MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 763/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 763         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Marţi, 26 septembrie 2017

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 397 din 13 iunie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. d) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii

 

Decizia nr. 421 din 15 iunie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 388 alin. (3) din Codul de procedură penală

 

Decizia nr. 437 din 22 iunie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală

 

Decizia nr. 525 din 11 iulie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 906 din Codul de procedură civilă

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

2.743. - Ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală pentru aprobarea modelului, conţinutului şi instrucţiunilor de completare ale formularului (086) „Notificare privind opţiunea de aplicare a mecanismului de plată defalcată a TVA”

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 397

din 13 iunie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. d) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Bianca Drăghici - magistrat-as iste rit

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. d) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, excepţie ridicată de Asociaţia GIR 2003 Satu Mare, cu sediul în Satu Mare, în Dosarul nr. 3.678/296/2015/a1 al Tribunalului Satu Mare - Secţia I civilă, şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 524D/2016.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate. ca neîntemeiată, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale concretizată prin Decizia nr. 449 din 30 mai 2006.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4. Prin încheierea din 5 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 3.678/296/2015/a1, Tribunalul Satu Mare - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. d) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii. Excepţia a fost ridicată de Asociaţia GIR 2003 Satu Mare, cu sediul În Satu Mare, în calea de atac a apelului declarat împotriva încheierii şedinţei din camera de consiliu din 16 noiembrie 2015, pronunţate de Judecătoria Satu Mare, într-o cauză având ca obiect dizolvare persoană juridică.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. d) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 sunt contrare prevederilor constituţionale şi convenţionale invocate, întrucât nu prevăd valoarea prag în raport cu care o organizaţie cu scop nepatrimonial este în stare de insolvabilitate, iar tratamentul acestor persoane juridice este discriminatoriu şi arbitrar raportat la art. 5 alin. (1) pct. 72 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă. De asemenea, autoarea excepţiei consideră că inexistenţa valorii prag conduce la încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice, norma criticată fiind lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, aşa încât persoanele juridice cu scop nepatrimonial nu pot să îşi adapteze conduita.

6. În continuare, se susţine că dispoziţiile criticate generează un tratament discriminatoriu între persoanele juridice fără scop patrimonial şi persoanele juridice cu scop patrimonial, în cazul celor din urmă starea de insolvabilitate fiind explicit definită ca reprezentând existenţa în sarcina acesteia a unui pasiv care depăşeşte valoarea-prag de 40.000 lei. În cazul organizaţiilor neguvernamentale, dispoziţiile legale nu prevăd o valoare prag în raport cu care să se constate starea de insolvabilitate şi să se dispună dizolvarea persoanei juridice fără scop patrimonial.

7. În final, autoarea excepţiei apreciază că dispoziţiile legale criticate au un impact deosebit asupra dreptului fundamental la asociere, dizolvarea unei persoane juridice fără scop patrimonial putând fi solicitată de orice persoană, pentru sume derizorii, situate cu mult sub valoarea prag prevăzută de norma specială în materia insolvenţei. Ca atare, în opinia sa, lipsa de claritate şi previzibilitate a normei criticate suprimă şi dreptul la un proces echitabil, întrucât instanţele judecătoreşti stabilesc în mod arbitrar care este suma în raport cu care o organizaţie neguvernamentală este insolvabilă, dispunând dizolvarea acesteia.

8. Tribunalul Satu Mare - Secţia I civilă apreciază ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate invocată, însă nu îşi motivează opinia.

9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

10. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată. Astfel, arată că dispoziţiile art. 56 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 au fost analizate în cadrul controlului de constituţionalitate, în ansamblul său, în repetate rânduri, Curtea Constituţională statuând că aceste norme sunt conforme prevederilor art. 40 şi art. 21 alin. (3) din Constituţie. De asemenea apreciază că nu poate fi reţinută critica raportată la prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi art. 124 alin. (2), având în vedere considerentele Deciziei nr. 449 din 30 mai 2006, prin care Curtea a statuat că „diferenţele evidenţiate de autorul excepţiei între procedura de dizolvare şi lichidare a asociaţiilor, fundaţiilor şi federaţiilor şi procedura reglementată de Legea nr. 64/1995 se datorează statutului juridic diferit al acestor forme asociative faţă de cel al societăţilor comerciale. Acest aspect, însă, nu are nicio repercusiune asupra constituţionalităţii textelor criticate”.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. d) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, publicată în Monitorul Oficial al României. Partea I. nr. 39 din 31 ianuarie 2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 246/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 25 iulie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, având următorul cuprins: „(1) Asociaţia se dizolvă, prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate: [...]

d) când asociaţia a devenit insolvabilă;”.

14. În opinia autoarei excepţiei, dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor din Constituţie cuprinse în art. 1 alin, (5), care consacră obligativitatea respectării legii şi a Constituţiei, art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) privind accesul liber la justiţie, art. 40 care reglementează dreptul de asociere şi ale art. 124 alin. (2) referitor la înfăptuirea justiţiei. De asemenea, se invocă şi art. 6 paragraful 1 şi art. 11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu privire la dreptul la un proces echitabil şi, respectiv, la libertatea de întrunire şi de asociere, precum şi art. 12 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, privind libertatea de întrunire şi de asociere.

15. Cu titlu preliminar, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a statuat, cu valoare de principiu, că Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii se aplică asociaţiilor, fundaţiilor şi federaţiilor. În sens restrâns, constituite ca expresie a dreptului la liberă asociere, consacrat de art. 40 alin. (1) din Constituţie şi de art. 11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Persoanele juridice nonprofit, care intră sub incidenţa Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000, sunt persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial, legiuitorul prevăzând formele asociative care nu intră sub incidenţa acesteia şi care beneficiază de reglementări cu caracter special, şi anume: partidele politice, sindicatele, cultele religioase [potrivit art. 1 alin. (3) din ordonanţă]; persoanele juridice de utilitate publică - asociaţii, fundaţii sau alte organizaţii de acest fel - înfiinţate prin legi, ordonanţe, decrete-lege, hotărâri ale Guvernului sau prin orice alte acte de drept public (potrivit art. 85 din ordonanţă). În acest sens, a se vedea Decizia nr. 56 din 5 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 179 din data de 13 martie 2014.

16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile de lege criticate au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate exercitat prin prisma unor critici, în esenţă, similare, respingând excepţiile de neconstituţionalitate.

În acest sens, sunt Decizia nr. 145 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 22 martie 2011, Decizia nr. 593 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 357 din 27 mai 2009, Decizia nr. 354 din 17 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 19 iunie 2009, şi Decizia nr. 1.383 din 16 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 208 din 1 aprilie 2009.

17. Astfel, prin deciziile menţionate, Curtea a reţinut că prevederile art. 55-56 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 fac parte din cap. IX al ordonanţei, care instituie o procedură specială de dizolvare şi lichidare a asociaţiilor, fundaţiilor şi federaţiilor, ce are ca rezultat final îndestularea corespunzătoare a creditorilor, transmiterea bunurilor rămase în urma lichidării şi radierea acestor forme asociative din Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor. Instituirea unei asemenea proceduri speciale este rezultatul faptului că asociaţiile şi fundaţiile, astfel cum prevede art. 1 alin. (2) din ordonanţă, sunt persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial, iar dizolvarea poate interveni şi pentru alte motive decât cele strict economice. Este cazul, spre exemplu, al situaţiilor când scopul sau activitatea asociaţiei a devenit ilicită ori contrară ordinii publice, când realizarea scopului este urmărită prin mijloace ilicite sau contrare ordinii publice ori când asociaţia urmăreşte un alt scop decât cel pentru care s-a constituit. De asemenea, Curtea a reţinut că debitorul are la dispoziţie toate mijloacele de probă prin care să se apere împotriva cererilor de dizolvare şi lichidare, ordonanţa în cauză neîngrădind în niciun fel folosirea acestora. Aşa fiind, reglementarea legitimării procesuale a oricărei persoane interesate de a formula cerere de constatare a dizolvării unei asociaţii, în cazurile stabilite de art. 56 din ordonanţa criticată, nu contravine dispoziţiilor constituţionale sau convenţionale referitoare la dreptul de asociere, fiind de competenţa instanţelor judecătoreşti să verifice existenţa interesului de a promova o astfel de cerere.

18. Totodată, prin Decizia nr. 714 din 13 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 22 octombrie 2007, Curtea a reţinut că diferenţele între procedura de dizolvare şi lichidare a asociaţiilor şi fundaţiilor şi procedura reglementată de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 21 aprilie 2006 (abrogată de art. 344 lit. a) din titlul V din Legea 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din data de 25 iunie 2014) se datorează statutului juridic diferit al acestor forme asociative faţă de cel al societăţilor comerciale. Acest aspect, însă, nu are nicio repercusiune asupra constituţionalităţii textelor criticate.

19. Având în vedere că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, cele statuate prin decizia menţionată îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

20. Distinct de cele menţionate, Curtea nu poate reţine susţinerea potrivit căreia dispoziţiile de lege criticate sunt contrare prevederilor constituţionale şi convenţionale invocate, întrucât nu prevăd valoarea prag în raport cu care o organizaţie cu scop nepatrimonial este în stare de insolvabilitate, iar tratamentul acestor persoane juridice este discriminatoriu şi arbitrar, raportat la art. 5 alin. (1) pct. 72 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.

21. Sub acest aspect, Curtea observă că art. 5 alin. (1) pct. 72 din Legea nr. 85/2014 prevede că valoarea-prag reprezintă cuantumul minim al creanţei, pentru a putea fi introdusă cererea de deschidere a procedurii de insolvenţă şi este de 40.000 lei, atât pentru creditori, cât şi pentru debitor, inclusiv pentru cererile formulate de lichidatorul numit în procedura de lichidare prevăzută de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, pentru creanţe de altă natură decât cele salariate, iar pentru salariaţi este de 6 salarii medii brute pe economie/salariat.

22. Relativ la discriminare, prin Decizia nr. 263 din 24 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 18 martie 2009, Curtea a statuat că aceasta este rezultatul unui tratament juridic diferit aplicabil aceleiaşi categorii de subiecte de drept sau unor situaţii care nu se deosebesc în mod obiectiv şi rezonabil. Or, dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 sunt aplicabile asociaţiilor şi fundaţiilor, persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial, iar procedurile prevăzute de Legea nr. 85/2014 se aplică profesioniştilor, astfel cum sunt definiţi la art. 3 alin. (2) din Codul civil, cu excepţia celor care exercită profesii liberale, precum şi a celor cu privire la care se prevăd dispoziţii speciale în ceea ce priveşte regimul insolvenţei lor, aşa încât susţinerea referitoare la pretinsul tratament discriminatoriu nu poate fi reţinută.

23. Cu privire la invocarea principiului securităţii raporturilor juridice, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligaţia de a edicta norme care să respecte trăsăturile referitoare la claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate. În ceea ce priveşte aceste condiţii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mod constant, statuând că o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita (Hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, Hotărârea din 23 septembrie 1998, pronunţată în Cauza Petra împotriva României), iar cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă (Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunţată în Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit). De asemenea, în privinţa incidenţei normelor de tehnică legislativă în cadrul controlului de constituţionalitate, Curtea a constatat că, deşi acestea nu au valoare constituţională, prin reglementarea lor legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care se conformează principiului securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare (Decizia nr. 26 din 18 Ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012). În acest sens, a se vedea Decizia nr. 739 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 124 din 18 februarie 2015, sau Decizia nr. 754 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 17 februarie 2015. Din analiza textelor de lege deduse controlului de constituţionalitate, Curtea constată că acestea îndeplinesc cerinţele mai sus menţionate, fiind norme clare, previzibile, care reglementează cât se poate de precis conduita persoanele juridice cu scop nepatrimonial.

24. De asemenea, Curtea constată că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, procedura de judecată este prevăzută de lege, ceea ce înseamnă că legiuitorul este liber să stabilească modalităţile concrete prin care se manifestă accesul liber la justiţie. Or, competenţa instanţelor judecătoreşti de a verifica existenţa Interesului în promovarea cererii de dizolvare a asociaţiei nu echivalează decât cu respectarea şi garantarea accesului liber la justiţie al asociaţilor.

25. În fine, pentru aceleaşi argumente, nu se poate susţine că textele legale criticate încalcă art. 124 din Constituţie.

26, Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin, (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Asociaţia GIR 2003 Satu Mare, cu sediul îi Satu Mare, în Dosarul nr. 3.678/296/2015/a1 al Tribunalului Satu Mare - Secţia I civilă, şi constată că dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. d) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Satu Mare - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 13 iunie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Bianca Drăghici

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 421

din 15 iunie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 388 alin. (3) din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia-Doina Stanciu - judecător

Varga Attila - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu,

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 388 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Asociaţia Alianţa pentru Combaterea Abuzurilor din Braşov în Dosarul nr. 26.739/197/2015 al Judecătoriei Braşov şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 447D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că dispoziţiile art. 388 alin. (3) din Codul de procedură penală, care stabilesc că durata concluziilor procurorului, ale părţilor, ale persoanei vătămate şi ale avocaţilor acestora poate fi limitată de preşedintele completului, îndeplinesc cerinţa privind previzibilitatea legii,

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4. Prin încheierea din 29 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 26.739/197/2015, Judecătoria Braşov a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 388 alin. (3) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Asociaţia Alianţa pentru Combaterea Abuzurilor din Braşov cu ocazia soluţionării plângerii împotriva unei ordonanţe de clasare.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 388 alin. (3) din Codul de procedură penală încalcă principiul legalităţii, accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, în acest sens, arată că, în cauză, judecătorul de cameră preliminară a făcut aplicarea prevederilor art. 388 alin. (3) din Codul de procedură penală, în condiţiile în care textul de lege criticat nu este incident în materia plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, întrucât vizează doar judecata în primă instanţă. Astfel, consideră că dispoziţiile art. 388 alin. (3) din Codul de procedură penală încalcă atât principiul securităţii juridice, care decurge din principiul legalităţii, cât şi liberul acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, în măsura în care - deşi reprezintă o normă specială referitoare la desfăşurarea dezbaterilor în cadrul judecăţii în primă instanţă - pot fi aplicate de judecătorul de cameră preliminară în procedura reglementată de dispoziţiile art. 341 din Codul de procedură penală.

6. Judecătoria Braşov apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Consideră că dispoziţiile art. 388 alin. (3) din Codul de procedură penală îndeplinesc cerinţele referitoare la calitatea legii, şi anume precizia, accesibilitatea şi previzibilitatea. De asemenea, având în vedere rolul judecătorului în procesul penal, invocă posibilitatea acestuia de apreciere, care nu trebuie să fie, în toate cazurile, prevăzută în mod expres şi cu indicarea criteriilor. În acest sens arată că drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 octombrie 2014, nr. 663 din 11 noiembrie 2014, nr. 552 din 16 iulie 2015 şi nr. 733 din 29 octombrie 2015, procedura plângerii prevăzute de dispoziţiile art. 341 din Codul de procedură penală a suferit modificări importante, devenind una contradictorie, astfel că, în lipsa unor prevederi legale exprese în această materie, judecătorul a apreciat că sunt aplicabile regulile de la judecata în primă instanţă, în condiţiile în care acestea sunt compatibile cu procedura mai sus menţionată.

7. Potrivit art. 30 alin, (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 388 alin. (3) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. Astfel, arată că textul de lege criticat nu încalcă prevederile constituţionale invocate, întrucât condiţiile şi limitele în care poate fi exercitat dreptul de a pune concluzii, inclusiv posibilitatea judecătorului de a aprecia cu privire la durata concluziilor orale, reprezintă opţiuni ale legiuitorului, care, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, stabileşte regulile privind procedura de judecată.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 388 alin. (3) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „Durata concluziilor procurorului, ale părţilor, ale persoanei vătămate şi ale avocaţilor acestora poate fi limitată. Preşedintele completului poate hotărî că acestea trebuie să aibă o durată similară”.

12. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autoarea excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, precum şi ale art. 20 referitor la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului, raportat la prevederile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 47 privind dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autoarea acesteia nu formulează o veritabilă critică de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 388 alin. (3) din Codul de procedură penală, ci este nemulţumită, în realitate, de modul de interpretare, mai exact de aplicarea acestor dispoziţii de lege de către judecătorul de cameră preliminară sesizat cu o plângere împotriva unei soluţii de netrimitere în judecată. Or, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că nu este competentă să se pronunţe cu privire la asemenea aspecte, ce ţin de aplicarea legii (Decizia nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 9 decembrie 2010, Decizia nr. 357 din 22 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 9 iunie 2011, Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 3 februarie 2016, paragraful 17, Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, paragraful 19, Decizia nr. 698 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2017, paragraful 23, precum şi Decizia nr. 149 din 14 martie 2017*), paragraful 14, şi Decizia nr. 332 din 11 mai 2017**), paragraful 14, nepublicate în Monitorul Oficial al României la data pronunţării prezentei decizii). Aspectul criticat urmează a fi soluţionat, în speţă, de către judecătorul de cameră preliminară, întrucât interpretarea conţinutului normelor juridice, ca fază indispensabilă procesului de aplicare a legii, respectiv aprecierea cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 388 alin. (3) din Codul de procedură penală - în procedura reglementată de prevederile art. 341 din Codul de procedură penală - sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti, în cazuri similare, Curtea a reţinut că a răspunde criticilor autorilor excepţiei într-o atare situaţie ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege

14. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin, (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 388 alin (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Asociaţia Alianţa pentru Combaterea Abuzurilor din Braşov în Dosarul nr. 26.739/197/2015 al Judecătoriei Braşov.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Braşov şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 15 iunie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

praf. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică


*) Decizia Curţii Constituţionale nr. 149 din 14 martie 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017.

**) Decizia Curţii Constituţionale nr. 332 din 11 mai 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 16 august 2017.

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 437

din 22 Iunie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea,

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 348 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală în Dosarul nr. 2.325/3/2016/a5, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.214D/2016.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 1.352 D/2016, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu de Tribunalul Arad - Secţia penală în Dosarul nr. 6.828/55/2016/a1.

4. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Curtea, având în vedere obiectul excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în dosarele sus-menţionate, din oficiu, pune în discuţie conexarea Dosarului nr. 1.352D/2016 la Dosarul nr. 1.214D/2016. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării dosarelor. Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarului nr. 1.352D/2016 la Dosarul nr. 1.214D/2016, care este primul înregistrat.

6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată. Un prim motiv de inadmisibilitate are în vedere excepţia de neconstituţionalitate invocată de Tribunalul Arad, în privinţa căreia se susţine că instanţa nu s-a pronunţat, cu prilejul respingerii contestaţiei formulate în camera preliminară, cu privire la nicio măsură preventivă, chiar dacă în cuprinsul încheierii pronunţate face referire la faptul că în cauza dedusă judecăţii a fost dispusă măsura controlului judiciar. Acest lucru este posibil ca urmare a menţinerii de către judecătorul de cameră preliminară a măsurilor preventive şi a judecării contestaţiei formulate împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară înaintea expirării acestei măsuri. Pentru acest motiv se susţine că textul criticat nu are legătură cu cauza care a revenit spre soluţionare Tribunalului Arad. Un al doilea motiv de inadmisibilitate se referă la ambele excepţii de neconstituţionalitate şi are în vedere faptul că, în cauzele analizate, judecătorul care a soluţionat contestaţia împotriva încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară s-a pronunţat pe fond, iar ipoteza formulată cu privire la posibilitatea contestării dispunerii sau menţinerii măsurilor preventive este una strict teoretică. Cu privire la acest aspect se arată că există o jurisprudenţă constantă a instanţelor judecătoreşti potrivit căreia, atunci când o excepţie de neconstituţionalitate priveşte lipsa unei căi de atac, este declarată respectiva cale de atac şi, înainte de discutarea admisibilităţii acesteia, este invocată excepţia de neconstituţionalitate, jurisprudenţă ce nu a fost respectată cu privire la excepţiile de neconstituţionalitate invocate în prezentele dosare.

7. Pe fond se susţine că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Cu privire la pretinsa discriminare creată, prin textul criticat, între inculpaţi, se arată că, potrivit doctrinei referitoare la forma actuală a art. 348 din Codul de procedură penală, judecătorul soluţionează contestaţia împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară se pronunţă, în ceea ce priveşte măsurile preventive, cu privire la toţi inculpaţii, indiferent dacă aceştia au formulat sau nu contestaţii. Mai mult, se observă că nici împotriva încheierilor pronunţate în apel, prin care sunt menţinute, revocate sau înlocuite măsuri preventive, nu există căi de atac, aşa cum, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală din 1968, nu exista o cale de atac nici împotriva încheierilor similare pronunţate în recurs. Prin urmare, se susţine că soluţia legislativă criticată este una constantă, neexistând o nouă cale de atac cu privire la măsurile preventive asupra cărora un judecător se pronunţă, pentru prima dată, în ultimă instanţă, care să poată fi exercitată de procuror sau de către inculpaţi, din acest punct de vedere toate părţile procesului penal fiind în aceeaşi situaţie juridică. Se arată că soluţia legislativă analizată s-a impus în scopul evitării întoarcerii dosarului la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond, pentru a se pronunţa cu privire la măsurile preventive, în timpul soluţionării, de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa superioară, a contestaţiei, formulate împotriva încheierii pronunţate de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond, procedură ce determină întârzierea soluţionării cauzelor în camera preliminară. Se conchide că legiuitorul a optat pentru soluţia criticată având în vedere natura cauzei şi exigenţele administrării justiţiei. Se susţine că, prin textul criticat, nu a fost adusă atingere substanţei dreptului garantat prin art. 5 paragraful 4 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, noţiunea de „recurs”din cuprinsul acesteia neavând în vedere o cale de atac, ci accesul la un judecător care să se pronunţe cu privire la măsurile preventive, întrucât, cu privire la măsurile preventive, nu se impune asigurarea dublului grad de jurisdicţie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

8. Prin încheierea din 11 mai 2016 şi încheierea penală nr. 59 din 30 iunie 2016, pronunţate în dosarele nr. 2.325/3/2016/a5 şi nr. 6.828/55/2016/a1, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi Tribunalul Arad - Secţia penală au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 348 din Codul de procedură penală şi, respectiv art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu, în cauze având ca obiect verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestului la domiciliu şi, respectiv, soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară referitoare la legalitatea sesizării instanţei, în urma respingerii excepţiilor ridicate de inculpaţi.

9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, întrucât nu permit exercitarea niciunei căi de atac împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară se pronunţă asupra măsurilor preventive precizate prin rechizitoriu, această încheiere fiind definitivă. Se susţine că, pentru acest motiv, textul criticat creează discriminare între inculpaţii ale căror astfel de contestaţii sunt soluţionate de către instanţele de fond şi cei ale căror contestaţii sunt soluţionate direct de către instanţele învestite cu soluţionarea contestaţiei, întrucât această diferenţă de regim juridic în privinţa dreptului de a promova o cale de atac împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra măsurilor preventive nu este generată de criterii obiective, care să ţină de conduita părţilor, ci de operativitatea organelor judiciare. Pentru aceleaşi considerente se susţine încălcarea, prin textul criticat, a dispoziţiilor constituţionale referitoare la folosirea căilor de atac şi la accesul liber la justiţie. Se susţine, de asemenea, că, distinct de celelalte etape procesuale, în această fază procesuală, Inculpatul şi procurorul sunt privaţi de calea de atac prevăzuta la art. 205 alin. (1) din Codul de procedură penală. Se arată că, pe de altă parte, dacă împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de control judiciar, spre exemplu de la curtea de apel, se pronunţă asupra măsurilor preventive ar fi formulată o cale de atac, aceasta ar putea fi judecată doar de către judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care însă nu are competenţa materială de a soluţiona contestaţii la încheieri privind măsurile preventive.

10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

11. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că nu trebuie făcută confuzie între contestaţia formulată împotriva soluţiei pronunţate de judecătorul de cameră preliminară conform prevederilor art. 346 din Codul de procedură penală şi cea pronunţată de acelaşi judecător conform art. 207 din Codul de procedură penală. Se susţine că în ambele situaţii pot fi formulate contestaţii şi că acestea au obiect şi regim juridic diferit. Se arată că. În timp ce contestaţia formulată potrivit art. 205 alin. (1), (4) şi (5) din Codul de procedură penală, în materia măsurilor preventive, poate fi promovată în termen de 48 de ore de la pronunţare, sau, după caz, de la comunicare, fiind soluţionată în 5 zile de la înregistrare, dacă a fost formulată de inculpat, şi, respectiv înaintea expirării duratei măsurii preventive, dacă a fost formulată de procuror, contestaţia împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra obiectului legalităţii şi temeiniciei actelor de urmărire penală poate fi atacată cu contestaţie în termen de 3 zile de la comunicare, contestaţie care se soluţionează la termenul stabilit de judecător în acest sens, conform art. 347 alin. (3) raportat la art. 345 alin. (1) şi art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală. În acest context se susţine că excepţia de neconstituţionalitate este argumentată prin critici referitoare la interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală şi nu la încălcarea, prin acestea, a dispoziţiilor Legii fundamentale. De asemenea se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 414 din 25 mai 2006, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat că opţiunea legiuitorului de a nu fi prevăzut o cale de atac împotriva încheierii de menţinere a măsurii arestării preventive, dată la judecarea în recurs a cauzei penale, nu poate fi considerată neconstituţională, deoarece, potrivit art. 129 din Constituţie, „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Este atributul exclusiv al legiuitorului de a institui căile de atac şi condiţiile în care acestea pot fi exercitate.

12. Avocatul Poporului arată că textul criticat este constituţional şi că îşi menţine punctul de vedere reţinut de Curtea Constituţională în Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014.

13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele;

14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin, (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îi constituie prevederile art. 348, respectiv art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală. Analizând motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine drept obiect al acesteia dispoziţiile art. 348 alin. [2) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „În cauzele în care faţă de inculpat s-a dispus o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată cu rechizitoriu sau, după caz, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară ori completul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, învestit cu soluţionarea contestaţiei, verifică legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, procedând potrivit dispoziţiilor art. 207”.

16. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1) şi (2) cu privire la accesul liber la justiţie, art. 23 referitoare la libertatea individuală, art. 24 cu privire la dreptul la apărare şi art. 129 referitoare la folosirea căilor de atac.

17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală au fost modificate prin pct. 15 al articolului unic al Legii nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 29 aprilie 2016. Anterior modificării lor prin Legea nr. 75/2016 prevederile art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală aveau următorul cuprins: „În cauzele în care faţă de inculpat s-a dispus o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, procedând potrivit dispoziţiilor art. 207”.

18. Dispoziţiile art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală, în forma lor anterioară modificării mai sus referite, au făcut obiectul Deciziei Înaltei Curţi de Casape şi Justiţie nr. 5 din 8 decembrie 2014 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de către Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vizând interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 348 din Codul de procedură penală privind competenţa de a se pronunţa asupra măsurilor preventive pe durata soluţionării contestaţiei prevăzute de art. 347 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 80 din 30 ianuarie 2015, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu, a cărui încheiere prin care s-a dispus începerea judecăţii a fost atacată cu contestaţie, are competenţa de a se pronunţa asupra măsurilor preventive, conform dispoziţiilor legale care reglementează măsurile preventive în procedura de cameră preliminară, până la soluţionarea contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală. O interpretare contrară a dispoziţiilor legale menţionate, în sensul că judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară sau, după caz, completul format din 2 judecători de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sesizat cu judecarea contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală, ar avea competenţa de a se pronunţa cu privire la măsurile preventive, ar conduce fie la excluderea căii de atac a contestaţiei împotriva încheierii prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară, soluţie care contravine flagrant dispoziţiilor art. 205 din Codul de procedură penală, fie la soluţia atribuirii competenţei de a judeca această contestaţie judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară în raport cu instanţa care exercită controlul judiciar pe calea contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală, deşi nu există nicio prevedere legală care să reglementeze această competenţă.

19. Prin urmare, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 75/2016, toate incidentele procedurale referitoare la măsuri preventive apărute între data pronunţării încheierii judecătorului de cameră preliminară de la instanţa sesizată cu rechizitoriul, împotriva căreia a fost formulată contestaţie, conform prevederilor art. 347 din Codul de procedură penală, şi data soluţionării respectivei contestaţii de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară, erau soluţionate de către judecătorul de cameră preliminară care a pronunţat încheierea contestată

20. În urma modificării art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin Legea nr. 75/2016, aşa cum rezultă din analiza gramaticală a textului criticat, competenţa de a se pronunţa cu privire la măsurile preventive, în intervalul de timp mai sus arătat, revine judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară ori completului competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cazul în care instanţa sesizată prin rechizitoriu este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, învestit cu soluţionarea contestaţiei. În aceste condiţii, conform textului criticat, în situaţia în care judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată cu rechizitoriu, la cerere sau din oficiu, se pronunţă cu privire la luarea, menţinerea sau înlocuirea unor măsuri preventive, conform art. 348 alin. (1) din Codul de procedură penală, iar încheierea astfel pronunţată este contestată, potrivit art. 347 din acelaşi cod, şi măsurile preventive dispuse sau prelungite expiră anterior soluţionării contestaţiei de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa superioară, competenţa de a se pronunţa cu privire la respectivele măsuri preventive revine judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară. Această soluţie juridică reprezintă o excepţie de la dispoziţiile art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală, prevederi legale introduse, în cuprinsul art. 347 anterior referit, tot prin articolul unic al Legii nr. 75/2016, conform cărora în soluţionarea contestaţiei împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară nu pot fi invocate sau ridicate din oficiu alte cereri sau excepţii decât cele invocate sau ridicate din oficiu în faţa judecătorului de cameră preliminară în procedura desfăşurată în faţa instanţei sesizate cu rechizitoriu, cu excepţia cazurilor de nulitate absolută. Cum, împotriva încheierii prin care este soluţionată contestaţia, formulată conform art. 347 din Codul de procedură penală, Codul de procedură penală nu prevede posibilitatea promovării unei căi de atac, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa superioară se pronunţă, în Ipoteza juridică analizată, în primă şi ultimă instanţă asupra măsurilor preventive.

21. În aceste condiţii, în ipoteza juridică analizată, împotriva încheierii prin care se dispune asupra măsurilor preventive de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa superioară nu poate fi promovată calea de atac a contestaţiei, prevăzută la art. 205 din Codul de procedură penală. De altfel, din analiza gramaticală a dispoziţiilor art. 205 alin. (1) din Codul de procedură penală, aşa cum acestea au fost modificate prin articol unic pct. 4 din Legea nr. 75/2016, rezultă că acestea nu pot fi, oricum, aplicabile în situaţia invocată în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât prevăd, în mod expres, posibilitatea formulării contestaţiei pe care o reglementează împotriva încheierilor prin care judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată cu rechizitoriu dispune asupra măsurilor preventive. Prin urmare, per a contrario şi astfel cum susţin instanţele care au sesizat, din oficiu, Curtea Constituţională cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate, în ipoteza juridică avută în vedere, inculpatul şi procurorul nu pot formula o cale de atac împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate cu rechizitoriul se pronunţă, în primă instanţă, cu privire la măsurile preventive.

22. Având în vedere considerentele mai sus prezentate, Curtea urmează să analizeze dacă noua soluţie legislativă încalcă vreuna dintre dispoziţiile constituţionale invocate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate.

23. În acest sens, Curtea constată că, prin Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, care exclude atacarea cu recurs în casaţie a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, este neconstituţională.

24. Prin decizia anterior menţionată, paragrafele 15-24, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală sunt criticate din perspectiva creării unei discriminări între inculpaţi în funcţie de instanţa care soluţionează calea de atac a apelului - curte de apei sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -, întrucât cei judecări în apel de instanţa supremă nu beneficiază de calea extraordinară de atac a recursului în casaţie. Curtea a constatat că această critică este întemeiată, dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală aducând atingere principiilor consacrate de art. 16 şi art. 21 din Constituţie privind egalitatea în drepturi, accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, în condiţiile în care art. 40 alin, (2) din Codul de procedură penală prevede în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea apelurilor împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de curţile de apel, de curţile militare de apel şi de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Astfel, Curtea a reţinut că faptul că dispoziţiile de lege criticate exclud posibilitatea atacării cu recurs în casaţie a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, decizii prin care s-a soluţionat fondul cauzelor, este de natură să înfrângă egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului fundamental de acces liber la justiţie, în componenta sa referitoare la dreptul la un proces echitabil.

25. Curtea a reţinut, totodată, că, pe calea recursului în casaţie, se asigură verificarea legalităţii unor hotărâri penale definitive - prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege - ca garanţie a respectării principiului legalităţii consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie. Scopul recursului în casaţie fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise la judecarea apelului, Curtea a constatat că excluderea căii extraordinare de atac a recursului în casaţie împotriva deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca instanţă de apel, decizii prin care s-a soluţionat fondul cauzelor, creează discriminare atât pentru inculpat, cât şi pentru celelalte părţi - partea civilă şi partea responsabilă civilmente - faţă de părţile din cauzele penale soluţionate de curţile de apel ca instanţe de apel. Astfel, deşi se găsesc în situaţii similare, părţile beneficiază de un tratament Juridic diferit în funcţie de instanţa care soluţionează apelul, ceea ce contravine prevederilor art. 16 din Constituţie, în condiţiile în care tratamentul discriminatoriu nu-şi găseşte nicio justificare obiectivă şi rezonabilă.

26. De asemenea, prin Decizia nr. 321 din 9 mai 2017*), nepublicată în Monitorul Oficial al României până la data pronunţării prezentei decizii, Curtea a reţinut încălcarea art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1)-(3) şi art. 129 din Constituţie, drept care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 21 şi art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară raportate la cele ale art. 29 alin. (5) teza a două din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale sunt constituţionale în măsura În care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătoreşti de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale pronunţate de ultima instanţă în ierarhia instanţelor judecătoreşti.

27. Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a încercat să determine dacă acest recurs se poate exercita numai în limitele controlului judiciar specific fiecărei tipologii de cauze, fiind limitată de ultimul grad de jurisdicţie specific cauzei respective, sau dacă această cale de atac se poate exercita până la ultima instanţă în ierarhia instanţelor judecătoreşti.

28. Analizând jurisprudenţa anterior invocată, Curtea constată că ipoteza juridică criticată în prezenta cauză este similară celor analizate de Curtea Constituţională prin deciziile nr. 540 din 12 iulie 2016 şi nr. 321 din 9 mai 2017. Astfel, lipsa unei căi de atac împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară de la instanţa superioară celei sesizate cu rechizitoriul se pronunţă, în primă instanţă, asupra unor măsuri preventive dispuse în cauză creează discriminare, sub aspectul dreptului de a exercita căile de atac prevăzute de lege, între persoanele împotriva cărora au fost dispuse măsuri preventive în cursul urmăririi penale şi al procedurii camerei preliminare şi asupra cărora s-a pronunţat judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată cu rechizitoriu, printr-o încheiere ce poate fi contestată, conform dispoziţiilor art. 205 din Codul de procedură penală, şi persoanele în privinţa cărora au fost dispuse măsuri preventive, în aceleaşi etape procesuale, dar asupra cărora judecătorul de cameră preliminară de la instanţa superioară celei sesizate prin rechizitoriu se pronunţă în primă instanţă şi care nu au dreptul de a exercita o cale de atac împotriva încheierii astfel formulate.

29. Cu privire la principiul egalităţii în drepturi, distinct de cele reţinute prin deciziile nr. 540 din 12 iulie 2016 şi nr. 321 din 9 mai 2017, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a statuat că situaţiile în care se află anumite persoane trebuie să difere, în esenţă, pentru a justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (a se vedea Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea J, nr. 470 din 11 iulie 2012, Decizia nr. 164 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 mai 2013 şi Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014). În acelaşi sens, instanţa de contencios constituţional a reţinut că principiul egalităţii în faţa legii, prevăzut la art. 16 din Constituţie, presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (a se vedea Decizia nr. 545 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 6 iulie 2011). În fine, s-a constatat, prin aceeaşi jurisprudenţă, că reglementarea unor reguli specifice este permisă doar în cazul unor diferenţe de situaţii, care însă trebuie să fie obiective şi clare (a se vedea Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996, Decizia nr. 782 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 15 iunie 2009).

30. Or, prin raportare la criteriile mai sus prezentate, Curtea apreciază că cele două categorii de justiţiabili avute în vedere în analiza prezentei excepţii de neconstituţionalitate se află în situaţi similare, aspectul pronunţării asupra măsurilor preventive dispuse în privinţa lor de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată cu rechizitoriu sau de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei anterior precizate nefiind de natură a justifica diferenţa de tratament juridic instituită de legiuitor referitoare la dreptul de a exercita calea de atac a contestaţiei împotriva încheierilor pronunţate de instanţele anterior referite. Astfel, diferenţa de tratament juridic criticată în susţinerea excepţiei nu este justificată de un criteriu obiectiv şi rezonabil. De asemenea, situaţiile celor două categorii de persoane nu sunt diferite în funcţie de scopul urmărit de legiuitor, diferenţa de tratament creată părând să rezulte, mai degrabă, dintr-o lipsă de corelare a dispoziţiilor procesual penale ce reglementează calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura camerei preliminare, cu prilejul modificărilor aduse acestora prin prevederile Legii nr. 75/2016.

31. În ceea ce priveşte exercitarea căilor de atac, ca formă de asigurare a dreptului de acces liber la justiţie, aşa cum acesta este prevăzut la art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, aşa cum, de altfel, s-a reţinut prin Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, într-adevăr, potrivit art. 129 din Constituţie, exercitarea căilor de atac, de către părţi şi de către Ministerul Public, este asigurată în condiţiile legii, dispoziţie legală ce trebuie coroborată cu prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora procedura de judecată este prevăzută numai prin lege, însă, în vederea respectării principiului egalităţii în drepturi, odată instituită o cale de atac, aceasta trebuie asigurată, în mod egal, tuturor persoanelor care se află în situaţii similare.

32. Pentru aceste motive, Curtea apreciază că dispoziţiile art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală încalcă prevederile art. 16, prin raportare la cele ale art. 21 alin. (1) şi (2) şi cele ale art. 129 din Constituţie.

33. Având în vedere aspectele mai sus menţionate, Curtea apreciază ca fiind justificată reglementarea, de către legiuitor, în fiecare etapă a procesului penal, a unei căi de atac împotriva hotărârilor şi a încheierilor prin care se dispune, în primă instanţă, asupra măsurilor preventive. Mai mult, lipsa contestaţiei, în oricare dintre situaţiile procesuale în care se dispune cu privire la măsurile preventive, ar echivala cu lipsirea inculpatului de dreptul de acces liber la justiţie şi de dreptul la apărare, astfel cum acestea sunt reglementate la art. 21 şi art. 24 din Constituţie. De asemenea, în cazul dispunerii unei măsuri preventive privative de libertate., lipsa căii de atac împotriva hotărârii sau a încheierii prin care aceasta este luată este de natură a încălca dispoziţiile art. 23 din Constituţie referitoare la libertatea individuală. De altfel, în privinţa arestării preventive, art. 23 alin. (7) din Constituţie prevede că încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege. Astfel, textul constituţional anterior menţionat indică faptul că trebuie să existe o cale de atac, motiv pentru care legiuitorul este obligat să o reglementeze.

34. În acest sens, Curtea reţine că măsurile preventive sunt măsuri ce au ca efect restrângerea, pentru perioade limitate de timp, a exerciţiului unor drepturi fundamentale. Astfel, reţinerea, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă, aşa cum acestea sunt reglementate la art. 209-210, art. 216--217 şi art. 218- art. 222 din Codul de procedură penală sunt măsuri preventive privative de libertate, privare ce presupune, perse, restrângerea exerciţiului unui număr însemnat de drepturi fundamentale, cum sunt libera circulaţie, prevăzută la art. 25 din Constituţie, dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, reglementat la art. 26 din Constituţie, dreptul la informaţie, prevăzut la art. 31 din Constituţie, accesul la cultură, reglementat la art. 33, şi dreptul de asociere, prevăzut la art. 40 din Constituţie. La rândul lor, măsura controlului judiciar şi măsura controlului judiciar pe cauţiune, reglementate la art. 211-2151 şi art. 216--217 din Codul de procedură penală, sunt măsuri preventive neprivative de libertate, a căror dispunere este însoţită de impunerea, ex lege, în sarcina inculpatului a unor obligaţii ce au acelaşi efect restrictiv cu privire la exercitarea de către acesta a anumitor drepturi fundamentale, obligaţii prevăzute la art. 215 alin. (1) din Codul de procedură penală. În completarea regimului juridic astfel stabilit, organul judiciar care a dispus măsura preventivă poate dispune, în privinţa inculpatului, una sau mai multe dintre obligaţiile reglementate la alin. (2) al aceluiaşi art. 215. În acest sens, prin Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2015, paragraful 20, Curtea Constituţională, analizând, din punct de vedere constituţional, natura măsurilor preventive, a constatat că acestea constituie ingerinţe în dreptul fundamental al libertăţii individuale, prevăzut de art. 23 din Constituţie, şi că măsura controlului judiciar reprezintă, de asemenea, o măsură intruzivă ce poate afecta şi alte drepturi şi libertăţi fundamentale, respectiv libera circulaţie [art. 215 alin. (2) lit. a)-b) din Codul de procedură penală], viaţa intimă, familială şi privată [art. 215 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) lit. c), d), f), g) din Codul de procedură penală], libertatea întrunirilor [art. 215 alin. (2) lit. h) din Codul de procedură penală], munca şi protecţia socială a muncii [art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală] şi libertatea economică [art. 215 alin. (2) lit. k) din Codul de procedură penală], reglementate la art. 25, art. 26, art. 39, art. 41 şi, respectiv, art. 45 din Constituţie.

35. Mai mult, Curtea constată că titularii dreptului de a formula contestaţia reglementată la art. 205 din Codul de procedură penală sunt inculpatul şi procurorul. Or, având în vedere similitudinea situaţiei pronunţării asupra măsurilor preventive de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată cu rechizitoriu cu cea a pronunţării cu privire la asemenea măsuri de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară, sub aspectul interesului de a putea contesta măsurile preventive dispuse în primă instanţă, Curtea apreciază că textul criticat încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 129, coroborate cu cele ale art. 131, şi în privinţa dreptului Ministerului Public de a exercita calea de atac a contestaţiei în cazul în care judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate cu rechizitoriu se pronunţă, în primă instanţă, cu privire la măsurile preventive dispuse în cauză. Practic, în ipoteza juridică invocată în susţinerea excepţiei, procurorul este lipsit de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal.

36. Având în vedere că dispoziţiile art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală prevăd aceeaşi soluţie juridică şi cu referire la completul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, învestit cu soluţionarea contestaţiei, considerentele mai sus enunţate sunt valabile, în mod corespunzător, şi în privinţa acestuia. Şi cu privire la acesta, prin Decizia nr. 5 din 8 decembrie 2014, mai sus invocată, s-a reţinut că o interpretare contrară a dispoziţiilor legale menţionate, în sensul că completul format din 2 judecători de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sesizat cu judecarea contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală, ar avea competenţa de a se pronunţa cu privire la măsurile preventive, ar conduce la excluderea căii de atac a contestaţiei împotriva încheierii prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară, soluţie care contravine flagrant dispoziţiilor art. 205 din Codul de procedură penală.

37. Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că dispoziţiile art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale ale art. 16, art. 21 alin. (1)şi (2), art. 23, art. 24 şi art. 129, întrucât exclud aplicarea dispoziţiilor art. 205 din Codul de procedură penală.

38 Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin, (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi Tribunalul Arad - Secţia penală în dosarele nr. 2.325/3/2016/a5 şi nr. 6.828/55/2016/a1 şi constată că sintagma „sau,  după caz, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară ori completul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, investit cu soluţionarea contestaţiei” din cuprinsul acestora este neconstituţională.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a li-a penală şi Tribunalului Arad - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 22 iunie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Pentru magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop,

semnează, în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă,

prim-magistrat-asistent delegat,

Claudia-Margareta Krupenschi


*) Decizia Curţii Constituţionale nr. 321 din 9 mai 2017 a fost publicată ulterior în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 20 iulie 2017.

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 525

din 11 Iulie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 906 din Codul de procedură civilă

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel-Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Ingrid Alina Tudora - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 906 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Compania Naţională Administraţia Canalelor Navigabile - S.A. cu sediul în Agigea, judeţul Constanţa, în Dosarul nr. 7.308/212/2016 al Judecătoriei Constanţa - Secţia civilă. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.531D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4. Prin încheierea din 5 august 2016, pronunţată în Dosarul nr. 7.308/212/2016, Judecătoria Constanţa - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 906 din Codul de procedură civilă. Excepţia a fost invocată de Compania Naţională Administraţia Canalelor Navigabile - S.A. cu sediul în Agigea, judeţul Constanţa, într-o cauză civilă având ca obiect stabilirea de penalităţi.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine, în esenţă, că, prin prevederile criticate din Codul de procedură civilă, se încalcă accesul liber la justiţie întrucât în speţă, „sunt prejudiciaţi de atitudinea discreţionară a executorului judecătoresc, care a considerat exercitarea unui mijloc procedural, cum este contestaţia la executare, ca fiind un act de refuz de a pune în executare un titlu.” Apreciază că situaţia în care legiuitorul constrânge debitorul unei obligaţii să o îndeplinească sub sancţiunea unor penalităţi, în condiţiile în care şi-a exercitat un drept procesual contestând titlul executoriu, este vădit neconstituţională raportat la art. 21 privind accesul liber la justiţie. Mai mult decât atât, chiar şi posibilitatea legală acordată instanţei de judecată de a înlătura sau reduce penalitatea, dacă sunt îndeplinite, cumulativ, cele două condiţii, respectiv să se fi executat obligaţia şi să se dovedească existenţa unor motive temeinice care să justifice întârzierea executării, lipsesc de eficienţă juridică o eventuală contestaţie la executare.

6. Judecătoria Constanţa - Secţia civilă opinează în sensul caracterului neîntemeiat al excepţiei de neconstituţionalitate, prin raportare la art. 21 din Constituţie. Instanţa de judecată apreciază că reglementarea legală criticată nu este de natură a conduce la încălcarea dreptului de acces la instanţă, debitorul putând exercita căile stipulate de lege împotriva titlului supus executării silite a obligaţiilor de a face sau a obligaţiilor de a nu face, în legătură cu care statuează art. 906 din Codul de procedură civilă.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi arată, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate nu sunt de natură să restrângă exerciţiul dreptului de acces liber la justiţie, în condiţiile în care art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă recunoaşte debitorului posibilitatea de a obţine înlăturarea ori reducerea penalităţii, pe calea contestaţiei la executare, hotărârea pronunţată cu privire la contestaţie fiind, la rândul său, supusă căilor de atac prevăzute de lege [art. 718 alin. (1) din Codul de procedură civilă]. În susţinerea punctului său de vedere, Invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, exemplu fiind Decizia nr. 756 din 31 octombrie 2006.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 906 din Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, potrivit cărora „(1) Dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării debitorul nu execută obligaţia de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalităţi, de către instanţa de executare.

(2) Când obligaţia nu este evaluabilă în bani, instanţa sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părţilor; să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu.

(3) Atunci când obligaţia are un obiect evaluabil în bani, penalitatea prevăzută la alin. (2) poate fi stabilită de instanţă între 0,1% şi 1% pe zi de întârziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligaţiei.

(4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere definitivă, dată cu citarea părţilor.

(5) Penalitatea va putea fi înlăturată ori redusă, pe calea contestaţiei la executare, dacă debitorul execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu şi dovedeşte existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării.

(6) încheierea dată în condiţiile alin. (4) este executorie.

(7) Acordarea de penalităţi în condiţiile alin. (1)-(4) nu exclude obligarea debitorului la plata de despăgubiri, la cererea creditorului, în condiţiile ari. 892 sau ale dreptului comun.

12. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, aceste prevederi contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile de lege criticate din Codul de procedură civilă, cu denumirea marginală „Aplicarea de penalităţi”, fac parte din capitolul IV: „Executarea silită a altor obligaţii de a face sau a obligaţiilor de a nu face” al titlului III: „Executarea silită directă” din cartea V: „Despre executarea silită” a Codului de procedură civilă.

14. Curtea constată că prevederile art. 906 din Codul de procedură civilă au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate, prin raportare la aceleaşi dispoziţii din Legea fundamentală, în acest sens fiind, spre exemplu, Decizia nr. 380 din 6 iunie 2017, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 682 din 22 august 2017 sau Decizia nr. 272 din 27 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 18 iulie 2017. Totodată, Curtea reţine faptul că, în reglementarea anterioară, o soluţie legislativă similară era prevăzută în art. 5803 din Codul de procedură civilă din 1865, prevederi care, la rândul lor, au mai fost analizate şi constatate ca fiind constituţionale, exemplu fiind Decizia nr. 207 din 13 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 9 mai 2007.

15. Astfel, cu privire la critica de neconstituţionalitate raportată la art. 21 din Constituţie, Curtea a statuat că finalitatea reglementării privind aplicarea de penalităţi constă în determinarea debitorului rău platnic de a executa obligaţia la care este ţinut în temeiul unui titlu executoriu, pe care numai el o poate executa, prin aplicarea unei amenzi civile stabilite pe zi de întârziere până la data executării. Prin exercitarea acestei constrângeri cu caracter pecuniar se urmăreşte contracararea manoperelor abuzive, tinzând la tergiversarea îndeplinirii obligaţiilor asumate de debitor, în vederea asigurării celerităţii, ca exigenţă imperativă a executării silite. Aşa fiind, Curtea a reţinut că ar fi ilogic şi contrar finalităţii urmărite de legiuitor ca încheierea de obligare a debitorului la plata amenzii civile să fie supusă unor căi de atac. Consacrarea caracterului irevocabil al acestei încheieri este, deci, în deplină concordanţă cu finalitatea reglementării, fără ca prin aceasta să se încalce prevederile art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, întrucât, aşa cum Curtea a statuat în mod constant, accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate căile de atac şi, deci, la toate gradele de jurisdicţie, legiuitorul fiind suveran în a limita, pentru raţiuni impuse de specificul domeniului supus reglementării, un atare acces. Având în vedere acestea, nu se poate reţine pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 21 din Constituţie.

16. Curtea a reţinut, de asemenea că, potrivit art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, penalitatea va putea fi înlăturată ori redusă, pe calea contestaţiei la executare, dacă debitorul execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu şi dovedeşte existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării. Prin urmare, debitorul are la îndemână calea contestaţiei la executare pentru înlăturarea sau reducerea penalităţii stabilite de instanţă, caz în care instanţa va pronunţa o hotărâre care poate fi atacată cu apel, potrivit art. 718 din Codul de procedură civilă.

17. De altfel, în sensul celor statuate prin jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 16 din 6 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 258 din 13 aprilie 2017, a reţinut că, având în vedere caracterul specific al executării obligaţiilor de a face sau de a nu face, ce au în vedere contribuţia esenţială a debitorului (spre deosebire de obligaţiile de a da, ce presupun predarea unui bun, care, în cazul refuzului executării voluntare, pot fi duse la îndeplinire prin formele executării silite directe sau indirecte), a determinat necesitatea reglementării unor mijloace specifice de constrângere a debitorului obligaţiilor cu caracter personal, intuitu personae. Prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare, a introdus, ca o noutate absolută în legislaţie, reglementarea unui nou mecanism pentru executarea obligaţiilor de a face sau a nu face care nu pot fi aduse la îndeplinire prin alte persoane. Aşa fiind, prin art. 905 din Codul de procedură civilă (devenit art. 906 după republicarea din 10 aprilie 2015) s-a prevăzut posibilitatea obligării debitorului la penalităţi de întârziere, ce vor fi încasate de către creditor, acestea reprezentând un mijloc indirect de constrângere a debitorului de a-şi îndeplini obligaţiile prevăzute în titlul executoriu. S-a consacrat, astfel, spre deosebire de vechea reglementare, dreptul creditorului de a folosi orice mijloc legal pentru a-l determina pe debitor să execute el însuşi obligaţia, în natură. Astfel, natura juridică a penalităţilor este aceea de mijloc juridic de constrângere indirectă pentru asigurarea executării în natură a obligaţiilor, acestea putându-se acorda independent de existenţa unui prejudiciu. Penalităţile nu se identifică cu daunele-interese compensatorii sau moratorii, fiind distincte de acestea prin finalitatea lor juridică, de sancţiune de drept procesual civil aplicată de instanţa de executare debitorului pentru a-l constrânge să execute o obligaţie de a face sau a nu face ce implică un fapt personal, menită să înfrângă rezistenţa debitorului şi care constă în obligarea acestuia la plata unei sume de bani în favoarea creditorului, pe zi de întârziere, fie într-o sumă fixă, fie într-un anumit procent, atunci când obligaţia are un obiect evaluabil în bani, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu. Întrucât penalitatea are un caracter provizoriu, nu este lichidă şi nici exigibilă, încheierea prin care instanţa a obligat debitorul la plata de penalităţi nu este susceptibilă de executare. De aceea, legiuitorul a permis creditorului ca, în termen de trei luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţilor în care debitorul nu îşi execută obligaţia, să se adreseze din nou instanţei de executare cu o cerere prin care să solicite stabilirea sumei finale pe care debitorul trebuie să o plătească cu titlu de penalităţi, cerere asupra căreia instanţa se va pronunţa prin încheiere definitivă, dată cu citarea părţilor. Totodată, legiuitorul a permis numai înlăturarea sau reducerea penalităţilor, pe calea contestaţiei la executare, în condiţiile art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, fără să prevadă şi posibilitatea solicitării succesive a sumei definitive datorate cu acest titlu. Natura juridică a penalităţilor, scopul reglementării lor, precum şi asigurarea realizării efective a dreptului creditorului înscris în titlul executoriu, în corelare cu art. 1.516 din Codul civil, art. 1.527 din Codul civil şi art. 906 alin. (7) din Codul de procedură civilă, conduc spre o astfel de interpretare.

18. Aşa fiind, prin decizia precitată, Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie a subliniat că penalităţile sunt un mijloc juridic lăsat la îndemâna creditorului, reglementat de legiuitor cu scopul de a obţine constrângerea debitorului la executarea în natură a obligaţiei cu caracter personal, fără a reprezenta valoarea prejudiciului suferit de creditor. Penalităţile nu au un caracter reparator, nu au drept scop acoperirea prejudiciului suferit de creditor, ci constituie un mijloc juridic de constrângere indirect pentru asigurarea executării în natură a obligaţiilor, ele se pot acorda independent de despăgubirile la care creditorul este îndreptăţit în temeiul art. 692 din Codul de procedură civilă, cele două categorii de sume având o natură şi o finalitate juridică diferite. Este de subliniat faptul că încheierea pronunţată în condiţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă se bucură de autoritate de lucru judecat provizorie doar în ceea ce îl priveşte pe debitor, deoarece, în cazul acestuia, legiuitorul a prevăzut în mod expres, la alin. (5) că, dacă execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, poate solicita reducerea sau înlăturarea sumei stabilite cu titlu de penalităţi pe calea contestaţiei la executare, dovedind existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării. Pentru creditor, legiuitorul nu a oferit un mijloc procedural pentru corelativa majorare a sumei deja stabilite, încheierea fiind, pentru acesta, definitivă şi executorie potrivit art. 906 alin. (4) şi (6) din Codul de procedură civilă, fără a-l lipsi, însă, de calea distinctă a solicitării unor despăgubiri pentru acoperirea integrală a prejudiciului în condiţiile art. 892 din Codul de procedură civilă şi ale dreptului substanţial comun.

19. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Compania Naţională Administraţia Canalelor Navigabile - S.A. cu sediul în Agigea, judeţul Constanţa, în Dosarul nr. 7.308/212/2016 al Judecătoriei Constanţa - Secţia civilă şi constată că prevederile art. 906 din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Constanţa - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 11 iulie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Ingrid Alina Tudora

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE

AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ

 

ORDIN

pentru aprobarea modelului, conţinutului şi instrucţiunilor de completare ale formularului (086) „Notificare privind opţiunea de aplicare a mecanismului de plată defalcată a TVA”

 

Având în vedere dispoziţiile art. 22 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 23/2017 privind plata defalcată a TVA,

în temeiul art. 11 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 520/2013 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, cu modificările şi completările ulterioare,

preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală emite următorul ordin:

Art. 1. - Se aprobă modelul, conţinutul şi instrucţiunile de completare ale formularului (086) „Notificare privind opţiunea de aplicare a mecanismului de plată defalcată a TVA”, cod: 14.13.01 _10.11/p-d., prevăzut în anexa nr. 1.

Art. 2. - Caracteristicile de tipărire, modul de difuzare, de utilizare şi de arhivare ale formularului prevăzut la art. 1 sunt prevăzute în anexa nr. 2.

Art. 3. - Anexele nr. 1 şi 2 fac parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 4. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Art. 5. - Direcţia generală proceduri pentru administrarea veniturilor, Direcţia generală de tehnologia informaţiei, Direcţia generală de administrare a marilor contribuabili, precum şi direcţiile generale regionale ale finanţelor publice şi unităţile fiscale subordonate acestora vor lua măsuri pentru ducerea la îndeplinire a prevederilor prezentului ordin.

 

Preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală,

Mirela Călugăreanu

 

Bucureşti, 21 septembrie 2017.

Nr. 2.743.

 

ANEXA Nr. 1

 

086

Număr de înregistrare ca

operator de date cu

caracter personal 759

NOTIFICARE

PRIVIND OPŢIUNEA DE APLICARE A MECANISMULUI DE PLATĂ DEFALCATĂ A TVA

ANAF

Agenţia Naţională de Administrare Fiscală

 

 

I. DATE DE IDENTIFICARE A PERSOANEI IMPOZABILE

 

DENUMIRE / NUME, PRENUME

 

COD DE ÎNREGISTRARE ÎN SCOPURI DE TVA

RO

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

DOMICILIUL FISCAL

JUDEŢ

 

SECTOR

 

LOCALITATE

 

STRADA

 

NR.

 

BLOC

 

SC.

 

ET.

AP.

COD POŞTAL

 

TELEFON

 

FAX

 

E-MAIL

 

II. Reprezentare prin împuternicit/reprezentant fiscal

Nr. act împuternicire ............................................................. Data .............................................................

Nume, prenume/Denumire .............................................................

Cod de identificare fiscală .............................................................

 

III. Opţiunea de aplicare a mecanismului de plată defalcată a TVA

 

În temeiul prevederilor art. 22 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 23/2017 privind plata defalcată a TVA, optez pentru aplicarea mecanismului de plată defalcată a TVA.

Având în vedere această notificare, aplic mecanismul de plată defalcată a TVA începând cu ziua următoare înscrierii în Registrul persoanelor care aplică plata defalcată a TVA, afişat pe site-ul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

 

 

Sub sancţiunile aplicate faptei de fals în declaraţii, declar că datele înscrise în acest formular sunt corecte şi complete

 

 

Numele persoanei care face declaraţia

 

Funcţia

 

 

Semnătura

 

 

Se completează de personalul organului fiscal

Organ fiscal

 

Număr înregistrare

 

Data înregistrare

 

 

/

 

 

/

 

 

 

 

Numele persoanei care a verificat

 

 

Cod: 14.13.01.10.11/p.d.

 

Instrucţiuni de completare a formularului (086)

„Notificare privind opţiunea de aplicare a mecanismului de plată defalcată a TVA”

 

Formularul (086) „Notificare privind opţiunea de aplicare a mecanismului de plată defalcată a TVA” se completează şi se depune de persoanele Impozabile înregistrate în scopuri de TVA, conform art. 316 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare (Codul fiscal), care optează pentru aplicarea opţională a mecanismului de plată defalcată a TVA, în perioada 1 octombrie 2017- 31 decembrie 2017, în condiţiile prevăzute de art. 22 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 23/2017 privind plata defalcată a TVA.

Formularul se completează înscriindu-se cu majuscule, citeţ, corect şi complet toate datele prevăzute de acesta. Formularul se întocmeşte în două exemplare, din care:

- un exemplar, semnat conform legii, se depune la registratura organului fiscal competent sau se comunică prin poştă, cu confirmare de primire;

- un exemplar se păstrează de către persoana impozabilă.

Completarea formularului se face astfel:

Secţiunea I „Date de identificare a persoanei impozabile”

Caseta „Denumire/Nume, prenume” se completează cu denumirea persoanei Impozabile, respectiv a persoanei fizice, a grupului de persoane, a instituţiei publice, a persoanei juridice, precum şi a oricărei entităţi capabile să desfăşoare o activitate economică

Caseta „Cod de înregistrare în scopuri de TVA” se completează cu codul de înregistrare în scopuri de TVA atribuit

potrivit art. 316 din Codul fiscal, înscris în certificatul de înregistrare în scopuri de TVA.

Înscrierea cifrelor în casetă se face cu aliniere la dreapta.

Caseta „Domiciliul fiscal” se completează cu datele privind adresa domiciliului fiscal al persoanei impozabile.

Secţiunea II „Reprezentare prin împuternicit/reprezentant fiscal” se completează de către împuternicitul desemnat potrivit art. 18 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, înscriindu-se numărul şi data cu care împuternicitul a înregistrat actul de împuternicire, în original sau în copie legalizată, la organul fiscal sau de către reprezentantul fiscal desemnat în condiţiile legii.

Rândul „Nume, prenume/Denumire” - se completează cu datele privind numele şi prenumele sau denumirea împuternicitului/reprezentantului fiscal.

Rândul „Cod de identificare fiscală” se completează cu codul de identificare fiscală atribuit împuternicitului/reprezentantului fiscal.

Secţiunea III „Opţiunea de aplicare a mecanismului de plată defalcată a TVA” reprezintă exprimarea opţiunii persoanei impozabile de a aplica mecanismul de plată defalcată a TVA până la data de 31 decembrie 2017.

Începând cu data de 1 ianuarie 2018, aplicarea mecanismului de plată defalcată a TVA devine obligatorie.

 

ANEXA Nr. 2

 

Caracteristicile de tipărire, modul de difuzare, de utilizare şi de arhivare a formularului (086)

„Notificare privind opţiunea de aplicare a mecanismului de plată defalcată a TVA”

 

1. Denumire: „Notificare privind opţiunea de aplicare a mecanismului de plată defalcată a TVA (086)”

2. Cod: 14.13.01.10.11/p.d.

3. Format: A4/t1

4. Caracteristici de tipărire:

- pe o singură faţă;

- se poate utiliza echipament informatic pentru editare.

5. U.M.: set (o filă)

6. Se difuzează gratuit.

7. Se utilizează pentru notificarea organului fiscal cu privire la opţiunea de aplicare a mecanismului de plată defalcată a TVA, în perioada 1 octombrie 2017-31 decembrie 2017.

8. Se întocmeşte în 2 exemplare de persoana impozabilă înregistrată în scopuri de TVA, potrivit art. 316 din Codul fiscal, sau de împuternicitul/reprezentantul fiscal.

9. Circulă:

- originalul la organul fiscal;

- copia la persoana impozabilă.

10. Se arhivează la dosarul fiscal al persoanei impozabile.


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.