identificării deţinătorului/utilizatorului autovehiculului implicat în săvârşirea unei contravenţii rutiere de competenţa poliţiei locale, atribuţiile acesteia din urmă să fie plasate în sfera cooperării cu unităţile/structurile teritoriale ale Poliţiei Române.

VI. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

27. Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor legale supuse interpretării, respingând excepţiile invocate, prin următoarele decizii: nr. 532 din 5 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 847 din 25 octombrie 2016; nr. 164 din 10 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 16 martie 2009; nr. 999 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 18 august 2009; nr. 521 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 5 februarie 2014,

VII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

28. În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au fost identificate decizii care să statueze asupra chestiunii de drept în discuţie, această categorie de litigii nefiind de competenţa instanţei supreme.

VIII. Raportul asupra recursului în interesul legii

29. Raportul analizează sesizarea formulată de Avocatul Poporului, apreciind, în principal, că s-a făcut dovada existenţei unei jurisprudenţe neunitare în privinţa problemelor de drept ce constituie obiectul recursului în interesul legii, conform dispoziţiilor art. 515 din Codul de procedură civilă, respectiv că autorul sesizării este legitimat procesual, potrivit prevederilor art. 514 din acelaşi cod.

30. În ceea ce priveşte fondul problemei supuse dezbaterii, prin raport se apreciază că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale supuse analizei, doar agentul constatator din cadrul poliţiei rutiere are competenţa de a solicita proprietarului sau deţinătorului mandatat al unui vehicul comunicarea identităţii persoanei căreia i-a încredinţat vehiculul pentru a fi condus pe drumurile publice, precum şi de a aplica sancţiunile contravenţionale prevăzute de lege, în cazul necomunicării relaţiilor solicitate.

IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

31. Recursul în interesul legii îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, fiind exercitat de un subiect de drept căruia legea îi recunoaşte legitimare procesuală şi având ca obiect o problemă de drept pentru care s-a făcut dovada că a fost soluţionată în mod diferit, prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate de mai multe instanţe judecătoreşti de pe teritoriul ţării.

32. Obiectul recursului în interesul legii îl constituie, aşa cum s-a arătat mai sus, interpretarea dispoziţiilor art. 39, art. 102 alin. (1) pct. 14 şi art. 105 pct. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, prin raportare la dispoziţiile art. 7 lit. h) din Legea nr. 155/2010.

33. Problema de drept ce se impune a fi dezlegată este dacă poliţia locală are competenţa de a solicita proprietarului sau deţinătorului mandatat al unui vehicul identitatea persoanei căreia i-a încredinţat vehiculul pentru a fi condus pe drumurile publice, precum şi de a aplica sancţiunile contravenţionale prevăzute de lege, în cazul necomunicării relaţiilor solicitate.

34. Potrivit dispoziţiilor art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002:

„(1) Circulaţia pe drumurile publice a vehiculelor, pietonilor şi a celorlalte categorii de participanţi la trafic, drepturile, obligaţiile şi răspunderile care revin persoanelor fizice şi juridice, precum şi atribuţiile unor autorităţi ale administraţiei publice, instituţii şi organizaţii sunt supuse dispoziţiilor prevăzute în prezenta ordonanţă de urgenţă.

(2) Dispoziţiile prevăzute în prezenta ordonanţă de urgenţă au ca scop asigurarea desfăşurării fluente şi în siguranţă a circulaţiei pe drumurile publice, precum şi ocrotirea vieţii, integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public, protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor respective, a proprietăţii publice şi private, cât şi a mediului.

(3) Autoritatea competentă în domeniul circulaţiei pe drumurile publice privind iniţierea şi avizarea unor reglementări, precum şi aplicarea şi exercitarea controlului privind respectarea normelor din acest domeniu este Ministerul Afacerilor Interne, prin Inspectoratul General al Poliţiei Române.

(4) Reglementările privind circulaţia pe drumurile publice se emit, după caz, de către autorităţile publice centrale sau locale cu atribuţii în acest domeniu, numai cu avizul Inspectoratului General al Poliţiei Române şi cu respectarea acordurilor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte.

(5) Prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă se aplică tuturor participanţilor la trafic, precum şi autorităţilor care au atribuţii în domeniul circulaţiei şi siguranţei pe drumurile publice şi în domeniul protecţiei mediului.”

35. De asemenea, conform art. 109 alin. (9) din acelaşi act normativ, „Prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă referitoare la contravenţii se completează cu cele ale Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, dacă prin prezenta ordonanţă de urgenţă nu se dispune altfel”.

36. Prin urmare, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, alături de Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, constituie cadrul general de reglementare în materia circulaţiei pe drumurile publice.

37. Referitor la situaţia concretă pentru care a fost identificată practică judiciară neunitară sunt incidente prevederile art. 39 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, potrivit cărora „Proprietarul sau deţinătorul mandatat al unui vehicul este obligat să comunice poliţiei rutiere, la cererea acesteia şi în termenul solicitat, identitatea persoanei căreia i-a încredinţat vehiculul pentru a fi condus pe drumurile publice”,

38. Raportat la acest text de lege, fapta săvârşită de persoane fizice, constând în necomunicarea de către proprietarul sau utilizatorul unui vehicul, la solicitarea poliţiei rutiere, a identităţii persoanei căreia i-a încredinţat vehiculul spre a fi condus, constituie contravenţie şi se sancţionează, potrivit art. 102 alin, (1) pct. 14 din Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 195/2002.

39. În mod similar, fapta săvârşită de persoane juridice, constând în necomunicarea, în termen, la cererea poliţiei rutiere, a identităţii persoanei căreia i-a încredinţat vehiculul pentru a fi condus pe drumurile publice, constituie contravenţie şi se sancţionează conform art. 105 pct. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.

40. În aceste condiţii se cere a se stabili cui îi revine competenţa constatării săvârşirii faptei contravenţionale şi aplicării sancţiunii prevăzute de lege.

41. Potrivit art. 109 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac direct de către poliţistul rutier, iar în punctele de trecere a frontierei de stat a României, de către poliţiştii de frontieră.

42. De asemenea, potrivit art. 15 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, constatarea contravenţiei se realizează printr-un proces-verbal, încheiat de persoanele anume prevăzute în actul normativ, care stabilesc şi sancţionează contravenţia, denumite în mod generic agenţi constatatori, care, în virtutea alin. (2) al aceluiaşi articol, pot fi primarii, ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Ministerului de Interne, special abilitaţi, persoanele împuternicite în acest scop de miniştri şi de alţi conducători ai autorităţilor administraţiei publice centrale, de prefecţi, preşedinţi ai consiliilor judeţene, primari, de primarul general al municipiului Bucureşti, precum şi de alte persoane prevăzute în legi speciale.

43. Din economia acestor norme rezultă regula potrivit căreia constatarea contravenţiilor prevăzute de art. 102 alin. (1) pct. 14 sau art. 105 pct. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 se realizează de către poliţistul rutier şi, în mod special, de către poliţiştii de frontieră.

44. Pe de altă parte, prin Legea nr. 155/2010 a fost înfiinţată poliţia locală, în urma desfiinţării poliţiei comunitare, în scopul exercitării atribuţiilor privind apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, în următoarele domenii: a) ordinea şi liniştea publica, precum şi paza bunurilor; b) circulaţia pe drumurile publice; c) disciplina în construcţii şi afişajul stradal; d) protecţia mediului; e) activitatea comercială; f) evidenţa persoanelor; g) alte domenii stabilite prin lege.

45. În acest sens, în Expunerea de motive a Legii nr. 155/2010 se menţionează că „atribuţiile poliţiei locale sunt semnificativ mai ample decât cele ale Poliţiei Comunitare, fiind prevăzute noi domenii de competenţă, pe lângă cele deja în vigoare, în special în domeniul siguranţei rutiere”.

46. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 7 lit. h) din Legea nr. 155/2010, în domeniul circulaţiei pe drumurile publice, pe lângă multe alte atribuţii, poliţia locală constată contravenţii şi aplică sancţiuni pentru încălcarea normelor legale privind oprirea, staţionarea, parcarea autovehiculelor şi accesul interzis, având dreptul de a dispune măsuri de ridicare a autovehiculelor staţionate neregulamentar.

47. Această normă este derogatorie de la norma generală, prevăzută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, fiind de strictă interpretare, potrivit principiului specialia generalibus derogant. Este, însă, evidentă intenţia legiuitorului de a da şi în competenţa poliţiei locale atribuţia de a constata contravenţii şi de a aplica sancţiuni pentru încălcarea normelor legale privind oprirea, staţionarea, parcarea autovehiculelor şi accesul interzis, precum şi dreptul de a dispune măsuri de ridicare a autovehiculelor staţionate neregulamentar.

48. În exercitarea acestei competenţe, potrivit art. 20 alin, (1) lit. g) din Legea nr. 155/2010, poliţistul local are dreptul să legitimeze şi să stabilească identitatea persoanelor care încalcă dispoziţiile legale ori dacă sunt indicii că acestea pregătesc sau au comis o fapta ilegală.

49. Pe de altă parte, conform art. 7 lit. m) din acelaşi act normativ, în domeniul circulaţiei pe drumurile publice, poliţia locală cooperează cu unităţile/structurile teritoriale ale Poliţiei Române pentru identificarea deţinătorului/utilizatorului autovehiculului ridicat ca urmare a staţionării neregulamentare sau al autovehiculelor abandonate pe domeniul public.

50. Mai mult decât atât, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 155/2010, poliţia locală comunică, de îndată, organelor abilitate datele cu privire la aspectele de încălcare a legii, altele decât cele stabilite în competenţa sa, de care a luat cunoştinţă cu ocazia îndeplinirii misiunilor şi activităţilor specifice.

51. Se poate observa, aşadar, că legiuitorul nu a stabilit, în mod expres, în competenţa poliţiei locale atribuţia de a solicita proprietarului sau deţinătorului mandatat al unui vehicul comunicarea identităţii persoanei căreia i-a încredinţat vehiculul pentru a fi condus pe drumurile publice, şi nici de a aplica sancţiunile contravenţionale prevăzute de lege, în cazul necomunicării relaţiilor solicitate.

52. Or, vidul legislativ nu se poate complini prin adoptarea, de către autorităţile administraţiei publice locale, a unor acte normative secundare, în materia constatării contravenţiilor la circulaţia rutieră, reglementate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, aspect reţinut de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 9 din 25 mai 2015 privind legalitatea hotărârilor adoptate de consiliile locale în vederea reglementării procedurii privind ridicarea vehiculelor staţionate/oprite neregulamentar pe partea carosabilă, prevăzută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 526 din 15 iulie 2015).

53. În acest context este importantă clarificarea noţiunii de „poliţist rutier”, sens în care se evidenţiază dispoziţiile art. 177 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, potrivit cărora „Poliţiştii rutieri sunt ofiţerii şi agenţii de poliţie specializaţi şi anume desemnaţi prin dispoziţie a inspectorului general al Inspectoratului General al Poliţei Române”.

54. În concret, norma legală indicată instituie îndeplinirea cumulativă a două condiţii pentru calitatea de poliţist rutier, şi anume, pe de o parte, să fie ofiţer sau agent de poliţie specializat, iar, pe de altă parte, să fie desemnat prin dispoziţie a inspectorului general al Inspectoratului General al Poliţei Române.

55. Dacă prima condiţie ar putea fi considerată ca fiind îndeplinită de un poliţist local, prin prisma prevederilor art. 18 alin, (1) şi (2) din Legea nr. 155/2010, potrivit cărora poliţiştii locali cu atribuţii în domeniul circulaţiei rutiere sunt obligaţi să urmeze un program de formare iniţială organizat într-o instituţie de învăţământ din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, cea de-a două condiţie rămâne neîndeplinită.

56. În concluzie, nu se poate pune semnul egalităţii între poliţistul rutier şi poliţistul local, competenţele acestuia din urmă în domeniul circulaţiei pe drumurile publice fiind limitate şi expres prevăzute de lege.

57. Dacă legiuitorul ar fi intenţionat să reglementeze vreo derogare, în sensul stabilirii unor competenţe suplimentare în favoarea poliţiei locale în materia circulaţiei rutiere, o asemenea excepţie ar fi trebuit expres prevăzută, aşa cum s-a întâmplat recent, prin Hotărârea Guvernului nr. 965/2016 pentru modificarea şi completarea Regulamentului de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006. Prin art. II din acest act normativ au fost aduse modificări legislaţiei rutiere, stabilindu-se Că procedura privind ridicarea vehiculului, prevăzută de Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, se aplică în mod corespunzător şi de poliţistul local în situaţiile prevăzute la art. 7 lit. h) şi k) din Legea nr. 155/2010.

58. Rezultă că, în condiţiile legislative actuale, doar agentul constatator din cadrul poliţiei rutiere are competenţa de a solicita proprietarului sau deţinătorului mandatat al unui vehicul comunicarea identităţii persoanei căreia i-a încredinţat vehiculul pentru a fi condus pe drumurile publice, precum şi de a aplica sancţiunile contravenţionale prevăzute de lege, în cazul necomunicării relaţiilor solicitate.

59. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517 alin. (1) cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului şi, în consecinţă, stabileşte următoarele: în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 39, art. 102 alin. (1) pct. 14 şi art. 105 pct. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 7 lit. h) din Legea poliţiei locale nr. 155/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, doar agentul constatator din cadrul poliţiei rutiere are competenţa de a solicita proprietarului sau deţinătorului mandatat al unui vehicul comunicarea identităţii persoanei căreia i-a încredinţat vehiculul pentru a fi condus pe drumurile publice, precum şi de a aplica sancţiunile contravenţionale prevăzute de lege, în cazul necomunicării relaţiilor solicitate.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 iunie 2017.

 

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

GABRIELA ELENA BOGASIU

Magistrat-asistent,

Aurel Segărceanu

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.