MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 326/2018

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 186 (XXX) - Nr. 326         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Vineri, 13 aprilie 2018

 

SUMAR

 

ACTE ALE PARLAMENTULUI ROMÂNIEI

 

3. - Hotărâre privind numirea în funcţiile de adjuncţi ai Avocatului Poporului

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 736 din 23 noiembrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 938 alin. (2) din Codul de procedură civilă

 

Decizia nr. 737 din 23 noiembrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 34 alin. 2 şi art. 282 alin. 2 din Codul de procedură civilă din 1865

 

Decizia nr. 738 din 23 noiembrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) pct. 1 şi alin. (2) din Codul de procedură civilă

 

Decizia nr. 856 din 14 decembrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 alin. (1) din Codul penal

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

206. - Hotărâre privind transmiterea unui imobil aflat în domeniul public al statului din administrarea Institutului Naţional de Administraţie în administrarea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, modificarea Hotărârii Guvernului nr. 1.005/2016 privind organizarea şi funcţionarea Institutului Naţional de Administraţie, precum şi modificarea anexei nr. 10 la Hotărârea Guvernului nr. 1.705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

33. - Ordin al ministrului afacerilor interne privind avansarea onorifică în gradul următor, cu prilejul zilei de 29 aprilie 2018 - Ziua Veteranilor de Război, a ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor, în retragere, veterani de război

 

34. - Ordin al ministrului afacerilor interne pentru modificarea şi completarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Direcţiei generale logistice, aprobat prin Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 144/2016

 

1.315. - Ordin al ministrului muncii şi justiţiei sociale privind stabilirea procedurii de efectuare a plăţii sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din cadrul Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale - aparat central şi unităţi subordonate, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2017, precum şi în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2018

 

ACTE ALE PARLAMENTULUI ROMÂNIEI

 

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

 

CAMERA DEPUTAŢILOR

 SENATUL

 

HOTĂRÂRE

privind numirea în funcţiile de adjuncţi ai Avocatului Poporului

 

În temeiul prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, republicată, la propunerea Avocatului Poporului,

cu avizul comisiilor juridice ale celor două Camere ale Parlamentului,

 

Birourile permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Se numesc în funcţiile de adjuncţi ai Avocatului Poporului, pentru un mandat de 5 ani, următorii:

1. domnul Molnar Zsolt;

2. domnul Nicolae Ionel;

3. domnul Gânfălean Ioan;

4. doamna Mirea Ecaterina.

 

Această hotărâre a fost adoptată de Birourile permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului în şedinţa comună din 11 aprilie 2018.

 

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR

PREŞEDINTELE SENATULUI

NICOLAE-LIVIU DRAGNEA

CĂLIN-CONSTANTIN-ANTON POPESCU-TĂRICEANU

 

Bucureşti, 11 aprilie 2018.

Nr. 3.

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 736

din 23 noiembrie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 938 alin. (2) din Codul de procedură civilă

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Andreea Costin - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan Sorin Daniel Chiriazi.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 938 alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Ioana Todoruţi în Dosarul nr. 8.273/211/2015 al Tribunalului Cluj - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 769D/2016,

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care arată, în esenţă, că activităţile procurorului desfăşurate în temeiul dispoziţiei legale criticate sunt măsuri premergătoare pentru o mai bună administrare a justiţiei, iar cererea de punere sub interdicţie se judecă de instanţă, potrivit art. 940 din Codul de procedură civilă. Mai mult, dispoziţia legală criticată reprezintă o normă de procedură a cărei reglementare intră în competenţa legiuitorului, potrivit art. 126 din Constituţie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 21 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 8.273/211/2015, Tribunalul Cluj - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 938 alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Ioana Todoruţi într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelului formulat împotriva unei sentinţe a Judecătoriei Cluj, prin care a fost respinsă cererea autoarei excepţiei de neconstituţionalitate prin care a solicitat instanţei să procedeze la punerea sub interdicţie a părţii pârâte pentru considerentul că aceasta este lipsită de discernământul necesar pentru administrarea propriilor interese.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate îngrădesc dreptul real de a beneficia de acces la justiţie, întrucât partea nu se poate folosi în mod legal de beneficiul de a propune probe şi nu beneficiază de o procedură contradictorie, inclusiv sub aspectul probatoriului. Totodată, se arată că Ministerul Public are atributul de a încuviinţa şi administra probe, fără o procedură clară, contradictorie. Prin urmare, se ajunge la situaţia în care un judecător să se pronunţe, să ia o decizie pe baza unor probe pe care nu le-a administrat el, iar părţile nu au posibilitatea de a avea o poziţie procesuală, de a se manifesta cu privire la aceste probe.

6. De asemenea, se invocă şi lipsa de previzibilitate a normei legale criticate, sub aspectul ambiguităţii modalităţii de redactare, în acest sens se arată că dispoziţia legală criticată face trimitere la posibilitatea ca această competenţă specială a reprezentantului Ministerului Public de a administra şi încuviinţa probe să fie delegată organelor de poliţie. Rezultă că un procuror poate să delege încuviinţarea şi administrarea probelor oricărui membru al Ministerului Afacerilor Interne, ceea ce încalcă orice normă de competenţă la nivelul statutului poliţistului. Totodată, se apreciază că sintagma „cercetările necesare” din cuprinsul normei legale criticate este impredictibilă.

7. În continuare se arată că, lăsând la libera apreciere a reprezentantului Ministerului Public încuviinţarea şi administrarea probelor, se încalcă şi dreptul la un proces echitabil, având în vedere că, în temeiul art. 92 alin. (3) din Codul de procedură civilă, procurorul este parte în proces, deci se află pe picior de egalitate cu reclamantul, respectiv pârâtul.

8. Aşadar, se susţine că, deşi la nivel teoretic se face trimitere la ideea realizării actului de justiţie prin intermediul unei instanţe de judecată, atât timp cât reprezentantul Ministerului Public este cel care analizează şi efectuează cercetarea judecătorească, actul de justiţie se realizează de către acesta.

9. Tribunalul Cluj - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Prin procedura necontencioasă administrată de procuror nu se încalcă accesul liber la justiţie şi nici garanţiile procesuale invocate în susţinerea excepţiei, câtă vreme reglementarea legală a procedurii punerii sub interdicţie nu duce la concluzia că faza contencioasă ce se desfăşoară în faţa instanţei, după finalizarea cercetărilor întreprinse de procuror nu s-ar desfăşura după toate principiile fundamentale ale procesului civil.

10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

11. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată. Astfel, în temeiul mandatului constituţional conferit de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, legiuitorul a instituit, prin dispoziţiile art. 936-943 din Codul de procedură civilă, o procedură judiciară complexă, care asigură respectarea, pe deplin, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei. Mai arată că o dispoziţie similară celei criticate în prezenta cauză era cuprinsă şi în vechea legislaţie în materie. Cu privire la procedura punerii sub interdicţie în vechea reglementare în materie, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 226 din 3 iunie 2003, constatând constituţionalitatea dispoziţiilor legale care o reglementau.

12. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Astfel, stabilirea competenţelor ce revin procurorului în etapa prealabilă judecării cererii de punere sub interdicţie judecătorească a unei persoane nu contravine prevederilor constituţionale referitoare la accesul liber la justiţie, punerea sub interdicţie fiind o măsură de ocrotire a cărei soluţionare este atribuită instanţei de judecată, în conformitate cu prevederile art. 940 din Codul de procedură civilă. Faptul că, anterior judecăţii, procurorul trebuie să efectueze cercetările necesare, să ia avizul unei comisii de medici specialişti, iar dacă cel a cărui punere sub interdicţie judecătorească este cerută se găseşte internat într-o unitate sanitară, trebuie să ia şi avizul acesteia, nu contravine dispoziţiilor constituţionale, soluţia legislativă criticată fiind firească în contextul în care în această etapă procesuală nu se tranşează fondul litigiului, ci doar se iau măsurile necesare bunei administrări a actului de justiţie.

13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2). ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 938 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins: „Procurorul, direct sau prin organele poliţiei, va efectua cercetările necesare, va lua avizul unei comisii de medici specialişti, iar dacă cel a cărui punere sub interdicţie judecătorească este cerută se găseşte internat într-o unitate sanitară, va lua şi avizul acesteia.1.

16. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi art. 126 privind instanţele judecătoreşti.

17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 938 din Codul de procedură civilă cu denumirea marginală Măsuri prealabile statuează cu privire la obligaţia comunicării cererii celui a cărui punere sub interdicţie se cere, precum şi procurorului [alin. (1)]; efectuarea cercetărilor prealabile de către procuror direct sau prin intermediul organelor de poliţie [alin. (2)1; numirea unul curator special [alin. (3)]; şi fac parte din procedura specială a punerii sub interdicţie judecătorească reglementată de art. 936-943 din Codul de procedură civilă.

18. Punerea sub interdicţie a fost reglementată, înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, de art. 142-151 din Codul familiei - în ceea ce priveşte condiţiile de fond şi efectele interdicţiei, iar procedura a fost reglementată prin art. 30-35 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, publicat în Buletinul Oficial al României, nr. 9 din 31 ianuarie 1954.

19. Astfel, Curtea observă că dispoziţiile art. 938 alin. (2) din Codul de procedură civilă reglementează o soluţie legislativă similară celei cuprinse în art. 30 alin. 1 teza a două din Decretul nr. 32/1954, potrivit căruia „Acesta [procurorul-s.n.] va dispune efectuarea cercetărilor ce le va socoti necesare, va lua şi părerea unei comisii de medici specialişti, iar dacă cel a cărui punere sub interdicţie este cerută, se găseşte internat într-o instituţie sanitară, va lua şi părerea medicului sub supravegherea căruia se află.”

20. Cu privire la procedura punerii sub interdicţie în vechea reglementare în materie, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 226 din 3 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 458 din 27 iunie 2003, prilej cu care a statuat că măsura punerii sub interdicţie a unei persoane fizice este dispusă în situaţia în care, ca urmare a unei cercetări judecătoreşti ample şi complexe, instanţa de judecată sesizată îşi formează convingerea că persoana respectivă este lipsită de discernământul necesar pentru a se îngriji de propriile interese. Prin efectul hotărârii de punere sub interdicţie, aceasta este lipsită, în totalitate, de capacitate de exerciţiu, fiind asimilată minorului până la vârsta de 14 ani, având posibilitatea să îşi valorifice capacitatea de folosinţă exclusiv prin reprezentarea sa, la încheierea actelor juridice, de către ocrotitorul legal. Punerea sub interdicţie nu constituie o sancţiune, ci are o evidentă finalitate de protecţie atât a persoanei fizice, care este, astfel, pusă la adăpost de consecinţele prejudiciabile ale propriilor sale acte, consecinţe pe care, din cauza lipsei discernământului, nu le-a putut prevedea, cât şi a societăţii, în ansamblu, ale cărei rânduieli ar putea fi grav perturbate prin menţinerea deplinului exerciţiu al drepturilor unei asemenea persoane. Ţinând seama de consecinţele deosebit de drastice ale punerii sub interdicţie - lipsirea de capacitate de exerciţiu şi instituirea tutelei interzisului -, legiuitorul a instituit o procedura care oferă suficiente garanţii de natură să prevină şi să anihileze eventualele abuzuri în această materie, astfel încât numai instanţa are competenţa de a hotărî punerea alienatului sau debilului mintal sub interdicţie. Astfel, procedura punerii sub interdicţie poate fi iniţiată de orice persoană care are interes şi cuprinde două faze, faza necontradictorie, în care sunt efectuate cercetările necesare stabilirii situaţiei de fapt, şi faza contradictorie, care îmbracă forma unui proces civil obişnuit, în baza probelor administrate instanţa hotărând admiterea sau respingerea cererii.

21. Curtea a mai reţinut că, faţă de finalitatea punerii sub interdicţie, respectiv asigurarea protecţiei persoanei lipsite de discernământ, reglementarea prevăzută în textele de lege criticate reprezintă o măsură judecătorească de ocrotire.

22. Aşadar, Curtea apreciază că cele reţinute prin decizia menţionată îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

23. Distinct de cele arătate, Curtea reţine că, în cadrul procedurii punerii sub interdicţie judecătorească, procurorul are un rol important, având în vedere că acesta poate porni orice acţiune civilă, ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege [art. 92 alin (1) din Codul de procedura civilă], iar măsurile stabilite de art. 938 alin. (2) din Codul de procedură civilă sunt o garanţie necesară pentru respectarea drepturilor persoanei a cărei punere sub interdicţie este solicitată. Astfel, preşedintele instanţei este obligat să ia măsuri pentru ca cererea de punere sub interdicţie şi înscrisurile anexate să fie comunicate celui în cauză, precum şi procurorului, iar procurorul este obligat să efectueze cercetările ce se impun în vederea verificării situaţiilor invocate în cererea de punere sub interdicţie, obligaţii care se încadrează în faza necontradictorie a procedurii, în care sunt efectuate cercetările necesare stabilirii situaţiei de fapt.

24. Aşadar, anterior judecăţii, procurorul trebuie să efectueze cercetările necesare, obţinerea avizului unei comisii de medici specialişti şi, după caz, avizul unităţii sanitare, dacă persoana în cauză este internată, ceea ce nu contravine dispoziţiilor constituţionale invocate, soluţia legislativă criticată fiind firească în contextul în care în această etapă procesuală nu se tranşează fondul litigiului, ci doar se iau măsurile necesare bunei administrări a actului de justiţie. Actele întocmite şi obţinute de procuror urmează a fi comunicate de către acesta instanţei de judecată în vederea fixării primului termen de judecată, în condiţiile art. 940 din Codul de procedură civilă. Instituirea unei etape prealabile judecăţii nu este contrară principiului accesului liber la justiţie, cât timp actele şi măsurile dispuse de procuror urmează a fi supuse controlului instanţei de judecată.

25. Dispoziţiile legale criticate reprezintă norme de procedură, a căror reglementare este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie. Legiuitorul poate atribui anumite competenţe procurorului în procesul civil, chiar dacă atribuţiile Ministerului Public se exercită, în principal, în activitatea judiciară penală (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 71 din 5 martie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 10 mai 2002).

26. Referitor la sintagma „cercetările necesare”, din cuprinsul art. 938 alin. (2) din Codul de procedură civilă, criticată pentru lipsa de previzibilitate, Curtea reţine că textul nu realizează o determinare expresă a acestora, însă, în mod evident, se referă la verificările efectuate în legătură cu persoana a cărei punere sub interdicţie se solicită, cu privire la faptele prezentate în cererea de punere sub interdicţie şi la dovezile propuse, procurorul urmând să aprecieze în concret asupra activităţilor investigative ce se impun a fi realizate. Pentru a fi respectată de destinatarii săi, legea trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de claritate şi previzibilitate, astfel încât aceşti destinatari să îşi poată adapta în mod corespunzător conduita. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa (de exemplu, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012) că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la care se reţin, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59). Prin urmare, dispoziţiile legale sunt precise şi previzibile, destinatarul normei juridice fiind capabil să îşi adapteze conduita în funcţie de conţinutul acesteia.

27. În continuare, referitor la critica potrivit căreia textul legal conferă posibilitatea reprezentantului Ministerului Public de a-şi delega competenţa organelor de poliţie, Curtea reţine că nu este vorba de o relaţie de subordonare a organelor de poliţie faţă de procuror, ci de o relaţie de colaborare, având în vedere faptul că, potrivit art. 2 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 25 aprilie 2014, activitatea Poliţiei Române constituie serviciu public specializat şi se realizează în interesul persoanei, al comunităţii, precum şi în sprijinul instituţiilor statului, exclusiv pe baza şi în executarea legii.

28. Totodată, Curtea constată că scopul acţiunii procurorului nu este acela de a obţine pentru una dintre părţi satisfacerea unei pretenţii, ci, în calitatea sa de reprezentant al intereselor generale ale societăţii, el apără ordinea de drept, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, îndeplinind un rol constituţional consacrat prin art. 131 din Legea fundamentală.

29. În fine, Curtea nu poate reţine nici pretinsa contrarietate a dispoziţiilor legale criticate cu art. 126 alin. (1) din Constituţie potrivit căruia „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege” deoarece punerea sub interdicţie se realizează de către instanţa de judecată care, în baza probelor administrate, va hotărî admiterea sau respingerea cererii.

30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ioana Todoruţi în Dosarul nr. 8.273/211/2015 al Tribunalului Cluj - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 938 alin. (2) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Cluj - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 23 noiembrie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Andreea Costin

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 737

din 23 noiembrie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 34 alin. 2 şi art. 282 alin. 2 din Codul de procedură civilă din 1865

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Andreea Costin - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan Sorin Daniel Chiriazi.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. 2 şi art. 34 din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de Marin Melinescu în Dosarul nr. 311/46/2016 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.029D/2016.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, şi menţinerea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materie, în acest sens, indică deciziile nr. 1.628 din 20 decembrie 2011, nr. 85 din 7 februarie 2012, nr. 298 din 27 martie 2012 şi nr. 619 din 12 iunie 2012.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele.

4. Prin încheierea din 19 mai 2016 pronunţată în Dosarul nr. 311/46/2016, Curtea de Apel Piteşti - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 34 şi art. 282 alin. 2 din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de Marin Melinescu într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii în anulare.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că prin lipsirea de o cale de atac împotriva încheierilor premergătoare dintr-o ultimă cale de atac extraordinară se îngrădeşte accesul liber la justiţie.

6. Curtea de Apel Piteşti - Secţia I civilă, contrar dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu şi-a exprimat opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate, amintind doar jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată.

9. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin, (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, îl reprezintă dispoziţiile art. 34 şi art. 282 alin. 2 din Codul de procedură civilă din 1865. Însă, având în vedere motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine ca obiect al acesteia dispoziţiile art. 34 alin. 2 şi art. 282 alin. 2 din Codul de procedură civilă din 1865. Dispoziţiile legale criticate au fost abrogate prin art. 83 lit. a) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. nr. 365 din 30 mai 2012. Însă, ţinând seama că dispoziţiile legale criticate continuă să producă efecte în cauza de faţă, precum şi de Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează să analizeze dispoziţiile legale criticate, care au următorul cuprins:

- Art. 34 alin. 2: „încheierea prin care s-a respins recuzarea se poete ataca numai odată cu fondul.

- Art. 282 alin. 2: „împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii.”

13. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi art. 124 privind înfăptuirea justiţiei.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că nemulţumirea autorului excepţiei constă în faptul că nu dispune de o cale de atac împotriva încheierilor premergătoare, distinctă de cea îndreptată împotriva soluţiei pe fond.

15. Având în vedere cadrul procesual în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, respectiv în cadrul unei contestaţii în anulare formulate împotriva unei decizii prin care a fost respins, ca inadmisibil, recursul, întrucât a fost formulat împotriva unor încheieri premergătoare care nu pot fi atacate cu recurs pe cale separată, ci numai odată cu hotărârea de fond, care însă nu a fost pronunţată, precum şi împotriva unor încheieri care nu au cale de atac sau sunt irevocabile, excepţia de neconstituţionalitate apare ca fiind inadmisibilă, neavând legătură cu soluţionarea cauzei.

16. În acest sens, Curtea reţine că, indiferent de soluţie, decizia Curţii nu ar avea nicio înrâurire asupra soluţionării contestaţiei în anulare în cadrul căreia se verifică dacă dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale sau omisiunea cercetării vreunui motiv de modificare sau de casare,

17. Or, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, „legătura cu soluţionarea cauzei , în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun aceste dispoziţii legale, în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului. Prin urmare, condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată în abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014, sau Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 29 octombrie 2014).

18. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 34 alin. 2 şi art. 282 alin. 2 din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de Marin Melinescu în Dosarul nr. 311/46/2016 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia I civilă.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Piteşti - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 23 noiembrie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Andreea Costin

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 738

din 23 noiembrie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) pct. 1 şi alin. (2) din Codul de procedură civilă

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Andreea Costin - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan Sorin Daniel Chiriazi.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) pct. 1 şi alin. (2) din Codul de procedura civilă, excepţie ridicată de Nicolae-Dragoş Costescu în Dosarul nr. 1.320/94/2016 al Judecătoriei Buftea şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.038D/2016,

2. La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepţiei de neconstituţionalitate, domnul avocat Valentin Constantinof din Baroul Bucureşti, cu delegaţie depusă la dosar, lipsind cealaltă parte. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei de neconstituţionalitate, care învederează Curţii că ridică o problemă de drept constituţional care apare în procedurile civile în care se dezbat probleme contravenţionale. În esenţă, arată că materia contravenţională creează anumite probleme în practică din cauza faptului că, deşi este asimilată acuzaţiei în materie penală, ea este judecată după regulile Codului de procedură civilă, neexistând un cod contravenţional sau reguli distincte, clare pentru soluţionarea acestei categorii de litigii.

4. De asemenea, se invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 4 octombrie 2007, pronunţată în Cauza Anghel împotriva României, prin care s-a Statuat că, materia contravenţională fiind asimilată acuzaţiei în materie penală, contravenientul se bucură de prezumţia de nevinovăţie. Totodată se invocă şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 1.096 din 8 septembrie 2009 sau Decizia nr. 145 din 21 februarie 2012, prin care s-a reţinut că, având în vedere prezumţia de nevinovăţie de care se bucură contravenientul, instanţele trebuie să manifeste un rol activ pentru aflarea adevărului, din moment ce contravenţia intră sub incidenţa art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în sensul că nu se pot limita doar la un rol activ general, ci trebuie să administreze orice probă pe care o vor considera necesară pentru a clarifica dacă este legal sau nu procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei.

5. Astfel, instanţele au depăşit interdicţiile procedurale impuse de Codul de procedură civilă din 1865, în sensul că, pentru a soluţiona litigiul, au audiat orice categorie de martori şi au administrat orice categorie de probe pe care le-au considerat necesare în vederea clarificării problemei de fond deduse judecăţii.

6. În continuare, prezintă situaţia de fapt care a condus la invocarea excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a arătat că, în cadrul soluţionării plângerii formulate împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, partea adversă, Inspectoratul de Poliţie, s-a opus la audierea martorului propus, pe motiv că acesta este rudă cu contravenientul. Or, niciodată, partea adversă din astfel de litigii nu va fi de acord cu administrarea unei probe care îi este defavorabilă.

7. Prin urmare, apreciază că se rupe justul echilibru între prezumţia de nevinovăţie a contravenientului şi prezumţia de legalitate a procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei.

8. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens arată că interdicţia reglementată de dispoziţiile legale criticate este una relativă, întrucât părţile pot conveni expres sau tacit la înlăturarea acesteia. În ceea ce priveşte prezumţia de nevinovăţie invocată, arată că întotdeauna revine agentului constatator sarcina probei, şi nu contravenientului, astfel încât apreciază că nu are sens invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate întemeiate pe acest aspect. În continuare, arată că verificarea legalităţii procesului-verbal întocmit de agentul constatator nu ridică problema verificării situaţiei de fapt constatate, ci priveşte aspecte referitoare la respectarea anumitor condiţii de procedură sau de formă care, de principiu, nu se dovedesc cu martori.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

9. Prin încheierea din 19 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.320/94/2016, Judecătoria Buftea a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) pct. 1 şi alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Nicolae-Dragoş Costescu într-o cauză privind soluţionarea plângerii formulate împotriva unui proces-verbal de constatare şi sancţionare a unei contravenţii.

10. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că, în materie contravenţională, prin imposibilitatea instanţei de a administra proba cu martori-rude sau afini până Sa gradul al treilea inclusiv - se ajunge la un rezultat contrar scopului reglementării art. 315 din Codul de procedură civilă, şi anume la imposibilitatea de a administra probe în scopul aflării adevărului în cauză, ceea ce încalcă dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, deşi contravenientul se bucură de prezumţia de nevinovăţie, fiind asimilat inculpatului în procesul penal.

11. Se arată că instanţa de la Strasbourg a statuat că materia contravenţională intră sub incidenţa prevederilor art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fiind asimilată acuzaţiei în materie penală, situaţie în care trebuie asigurate garanţiile procesuale acordate contravenientului. În acest sens sunt citate Hotărârea din 4 octombrie 2007, pronunţată în Cauza Anghel împotriva României, în care s-a reţinut că autorii infracţiunilor nu trebuie să se afle într-o situaţie defavorabilă pentru simplul fapt că regimul juridic aplicabil este diferit de cel aplicabil în materie penală, precum şi Decizia de inadmisibilitate din 13 martie 2012 asupra Cererii nr. 7.034/07 formulate de Marius Haiducu şi alţii împotriva României, prin care s-a statuat că, în lipsa prezumţiei de legalitate de care se bucură procesul-verbal, ar fi practic imposibilă pedepsirea încălcărilor cu privire la circulaţia rutieră, însă proba contrară poate fi adusă de persoanele în cauză prin intermediul oricărui element de probă admis de legislaţia naţională.

12. Având în vedere că un automobil este utilizat, în cea mai mare parte a timpului, în eventuala prezenţă a membrilor de familie, persoanele vizate de interdicţia prevăzută de dispoziţia legală criticată ar trebui să poată fi audiate, neputând fi excluse de plano în vederea asigurării garanţiilor procesuale.

13. Prin urmare, se apreciază că dispoziţiile art. 315 din Codul de procedură civilă pot fi constituţionale numai în măsura în care ar lăsa la latitudinea instanţei, şi nu exclusiv a părţii căreia i se opune proba, posibilitatea de a audia martorul propus, urmând a ţine cont de un potenţial subiectivism la momentul aprecierii probelor, evident cu posibilitatea sesizării organelor de urmărire penală, în cazul în care există suspiciuni de mărturie mincinoasă.

14. În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate se mai invocă şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 1.096 din 8 septembrie 2009, prin care s-a reţinut că instanţele trebuie să manifeste un rol activ pentru aflarea adevărului, din moment ce contravenţia intră sub incidenţa art. 6 din Convenţie, Decizia nr. 145 din 21 februarie 2012, prin care s-a statuat că interdicţia de audiere a martorilor - rude sau afini până la gradul al treilea inclusiv - se întemeiază pe o prezumţie de parţialitate şi subiectivism în relatarea faptelor, sau Decizia nr. 241 din 7 aprilie 2015, prin care s-a avut în vedere că instanţa, în aprecierea declaraţiei martorilor, va ţine seama de sinceritatea acestora şi de împrejurările în care au luat cunoştinţă de faptele ce fac obiectul declaraţiei respective

15. Judecătoria Buftea apreciază excepţia de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată. Instanţa poate încuviinţa proba testimonială cu martorul, rudă a petentului, în lipsa acordului părţii adverse, având în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia materia contravenţiilor poate fi calificată ca aparţinând noţiunii autonome de materie penală.

16. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

17. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată în acest sens arată că dispoziţiile legale criticate sunt norme de procedură edictate de legiuitor în temeiul mandatului său constituţional conferit de art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală şi stabilesc persoanele care pot fi ascultate ca martori. Precizează că instanţa constituţională s-a pronunţat în numeroase rânduri cu privire la soluţiile legislative similar cuprinse în vechea reglementare procesual civilă, constatând constituţionalitatea acestora.

18. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale.

19. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului autorului excepţiei de neconstituţionalitate, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

20. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

21. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 315 alin. (1) pct. 1 şi alin. (2) din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins: „(1) Nu pot fi martori: 1. rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv; [...]

(2) Părţile pot conveni, expres sau tacit, să fie ascultate ca martori şi persoanele prevăzute la alin. (1) pct. 1-3.”

22. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare.

23. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că proba testimonială reprezintă unul dintre mijloacele probatorii cel mai frecvent folosite în procesul civil. Mijlocul de probă reprezintă tocmai declaraţiile făcute de martor, persoană terţă faţă de proces, care relatează în faţa instanţei fapte sau împrejurări concludente pentru soluţionarea cauzei. În principiu, orice persoană care are cunoştinţă despre fapte relevante referitoare la pricina dedusă justiţiei poate fi ascultată în calitate de martor. De la această regulă legea procesual civilă instituie anumite excepţii, indicând persoanele care nu pot fi audiate ca martori, precum şi pe cele care sunt scutite de la obligaţia de a depune mărturie, în considerarea calităţii pe care o deţin (a se vedea în acest sens Decizia nr. 145 din 21 februarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 12 martie 2012, şi Decizia nr. 469 din 8 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 524 din 27 iulie 2012).

24. În acest context, interdicţia consacrată de dispoziţiile art. 315 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă se întemeiază pe o prezumţie de parţialitate şi subiectivism al rudelor şi afinilor până la gradul al treilea inclusiv în relatarea faptelor de care au cunoştinţă şi este stabilită exclusiv în interesul părţilor litigante, asigurând echilibrul procesual al acestora, fiind o interdicţie relativă, care poate fi înlăturată prin convenţia, expresă sau tacită, a părţilor. Probele au o importanţă deosebită în procesul civil, judecătorul trebuind să cunoască raporturile juridice dintre părţi şi faptele care au condus la deschiderea litigiului pentru a putea pronunţa o hotărâre, aplicând norma legală corespunzătoare acestor situaţii. Acestea se propun în faza iniţială a procesului, fiind ulterior puse de către instanţă în discuţia contradictorie a părţilor. Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului [art. 255 alin. (1) din Codul de procedură civilă], putând fi încuviinţate numai dacă îndeplinesc aceste condiţii [art. 258 alin. (1) din Codul de procedură civilă], iar încheierea prin care se încuviinţează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă încuviinţate, precum şi obligaţiile ce revin părţilor în legătură cu administrarea acestora [art. 258 alin. (2) din Codul de procedură civilă].

25. Prin urmare, o probă inadmisibilă, prevăzută ca atare de o normă legală, nu va putea fi încuviinţată de instanţă, însă, având în vedere dispoziţiile art. 22 alin. (2) din Codul de procedură civilă care consacră rolul activ al judecătorului în probaţiune, precum şi faptul că norma legală criticată instituie o interdicţie relativă, care poate fi înlăturată de convenţia părţilor, judecătorul nu poate respinge din oficiu cererea de probă, ci numai dacă partea interesată se opune în acest sens.

26. În fine, Curtea reţine că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, procedura de judecată este stabilită numai prin lege, iar dispoziţiile de lege criticate, reglementând norme de procedură a căror interpretare şi aplicare revin instanţelor de judecată, nu contravin în niciun fel prevederilor constituţionale invocate în susţinerea criticii de neconstituţionalitate (a se vedea în acest sens Decizia nr. 241 din 7 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 10 iunie 2015).

27. Totodată, Curtea reţine că, în realitate, autorul excepţiei de neconstituţionalitate, prin referirea făcută la materia penală, încearcă să translateze o reglementare specifică Codului de procedură penală în domeniul contravenţional, urmărind crearea unei proceduri speciale în acest domeniu faţă de prevederile art. 315 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă. Cu alte cuvinte, dacă martorul va putea fi o rudă sau afin, în domeniul contravenţional, art. 315 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă nu ar mai putea completa, în mod corespunzător, Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001. Or, acest aspect, referitor la probaţiune, ţine de opţiunea legiuitorului, întrucât materia penală - noţiune autonomă în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului - nu necesită translatarea în mod corespunzător a instituţiilor şi reglementărilor speciale ale Codului de procedură penală în materie contravenţională.

28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Nicolae-Dragoş Costescu în Dosarul nr. 1.320/94/2016 al Judecătoriei Buftea şi constată că dispoziţiile art. 315 alin. (1) pct. 1 şi alin. (2) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Buftea şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 23 noiembrie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Andreea Costin

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 856

din 14 decembrie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 alin. (1) din Codul penal

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel-Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Daniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Gerenyi Istvan Peter în Dosarul nr. 509/35/2015 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 809D/2017.

2. La apelul nominal se prezintă autorul excepţiei, personal şi asistat de avocat Dan-Mihai Şuta, cu delegaţie depusă la dosar. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului avocatului autorului excepţiei, care depune o copie după sentinţa penală pronunţată în primă instanţă împotriva autorului excepţiei. Avocatul autorului excepţiei arată că avocatura este un serviciu de interes public în cadrul căruia avocaţii au obligaţia de a se supune unor norme de integritate, verticalitate, corectitudine şi respect faţă de lege. Susţine că în acelaşi sens s-a pronunţat instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 225 din 4 aprilie 2017. Apreciază că avocatul trebuie să beneficieze de norme clare şi previzibile care să îl îndrume şi să îl protejeze pe acesta împotriva abuzurilor. În exercitarea profesiei şi a competenţei prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, avocatul are obligaţia şi dreptul de a-şi asista sau reprezenta clientul în faţa organelor judiciare. Susţine că se pune problema dacă, în exercitarea acestei competenţe, avocatul are sau nu are dreptul de a promite rezolvarea problemei pentru care clientul l-a solicitat. Apreciază că, din modul de reglementare a dispoziţiilor de lege criticate, nu rezultă cu claritate dacă se are în vedere o influenţă licită sau una ilicită. În continuare, prezintă elemente de fapt din dosarul de fond, apreciind că autorul excepţiei a fost victima unei înscenări. Susţine că dispoziţia de lege criticată nu este clară şi predictibilă. Invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, apreciind că instanţa de contencios constituţional face referire la cele statuate în doctrină şi în jurisprudenţa, elemente care, la rândul lor, determină neconstituţionalitatea art. 291 alin. (1) din Codul penal. Apreciază că doar prin pronunţarea unei decizii de admitere se pot înlătura abuzurile determinate de aplicarea textului de lege criticat. Susţine că dispoziţiile art. 291 alin. (1) din Codul penal încalcă art. 23 din Constituţie, Convenţia penală privind corupţia şi „Convenţia Naţiunilor Unite de la New York”.

4. Reprezentantul Ministerului Public solicită menţinerea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, concretizată în deciziile nr. 134 din 9 martie 2017 şi nr. 489 din 30 iunie 2016, prin care Curtea a statuat că sintagma „lasă să se creadă că are influenţă este clară şi predictibilă, neîncălcând prevederile Constituţiei. În ceea ce priveşte natura influenţei arată că aceasta nu poate fi examinată decât în lumina Convenţiei împotriva corupţiei, care specifică faptul că influenţa trebuie să fie una improprie. Prin urmare, un avocat nu poate fi sancţionat pentru exercitarea competenţelor lui legale, ci pentru afirmaţii potrivit cărora are o influenţă improprie asupra judecătorului, Prin urmare, apreciază că textul criticat este clar şi previzibil. În ceea ce priveşte celelalte dispoziţii constituţionale invocate, apreciază că acestea sunt norme procedurale, nefiind aplicabile în cauza dedusă controlului de constituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

5. Prin încheierea din 20 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 509/35/2015, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Gerenyi Istvan Peter, cu ocazia soluţionării unei cauze penale.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că sintagma „lasă să se creadă că are influenţă” nu este clară şi previzibilă, lăsând loc arbitrariului. Se ajunge, astfel, ca simpla percepţie a unei persoane - procuror, agent al statului - să stea la baza constatării săvârşirii unei fapte penale. De asemenea, autorul excepţiei apreciază că sintagma „îl va determina” este neconstituţională în lipsa precizării faptului că acţiunea de determinare trebuie să fie ilicită/nelegală. Susţine că, în actuala reglementare, se ajunge la situaţia în care exercitarea unor drepturi să fie interpretată de acuzare ca fiind un act ilicit ce constituie elementul material al infracţiunii de trafic de influenţă.

7. În contextul celor susţinute arată că, pentru a satisface cerinţele de previzibilitate, legea trebuie să precizeze cu suficientă claritate modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului. Totodată, principiul generalităţii legilor nu trebuie să afecteze previzibilitatea acestora. Neclaritatea şi imprecizia normei penale criticate conduc la încălcarea principiului constituţional al legalităţii, de vreme ce prevederile criticate pot fi interpretate cu o marjă largă de apreciere. Principiul legalităţii impune statului cerinţe de certitudine formală, precizie, claritate, lipsă de ambiguitate a normelor legale, precum şi coordonarea acestora pentru înţelegerea şi interpretarea uniformă a legii.

8. Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori susţine că aspectele puse în discuţie privesc adiacent fondul cauzei, astfel că nu va exprima un punct de vedere categoric, ci va supune atenţiei Curţii Constituţionale anumite reguli sau principii de drept care călăuzesc sistemul de drept penal naţional şi internaţional. Astfel, instanţa arată că norma juridică trebuie să fie previzibilă, predictibilă şi accesibilă, jurisprudenţa naţională şi cea europeană fiind constantă în această privinţă. De altfel, Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a stabilit, la finele anului trecut că trebuie să se dea o definiţie foarte precisă şi riguroasă noţiunii de act oficial pentru a se putea verifica îndeplinirea condiţiilor răspunderii penale pentru săvârşirea unei infracţiuni de corupţie. În acest sens se impune verificarea susţinerilor inculpatului raportat şi la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie.

9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

10. Guvernul invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia clarităţii şi previzibilităţii legilor. Apreciază că previzibilitatea şi predictibilitatea unei norme presupun că destinatarul acesteia are reprezentarea aspectelor în funcţie de care este obligat să îşi modeleze conduita. Astfel, sintagmele „are influenţă”, „lasă să se creadă că are influenţă”, „îl va determina” nu sunt de natură a afecta previzibilitatea normei penale, orice destinatar al acesteia fiind de aşteptat a cunoaşte înţelesul sintagmelor şi a-şi putea adapta conduita exigenţelor legii. În acest context, Guvernul arată că nu se poate presupune în mod rezonabil că destinatarul normei penale va interpreta textul incriminator în sensul în care acesta ar sancţiona fapta unei persoane de a primi foloase cuvenite conform legii, pentru a exercita o activitate legală. Textul de lege are în vedere, aşa cum reiese cu claritate din formularea sa, fapta unei persoane de a pretinde, a primi ori a accepta promisiunea de bani sau alte foloase, pentru a exercita o influenţă reală ori imaginară, dar ieşită din sfera legală, în vederea influenţării îndeplinirii atribuţiilor de serviciu ale unui funcţionar public. Aşa fiind, Guvernul apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt formulate clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce şi reglementează cu claritate conduita de urmat pentru destinatarul normei penale.

11. Avocatul Poporului arată că punctul său de vedere, transmis în dosarele nr. 1.723D/2015 şi nr. 1.737D/2016, a fost reţinut în Decizia nr. 489 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 29 august 2016. Avocatul Poporului a apreciat că textul legal criticat este suficient de precis şi clar pentru a se observa cu uşurinţă că sancţiunea penală se aplică doar în condiţiile în care fapta se realizează, din punctul de vedere al elementului material, printr-o acţiune a făptuitorului - persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public - care pretinde, primeşte ori acceptă promisiuni de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul şi care promite că îl va determina pe respectivul funcţionar să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.

12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 291 alin. (1) din Codul penal cu următorul conţinut: „Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altui, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2la 7 ani.”

15. Autorul excepţiei susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, ari. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 24 referitor la dreptul la apărare, art. 124 alin. (2) potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi şi art. 129 referitor la folosirea căilor de atac. De asemenea sunt invocate prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că a analizat critici identice celor formulate în prezenta cauză cu referire la dispoziţiile art. 291 din Codul penal, sintagma „lasă să se creadă că are Influenţă asupra unui funcţionar public”, pronunţând Decizia nr. 489 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 29 august 2016, şi Decizia nr. 134 din 9 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 413 din 31 mai 2017, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate.

17. Curtea a observat că, în mod constant, doctrina a reţinut că, prin expresia „are influenţă”, se înţelege că acea persoană se bucură în mod real de încrederea funcţionarului sau a altui salariat ori că bunele relaţii personale cu acesta corespund realităţii, aşadar acea persoană este în asemenea relaţii cu funcţionarul încât să îl poată determina la o anumită conduită, atitudine, acţiune. Prin expresia „lasă să se creadă că are influenţă” asupra unui funcţionar sau a altui salariat, literatura de specialitate înţelege că o persoană se laudă că are trecere pe lângă un funcţionar sau alt salariat (afirmând, de pildă, că datorită încrederii de care se bucură sau datorită rudeniei sau relaţiilor personale pe care le are cu acel funcţionar sau salariat poate determina o anumită atitudine a acestuia ori poate obţine o anumită rezolvare) ori se prevalează, pretinde, afirmă, contrar realităţii, că este în relaţii bune cu funcţionarul ori alt salariat, că se bucură de aprecierea şi încrederea acestuia de asemenea natură încât poate rezolva problema de care este interesat cumpărătorul de influenţă. Se consideră că cerinţa este îndeplinită şi atunci când o persoană, fără a se lăuda că are trecere asupra unui funcţionar, nu dezminte afirmaţiile altora cu privire la existenţa acesteia. De asemenea, Curtea a observat că, potrivit practicii judiciare, nu are relevanţă dacă făptuitorul a precizat ori nu numele funcţionarului public asupra căruia are influenţă, suficient fiind să îl fi determinat numai prin calitatea acestuia. Curtea a observat, totodată, că, potrivit unei jurisprudenţe constante, pentru reţinerea infracţiunii de trafic de influenţă nu este necesar ca inculpatul să indice în mod nominal funcţionarul public pe lângă care pretinde că ar avea trecere, dacă din conţinutul celor afirmate de el se desprinde competenţa acestui funcţionar de a dispune în legătură cu actul referitor la care se trafica influenţa, deoarece ceea ce este important este ca influenţa presupusă a inculpatului să fi constituit pentru persoana interesată motivul tranzacţiei. Cu alte cuvinte, pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă este necesar să fie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, printre care şi aceea ca influenţa pe care o are sau lasă să se creadă că o are făptuitorul să privească un funcţionar sau alt salariat care are atribuţii în îndeplinirea actului pentru care făptuitorul a primit sau a pretins bani ori alte foloase. Nu are relevanţă dacă făptuitorul, atribuind un nume acelui funcţionar sau salariat, numele atribuit este real sau fictiv. Prin urmare, esenţial este ca influenţa făptuitorului să fi constituit pentru persoana interesată motivul determinant al tranzacţiei.

18. Curtea a constatat că, în condiţiile în care cele două noţiuni utilizate în cuprinsul art. 291 din Codul penal - „persoană care are influenţă7„persoană care lasă să se creadă că are influenţă” - se regăseau şi în norma penală anterioară (respectiv art. 257 din Codul penal din 1969), dat fiind conţinutul normativ identic al acestora, dezvoltările teoretice şi jurisprudenţa în materia infracţiunii de trafic de influenţă, cu referire la noţiunile precitate, îşi păstrează valabilitatea şi sub noul Cod penal.

19. Faptul că în noul Cod penal legiuitorul utilizează noţiuni identice în incriminarea faptei de trafic de influenţă - „persoană care are influenţă”, respectiv „persoană care lasă să se creadă că are influenţă” - care, în acest mod, au devenit expresii consacrate, ţinând cont de jurisprudenţa şi doctrina dezvoltate până la data intrării în vigoare a noului Cod penat şi luând în considerare faptul că, în mod firesc, jurisprudenţa care vine în continuarea celei existente va avea drept reper cele statuate anterior, Curtea a constatat că dispoziţiile de lege criticate nu au o formulare ambiguă, neclară şi imprevizibilă pentru un cetăţean care nu dispune de o pregătire juridică temeinică, astfel că nu încalcă cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii impuse de art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 1 alin. (5) din Constituţie şi nu conduc la o aplicare extensivă, prin analogie, a legii penale.

20. De altfel, Curtea a reţinut un argument în plus care susţine concluzia anterioară, respectiv faptul că, în actuala reglementare a infracţiunii de trafic de influenţă, legiuitorul a adăugat o nouă condiţie de tipicitate (nouă cerinţă esenţială), necesară pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii, respectiv aceea ca făptuitorul să promită cumpărătorului de influenţă că îl va determina pe funcţionarul public sau pe o altă persoană dintre cele menţionate de lege să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. Curtea a constatat că formularea normei penale criticate - „pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta.” - este redactată clar, pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă, deci pentru existenţa infracţiunii, fiind necesară îndeplinirea cerinţei existenţei influenţei reale sau imaginare (conjuncţia „sau”, cu funcţie disjunctivă, având înţelesul curent din limba română - ori/fie, în concret legând noţiuni care se exclud ca alternative), împreună cu/alături de cerinţa ca făptuitorul să promită că îl va determina pe funcţionarul public sau pe o altă persoană dintre cele menţionate de lege să adopte conduita dorită de cumpărătorul de influenţă (conjuncţia copulativă „şi” având funcţia de a lega două cerinţe esenţiale, de a indica o completare, un adaos, o precizare nouă în incriminarea faptei de trafic de influenţă). Or, Curtea a constatat că realizarea acestei din urmă condiţii (de a promite influenţa asupra funcţionarului) presupune asumarea din partea făptuitorului a obligaţiei, a angajamentului de a-l determina pe funcţionar să adopte conduita ce formează obiectul traficării de influentă.

21. În ceea ce priveşte critica autorului excepţiei referitoare la neconstituţionalitatea sintagmei „TI va determina”, în lipsa precizării faptului că acţiunea de determinare trebuie să fie ilicită/nelegală, Curtea apreciază că nici aceasta nu este întemeiată. În accepţiunea normei juridice penale criticate, funcţionarul public urmează să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. În practica judiciară s-a reţinut că, pentru existenţa infracţiunii, dispoziţia de lege criticată are în vedere ca influenţa, pe care o are sau lasă să se creadă că o are făptuitorul, să privească un funcţionar care are atribuţii în îndeplinirea actului pentru care făptuitorul a primit sau a pretins bani ori alte foloase, fiind suficientă şi numai precizarea actului pentru a cărei îndeplinire urmează a se exercita influenţa făptuitorului, iar nu şi indicarea persoanei asupra căreia va fi exercitată. Prin determinarea actului este determinată, în mod implicit, şi persoana care îl va îndeplini, ca urmare a realei sau pretinsei influenţe a făptuitorului, şi anume funcţionarul în a cărui atribuţie intră îndeplinirea acelui act.

22. În ceea ce priveşte caracterul licit sau ilicit al actului care se urmăreşte a fi realizat, în doctrină s-a precizat că nu interesează dacă intervenţia promisă a avut sau nu loc şi nici dacă prin intervenţie s-a urmărit efectuarea de către funcţionarul public a unui act legal sau a unui act ilegal şi nici dacă acel act a fost sau nu efectuat. De asemenea, şi practica judiciară este în acelaşi sens, stabilind că, pentru existenţa infracţiunii, nu are relevanţă dacă pretinderea folosului a fost satisfăcută, nici dacă acceptarea promisiunii unor foloase a fost urmată de prestarea acestora. Nu este relevant nici dacă intervenţia s-a produs ori nu, precum nici momentul în care aceasta s-a realizat, raportat la momentul săvârşirii uneia dintre acţiunile ce constituie elementul material al infracţiunii, deoarece producerea intervenţiei nu este o condiţie pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă.

23. În aceiaşi sens, Curtea a observat că doctrina şi practica judiciară sunt constante în a reţine că pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă nu are relevanţă dacă pretinderea foiosului a fost satisfăcută, nici dacă acceptarea promisiunii unor foloase a fost urmată de prestarea acestora, nu interesează dacă intervenţia pe lângă un funcţionar sau alt salariat s-a produs sau nu, nici dacă prin intervenţie (reală sau presupusă) se urmăreşte determinarea unei acţiuni licite (efectuarea corectă de către un funcţionar sau alt salariat a unui act ce intră în atribuţiile sale de serviciu) sau a unei acţiuni ilicite (efectuarea incorectă a actului) ori determinarea unei inacţiuni licite (abţinerea de la efectuarea unui act abuziv) sau a unei inacţiuni ilicite (neîndeplinirea unei îndatoriri de serviciu), de vreme ce dezaprobarea exprimată prin incriminarea faptei de trafic de influenţă priveşte scopul urmărit de infractor, nu ca un rezultat, ci ca o caracterizare a acţiunii de traficare a influenţei reale sau presupuse (Decizia nr. 489 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 29 august 2016, paragraful 52).

24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gerenyi Istvan Peter în Dosarul nr. 509/35/2015 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 291 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu critici le formulate.

Definitivă şi generai obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 14 decembrie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Mariţiu

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind transmiterea unui imobil aflat în domeniul public al statului din administrarea Institutului Naţional de Administraţie în administrarea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, modificarea Hotărârii Guvernului nr. 1.005/2016 privind organizarea  şi funcţionarea Institutului Naţional de Administraţie, precum şi modificarea anexei nr. 10 la Hotărârea Guvernului nr. 1.7(i5/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului

 

Având în vedere prevederile art. 2 alin. (1) şi (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1.705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, al art. 20 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi al art. 867,868 şi 869 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. 1. - Se aprobă transmiterea unui imobil, înregistrat în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului cu nr. MFP 105989 din anexa nr. 10 la Hotărârea Guvernului nr. 1.705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, cu modificările şi completările ulterioare, din administrarea Institutului Naţional de Administraţie în administrarea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice şi actualizarea codului de clasificaţie al acestuia, având datele de identificare prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Art. 2. - La anexa nr. 2 „Datele de identificare ale bunurilor imobile aferente activităţii de formare profesională” la Hotărârea Guvernului nr. 1.005/2016 privind organizarea şi funcţionarea Institutului Naţional de Administraţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 20 din 9 ianuarie 2017, poziţia nr. 2 referitoare la bunul imobil nr. MFP 105989 se abrogă, ca urmare a transferului realizat.

Art. 3. - Predarea-preluarea imobilului prevăzut la art. 1 se face pe bază de protocol încheiat între părţile interesate, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri.

Art. 4. - La data intrării în vigoare a prezentei hotărâri, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice şi Institutul Naţional de Administraţie îşi vor actualiza în mod corespunzător datele din evidenţa cantitativ-valorică, iar Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice împreună cu Ministerul Finanţelor Publice vor opera modificarea corespunzătoare a anexei nr. 10 la Hotărârea Guvernului nr. 1.705/2006, cu modificările şi completările ulterioare.

 

PRIM-MINISTRU

VASILICA-VIORICA DĂNCILĂ

Contrasemnează:

Viceprim-ministru, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice,

Paul Stănescu

Ministrul finanţelor publice,

Eugen Orlando Teodorovici

 

Bucureşti, 4 aprilie 2018.

Nr. 206.

 

 

ANEXĂ

 

Datele de identificare ale unui imobil aflat în domeniul public al statului, care se transmite din administrarea Institutului Naţional de Administraţie în administrarea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice

 

Nr. MFP

Codul de clasificare după transfer

Denumirea bunului imobil

Adresa

Elementele-cadru de descriere tehnică

Valoarea de inventar a imobilului

(clădire şi teren)

Persoana juridică de la care se transmite imobilul/CUI

Persoana juridică la care se transmite imobilul/CUI

105989

8.29.06

Imobil - sediu administrativ

Str. Eforie nr. 5, sectorul 5,

municipiul Bucureşti

Clădire planşeu din beton şi pereţi

din cărămidă

An construcţie: 1940

Regim de înălţime: S + P + 2m + 8E

Suprafaţă construită la sol = 978 mp

Suprafaţă desfăşurată totală = 6.472,48 mp

Suprafaţă utilă = 5.682 mp

Nr. cadastral 230821-C1

Teren intravilan

Suprafaţă teren = 978 mp

Nr. cadastral/nr. CF 230821

3.281.178

Institutul Naţional de Administraţie/ CUI -37589690

Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice/

CUI -26369185

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

 

ORDIN

privind avansarea onorifică în gradul următor, cu prilejul zilei de 29 aprilie 2018 - Ziua Veteranilor de Război, a ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor, în retragere, veterani de război

 

Ca semn de înaltă cinstire şi recunoştinţă pentru faptele de arme săvârşite de veteranii de război pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial, precum şi pentru cinstirea memoriei celor peste 750.000 de foşti camarazi ai lor care şi-au dat jertfa supremă pe câmpurile de bătălie,

în vederea marcării Centenarului Marii Uniri,

în conformitate cu prevederile art. 67 alin. 1 şi alin. 2 lit. b) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 15 alin. 1 din Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 17 alin. (1) şi art. 18 alin. (1) din anexa nr. 6 la Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 177/2016 privind activitatea de management resurse umane în unităţile militare ale Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, aprobată cu modificări prin Legea nr. 15/2008, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul afacerilor interne emite următorul ordin:

Art. 1. - Cu prilejul zilei de 29 aprilie - Ziua Veteranilor de Război se avansează onorific, în gradul următor, ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii în retragere, veterani de război, astfel:

a) ofiţerii:

- locotenenţi-coloneii/căpitani-comandorii, în gradul de colonel/comandor;

- maiorii/locotenenţi-comandorii, în gradul de locotenent-colonel/căpitan-comandor;

- căpitanii, în gradul de maior/locotenent-comandor;

- locotenenţii, în gradul de căpitan;

- sublocotenenţii/aspiranţii, în gradul de locotenent;

b) maiştrii militari:

- maiştrii militari clasa I, în gradul de maistru militar principal;

- maiştrii militari clasa a II-a, în gradul de maistru militar clasa I;

- maiştrii militari clasa a III-a, în gradul de maistru militar clasa a II-a;

- maiştrii militari clasa a IV-a, în gradul de maistru militar clasa a III-a;

- maiştrii militari clasa a V-a, în gradul de maistru militar clasa a IV-a;

c) subofiţerii:

- plutonierii-adjutanţi, în gradul de plutonier-adjutant şef;

- plutonierii-majori, în gradul de plutonier-adjutant;

- plutonierii, în gradul de plutonier-major;

- sergenţii majori, în gradul de plutonier;

- sergenţii, în gradul de sergent-major.

Art. 2. - Maiştrilor militari principali şi plutonierilor adjutanţi şefi, în retragere, veterani de război li se acordă gradul de sublocotenent/aspirant.

Art. 3 - Caporalilor în retragere, veterani de război, li se acordă gradul de sergent.

Art. 4. - Se înaintează în grad soldaţii şi gradaţii în retragere, veterani de război, astfel:

- fruntaşii, în gradul de caporal;

- soldaţii, în gradul de fruntaş.

Art. 5. - Ordinul va fi difuzat Asociaţiei Veteranilor de Război din Ministerul Afacerilor Interne, în vederea înscrierii în documentele de evidenţă, aducerii la cunoştinţa acestora şi comunicării către centrele militare de domiciliu.

Art. 6. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul afacerilor interne,

Carmen Daniela Dan

 

Bucureşti, 3 aprilie 2018.

Nr. 33.

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

 

ORDIN

pentru modificarea şi completarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Direcţiei generale logistice, aprobat prin Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 144/2016

 

În temeiul art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, aprobată cu modificări prin Legea nr. 15/2008, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul afacerilor interne emite următorul ordin:

Art. I. - Regulamentul de organizare şi funcţionare a Direcţiei generale logistice, aprobat prin Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 144/2016, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 4 octombrie 2016, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. La articolul 11 alineatul (1), după litera y) se introduce o nouă literă, litera y1), cu următorul cuprins:

y1) asigură disciplina autorizării lucrărilor de construcţii cu caracter special în MAI;”.

2. La articolul 13, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alineatul (11), cu următorul cuprins:

„(11) Directorul general şi directorul general adjunct care coordonează Serviciul patrimoniu imobiliar şi protecţia mediului sunt delegaţi să semneze autorizaţiile pentru executarea lucrărilor de construcţii cu caracter special şi sunt desemnaţi să semneze certificatele de urbanism, în situaţiile în care competenţa emiterii acestor documente aparţine MAI, potrivit Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Directorul general adjunct exercită aceste atribuţii numai în lipsa directorului general.”

3. La articolul 13, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„(2) Directorul general poate delega, prin dispoziţie, în condiţiile legii, atribuţii din competenţa sa directorilor generali adjuncţi, cu excepţia celor prevăzute la alin. (11).”

4. La articolul 25, după litera c) se introduce o nouă literă, litera d), cu următorul cuprins:

,,d) îndeplinirea rolului de structură de specialitate a MAI cu atribuţii privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii cu caracter special în MAI.”

5. La articolul 26, litera t) se modifică şi va avea următorul cuprins:

,,t) analizează solicitările de eliberare a certificatelor de urbanism şi a autorizaţiilor pentru executarea lucrărilor de construcţii cu caracter special şi face propuneri de emitere a acestora, în situaţiile în care competenţa emiterii aparţine MAI, potrivit Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;”,

Art. II. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul afacerilor interne,

Carmen Daniela Dan

 

Bucureşti, 4 aprilie 2018.

Nr. 34.

MINISTERUL MUNCII ŞI JUSTIŢIEI SOCIALE

 

ORDIN

privind stabilirea procedurii de efectuare a plăţii sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din cadrul Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale - aparat central şi unităţi subordonate, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2017, precum şi în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2018

 

Având în vedere:

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi completările ulterioare;

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare;

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările şi completările ulterioare;

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 privind unele măsuri pentru salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 152/2017;

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene,

în temeiul art. 17 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 12/2017 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul muncii şi justiţiei sociale emite următorul ordin:

Art. 1. - (1) Prin prezentul ordin se stabileşte procedura de efectuare a plăţii sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din cadrul Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale - aparat central şi unităţi subordonate, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2017, precum şi în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2018.

(2) Plata sumelor datorate în temeiul titlurilor executorii prevăzute de prezentul ordin, respectiv valoarea titlului executoriu, cuprinde atât sumele aferente drepturilor de natură salarială, cât şi pe cele pentru plata dobânzilor şi penalităţilor.

Art. 2. - Plata sumelor datorate în temeiul titlurilor devenite executorii prevăzute la art. 1 alin. (1) se realizează în cursul anului 2018, după cum urmează:

a) plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătoreşti devenite executorii în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2014, potrivit dispoziţiilor art. 21 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi completările ulterioare;

b) plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătoreşti devenite executorii în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2015, potrivit dispoziţiilor art. 34 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare;

c) plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătoreşti devenite executorii în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2016, potrivit dispoziţiilor art. 15 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările şi completările ulterioare;

d) plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătoreşti devenite executorii în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2017, potrivit dispoziţiilor art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 privind unele măsuri pentru salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 152/2017;

e) plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătoreşti devenite executorii în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene.

Art. 3. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul muncii şi justiţiei sociale,

Lia-Olguţa Vasilescu

 

Bucureşti, 26 martie 2018.

Nr. 1.315.


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.