MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 307/2018

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 186 (XXX) - Nr. 307         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Joi, 5 aprilie 2018

 

SUMAR

 

LEGI ŞI DECRETE

 

83. - Lege pentru aderarea României la Protocolul referitor la privilegiile şi imunităţile Autorităţii Internaţionale privind Spaţiile Submarine, adoptat la Kingston la 27 martie 1998, care a intrat în vigoare la 31 mai 2003

 

Protocol referitor la privilegiile şi imunităţile Autorităţii Internaţionale privind Spaţiile Submarine

 

328. - Decret privind promulgarea Legii pentru aderarea României la Protocolul referitor la privilegiile şi imunităţile Autorităţii Internaţionale privind Spaţiile Submarine, adoptat la Kingston la 27 martie 1998, care a intrat în vigoare la 31 mai 2003

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

M.38. - Ordin al ministrului apărării naţionale pentru aprobarea Regulamentului privind descrierea, compunerea şi portul, pe timp de pace, al uniformelor militare ale personalului din Ministerul Apărării Naţionale

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 2 din 8 februarie 2018 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală)

 

LEGI SI DECRETE

 

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

 

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

LEGE

pentru aderarea României la Protocolul referitor la privilegiile şi imunităţile Autorităţii Internaţionale privind Spaţiile Submarine, adoptat la Kingston la 27 martie 1998, care a intrat în vigoare la 31 mai 2003

 

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

 

Articol unic. - România aderă la Protocolul referitor la privilegiile şi imunităţile Autorităţii Internaţionale privind Spaţiile Submarine, adoptat la Kingston la 27 martie 1998, care a intrat în vigoare la 31 mai 2003.

 

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale ari. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR,

p. PREŞEDINTELE SENATULUI,

PETRU-GABRIEL VLASE

ADRIAN ŢUŢUIANU

 

Bucureşti, 30 martie 2018.

Nr. 83.

 

PROTOCOL

referitor la privilegiile şi imunităţile Autorităţii Internaţionale privind Spaţiile Submarine

 

Statele părţi la prezentul protocol,

având în vedere că prin Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite privind dreptul mării se înfiinţează Autoritatea Internaţională privind Spaţiile Submarine,

invocând prevederile articolului 176 din Convenţia ONU privind dreptul mării, potrivit cărora Autoritatea are personalitate juridică internaţională şi capacitatea juridică ce îi este necesară pentru exercitarea atribuţiilor sale şi îndeplinirea scopurilor sale, având în vedere că articolul 177 din Convenţia ONU privind dreptul mării prevede faptul că Autoritatea se bucură, pe teritoriul fiecărui stat parte la Convenţie, de privilegiile şi imunităţile stipulate în subsecţiunea G a secţiunii 4 din partea XI din Convenţie, iar privilegiile şi imunităţile întreprinderii sunt cele stipulate în articolul 13 din anexa IV,

înţelegând că anumite privilegii şi Imunităţi suplimentare sunt necesare în vederea exercitării atribuţiilor Autorităţii Internaţionale privind Spaţiile Submarine, au hotărât după cum urmează:

 

ARTICOLUL 1

Utilizarea termenilor

 

Pentru scopurile prezentului protocol:

(a) „Autoritate” înseamnă Autoritatea Internaţională a Spaţiilor Submarine;

(b) „Convenţie” înseamnă Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite privind dreptul mării, din 10 decembrie 1982;

(c) „Acord” înseamnă acordul referitor la punerea în aplicare a părţii XI din Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite privind dreptul mării, din 10 decembrie 1982. Conform Acordului, dispoziţiile acestuia şi cele ale părţii a XI-a a Convenţiei sunt interpretate şi aplicate împreună ca un singur instrument; prezentul protocol şi trimiterile din acest protocol la Convenţie trebuie interpretate şi aplicate în consecinţă;

(d) „întreprindere” înseamnă organismul Autorităţii astfel cum se prevede în Convenţie:

(e) „membru al Autorităţii” înseamnă:

(i) orice stat parte la convenţie; şi

(ii) orice stat sau entitate care este membru al Autorităţii cu titlu provizoriu, în conformitate paragraful 12 litera a) al secţiunii 1 din anexa la Acord;

(f) „reprezentanţi” înseamnă reprezentanţi, reprezentanţi supleanţi, consilieri, experţi tehnici şi secretari ai delegaţiilor;

(g) „secretar general” înseamnă secretarul general al Autorităţii Internaţionale a Spaţiilor Submarine.

 

ARTICOLUL 2

Dispoziţii generale

 

Fără a aduce atingere statutului juridic, privilegiilor şi imunităţilor acordate Autorităţii şi întreprinderii care sunt prevăzute în subsecţiunea G a secţiunii 4 din partea XI şi, respectiv, în articolul 13 din anexa IV din Convenţie, fiecare stat parte la prezentul protocol acordă Autorităţii şi organismelor din cadrul acesteia, reprezentanţilor membrilor Autorităţii, funcţionarilor din cadrul Autorităţii şi experţilor în misiune pentru Autoritate privilegiile şi imunităţile menţionate în prezentul protocol.

 

ARTICOLUL 3

Personalitatea juridică a Autorităţii

 

1. Autoritatea are personalitate juridică. Aceasta are capacitatea juridică:

(a) de a contracta;

(b) de a dobândi şi de a dispune de bunuri mobile şi imobile;

(c) de a acţiona în justiţie.

 

ARTICOLUL 4

Inviolabilitatea localurilor Autorităţii

 

Localurile Autorităţii sunt inviolabile.

 

ARTICOLUL 5

Facilităţile financiare acordate Autorităţii

 

1. Fără a fi supuse vreunui control, vreunei reglementări sau vreunui moratoriu de ordin financiar, Autoritatea poate în mod liber:

(a) să cumpere orice valute pe căile autorizate, să le deţină şi să dispună în relaţie cu acestea;

(b) să deţină fonduri, valori mobiliare, aur, metale preţioase sau devize de orice natură şi să aibă conturi în orice monedă;

(c) să transfere fondurile, valorile mobiliare, aurul sau devizele sale dintr-o ţară în alta sau în interiorul oricărei ţări şi să convertească orice devize deţinute de aceasta în orice altă monedă.

2. În exercitarea drepturilor care îi sunt acordate în conformitate cu paragraful 1 din prezentul articol, Autoritatea va ţine seama de orice sesizări formulate de guvernul oricăruia dintre membrii săi, în măsura în care consideră că poate da curs acestor sesizări fără a aduce atingere intereselor Autorităţii.

 

ARTICOLUL 6

Steagul şi emblema

 

Autoritatea are dreptul de a-şi arbora steagul şi emblema în localurile sale şi pe vehiculele utilizate în scopuri oficiale.

 

ARTICOLUL 7

Reprezentanţii membrilor Autorităţii

 

1. Reprezentanţii membrilor Autorităţii care participă la reuniunile convocate de Autoritate beneficiază, în timpul exercitării funcţiilor lor şi în cursul deplasărilor către şi la întoarcerea de la locul reuniunii, de următoarele privilegii şi imunităţi:

(a) imunitate de jurisdicţie, în ceea ce priveşte cuvintele rostite sau scrise şi toate acţiunile întreprinse de aceştia în exercitarea funcţiilor lor, cu excepţia cazului în care membrul pe care îl reprezintă aceştia renunţă în mod expres la această imunitate într-un anumit caz;

(b) imunitate de arestare sau detenţie şi aceleaşi imunităţi şi facilităţi în ceea ce priveşte bagajul personal ca şi cele acordate agenţilor diplomatici;

(c) inviolabilitatea tuturor actelor şi documentelor;

(d) dreptul de a utiliza coduri cifrate şi de a primi acte sau corespondenţă prin curier sau în valize sigilate:

(e) scutire, pentru ei şi pentru soţiile lor, de orice măsuri restrictive referitoare la imigraţie, de orice formalităţi de înregistrare a străinilor şi de orice obligaţii de serviciu naţional în statul pe care îl vizitează sau pe care îl tranzitează în exerciţiul funcţiilor lor;

(f) aceleaşi înlesniri cu privire la restricţiile de schimb precum cele acordate reprezentanţilor guvernelor străine de rang comparabil pe durata misiunilor oficiale temporare.

2. Pentru a asigura pentru reprezentanţii membrilor Autorităţii o deplină libertate de exprimare şi o independenţă completă în îndeplinirea sarcinilor lor, imunitatea de jurisdicţie în ceea ce priveşte toate acţiunile întreprinse de aceştia pentru îndeplinirea funcţiilor lor continuă să le fie acordată chiar dacă persoanele vizate nu mai sunt reprezentanţi ai membrilor Autorităţii.

3. În scopul oricărei forme de impozitare în funcţie de rezidenţă, perioadele în cursul cărora reprezentanţii membrilor Autorităţii care participă la reuniuni convocate de aceasta sunt prezenţi pe teritoriul unui membru al Autorităţii pentru îndeplinirea funcţiilor lor nu sunt considerate perioade de rezidenţă.

4. Privilegiile şi imunităţile sunt acordate reprezentanţilor membrilor Autorităţii nu pentru beneficiul personal al respectivilor reprezentanţi, ci pentru a asigura exercitarea independentă a funcţiilor lor în legătură cu Autoritatea. În consecinţă, orice membru al Autorităţii are dreptul şi îndatorirea de a ridica imunitatea reprezentantului său în toate cazurile în care, în opinia membrului Autorităţii, imunitatea ar împiedica mersul justiţiei şi când imunitatea poate fi ridicată fără a dăuna scopului pentru care a fost acordată.

5. Reprezentanţii membrilor Autorităţii sunt solicitaţi să aibă pentru vehiculele deţinute sau utilizate de aceştia o asigurare de responsabilitate civilă, conform legilor şi regulamentelor din statul în care este utilizat vehiculului.

6. Dispoziţiile de la paragrafele 1, 2 şi 3 nu sunt aplicabile între un reprezentant şi autorităţile membrului Autorităţii al cărui cetăţean este sau pe care el îl reprezintă sau l-a reprezentat.

 

ARTICOLUL 8

Funcţionarii

 

1. Secretatul general va determina categoriile de funcţionari cărora li se aplică dispoziţiile de la paragraful 2 din prezentul articol. Secretarul general prezintă aceste categorii Adunării. Ulterior, aceste categorii sunt comunicate guvernelor tuturor membrilor Autorităţii. Numele funcţionarilor incluse în aceste categorii sunt comunicate periodic guvernelor membrilor Autorităţii.

2. Indiferent de cetăţenie, funcţionarii Autorităţii:

(a) beneficiază de imunitate de jurisdicţie în ceea ce priveşte cuvintele vorbite sau scrise şi toate acţiunile întreprinse de aceştia în capacitatea lor oficială;

(b) beneficiază de imunitate de arestare sau detenţie în ceea ce priveşte acţiunile îndeplinite de aceştia în capacitatea lor oficială;

(c) beneficiază de scutire de impozite în ceea ce priveşte salariile şi emolumentele plătite sau orice altă plată efectuată de Autoritate;

(d) beneficiază de imunitate în ceea ce priveşte obligaţiile de efectuare a serviciului naţional cu condiţia ca, în relaţia cu statele ai căror cetăţeni sunt, o astfel de imunitate să fie limitată la funcţionarii Autorităţii ale căror nume au fost înregistrate, în virtutea sarcinilor lor, pe o listă stabilită de către secretarul general şi aprobată de către statul respectiv; în cazul în care alţi funcţionari ai Autorităţii ar fi chemaţi la serviciul naţional, statul respectiv va acorda, la cererea secretarului general, amânările temporare ale chemării acestor funcţionari care ar putea fi necesare pentru a evita întreruperea continuării activităţilor esenţiale;

(e) beneficiază de scutiri, pentru ei, soţii şi membrii de familie aflaţi în întreţinere, de orice măsuri restrictive referitoare la imigraţie şi de orice formalităţi de înregistrare a străinilor;

(f) beneficiază, cu privire la înlesnirile de schimb, de aceleaşi privilegii precum cele acordate funcţionarilor cu rang comparabil care fac parte din misiunile diplomatice acreditate pe lângă guvernele respective;

(g) au dreptul de a importa, cu scutire de taxe vamale, mobilierul şi efectele lor cu ocazia primei intrări în funcţie în statul respectiv;

(h) sunt scutiţi de la inspectarea bagajului personal, cu excepţia cazurilor când există motive serioase pentru a considera că bagajul conţine articole care nu sunt destinate uzului personal sau articole al căror import sau export este interzis prin lege sau controlat prin regulamente privind carantina ale statului respectiv şi în acest caz inspecţia este efectuată în prezenţa funcţionarului respectiv, şi în cazul bagajului oficial, în prezenţa secretarului general sau a reprezentantului autorizat al acestuia;

(i) beneficiază, în perioade de crize internaţionale, împreună cu soţiile şi membrii de familie aflaţi în întreţinere, de aceleaşi înlesniri de repatriere precum cele acordate agenţilor diplomatici.

3. Suplimentar faţă de privilegiile şi imunităţile specificate la paragraful 2, secretarul general şi orice funcţionar care acţionează în numele acestuia pe durata absenţei sale şi directorul general al întreprinderii, precum şi soţiile şi copiii lor minori se bucură de aceleaşi privilegii şi imunităţi, scutiri şi facilităţi precum cele acordate agenţilor diplomatici, în conformitate cu dreptul internaţional.

4. Privilegiile şi imunităţile sunt acordate funcţionarilor nu pentru beneficiul personal al respectivilor funcţionari, ci pentru a asigura exercitarea independentă a funcţiilor lor în legătură cu Autoritatea. Secretarul general are dreptul şi îndatorirea de a ridica imunitatea oricărui funcţionar în cazul în care, în opinia secretarului general, imunitatea ar împiedica mersul justiţiei şi când imunitatea poate fi ridicată fără a dăuna intereselor Autorităţii. În ceea ce îl priveşte pe secretarul general, Adunarea este cea care are dreptul de a renunţa la imunitate.

5. Autoritatea cooperează în orice moment cu autorităţile competente ale membrilor Autorităţii pentru a facilita administrarea corespunzătoare a justiţiei, pentru a asigura respectarea regulamentelor de poliţie şi pentru a preveni apariţia oricărui abuz la care ar putea da naştere privilegiile, imunităţile şi înlesnirile menţionate în prezentul articol.

6. Funcţionarii Autorităţii sunt solicitaţi să aibă pentru vehiculele deţinute sau utilizate de aceştia o asigurare de responsabilitate civilă, conform legilor şi regulamentelor din statul în care este utilizat vehiculul.

 

ARTICOLUL 9

Experţii în misiune pentru Autoritate

 

1. Experţii (alţii decât funcţionarii care intră sub incidenţa domeniului de aplicare a articolului 8) care efectuează misiuni pentru Autoritate se bucură pe durata misiunilor, inclusiv a timpului petrecut cu deplasările legate de misiuni, de privilegiile şi imunităţile necesare pentru exercitarea independentă a funcţiilor lor. Acestora le sunt acordate în special:

(a) imunitate de arestare sau detenţie şi faţă de sechestrarea bagajului personal;

(b) imunitate de orice jurisdicţie, în ceea ce priveşte cuvintele vorbite sau scrise şi actele efectuate de către aceştia în exercitarea funcţiilor lor Această imunitate continuă chiar dacă persoanele respective nu mai sunt angajate în misiuni pentru Autoritate;

(c) inviolabilitatea tuturor actelor şi documentelor;

(d) în scopurile comunicărilor lor cu Autoritatea, dreptul de a utiliza coduri cifrate şi de a primi documente sau corespondenţă prin curier sau în valize sigilate;

(e) scutire de impozite în ceea ce priveşte salariile şi emolumentele plătite sau orice altă plată efectuată de Autoritate. Această dispoziţie nu este aplicabilă între un expert şi membrul Autorităţii al cărui cetăţean este;

(f) aceleaşi înlesniri monetare sau cu privire la restricţiile de schimb precum cele acordate reprezentanţilor guvernelor străine pe durata misiunilor oficiale temporare.

2. Privilegiile şi imunităţile sunt acordate experţilor nu pentru beneficiul personal al respectivilor experţi, ci pentru a asigura exercitarea independentă a funcţiilor lor în legătură cu Autoritatea. Secretarul general are dreptul şi îndatorirea de a ridica imunitatea oricărui expert în cazul în care, în opinia secretarului general, imunitatea ar împiedica mersul justiţiei şi când imunitatea poate fi ridicată fără a dăuna intereselor Autorităţii.

 

ARTICOLUL 10

Respectarea legilor şi a regulamentelor

 

Fără a aduce atingere privilegiilor şi imunităţilor lor, persoanele menţionate la articolele 7, 8 şi 9 au datoria de a respecta legile şi regulamentele membrului Autorităţii pe al cărui teritoriu se află în serviciul Autorităţii sau al cărui teritoriu îl tranzitează pentru astfel de activităţi. Acestea au, de asemenea, datoria de a nu interveni în afacerile interne ale respectivului membru.

 

ARTICOLUL 11

Permisele de liberă trecere şi vize

 

1. Fără a aduce atingere posibilităţii ca Autoritatea să emită propriile documente de călătorie, statele părţi la Protocol recunosc şi acceptă permisele de liberă trecere ale Organizaţiei Naţiunilor Unite emise funcţionarilor Autorităţii.

2. Cererile de viză (dacă este cazul) ale funcţionarilor Autorităţii trebuie examinate în cel mai scurt timp posibil. Cererile de viză (dacă este cazul) ale funcţionarilor Autorităţii care dispun de un permis de liberă trecere al Organizaţiei Naţiunilor Unite trebuie însoţite de un document care confirmă că aceştia călătoresc în interesul oficial al Autorităţii.

 

ARTICOLUL 12

Relaţia dintre Acordul de sediu şi Protocol

 

Dispoziţiile prezentului protocol sunt complementare dispoziţiilor Acordului de sediu. În măsura în care o dispoziţie din prezentul protocol şi o dispoziţie din Acord dispun asupra aceluiaşi obiect, cele două dispoziţii sunt considerate, dacă este posibil, complementare, astfel ca ambele dispoziţii să fie aplicabile şi niciuna dintre acestea să nu restrângă efectul celeilalte; cu toate acestea, în caz de conflict de interese, dispoziţiile Acordului prevalează.

 

ARTICOLUL 13

Acord suplimentar

 

Prezentul protocol nu limitează şi nu prejudiciază cu nimic privilegiile şi imunităţile care au fost sau care pot fi acordate ulterior Autorităţii de către orice membru al Autorităţii în temeiul locaţiei sediului sau centrelor ori birourilor regionale ale Autorităţii pe teritoriul respectivului membru. Prezentul protocol nu împiedică încheierea de acorduri suplimentare între Autoritate şi orice membru al Autorităţii.

 

ARTICOLUL 14

Soluţionarea diferendelor

 

1. În legătură cu punerea în aplicare a privilegiilor şi imunităţilor acordate în temeiul prezentului protocol, Autoritatea adoptă dispoziţii adecvate pentru soluţionarea satisfăcătoare a:

(a) diferendelor de drept privat la care Autoritatea este parte;

(b) diferendelor care implică orice funcţionar ai Autorităţii sau orice expert în misiune pentru Autoritate care, graţie poziţiei sale oficiale, se bucură de imunitate, în cazul în care secretarul general nu a renunţat la această imunitate.

2. Orice diferend între Autoritate şi un membru al Autorităţii privind interpretarea sau aplicarea prezentului protocol care nu este soluţionat prin consultare, negociere sau printr-un alt mod convenit de soluţionare a diferendelor în termen de 3 luni de la formularea unei cereri de către una dintre părţile la diferend, la cererea oricăreia dintre părţi, este deferit unui colegiu de 3 arbitri a cărui hotărâre este definitivă şi obligatorie:

(a) unul va fi desemnat de secretarul general, unul va fi desemnat de cealaltă parte implicată în diferend şi cel de-al treilea, care va fi preşedintele colegiului, va fi ales de primii doi arbitri;

(b) dacă oricare dintre părţi nu desemnează un arbitru în termen de două luni de la desemnarea unui arbitru de către cealaltă parte, preşedintele Tribunalului Internaţional pentru Dreptul Mării procedă la respectiva desemnare. În cazul în care primii doi arbitri nu sunt de acord cu desemnarea celui de-al treilea arbitru în termen de trei luni de la desemnarea primilor doi arbitri, cel de al treilea arbitru este ales de preşedintele Tribunalului Internaţional pentru Dreptul Mării la cererea Secretarului general sau a celeilalte părţi implicate în diferend.

 

ARTICOLUL 15

Semnătura

 

Prezentul protocol va fi deschis spre semnare tuturor membrilor Autorităţii la sediul Autorităţii Internaţionale privind Spaţiile Submarine din Kingston, Jamaica, între 17 şi 28 august 1998, şi, ulterior, până la 16 august 2000, la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite din New York.

 

ARTICOLUL 16

Ratificarea

 

Prezentul protocol este supus ratificării, aprobării sau acceptării. Instrumentele de ratificare, aprobare sau acceptare vor fi depuse la secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

 

ARTICOLUL 17

Aderarea

 

Prezentul protocol va rămâne deschis pentru aderare tuturor membrilor Autorităţii. Instrumentele de aderare vor fi depuse la secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

 

ARTICOLUL 18

Intrarea în vigoare

 

1. Protocolul va intra în vigoare în a treizecea zi de la data depunerii celui de-al zecelea instrument de ratificare, aprobare, acceptare sau aderare.

2. Pentru fiecare membru al Autorităţii care ratifică, aprobă sau acceptă prezentul protocol sau aderă la acesta după depunerea celui de-al zecelea instrument de ratificare, aprobare, acceptare sau aderare, prezentul protocol intră în vigoare în cea de-a treizecea zi după depunerea instrumentului de ratificare, aprobare, acceptare sau aderare.

 

ARTICOLUL 19

Aplicarea provizorie

 

Un stat care intenţionează să ratifice, să aprobe, să accepte sau să adere la prezentul protocol poate, în orice moment, să notifice depozitarul că va aplica cu titlu provizoriu prezentului protocol pe o perioadă care nu poate depăşi doi ani.

 

ARTICOLUL 20

Denunţarea

 

1. Orice stat parte poate denunţa prezentul protocol, prin notificare scrisă adresată secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Denunţarea produce efecte în termen de un an de la data primirii notificării, cu excepţia cazului în care notificarea specifică o dată ulterioară.

2. Denunţarea nu va afecta în niciun fel obligaţia oricărui stat parte de a îndeplini obligaţiile incluse în prezentul protocol care îi revin respectivului stat în temeiul dreptului internaţional, independent de prezentul protocol.

 

ARTICOLUL 21

Depozitarul

 

Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite este depozitarul prezentului protocol.

 

ARTICOLUL 22

Textele autentice

 

Textele în limbile arabă, chineză, engleză, franceză, rusă şi spaniolă ale prezentului protocol sunt egal autentice.

Drept care, subsemnaţii plenipotenţiari, pe deplin autorizaţi în acest scop, au semnat prezentul protocol.

Deschis pentru semnare la Kingston, între 17 şi 28 august 1998, într-un singur original, în limbile arabă, chineză, engleză, franceză, rusă şi spaniolă.

 

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind promulgarea Legii pentru aderarea României la Protocolul referitor la privilegiile şi imunităţile Autorităţii Internaţionale privind Spaţiile Submarine, adoptat la Kingston la 27 martie 1998, care a intrat în vigoare la 31 mai 2003

 

În temeiul prevederilor art. 77 alin. (1) şi ale art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată,

 

Preşedintele României decretează.

 

Articol unic. - Se promulgă Legea pentru aderarea României la Protocolul referitor la privilegiile şi imunităţile Autorităţii Internaţionale privind Spaţiile Submarine, adoptat la Kingston la 27 martie 1998, care a intrat în vigoare la 31 mai 2003, şi se dispune publicarea acestei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

Bucureşti, 29 martie 2018.

Nr. 328.

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE

 

ORDIN

pentru aprobarea Regulamentului privind descrierea, compunerea şi portul, pe timp de pace, al uniformelor militare ale personalului din Ministerul Apărării Naţionale

 

Pentru aplicarea prevederilor art. 2 alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1994 privind drepturile de echipament şi materiale de resortul echipamentului, în timp de pace, ale personalului din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 143/1994, cu modificările ulterioare,

în temeiul prevederilor art. 40 alin. (1) din Legea nr. 346/2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale, republicată,

ministrul apărării naţionale emite prezentul ordin.

Art. 1. - Se aprobă Regulamentul privind descrierea, compunerea şi portul, pe timp de pace, al uniformelor militare ale personalului din Ministerul Apărării Naţionale, prevăzut în anexa*) care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 2. - La data intrării în vigoare a prezentului ordin se abrogă:

a) Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M.72/2012 pentru aprobarea Regulamentului privind descrierea, compunerea şi portul pe timp de pace al uniformelor militare ale personalului din Ministerul Apărării Naţionale, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 497 din 19 iulie 2012, cu modificările şi completările ulterioare;

b) art. 2 din Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M.124/2014 privind echiparea grefierilor civili de la instanţele militare, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 876 din 3 decembrie 2014.

Art. 3. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul apărării naţionale,

Mihai Viorel Fifor

 

Bucureşti, 5 martie 2018.

Nr. M.38.


*) Anexa sa publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 bis, care se poate achiziţiona de la Centrul pentru relaţii cu publicul al Regiei Autonome „Monitorul Oficial”, Bucureşti, şos. Panduri nr. 1.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ

 

DECIZIA Nr. 2

din 8 februarie 2018

 

Dosar nr. 3.328/1/2017

 

Mirela Sorina Popescu - preşedintele cu delegaţie al Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Silvia Cerbu - judecător la Secţia penală

Constantin Epure - judecător la Secţia penală

Daniel Grădinaru - judecător la Secţia penală

Ionuţ Mihai Matei - judecător la Secţia penală

Ioana Alina Mie - judecător la Secţia penală

Săndel Lucian Macavei - judecător la Secţia penală

Simona Daniela Encean - judecătoria Secţia penală

Ştefan Pistol - judecător la Secţia penală

 

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală, prin încheierea de şedinţă din data de 7 noiembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 5.190/108/2017/a1, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarelor chestiuni de drept:

„1) dacă judecătorul de cameră preliminară poate verifica legalitatea încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi a dispus prelungirea măsurii de supraveghere tehnică;

2) dacă prelungirea supravegherii tehnice poate fi dispusă după expirarea mandatului de supraveghere tehnică emis iniţial.”

Completul competent să judece sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 3.328/1/2017/HP/P este legal constituit conform dispoziţiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 275 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa de judecată a fost prezidată de către preşedintele cu delegaţie al Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.

Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna Silvia Cerbu, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată a participat doamna Claudia Nicoleta Nedelea, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna Marinela Mincă, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 3.328/1/2017 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că, drept urmare a solicitărilor formulate în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, la dosarul cauzei au fost depuse puncte de vedere asupra problemelor de drept deduse dezlegării de către curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Bucureşti, Braşov, Cluj,

Constanţa, Craiova, Galaţi, laşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara, precum şi de către Direcţia legislaţie, studii şi documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La data de 18 ianuarie 2018 a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor care a fost comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, care nu au transmis puncte de vedere privind chestiunile de drept supuse dezlegării.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a depus la data de 10 ianuarie 2018 Adresa nr. 3.011/C/3.112/111-5/2017 prin care s-a adus la cunoştinţă că în cadrul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar penal al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând problemele de drept supuse dezlegării în prezenta cauză. De asemenea, la aceeaşi dată, au fost depuse la dosarul cauzei concluzii scrise formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, constatând că nu sunt cereri de formulat sau excepţii de invocat, a solicitat doamnei procuror Marinela Mincă să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problemele de drept supuse dezbaterii.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, a apreciat că sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara este inadmisibilă, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul procedură penală. În raport cu cerinţele de admisibilitate impuse de art. 475 din Codul de procedură penală, a considerat însă că este îndeplinită condiţia formulării sesizării de un complet de judecată, în legătură cu o judecată aflată în curs şi în ultimă instanţă. A arătat că înţelege să facă această precizare, întrucât chiar dacă sesizarea a fost formulată de un judecător de cameră preliminară, această chestiune a fost deja tranşată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (atât înainte, cât şi după publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 270 din 10 mai 2016), dar şi de opiniile doctrinare exprimate în materie, care confirmă admisibilitatea unor sesizări formulate de judecătorul de drepturi şi libertăţi ori de judecătorul de cameră preliminară.

Aşadar, chiar dacă Curtea Constituţională a menţionat în decizia amintită că prin introducerea de către legiuitor a menţiunii „în cursul judecăţii” în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală denotă intenţia acestuia de a exclude judecătorul de drepturi şi libertăţi şi judecătorul de cameră preliminară din sfera titularilor cererii referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile, în respectiva decizie s-a făcut o caracterizare generală a art. 475 din Codul de procedură penală.

Însă, cu toate acestea, procurorul a arătat că nu este îndeplinită condiţia existenţei unei veritabile chestiuni de drept care să impună dezlegarea ei pe calea unei hotărâri prealabile, în acest sens, a făcut referire la Decizia nr. 244/2017 pronunţată de Curtea Constituţională, în care s-a reţinut că „în cadrul procesului penal”, posibilitatea contestării legalităţii măsurii supravegherii tehnice este circumstanţială de legiuitor numai în ceea ce priveşte persoana inculpatului, în cadrul procedurii de cameră preliminară, după trimiterea în judecată (ipoteză care se regăseşte în această cauză) sau în cadrul procedurii de cameră preliminară atunci când se soluţionează plângerea împotriva soluţiei de clasare, dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală.

Prin urmare, interpretarea dată de Curtea Constituţională este clară, lipsită de echivoc, iar acest considerent are forţă juridică obligatorie erga omnes întrucât susţine dispozitivul unei decizii de admitere a unei excepţii de neconstituţionalitate.

Chiar dacă s-ar accepta premisa că dispoziţiile legale ce fac obiectul prezentei sesizări, art. 144, art. 342 şi următoarele din Codul de procedură penală, ar putea părea echivoce, trebuie observat contextul jurisprudenţial şi doctrinar cu privire la această chestiune, care a conturat în mod evident, cu claritate, modalitatea corectă de aplicare a dispoziţiilor legale în discuţie.

Mai mult, posibilitatea existenţei unui control a posteriori asupra încheierii definitive prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă cu privire la măsurile de supraveghere tehnică a fost recunoscută în mod constant şi de doctrina referitoare la noul Cod de procedură penală, context în care încheierile prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi a încuviinţat supravegherea tehnică pot face obiectul unui control a posteriori de către judecătorul de cameră preliminară.

Aşadar, procurorul a apreciat că dispoziţiile legale ce fac obiectul sesizării nu sunt de natură să creeze suspiciuni cu privire la modalitatea lor de interpretare şi aplicare astfel încât să justifice un asemenea demers al instanţei supreme, cu consecinţa pronunţării unei hotărâri prealabile.

De asemenea, procurorul a arătat că nici în ceea ce priveşte al doilea aspect al chestiunii de drept (a două întrebare) nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, întrucât norma juridică susceptibilă de a fi interpretată (art. 144 din Codul de procedură penală) este suficient de clară şi nu are aptitudinea de a da naştere la dificultăţi de interpretare, având în vedere că, în mod evident, pentru a prelungi măsura supravegherii tehnice, este necesar ca măsura să nu fi expirat, iar mandatul anterior să nu îşi fi încetat efectele.

Aşadar, în condiţiile în care mandatul anterior şi-a încetat efectele, există numai posibilitatea solicitării emiterii unui nou mandat de supraveghere tehnică şi numai dacă nu a fost atinsă durata maximă prevăzută de art. 144 alin. (3) din Codul de procedură penală a măsurii de supraveghere tehnică. Prin urmare, într-o asemenea ipoteză, nu este posibilă prelungirea şi nici reînnoirea mandatului de supraveghere tehnică, instituţie Specifică Codului de procedură penală anterior şi care nu a mai fost preluată în actualul Cod de procedură penală.

Totodată, reprezentantul Ministerului Public a mai menţionat că trebuie să se facă distincţie între actele procedurale şi actele procesuale şi, chiar dacă într-o astfel de ipoteză actul procedural, care în speţă este mandatul de supraveghere tehnică, ar avea oarecare vicii, nu trebuie pierdut din vedere actul procesual, respectiv dispoziţia instanţei concretizată în încheierea de a se efectua o astfel de măsură.

Aşadar, procurorul a considerat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării, prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, privind existenţa unei chestiuni de drept care să impună dezlegarea pe calea unei hotărâri prealabile, întrucât, pe de o parte, această întrebare îşi găseşte dezlegarea în Decizia nr. 244/2017 a Curţii Constituţionale, iar pe de altă parte, normele juridice menţionate nu dau naştere unor interpretări greşite.

În concluzie, a solicitat respingerea sesizării Curţii de Apel Timişoara, ca inadmisibilă.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin încheierea de şedinţă din data de 7 noiembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 5.190/108/2017/a1, Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală a solicitat pronunţarea de către înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarelor chestiuni de drept:

„1) dacă judecătorul de cameră preliminară poate verifica legalitatea încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi a dispus prelungirea măsurii de supraveghere tehnică;

2) dacă prelungirea supravegherii tehnice poate fi dispusă după expirarea mandatului de supraveghere tehnică emis iniţia f

II. Expunerea succintă a cauzei

Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală a fost sesizată să examineze contestaţia declarată de inculpatul T.C. împotriva încheierii penale nr. 175 din 2.10.2017 pronunţate de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Arad în Dosarul nr. 5.190/108/2017/a1, având ca obiect verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii rechizitoriului, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală.

Tribunalul Arad a fost sesizat cu rechizitoriul din data de 17.08.2017 emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, în Dosarul nr. 239/P/2016, prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului T.C. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de trafic de influenţă în formă continuată prevăzute de art. 291 alin. (1) din Codul penal, raportat la art. 6 şi art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal; abuz în serviciu în formă continuată prevăzut de art. 297 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal; divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice prevăzută de art. 304 alin. (1) din Codul penal; divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice în formă continuată prevăzută de art. 304 alin. (2) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal.

Sub aspectul situaţiei de fapt, în actul de sesizare s-a reţinut, în esenţă, că inculpatul, în calitate de agent-şef adjunct de poliţie în cadrul IPJ Arad - Serviciul Rutier Drumuri Naţionale şi Europene proceda într-o maniera specifică, existând o practică a acestuia ca în momentul în care oprea în trafic anumiţi conducători auto să stabilească legături de prietenie cu aceştia, asigurându-le ulterior protecţia, intervenind pe lângă diverşi colegi pentru ca aceştia să nu îşi îndeplinească corespunzător atribuţiile de serviciu vizavi de persoanele protejate, în schimbul unor foloase sau servicii pe care inculpatul le solicita sau primea, în funcţie de specificul muncii fiecăruia.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, iar în procedura de cameră preliminară inculpatul a invocat nelegalitatea actului de sesizare a instanţei, precum şi nelegalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală în cauza ce a făcut obiectul Dosarului nr. 239/P/2016 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad.

Prin încheierea penală nr. 175 din 2.10.2017 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Arad în Dosarul nr. 5.190/108/2017/a1, în baza art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, au fost respinse cererile şi excepţiile cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, formulate de inculpatul T.C.

În baza art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, s-a constatat legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală în Dosarul nr. 239/P/2016 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad.

Totodată, s-a dispus începerea judecăţii cauzei având ca obiect acţiunea penală pusă în mişcare împotriva inculpatului T.C., trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 291 alin. (1) din Codul penal, raportat la art. 6 şi 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal; art. 297 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 din Codul penal; art. 304 alin. (1) din Codul penal şi art. 304 alin. (2) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal.

Împotriva acestei încheieri a declarat contestaţie inculpatul T.C., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală.

Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală, învestit cu soluţionarea contestaţiei formulate de inculpat, a reţinut că în procedura de cameră preliminară desfăşurată în faţa judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Arad inculpatul a solicitat, printre altele, excluderea tuturor probelor obţinute ca urmare a punerii în executare, începând cu data de 23.06.2016, a Mandatului de supraveghere tehnică nr. 22/UP (inclusiv a proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate), pe motiv că au fost obţinute nelegal,

În motivarea acestei solicitări de excludere a probelor obţinute nelegal, inculpatul a invocat faptul că prin încheierea nr. 39, pronunţată la data de 26 aprilie 2016 de către judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Arad s-a dispus admiterea cererii formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad şi încuviinţarea supravegherii tehnice în ceea ce îl priveşte, pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 26.04.2016, ora 12,00, până la data de 25.05.2016, ora 12,00, fiind emis Mandatul de supraveghere tehnică nr. 22/UP. De asemenea a arătat că autorizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi expira la data de 25.05.2016, iar în lipsa unei solicitări de prelungire a acestui mandat formulate anterior expirării măsurii, mandatul de supraveghere tehnică a încetat, de drept, în aceeaşi zi (25.05.2016). Însă, în cauză, deşi Mandatul de supraveghere tehnică nr. 22/UP a încetat la data de 25.05.2016, în mod nelegal, la data de 22.06.2016, procurorul de caz a întocmit un referat prin care a solicitat judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Arad prelungirea Mandatului de supraveghere tehnică nr. 22/UP, solicitare ce a fost admisă prin încheierea nr. 62 pronunţată la data de 22.06,2016, dispunându-se prelungirea Mandatului de supraveghere tehnică nr. 22/UP pentru încă o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 23.06.2016 până în data de 22.07.2016.

Având în vedere aspectele anterior menţionate, inculpatul a susţinut că prelungirea mandatului de supraveghere tehnică nr. 22/UP s-a efectuat în mod nelegal, motiv pentru care a solicitat excluderea tuturor probelor obţinute ca urmare a punerii în executare, pentru a două oară, a acestui mandat (inclusiv a proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate), fiind obţinute în mod nelegal, ipoteză în care sunt incidente dispoziţiile art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală referitoare la excluderea probelor.

În cauză, pentru argumentele expuse în încheierea nr. 175 din data de 2 octombrie 2017, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Arad a respins, printre altele, cererea inculpatului de excludere a probelor obţinute ca urmare a punerii în executare, începând cu data de 23.06.2016, a Mandatului de supraveghere tehnică nr. 22/UP (inclusiv a proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate).

În cadrul contestaţiei formulate împotriva acestei încheieri, inculpatul T.C. a reiterat cererile şi excepţiile invocate în faţa judecătorului de cameră preliminară de la Tribunalul Arad, inclusiv solicitarea de excludere a probelor obţinute ca urmare a punerii în executare, începând cu data de 23.06.2016, a Mandatului de supraveghere tehnică nr. 22/UP (inclusiv a proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate).

Astfel, faţă de situaţia de fapt expusă mai sus, la termenul din 7.11.2017 judecătorul de cameră preliminară învestit cu soluţionarea contestaţiei formulate de inculpat, din oficiu, a pus în discuţie necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea art. 342 raportat la art. 144 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală.

III. Punctul de vedere al procurorului şi al părţii asupra chestiunii de drept sesizate

Punctul de vedere al reprezentantului Ministerului Public a fost în sensul că se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, fiind întrunite cerinţele de admisibilitate prevăzute de legea procesual penală, însă nu a formulat un punct de vedere cu privire la chestiunile de drept care fac obiectul sesizării.

Inculpatul T.C., prin apărător ales, a apreciat că se impune sesizarea instanţei supreme, fiind întrunite cerinţele de admisibilitate prevăzute de lege, iar pe fondul chestiunilor a făcut trimitere la criticile pe care le-a expus în faţa judecătorului de cameră preliminară.

IV. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând admisibilitatea sesizării din perspectiva dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară al Curţii de Apel Timişoara a menţionat că necesitatea sesizării a fost invocată în faţa judecătorului de cameră preliminară învestit cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă (în contestaţie), iar obiectul sesizării vizează o chestiune de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective.

S-a mai menţionat că, referitor la această a două cerinţă (legătura dintre chestiunea supusă dezlegării şi fondul acţiunii penale), trebuie făcută următoarea subliniere: configuraţia actuală a Codului de procedură penală determină o partajare a competenţei funcţionale de verificare a materialului probator între judecătorul de cameră preliminară (singurul ce are competenţa de a verifica legalitatea materialului probator administrat în faza de urmărire penală) şi instanţa de judecată (ce are atribuţia exclusivă de a analiza fiabilitatea probelor, respectiv pertinenţa, concludenta şi utilitatea acestora); prin urmare, odată ce s-a depăşit faza camerei preliminare nu se mai poate pune în discuţie, în faţa instanţei de judecată, legalitatea probelor administrate în faza de urmărire penală; în cazul de faţă, probele esenţiale pe care se întemeiază acuzaţiile, probe a căror legalitate a fost contestată, constau în înregistrări ale unor convorbiri telefonice, iar păstrarea sau excluderea lor din materialul probator are directe şi previzibile implicaţii asupra modului de soluţionare a acţiunii penale.

În consecinţă, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că, deşi se solicită lămurirea unor chestiuni de drept referitoare la norme de drept procesual, răspunsul la problema de drept se răsfrânge asupra modului de soluţionare pe fond a acţiunii penale.

Prin urmare, în condiţiile în care chestiunile de drept nu au primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu fac, în prezent, obiectul unui recurs în interesul legii, s-au constatat îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.

În ceea ce priveşte punctul de vedere al completului de judecată, în încheierea de sesizare s-au arătat următoarele:

S-a menţionat că în legătură cu prima chestiune sesizată, se reţine că, potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, „Obiectul procedurii camerei preliminare li constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală”.

În conformitate cu dispoziţiile art. 144 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, având denumirea marginală „Prelungirea măsurii supravegherii tehnice”:

„(1) Măsura supravegherii tehnice poate fi prelungită, pentru motive temeinic justificate, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, la cererea motivată a procurorului, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 139, flecare prelungire neputând depăşi 30 de zile.

(2) Judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin încheiere care nu este supusă căilor de atac. Întocmirea minutei este obligatorie”.

S-a precizat de către judecător că, aparent, din formularea imperativă a art. 144 alin. (2) din Codul de procedură penală, coroborată cu lipsa unei menţiuni explicite în cuprinsul art. 342 din Codul de procedură penală a posibilităţii cenzurării încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra unor procedee probatorii, ar rezulta că judecătorul de cameră preliminară nu poate verifica legalitatea încheierilor amintite.

Însă, în doctrină şi practica judecătorească, pornindu-se de la spiritul reglementării fazei camerei preliminare, a fost exprimat un punct de vedere contrar, considerându-se că fac obiect al controlului în camera preliminară şi actele judecătorului de drepturi şi libertăţi prin care s-au dispus măsuri legate de probele pe care se întemeiază acuzaţia (a se vedea în acest sens Codul de procedură penală: Comentariu pe articole: art. 1-603, coordonator: M. Udroiu, Ediţia a 2-a, rev., Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2017, p 342-343; pct. 12 din Minuta întâlnirii reprezentanţilor C.S.M. cu preşedinţii secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel, Sibiu, 24-25 septembrie 2015).

În opinia judecătorului de cameră preliminară, verificarea legalităţii administrării probelor nu poate fi limitată doar la actele îndeplinite de organele de urmărire penală cât timp textul de lege incident (art. 342 din Codul de procedură penală) nu prevede o astfel de restrângere a obiectului verificării camerei preliminare. În plus, trebuie subliniat că cenzura vizează exclusiv aspecte de legalitate - prin urmare, în camera preliminară nu s-ar putea pune în discuţie aprecierea judecătorului de drepturi şi libertăţi cu privire la cerinţele de fond ale prelungirii supravegherii - prevăzute de art. 139 din Codul de procedură penală.

În privinţa celei de-a două chestiuni sesizate, s-a arătat că din analiza comparativă a dispoziţiilor art. 911 alin. 4 din vechiul Cod de procedură penală, care stipula expres că „autorizaţia (de interceptare) poate fi reînnoită înainte sau după expirarea celei anterioare ...” cu prevederile art. 144 alin. (1) din actualul Cod de procedură penală - care se referă explicit la prelungirea măsurii supravegherii (cuvânt ce exprimă continuitatea în timp a măsurii dispuse iniţial) rezultă că răspunsul la această chestiune nu poate fi decât unul negativ; prin urmare, prelungirea trebuie dispusă înainte de expirarea termenului iniţial.

În consecinţă, judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Timişoara a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie *- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea art. 342 raportat la art. 144 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, pentru a se stabili:

1) dacă judecătorul de cameră preliminară poate verifica legalitatea încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi a dispus prelungirea măsurii de supraveghere tehnică;

2) dacă prelungirea supravegherii tehnice poate fi dispusă după expirarea mandatului de supraveghere tehnică emis iniţial.

V. Punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, studii şi documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Direcţia de specialitate din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi-a exprimat punctul de vedere în sensul că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, formulată în Dosarul nr. 3.328/1/2017, este inadmisibilă.

Astfel, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, privind prima întrebare, nu îndeplineşte condiţia de admisibilitate privind existenţa unei veritabile chestiuni de drept, conturată în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. În acest sens au fost expuse următoarele :

- în considerentele Deciziei nr. 15/2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. nr. 550 din 21 iulie 2016), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a constatat că, deşi în cuprinsul dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală nu se menţionează expres, cu ocazia verificării admisibilităţii sesizării trebuie analizată şi existenţa unei veritabile chestiuni de drept, care să facă necesară o rezolvare de principiu prin pronunţarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

- în considerentele Deciziei nr. 19/2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 1 noiembrie 2016), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, reiterând jurisprudenţa sa, a subliniat că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie efectuată doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar putea da naştere mai multor soluţii. Interpretarea urmăreşte cunoaşterea înţelesului exact al normei, clarificarea sensului şi scopului acesteia, aşa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate. De asemenea, în considerentele acestei decizii, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut că, în cauză, o simplă lectură a textelor legale a căror interpretare se solicită este suficientă pentru a înţelege voinţa legiuitorului, o intervenţie din partea instanţei supreme nefiind necesară.

În lumina jurisprudenţei Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a arătat că verificarea legalităţii supravegherii tehnice în procedura camerei preliminare nu generează existenţa unei veritabile chestiuni de drept, în raport cu considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 244/2017 şi cu dispoziţiile art. 102, art. 342 şi următoarele din Codul de procedură penală.

Astfel, în considerentele Deciziei nr. 244/2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 6 iulie 2017), Curtea Constituţională a reţinut că, în cadrul procesului penal, posibilitatea contestării legalităţii măsurii supravegherii tehnice este circumstanţiată de legiuitor numai în ceea ce priveşte persoana inculpatului în cadrul procedurii de cameră preliminară, după trimiterea în judecată, precum şi în cadrul procedurii de cameră preliminară atunci când se soluţionează plângerea împotriva soluţiei de clasare, dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală. Astfel, Curtea constată că reglementarea expresă a modalităţii de contestare a legalităţii măsurii supravegherii tehnice determină excluderea celorlalte persoane, care nu au nicio calitate în dosarul penal sau au calitatea de suspect, de la posibilitatea accederii la o instanţă de judecată care să poată analiza acest aspect Aşadar, verificarea legalităţii supravegherii tehnice în procedura camerei preliminare se realizează, conform art. 342 şi următoarele din Codul de procedură penală, în contextul verificării legalităţii administrării probelor, operaţiune care poate conduce la excluderea probelor, în condiţiile art. 102 din Codul de procedură penală.

Din perspectiva neîndeplinirii condiţiei privind existenţa unei legături de dependenţă între lămurirea chestiunii de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei, reglementată în dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală (a două întrebare): Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, privind a două întrebare, nu îndeplineşte condiţia de admisibilitate prevăzută în art. 475 din Codul de procedură penală, referitoare la existenţa unei legături de dependenţă între lămurirea chestiunii de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei, configurată în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

VI. Punctul de vedere al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia judiciară, prin concluziile formulate, a apreciat că nu este îndeplinită condiţia existenţei unei chestiuni de drept care să impună dezlegarea pe calea unei hotărâri prealabile.

Astfel, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 244/2017 (Monitorul Oficial al României, Partea i, nr. 529 din 6 iulie 2017; paragraful 66) a reţinut că „în cadrul procesului penal” posibilitatea contestării legalităţii măsurii supravegherii tehnice este circumstanţiată de legiuitor numai în ceea ce priveşte persoana inculpatului, în cadrul procedurii de cameră preliminară, după trimiterea în judecată (chiar ipoteza cauzei în care a fost formulată sesizarea - n.n.), precum şi în cadrul procedurii de cameră preliminară atunci când se soluţionează plângerea împotriva soluţiei de clasare, dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală.”

Chiar dacă dispoziţiile legale care configurează chestiunea de drept (art. 144, art. 342 şi următoarele din Codul de procedură penală) ar putea părea echivoce (cel puţin cu privire la prima întrebare), contextul jurisprudenţial şi doctrinar cu privire la această chestiune a conturat în mod evident, cu claritate, modalitatea corectă de aplicare a dispoziţiilor legale în discuţie.

S-a arătat că acest considerent are forţă juridică obligatorie erga omnes întrucât susţine dispozitivul deciziei menţionate, de admitere a unei excepţii de neconstituţionalitate (considerentul reprezintă unul dintre argumentele care fundamentează concluzia neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale care exclud persoanele care nu au nicio calitate în dosarul penal sau au calitatea de suspect de la contestarea a posteriori a legalităţii măsurii supravegherii tehnice).

De asemenea, s-a menţionat că se impune a fi remarcat şi faptul că, inclusiv sub imperiul legislaţiei anterioare (care nu prevedea nicio cale de atac împotriva încheierii de autorizare a interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video), doctrina 1 a recunoscut posibilitatea unui control a posteriori şi cu privire la acest tip de hotărâri: „Aflându-ne în faţa unei hotărâri judecătoreşti nesusceptibile de vreo cale de atac, încheierea emisă (...)îşi va produce efectele ca şi cum ar fi pe deplin legală, dar şi temeinică. (...) Evident că, în cele din urmă, instanţa va avea libertatea să aprecieze (...) pertinenţa şi utilitatea informaţiilor ce izvorăsc din folosirea procedeului respectiv desfăşurat în baza actului judiciar menţionat.”

Concluzia existenţei unui control a posteriori asupra încheierii definitive prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă cu privire la măsurile de supraveghere tehnică a fost recunoscută în mod constant şi de doctrina referitoare la noul Cod de procedură penală: „intră în competenţa judecătorului de cameră preliminară analiza legalităţii încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi a încuviinţat supravegherea tehnică, respectiv a mijloacelor de probă obţinute în urma procedeului probatoriu încuviinţat (de pildă, se poate constata nulitatea procedeului probatoriu încuviinţat de un judecător de drepturi şi libertăţi cu încălcarea normelor de competenţă materială sau personală)2; „Încheierea judecătorului nu este supusă niciunei căi de atac, fiind însă posibilă analizarea legalităţii acesteia în cazul în care se solicită excluderea probelor nelegal administrate.”3; „Legalitatea acestei încheieri va fi supusă analizei abia în cadrul procedurii de cameră preliminară.”4; (...) fac obiect al controlului în camera preliminară şi actele judecătorului de drepturi şi libertăţi prin care s-au dispus măsuri legate de probele pe care se întemeiază acuzaţia.”5

S-a mai arătat că aceeaşi concluzie este regăsită şi în jurisprudenţă 6, totodată, fiind împărtăşită de practicieni. 7


1 M.V. Tudoran, Consideraţii referitoare la nerespectarea dispoziţiilor legale privind autorizarea interceptării fi înregistrării de sunete fi imagini în Dreptul nr. 12/2010, p. 237. 238.

2 M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, ediţia 2, Editura C. H. Beck, 2015, p. 356.

3 M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Partea specială, Editura C. H. Beck, 2010, p. 131.

4 S. Grădinara, Supravegherea tehnică în Noul Cod de procedură penală, Editura C. H. Beck, 2014, p. 55.

5 I. Kuglay în M. Udroiu (coordonator), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, Editura C. H. Beck, 2015, p. 909; în acelaşi sens, C. Voicu, D. Atasiei, T. Manea în N. Voiondu (coordonator ştiinţific); A. S. Uzlău (autor coordonator), Codul de procedură comentat, op. cit, p. 1009-1010.

6 Încheierea din 23 octombrie 2014 a judecătorului de cameră preliminară de la Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, definitivă prin încheierea nr. 3.147 din 12 decembrie 2014 a judecătorului de cameră preliminară, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, în ceea ce priveşte posibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a cenzura actele judecătorului de drepturi şi libertăţi şi de a exclude probe administrate în baza hotărârii acestuia.

7 Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel, Sibiu, 24-25 septembrie 2015, p. 14; www.inm-lex.ro.

 

Într-un asemenea context doctrinar şi jurisprudenţial, precum cel anterior expus, s-a arătat că nu mai există nicio îndoială rezonabilă cu privire la soluţia chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, motiv pentru care nici intervenţia instanţei supreme, în procedura prevăzută de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, nu îşi găseşte justificare.

Şi în ceea ce priveşte al doilea aspect al chestiunii de drept ce face obiectul sesizării (a două întrebare) nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate întrucât norma juridică susceptibilă de a fi interpretată (art. 144 din Codul de procedură penală) este suficient de clară, nu are aptitudinea de a da naştere la dificultăţi rezonabile de interpretare. Termenii utilizaţi de legiuitor, atât în redactarea denumirii marginale a dispoziţiei legale, cât şi a conţinutului acesteia, sunt lipsiţi de orice echivoc (prelungirea măsurii supravegherii tehnice) şi au sensul comun (prelungire-continuare, extindere a ceva preexistent).

În aceste condiţii, pentru a prelungi măsura supravegherii tehnice este necesar ca măsura să nu fi expirat, mandatul anterior să nu îşi fi încetat efectele.

Din această perspectivă, în ipoteza în care mandatul anterior (emis originar sau prelungit) şi-a încetat efectele, există numai posibilitatea solicitării emiterii unui nou mandat de supraveghere tehnică şi numai dacă durata maximă prevăzută de art. 144 alin. (3) din Codul de procedură penală a măsurii de supraveghere tehnică nu a fost atinsă. Într-o asemenea ipoteză, nu sunt posibile prelungirea şi nici reînnoirea mandatului de supraveghere tehnică, instituţie specifică Codului de procedură penală anterior şi care nu a mai fost preluată în actualul Cod de procedură penală.

În concluzie, în raport cu faptul că reglementarea asigură o configurare explicită a noţiunilor pe care le utilizează şi care nu au un alt înţeles decât cel comun, curent, este realizată înţelegerea cu uşurinţă a normei de către destinatarul acesteia şi evitarea interpretărilor greşite; inexistenţa niciunui dubiu asupra interpretării textelor echivalează cu lipsa unei chestiuni de drept (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 6 din 2 martie 2016).

În consecinţă, în raport cu argumentele prezentate şi care demonstrează neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate

(inexistenţa unei veritabile chestiuni de drept), în temeiul art. 475-477 din Codul de procedură penală, Ministerul Public a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală.

VII. Punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunilor de drept supuse dezlegării.

Au comunicat puncte de vedere asupra problemelor de drept în discuţie Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apei Bucureşti, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel laşi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Târgu Mureş şi Curtea de Apel Timişoara, care, după caz, au făcut referire şi la opiniile unora dintre instanţele arondate.

Cu privire la prima întrebare „dacă judecătorul de cameră preliminară poate verifica legalitatea încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi a dispus prelungirea măsurii de supraveghere tehnică” instanţele au transmis două opinii.

a) Astfel, în cadrul unor puncte de vedere transmise de instanţe s-a menţionat că judecătorul de cameră preliminară poate verifica legalitatea încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi a dispus prelungirea măsurii de supraveghere tehnică, avându-se în vedere, în esenţă, că judecătorul de cameră preliminară poate verifica legalitatea încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi a dispus prelungirea măsurii de supraveghere tehnică, însă nu şi temeinicia soluţiei dispuse.

De asemenea, s-a opinat că judecătorul de cameră preliminară poate verifica legalitatea acestor încheieri ale judecătorului de drepturi şi libertăţi, fără a le desfiinţa, iar, în situaţia în care constată nelegalitatea, poate exclude probele administrate în mod nelegal.

S-a mai menţionat că judecătorul, în faza de cameră preliminară, poate verifica legalitatea încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi a dispus prelungirea măsurii de supraveghere tehnică, aceasta fiind una dintre măsurile legate de probele pe care se întemeiază acuzaţia, iar judecătorul de cameră preliminară nu este limitat doar în a verifica legalitatea actelor îndeplinite de organele de urmărire penală.

În sprijinul acestei susţineri, instanţele au făcut referire la argumente ce reies din considerentele Deciziei nr. 244/6.04.2017 a Curţii Constituţionale, precum şi cele din Cauza CEDO Pruteanu contra României, din ambele rezultând necesitatea existenţei unui mecanism prin care să se garanteze persoanei interesate posibilitatea invocării nelegalităţii dispunerii măsurilor de supraveghere tehnică.

S-a arătat că Decizia Curţii Constituţionale anterior menţionată a făcut referire explicită la controlul a posteriori al autorizării de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, iar modalitatea în care s-ar putea efectua acest control ar fi în procedura de cameră preliminară.

De asemenea, în cadrul punctelor de vedere transmise la dosar s-a mai menţionat fie că judecătorul de cameră preliminară poate verifica doar din punct de vedere al competenţei legalitatea încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi a dispus prelungirea măsurii de supraveghere tehnică, fie că este redundantă supunerea repetată sub aspectul legalităţii verificărilor deja efectuate în faza de urmărire penală a măsurii de supraveghere tehnică şi în cadrul procedurii de cameră preliminară, în condiţiile în care verificarea, sub aspectul legalităţii, a măsurii de supraveghere tehnică a fost deja efectuată de judecătorul de drepturi şi libertăţi (un magistrat).

b) în ceea ce priveşte opinia exprimată de judecători în sensul că judecătorul de cameră preliminară nu poate verifica legalitatea încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi a dispus prelungirea măsurii de supraveghere tehnică, aceasta a fost fundamentată pe considerentul că încheierea respectivă este definitivă şi are autoritate de lucru judecat.

Astfel, s-a avut în vedere că, potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, astfel că acesta poate verifica, sub aspectul legalităţii, numai actele emise de organele de urmărire penală, nu şi actele emise de judecătorul de drepturi şi libertăţi. O altă interpretare ar însemna crearea unei căi suplimentare de atac împotriva încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi. Or, s-a apreciat că nu este posibilă o astfel de cale suplimentară de atac, dispoziţiile Codului de procedură penală fiind de strictă interpretare.

În sprijinul acestei opinii, s-a mai menţionat că verificarea legalităţii şi temeiniciei încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi de prelungire a măsurii de supraveghere tehnică excedează competenţei funcţionale a judecătorului de cameră preliminară, întrucât acesta poate verifica doar competenţa legalităţii actului de sesizare, a probelor administrate la urmărirea penală sau a actelor de urmărire penală efectuate în cauză. În măsura în care apreciază că încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi ar fi viciată din diverse motive, poate înlătura probele astfel obţinute ca nelegale, dar fără a se putea pronunţa, în mod formal, în sensul constatării nelegalităţii încheierii. Judecătorul de cameră preliminară nu are competenţa funcţională în verificarea legalităţii şi temeiniciei actelor îndeplinite de judecătorul de drepturi şi libertăţi, în condiţiile în care legiuitorul a stabilit pentru fiecare categorie de încheieri, dacă se poate formula cale de atac şi care este aceasta.

Cu privire la a două întrebare „dacă prelungirea supravegherii tehnice poate fi dispusă după expirarea mandatului de supraveghere tehnică emis iniţial”, de asemenea, prin punctele de vedere transmise sunt conturate două opinii:

a) Sub acest aspect, o primă opinie transmisă de instanţe a fost în sensul că prelungirea supravegherii tehnice nu poate fi dispusă după expirarea mandatului de supraveghere tehnică emis iniţial, apreciindu-se că, din momentul în care mandatul de supraveghere tehnică emis iniţial a încetat, nu mai poate exista situaţia prelungirii unui mandat din moment ce acesta a încetat să îşi producă efectele prin expirarea lui.

Aşadar, după expirarea mandatului de supraveghere tehnică emis iniţial, măsura supravegherii tehnice va fi luată din nou şi, pe cale de consecinţă, va fi emis un nou mandat de supraveghere tehnică, şi nu prelungită măsura.

Prelungirea supravegherii tehnice trebuie dispusă înainte de expirarea termenului iniţial, în vederea asigurării continuităţii în timp a măsurii, raportată la scopul urmărit.

S-a mai avut în vedere, în exprimarea acestei opinii, diferenţa de reglementare cuprinsă în art. 911 alin. 4 din Codul de procedură penală anterior şi art. 144 din Codul de procedură penală.

b) Un alt punct de vedere exprimat a fost în sensul că prelungirea supravegherii tehnice poate fi dispusă şi după expirarea mandatului de supraveghere tehnică emis iniţial, neexistând un text legal care să interzică acest lucru şi neproducându-se nicio vătămare procesuală.

De asemenea, s-a mai arătat că prelungirea supravegherii tehnice poate fi dispusă după expirarea mandatului de supraveghere tehnică emis iniţial, întrucât nicio dispoziţie legală în materia măsurilor de supraveghere tehnică nu obligă organul judiciar la autorizarea prelungirii numai anterior expirării mandatului emis iniţial.

În acest sens, s-a menţionat că sunt situaţii juridice în care legiuitorul a prevăzut expres o astfel de reglementare, ca în cazul dispoziţiilor art. 235 alin. (6) din Codul de procedură penală, care stipulează că „judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra propunerii de prelungire a arestării preventive înainte de expirarea duratei acesteia”.

VIII. Examenul jurisprudenţei

1. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale

A fost identificată Decizia nr. 244/2017 din data de 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din data de 6 iulie 2017, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 din Codul de procedură penală.

2. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

A fost identificată încheierea nr. 3.147 din 12 decembrie 2014 a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 905/33/2014/a1.

IX. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (1) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost cerută Opinia specialiştilor în drept penal din cadrul facultăţilor de drept ale universităţilor din Bucureşti, Cluj-Napoca, Craiova, laşi, Sibiu, Timişoara, precum şi din cadrul Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române, cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, însă aceştia nu au dat curs solicitării, nefiind transmis niciun punct de vedere.

X. Dispoziţii legale incidente

Art. 342 din Codul de procedură penală - Obiectul procedurii de cameră preliminară

Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Art. 139 din Codul de procedură penală - Supravegherea tehnică

(1) Supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2);

b) măsura să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii;

c) probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare.

Art. 140 din Codul de procedură penală - Procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică

(1) Supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 30 de zile, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea. [...]

(3) Cererea prin care se solicită încuviinţarea supravegherii tehnice se soluţionează în aceeaşi zi, în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Participarea procurorului este obligatorie.

(4) în cazul în care apreciază că cererea este întemeiată, judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune, prin încheiere, admiterea cererii procurorului şi emite de îndată mandatul de supraveghere tehnică. Întocmirea minutei este obligatorie. [...]

(6) în cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 139 şi prevederile alin. (1) din prezentul articol, dispune, prin încheiere, respingerea cererii de încuviinţare a măsurii supravegherii tehnice.

(7) încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra măsurilor de supraveghere tehnică nu este supusă căilor de atac.

(8) O nouă cerere de încuviinţare a aceleiaşi măsuri poate fi formulată numai dacă au apărut ori s-au descoperit fapte sau împrejurări noi, necunoscute la momentul soluţionării cererii anterioare de către judecătorul de drepturi şi libertăţi.

Art. 144 din Codul de procedură penală - Prelungirea măsurii supravegherii tehnice

(1) Măsura supravegherii tehnice poate fi prelungită, pentru motive temeinic justificate, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, la cererea motivată a procurorului, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 139, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile,

(2) Judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin încheiere care nu este supusă căilor de atac. Întocmirea minutei este obligatorie.

(3) Durata totală a măsurilor de supraveghere tehnică, cu privire la aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă, nu poate depăşi, în aceeaşi cauză, 6 luni, cu excepţia măsurii de supraveghere video, audio sau prin fotografiere în spaţii private, care nu poate depăşi 120 de zile.

Art. 911  din Codul de procedură penală anterior

Condiţiile şi cazurile de interceptare şi înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare

[...]

(4) Autorizaţia poate fi reînnoită, înainte sau după expirarea celei anterioare, în aceleaşi condiţii, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile.

[...]

XI. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

Analizând chestiunea de drept supusă dezlegării, judecătorul-raportor a apreciat că se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală în Dosarul nr. 5.190/108/2017/a1.

XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală, raportul întocmit de judecătorul-raportor asupra chestiunilor de drept ce se solicită a fi dezlegate, reţine următoarele:

Admisibilitatea sesizării:

În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Pentru a avea aptitudinea de a învesti completul competent al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, solicitarea instanţei de trimitere trebuie analizată din perspectiva îndeplinirii cumulative a cerinţelor textului de lege anterior menţionat.

Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală, din perspectiva îndeplinirii cerinţelor de admisibilitate, Înalta Curte constată că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate privind existenţa unei veritabile chestiuni de drept.

Astfel, în cauza ce face obiectul Dosarului nr. 5.190/108/2017/a1, Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală a fost învestită cu soluţionarea contestaţiei formulate de inculpatul T.C. Împotriva încheierii penale nr. 175 din 2.10.2017, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Arad în Dosarul nr. 5.190/108/2017/a1, având ca obiect verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală.

Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală, învestit cu soluţionarea contestaţiei formulate de inculpat, a reţinut că în procedura de cameră preliminară desfăşurată în faţa judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Arad inculpatul a solicitat, printre altele, excluderea tuturor probelor obţinute ca urmare a punerii în executare, începând cu data de 23.06.2016, a Mandatului de supraveghere tehnică nr. 22/UP (inclusiv a proceselor verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate), pe motiv că au fost obţinute nelegal.

În motivarea acestei solicitări de excludere a probelor, inculpatul a invocat faptul că prin încheierea nr. 39, pronunţată la data de 26 aprilie 2016, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Arad, s-a dispus admiterea cererii formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad şi încuviinţarea supravegherii tehnice în ceea ce îl priveşte, pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 26.04.2016, ora 12,00, până la data de 25.05.2016, ora 12,00, fiind emis Mandatul de supraveghere tehnică nr. 22/UP. De asemenea a arătat că autorizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi expira la data de 25.05.2016, iar, în lipsa unei solicitări de prelungire a acestui mandat formulate anterior expirării măsurii, mandatul de supraveghere tehnică a încetat, de drept, în aceeaşi zi (25.05.2016). Însă, în cauză, deşi Mandatul de supraveghere tehnică nr. 22/UP a încetat la data de 25.05.2016, în mod nelegal, la data de 22.06.2016, procurorul de caz a întocmit un referat prin care a solicitat judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Arad prelungirea Mandatului de supraveghere tehnică nr. 22/UP, solicitare ce a fost admisă prin încheierea nr. 62 pronunţată la data de 22.06.2016, dispunându-se prelungirea Mandatului de supraveghere tehnică nr. 22/UP pentru încă o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 23.06.2016 până în data de 22.07.2016.

Având în vedere aspectele anterior menţionate, inculpatul a susţinut că prelungirea Mandatului de supraveghere tehnică nr. 22/UP s-a dispus în mod nelegal, motiv pentru care a solicitat excluderea tuturor probelor obţinute ca urmare a punerii în executare, pentru a două oară, a acestui mandat (inclusiv a proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate). Ca atare a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 102 alin. (2) din Codul procedură penală referitoare la excluderea probelor, întrucât probele rezultate ca urmare a punerii în executare a mandatului de supraveghere tehnică au fost obţinute în mod nelegal.

Prin încheierea penală nr. 175 din 2.10.2017 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Arad, pronunţată în Dosarul nr. 5,190/108/2017/a1, în baza art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, au fost respinse cererile şi excepţiile cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, formulate de inculpatul T.C.

În motivarea soluţiei de respingere au fost invocate, în esenţă, două argumente;

- Încheierile prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune luarea, respectiv prelungirea mandatului de supraveghere tehnică sunt definitive, se bucură de autoritate de lucrului judecat, iar acestea nu pot fi desfiinţate în procedura de cameră preliminară. A opina în sens contrar, respectiv că aceste încheieri pot fi desfiinţate, ar echivala cu reglementarea unei căi de atac de retractare, ceea ce legiuitorul nu a prevăzut în cadrul procedurii de cameră preliminară;

- Nicio dispoziţie legală nu interzice acordarea prelungirii cu respectarea strictă a continuităţii neîntrerupte şi nici nu obligă organul judiciar la autorizarea prelungirii numai anterior expirării mandatului emis iniţial.

Aşadar, examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală, din perspectiva cerinţelor de admisibilitate, cu privire la condiţia existenţei unei chestiuni de drept care să impună o rezolvare de principiu prin pronunţarea unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reaminteşte că în considerentele Deciziei nr. 19/2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 1 noiembrie 2016), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, reiterând jurisprudenţa sa, a subliniat că sesizarea, conform art. 475 din Codul de procedură penală, trebuie efectuată doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar putea da naştere mai multor soluţii. Interpretarea urmăreşte cunoaşterea înţelesului exact al normei, clarificarea sensului şi scopului acesteia, aşa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune intr-un mod atât de evident, încât nu lasă ioc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate. De asemenea, în considerentele aceleiaşi decizii, s-a reţinut că, în cauza respectivă, o simplă lectură a textelor legale a căror interpretare se solicită este suficientă pentru a înţelege voinţa legiuitorului, o intervenţie din partea instanţei supreme nefiind necesară.

Analizând îndeplinirea cerinţei de admisibilitate, chiar dacă dispoziţiile legale care reglementează chestiunea de drept cu care a fost sesizat Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (art. 342 şi art. 144 din Codul de procedură penală) ar putea părea neclare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că jurisprudenţa şi doctrina în materie oferă suficiente repere privind modalitatea de aplicare a dispoziţiilor legale în discuţie, pe baza cărora instanţa de trimitere ar putea să aprecieze asupra situaţiei concrete cu judecarea căreia a fost învestită.

Astfel, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 244/2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 6 iulie 2017; paragraful 66) a reţinut că „în cadrul procesului penal, posibilitatea contestării legalităţii măsurii supravegherii tehnice este circumstanţiată de legiuitor numai în ceea ce priveşte persoana inculpatului, în cadrul procedurii de cameră preliminară, după trimiterea în judecată, precum şi în cadrul procedurii de cameră preliminară atunci când se soluţionează plângerea împotriva soluţiei de clasare, dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală.”

Aceste considerente, care susţin dispozitivul deciziei menţionate, de admitere a unei excepţii de neconstituţionalitate, delimitează cadrul procesual în care poate fi contestată a posteriori legalitatea măsurii supravegherii tehnice, respectiv în cadrul procedurii de cameră preliminară.

Cât priveşte posibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a cenzura actele judecătorului de drepturi şi libertăţi şi de a exclude probe administrate în baza hotărârii acestuia, relevantă este încheierea judecătorului de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală nr. 3.147 din 12.12.2014, potrivit căreia fac obiect al controlului în camera preliminară şi actele judecătorului de drepturi şi libertăţi prin care s-au dispus măsuri legate de probele pe care se întemeiază acuzaţia.

Aceeaşi concluzie a existenţei unui control a posteriori asupra încheierii definitive prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă cu privire la măsurile de supraveghere tehnică a fost evidenţiată şi în doctrină.

Spre exemplu, s-a considerat că sunt supuse verificării toate actele efectuate în cursul urmăririi penale pe care se întemeiază acuzaţia, indiferent de organul care le-a dispus, care le-a autorizat sau ie-a efectuat, argumentele care au fundamentat această concluzie doctrinară fiind următoarele: „(i) potrivit art. 3 alin. (6) din Codul de procedură penală judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra legalităţii «probelor pe care se bazează actul de sesizare», fără ca textul să distingă între diferitele categorii de acte de urmărire penală care se circumscriu administrării unei probe; (ii) exercitarea de către judecătorul de drepturi şi libertăţi a funcţiei de dispoziţie asupra unor acte şi măsuri în cursul urmăririi penale este justificată prin protecţia specială acordată unor aspecte particulare ale drepturilor persoanei, ţinând fie de libertatea acesteia, fie de protecţia vieţii ei private, respectiv acelea «care restrâng drepturile şi libertăţile fundamentale» [art. 3 alin. (5) din Codul de procedură penală]; instituită numai în considerarea acestor limitate scopuri, exercitarea de către judecător, cu privire la un anume act, a funcţiei de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale este menită exclusiv să asigure, la momentul luării unei măsuri de o anumită gravitate, protecţia valorilor privind libertatea şi viaţa privată a persoanelor (persoane care pot fi şi altele decât suspectul sau inculpatul) şi nu este menită să se substituie oricărui control ulterior de legalitate asupra actului procesual respectiv.”8


8 I. Kuglay în M. Ud roi u (coordonator), Codul de procedură penată. Comentariu pe articole, op. cit., 2015, p. 909.

 

Aşadar, contextul jurisprudenţial şi doctrinar evidenţiat anterior oferă suficiente argumente pe baza cărora se poate aprecia, în concret, cu privire la obiectul procedurii de cameră preliminară, din perspectiva limitelor în care poate fi efectuată verificarea legalităţii administrării probelor în această etapă procesuală.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect al chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, cu referire la dispoziţiile art. 144 din Codul de procedură penală, folosirea de către legiuitor a sintagmei „prelungirea măsurii supravegherii tehnice” înlătură orice echivoc prin raportare la înţelesul comun al termenului „prelungire”.

Astfel, în accepţiunea uzuală a termenului, prin „prelungire” se înţelege extindere a ceva existent.

În „Noul dicţionar explicativ al limbii române”, verbul a se prelungi are următoarele înţelesuri: „1)A se lungi în continuare (în spaţiu); a se întinde mai departe. 2) A-şi urma cursul fără a se întrerupe; a se desfăşura mai departe (în timp); a continua; a ţine; a dura” .9


9 Noul dicţionar explicativ al limbii române, Editura Litera internaţional, 2002.

 

De asemenea, pe lângă această metodă de interpretare gramaticală, un argument suplimentar, în măsură să contribuie la stabilirea sensului termenului, rezultă din compararea dispoziţiilor art. 911 alin. (4) din Codul de procedură penală anterior şi art. 144 alin. (1) din Codul de procedură penală, care s-au succedat în timp, dar au reglementat condiţiile prelungirii măsurii supravegherii tehnice.

Astfel, potrivit art. 911 alin. (4) din Codul de procedură penală anterior, „autorizaţia poate fi reînnoită, înainte sau după expirarea celei anterioare, în aceleaşi condiţii, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile.”

În conformitate cu art. 144 alin. (1) din Codul de procedură penală, măsura supravegherii tehnice poate fi prelungită, pentru motive temeinic justificate, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, la cererea motivată a procurorului, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 139, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile

Din examinarea celor două dispoziţii legale se observă că actualul Cod de procedură penală nu a mai preluat dispoziţia care permitea reînnoirea mandatului de supraveghere tehnică, instituţie specifică Codului de procedură penală anterior.

Or, tocmai această modificare intervenită, constând în înlăturarea sintagmei „înainte sau după expirarea celei anterioare”, pune în evidenţă voinţa legiuitorului de a da semnificaţie deplină înţelesului comun al termenului „prelungire”.

În consecinţă, în raport cu argumentele prezentate anterior, care demonstrează neîndeplinirea condiţiei de admisibilitate privind existenţa unor veritabile chestiuni de drept, sesizarea de faţă este inadmisibilă.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală în Dosarul nr. 5.190/108/2017/a1 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarelor chestiuni de drept:

„1) dacă judecătorul de cameră preliminară poate verifica legalitatea încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi a dispus prelungirea măsurii de supraveghere tehnică;

2) dacă prelungirea supravegherii tehnice poate fi dispusă după expirarea mandatului de supraveghere tehnică emis iniţial.”

 

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 475 şi art. 477 din Codul de procedură penală,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală în Dosarul nr. 5.190/108/2017/a1 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarelor chestiuni de drept:

„1) dacă judecătorul de cameră preliminară poate verifica legalitatea încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi a dispus prelungirea măsurii de supraveghere tehnică;

2) dacă prelungirea supravegherii tehnice poate fi dispusă după expirarea mandatului de supraveghere tehnică emis iniţial.”

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 februarie 2018.

 

PREŞEDINTELE CU DELEGAŢIE AL SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

judecător MIRELA SORINA POPESCU

Magistrat-asistent,

Claudia Nicoleta Nedelea

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.