MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 337/2018

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 186 (XXX) - Nr. 337         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Marţi, 17 aprilie 2018

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 702 din 9 noiembrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 364 şi art. 712 alin. (1) din Codul de procedură civilă

 

Decizia nr. 15 din 18 ianuarie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28 alin. 3, art. 30 alin. 4, art. 31 alin. 1 şi art. 32 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865

 

Decizia nr. 16 din 18 ianuarie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 182 alin. (2) şi art. 183 din Codul de procedură civilă

 

DECIZII ALE PRIM-MINISTRULUI

 

179. - Decizie pentru eliberarea, la cerere, a domnului Adrian Marius Dobre din funcţia de secretar de stat la Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerţ şi Antreprenoriat

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 18 din 5 martie 2018 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept)

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 702

din 9 noiembrie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 364 şi art. 712 alin. (1) din Codul de procedură civilă

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Varga Attila - judecător

Andreea Costin - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 364 şi art. 712 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Ştefania Dorina Kerth în Dosarul nr. 25.664/301/2013* al Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 552D/2016.

2. La apelul nominal răspunde personal autoarea excepţiei de neconstituţionalitate şi asistată de domnul avocat Ioan Vladimir Olteanu din Baroul Bucureşti, cu delegaţie depusă la dosar, lipsind cealaltă parte. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, care solicită admiterea acesteia. Arată, în esenţă, că împrejurarea ca un act emis de executorul judecătoresc să nu poată fi supus controlului judecătoresc reprezintă o încălcare a accesului liber la justiţie, întrucât pot exista abuzuri din partea executorului judecătoresc care să nu poată fi cenzurate în niciun fel. Astfel, dispoziţiile legale criticate permit executorului judecătoresc să efectueze o constatare a unei stări de fapt, fără încuviinţarea prealabilă a instanţei de judecată şi fără participarea părţii interesate. Lipsa unui control a posteriori de către instanţa de judecată pe calea contestaţiei la executare lipseşte de conţinut şi prevederile art. 364 alin. (3) şi art. 365 din Codul de procedură civilă care impun, în anumite ipoteze, un control a priori, sub forma încuviinţării. Aşadar, în mod abuziv, executorul judecătoresc, deşi trebuie să solicite încuviinţarea instanţei de judecată, nu o face, având în vedere lipsa posibilităţii de a ataca direct procesul-verbal de constatare.

4. În continuare se arată că dispoziţiile legale criticate încalcă şi principiul egalităţii în drepturi, prin crearea unui privilegiu în defavoarea persoanei care a apelat la procedura instituită de art. 364 din Codul de procedură civilă, care beneficiază de o dovadă cu forţa probantă a unui act autentic, şi în detrimentul persoanei împotriva căreia a fost obţinută proba. Astfel, persoana care a apelat la procedura reglementată de art. 364 din Codul de procedură civilă, devenind titulară a unui înscris cu o forţă probantă superioară, are o poziţie privilegiată faţă de persoana împotriva căreia a fost exercitată această procedură.

5. În concluzie, solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. Precizează că aceasta nu tinde la eliminarea totală a textelor legale criticate, ci fie la îndepărtarea sintagmei „de executare” din conţinutul art. 712 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în sensul de a putea fi atacate cu contestaţie la executare toate actele emise de executorul judecătoresc, şi nu doar actele de executare, fie la interpretarea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate ar fi neconstituţionale în măsura în care nu permit părţii interesate să formuleze o contestaţie la executare împotriva procesului-verbal încheiat de executorul judecătoresc în procedura reglementată de art. 364 din Codul de procedură civilă.

6. De asemenea solicită Curţii să se pronunţe şi asupra constituţionalităţii altor dispoziţii din actul atacat, de care, îi mod necesar şi evident, nu pot fi disociate dispoziţiile menţionate în sesizare. Depune note scrise.

7. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens arată că procedura de judecată şi competenţa instanţelor judecătoreşti sunt stabilite prin lege, legiuitorul fiind competent să stabilească, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. Procesul-verbal întocmit cu ocazia asigurării dovezilor nu este un act de executare, drept care nu poate fi atacat pe calea contestaţiei la executare, părţile putând să îl conteste în cadrul dosarului în care s-a făcut administrarea de dovadă. Potrivit alin. (4) al art. 364 din Codul de procedură civilă, procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc în cadrul acestei proceduri are puterea doveditoare a înscrisului autentic, iar faptul că este o probă asigurată nu înseamnă că trebuie să fie impusă instanţei de judecată, care o va putea încuviinţa în măsura în care administrarea ei s-a făcut în mod legal şi poate să conducă la aflarea adevărului şi soluţionarea cauzei în condiţiile art. 258 din cod.

8. Proba asigurată nu are o poziţie privilegiată, iar valoarea probatorie pe care ar fi avut-o, dacă ar fi fost administrată în procedura obişnuită, poate fi contestată de părţi prin alt mijloc de probă.

9. Având cuvântul, în replică, reprezentantul autoarei excepţiei de neconstituţionalitate arată că este adevărat că procedura reglementată de art. 364 din Codul de procedură civilă este una de urgenţă, însă un control a posteriori din partea instanţei de judecată pe calea contestaţiei la executare nici nu îngrădeşte dreptul părţii de a solicita această procedură şi nici nu întinde, în mod nejustificat, în timp verificarea actelor respective.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

10. Prin Decizia civilă nr. 214A din 18 ianuarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 25.664/301/2013*, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 364 şi art. 712 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Ştefania Dorina Kerth într-o cauză privind soluţionarea apelului formulat împotriva unei sentinţe a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti de respingere, ca inadmisibilă, a contestaţiei la executare prin care autoarea excepţiei de neconstituţionalitate a solicitat anularea unui proces-verbal întocmit de executorul judecătoresc, de constatare a existenţei şi dimensiunilor construcţiei cu destinaţia de magazie amplasată la limita de hotar dintre imobile.

11. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate înfrâng voinţa părţii de a se adresa instanţei de judecată pentru a supune controlului judecătoresc, pe calea unei contestaţii la executare, procesele-verbale de constatare întocmite de executorii judecătoreşti în cadrul procedurii de constatare de urgenţă a unei stări de fapt.

12. Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Faptul că, potrivit legii, procesul-verbal de constatare întocmit de executorul judecătoresc are forţa probantă a unui înscris autentic nu înfrânge dreptul de acces la justiţie şi egalitatea în faţa legii, căci răsturnarea situaţiei de fapt reţinută prin procesul-verbal se face după regulile din materia probaţiunii, la care face trimitere art. 364 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

14. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată.

15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, susţinerile reprezentantului autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele;

16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din actul de sesizare, îl reprezintă dispoziţiile art. 364 cu denumirea marginală Constatarea de urgenţă a unei stări de fapt şi art. 712 cu denumirea marginală Obiectul contestaţiei din Codul de procedură civilă. În realitate, din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate rezultă că autoarea acesteia critică dispoziţiile alin. (1) al art. 712 din Codul de procedură civilă, astfel încât Curtea reţine ca obiect al excepţiei dispoziţiile art. 364 şi art. 712 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins:

- Art. 364: „(1) La cererea oricărei persoane care are interesul să constate de urgenţă o anumită stare de fapt care ar putea să înceteze ori să se schimbe până la administrarea probelor, executorul judecătoresc în circumscripţia căruia urmează să se facă constatarea va putea constata la faţa locului această stare de fapt

(2) în cazul în care efectuarea constatării prevăzute la alin. (1) necesită concursul părţii adverse sau al unei alte persoane, constatarea nu poate fi făcută decât cu acordul acesteia.

(3) În lipsa acordului prevăzut la alin. (2), partea interesată va putea cere instanţei să încuviinţeze efectuarea constatării. Instanţa poate încuviinţa efectuarea constatării fără citarea aceluia împotriva căruia se cere. Dispoziţiile art. 360-363 se aplică în mod corespunzător.

(4) Procesul-verbal de constatare va fi comunicat în copie celui împotriva căruia s-a făcut constatarea, dacă nu a fost de faţă, şi are puterea doveditoare a înscrisului autentic.

- Art. 712 alin (1): (1) împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei Interesaţi sau vătămaţi prin executare. De asemenea, se poate face contestaţie la executare şi în cazul în care executorul judecătoresc refuză să efectueze o executare silită sau să îndeplinească un act de executare silită în condiţiile legii.”

18. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 24 privind dreptul la apărare şi art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, De asemenea, invocă dispoziţiile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil şi art. 13 privind dreptul la un remediu efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în privinţa dispoziţiilor art. 364 din Codul de procedură civilă, autoarea acesteia critică faptul că procesul-verbal de constatare a unei stări de fapt întocmit de executorul judecătoresc nu este suspus încuviinţării instanţei de judecată şi, ulterior, nici a controlului judecătoresc.

20. Astfel, Curtea reţine că, prin cererea formulată în temeiul art. 364 din Codul de procedură civilă, partea urmăreşte constatarea de urgenţă a unei stări de fapt, executorul judecătoresc fiind sesizat în baza procedurii speciale privind asigurarea de dovezi. Constatarea de urgenţă a unei stări de fapt, care ar putea să înceteze ori să se schimbe până la administrarea probelor, poate fi realizată de executorul judecătoresc în circumscripţia căruia urmează a se face constatarea. Executorul judecătoresc procedează la exercitarea unei competenţe prevăzute de lege, atât de art. 364 din Codul de procedură civilă, cât şi de art. 7 lit. h) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 20 octombrie 2011. Reglementarea legală criticată este integrată procedurii de asigurare a probelor prevăzute de art. 359-365 din Codul de procedură civilă, care este o procedură specială, de urgenţă, cu un scop limitat, respectiv de conservare a unor dovezi care se află în primejdie să dispară sau să fie greu de administrat în viitor, condiţia fundamentală a unui asemenea demers fiind existenţa unei primejdii în administrarea dovezii sau în constatarea unei anumite stări de fapt care ar putea să înceteze ori să se schimbe până la administrarea dovezilor.

21. În ipoteza alin. (1) al art. 364 din Codul de procedură civilă, persoana care are interesul să constate de urgenţă o anumită stare de fapt se adresează direct executorului judecătoresc, care va putea constata la faţa locului această stare de fapt, doar în ipoteza alin. (2) al aceluiaşi articol fiind necesară încuviinţarea instanţei, respectiv numai în lipsa acordului părţii adverse sau al unei alte persoane împotriva căreia constatarea urmează a fi făcută. În lipsa acordului, instanţa de judecată va fi sesizată în vederea încuviinţării efectuării constatării de urgenţă a stării de fapt [alin. (3) al art. 364 din Codul de procedură civilă], încuviinţare care poate fi dată şi fără citarea aceluia împotriva căruia se cere, iar procedura de soluţionare a unei astfel de cereri este cea reglementată de dispoziţiile art. 360-363 din Codul de procedură civilă, care se aplică în mod corespunzător, respectiv procedura asigurării probelor.

22. Prin urmare, Curtea reţine că, spre deosebire de vechea reglementare procesual civilă (art. 239 din Codul de procedură civilă din 1865), constatarea de urgenţă a unei stări de fapt se face de executorul judecătoresc, la cererea părţii interesate, fără a mai fi nevoie nici de autorizarea prealabilă a instanţei de judecată şi nici de desemnarea executorului judecătoresc de către aceasta, intervenţia instanţei fiind necesară numai atunci când, fiind cerut concursul părţii adverse sau al altei persoane pentru efectuarea constatării, acest acord lipseşte. În această situaţie, instanţa va pronunţa o încheiere prin care va autoriza executorul judecătoresc să efectueze constatarea, fără a fi obligatorie citarea celui împotriva căruia se cere. În urma constatării unei stări de fapt, în condiţiile art. 364 din Codul de procedură civilă, executorul judecătoresc întocmeşte un proces-verbal care va fi comunicat celui împotriva căruia s-a făcut constatarea, dacă nu a fost de faţă, şi are puterea doveditoare a unui înscris autentic.

23. În acest context, Curtea reţine că nu se încalcă accesul liber la justiţie şi dreptul la apărare, întrucât înlăturarea procesului-verbal de constatare a unei stări de fapt se face după regulile din materia probaţiunii, partea interesată putând contesta respectiva probă în cauza în care va fi folosită. De asemenea, având puterea doveditoare a înscrisului autentic, poate fi invocată nulitatea absolută a procesului-verbal potrivit art. 271 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care prevede că: „înscrisul autentic întocmit fără respectarea formelor prevăzute pentru încheierea sa valabilă ori de o persoană incompatibilă, necompetentă sau cu depăşirea competenţei este lovit de nulitate absolută, dacă legea nu dispune altfel “

24. În continuare, referitor la dispoziţiile art. 712 din Codul de procedură civilă, Curtea reţine că acestea sunt criticate din perspectiva faptului că înfrâng voinţa părţii de a se adresa instanţelor de judecată şi a supune controlului judecătoresc procesele-verbale de constatare întocmite de către executorii judecătoreşti în cadrul procedurii de constatare de urgenţă a unei stări de fapt, pe calea unei contestaţii la executare. Or, Curtea constată că procedura contestaţiei la executare este destinată să înlăture neregularităţile comise cu prilejul urmăririi silite sau să expliciteze titlul executoriu ce urmează a fi valorificat, în temeiul articolului criticat, care prevede că împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare, debitorul beneficiază de toate garanţiile procesuale pentru realizarea deplină a acestor drepturi, supunând cenzurii instanţei măsura dispusă, în cadrul unei proceduri contradictorii. Însă, având în vedere că dispoziţiile art. 364 din Codul de procedură civilă vizează constatarea unei stări de fapt într-o situaţie de urgenţă, iar dispoziţiile art. 712 alin. (1) din acelaşi act normativ se referă la contestaţia la executare ce poate fi formulată într-o executare silită, Curtea reţine că între cele două texte de lege nu există nicio legătură, întrucât nu este pus în executare un titlu executoriu. În aceste condiţii, Curtea constată că prin excepţia de neconstituţionalitate formulată se tinde la modificarea art. 712 alin. (1) din Codul de procedură civilă, ceea ce, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, excedează controlului de constituţionalitate.

25. În fine, Curtea învederează faptul că o extindere a controlului de constituţionalitate se poate realiza numai în condiţiile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „în caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare”.

26, Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 712 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Ştefania Dorina Kerth în Dosarul nr. 25.664/301/2013* al Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi parte în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 364 din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 9 noiembrie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Andreea Costin

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 15

din 18 ianuarie 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28 alin. 3, art. 30 alin. 4, art. 31 alin. 1 şi art. 32 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Irina-Loredana Gulie - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28 alin. 3, art. 30 alin. 4, art. 31 alin. 1 şi art. 32 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de Societatea Lorin - S.R.L. din Galaţi în Dosarul nr. 4.770/121/2016 al Tribunalului Galaţi - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.235D/2Q17,

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, respectiv deciziile nr. 243 din 21 mai 2013 şi nr. 1.081 din 13 decembrie 2012.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 11 iulie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 4.770/121/2016, Tribunalul Galaţi - Secţia contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 28 alin. 3, art. 30 alin. 4, art. 31 alin. 1 şi art. 32 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865. Excepţia a fost ridicată de Societatea Lorin - S R L. din Galaţi într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri de revizuire.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată Că prevederile art. 28 alin. 3 din Codul de procedură civilă din 1865 sunt lipsite de precizie, claritate şi previzibilitate, deoarece nu precizează dacă este vorba de motive de fapt sau de drept când se referă la motivele de recuzare ale noii cereri. Pentru aceleaşi motive sunt neconstituţionale şi prevederile art. 30 alin. 4 şi art. 32 alin. 1 din acelaşi cod. De asemenea se arată că prevederile art. 31 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 sunt neconstituţionale deoarece nu permit ascultarea celui care face cererea de recuzare, fiind permisă doar ascultarea judecătorului recuzat, ceea ce contravine dreptului constituţional la apărare şi dreptului la un proces echitabil, prin încălcarea egalităţii armelor.

6. Tribunalul Galaţi - Secţia contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că nu sunt încălcate dispoziţiile constituţionale referitoare la accesul liber la justiţie, deoarece judecarea cererii de recuzare nu vizează fondul cauzei. Prin această reglementare legiuitorul a avut în vedere instituirea unei proceduri simple şi operative de soluţionare a acestei cereri. Pe altă parte, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că reglementarea procedurii de judecată este de competenţa exclusivă a legiuitorului, soluţie care rezultă din dispoziţiile art. 125 alin. (3) din Constituţie.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, respectiv deciziile nr. 574 din 3 noiembrie 2005, nr. 268 din 6 martie 2008 şi nr. 18 din 18 ianuarie 2011.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, republicată, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile art. 28 alin. 3, art. 30 alin. 4, art. 31 alin. 1 şi art. 32 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, potrivit cărora:

- Art. 28 alin. 3: „Pentru aceleaşi motive de recuzare nu se poate formula o nouă cerere împotriva aceluiaşi judecător.”;

- Art. 30 alin. 4: „Cererile de recuzare inadmisibile potrivit art. 28 se soluţionează de instanţa în faţa căreia au fost formulate.”;

- Art. 31 alin. 1: „Instanţa decide asupra recuzării, în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor şi ascultând pe judecătorul recuzat”;

- Art. 32 alin. 1: „încheierea asupra recuzării se citeşte în şedinţă publică. “

12. Deşi dispoziţiile legale criticate nu mai sunt în vigoare, având în vedere considerentele Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, şi dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Dispoziţiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare”, Curtea urmează să analizeze dispoziţiile legale criticate din Codul de procedură civilă din 1865.

13. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate sunt invocate dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 1 - Statul român, art. 15 - Universalitatea, art. 16 - Egalitatea în drepturi, art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 - Accesul liber la justiţie şi art. 148 - Integrarea în Uniunea Europeană.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autoarea acesteia susţine că prevederile art. 28 alin. 3, art. 30 alin. 4 şi art. 32 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 încalcă prevederile art. 1 alin. (5) privind principiul securităţii juridice, în componenta sa referitoare la calitatea legii, deoarece textele de lege nu sunt suficient de clare, precise şi previzibile şi nu precizează dacă motivele de recuzare sunt motive de fapt sau de drept.

15. Analizând aceste susţineri, Curtea reţine că, potrivit art. 1 alin. (5) din Constituţie, care consacră principiul respectării obligatorii a legilor, acestea trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de claritate, precizie şi previzibilitate, astfel încât destinatarii să îşi poată adapta în mod corespunzător conduita, în acest sens, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa (de exemplu, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012) că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, şi deciziile Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011 şi nr. 430 din 24 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 21 ianuarie 2014).

16. Or, aplicând aceste considerente de principiu la cauza de faţă, Curtea reţine că textele de lege criticate sunt suficient de precise şi clare, dispunând fără echivoc că nu se poate formula o nouă cerere de recuzare, pentru aceleaşi motive, împotriva aceluiaşi judecător, care este instanţa competentă să soluţioneze anumite cereri de recuzare şi, respectiv, faptul că încheierea asupra recuzării se citeşte în şedinţă publică, în ceea ce priveşte susţinerea referitoare la faptul că prevederile art. 28 alin. 3 din Codul de procedură civilă din 1865 nu precizează despre ce fel de motive de recuzare este vorba, de fapt sau de drept, Curtea reţine că aceasta nu este de natură să contravină dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitoare la calitatea legii, dat fiind faptul că, prin ipoteză, legea, ca reglementare primară a relaţiilor sociale, nu poate fi redactată cu o precizie totală, revenind interpretului sarcina stabilirii conţinutului şi sensului normei legale, în vederea aplicării acesteia în concordanţă cu voinţa legiuitorului.

17. În ceea ce priveşte prevederile art. 31 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 se arată că acestea sunt neconstituţionale deoarece nu permit ascultarea celui care face cererea de recuzare, ci doar a judecătorului recuzat, aspect ce contravine dreptului constituţional la apărare şi dreptului la un proces echitabil, prin încălcarea egalităţii armelor.

18. În legătură cu aceste susţineri, Curtea reţine că, în sensul jurisprudenţei sale în materie, textul de lege criticat nu încalcă principiul constituţional al accesului liber la justiţie şi al dreptului te apărare. Aceasta, deoarece judecarea cererii de recuzare nu vizează fondul cauzei şi nu presupune în mod necesar dezbateri contradictorii, instanţa pronunţând în şedinţă publică o încheiere asupra recuzării. Prin această reglementare, legiuitorul a avut în vedere instituirea unei proceduri simple şi operative de soluţionare a cererii de recuzare. Totodată, Curtea a reţinut că cererea de recuzare nu constituie o acţiune de sine stătătoare, având ca obiect realizarea sau recunoaşterea unui drept subiectiv al autorului cererii, ci o procedură integrată procesului în curs de judecată, al cărei scop este tocmai asigurarea desfăşurării normale a judecaţii, iar nu împiedicarea accesului la justiţie. În ceea ce priveşte invocarea înfrângerii prevederilor art. 16 din Constituţie, Curtea a constatat că prin dispoziţiile legale deduse controlului de constituţionalitate legiuitorul nu a instituit un tratament discriminatoriu, ci un regim legai diferit, impus de existenţa unor situaţii procesuale diferite, în condiţiile în care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, stabilirea procedurii de judecată intră în competenţa sa exclusivă (a se vedea, în acest sens, deciziile nr. 754 din 31 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 975 din 6 decembrie 2006 sau nr. 177 din 6 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 17 aprilie 2007).

19. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în aceste decizii îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de fată.

20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin, (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Lorin - S.R.L. din Galaţi în Dosarul nr. 4.770/121/2016 al Tribunalului Galaţi - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 28 alin. 3, art. 30 alin. 4, art. 31 alin. 1 şi art. 32 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Galaţi - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 18 ianuarie 2018.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Irina-Loredana Gulie

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 16

din 18 ianuarie 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 182 alin. (2) şi art. 183 din Codul de procedură civilă

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Irina-Loredana Gulie - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 182 alin. (2) şi art. 183 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Ludmila Gudali în Dosarul nr. 8.013/2/2016 (număr în format vechi 7.097/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.304D/2017.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, respectiv Decizia nr. 605 din 22 septembrie 2016.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 29 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. 8.013/2/2016 (număr în format vechi 7.097/2016), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 182 alin. (2) şi art. 183 din Codul de procedură civilă. Excepţia a fost ridicată de Ludmila Gudali într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii în anulare.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că prevederile legale criticate sunt lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate şi creează premisele unor interpretări excesiv de restrictive, adăugându-se la sensul legii, prin asimilarea depunerii personale a actului procedural, unei comunicări la distanţă. În acest sens se arată că interpretarea conform căreia, potrivit art. 182 alin. (2) din Codul de procedură civilă, deşi termenele se socotesc pe zile întregi, totuşi, în ziua în care se împlineşte termenul, partea interesată trebuie să depună actul până la închiderea programului instanţei de judecată, este o interpretare care lipseşte de caracter concret şi efectiv dreptul de acces la un tribunal şi dreptul la un proces echitabil. Se mai susţine că neclaritatea şi lipsa de previzibilitate a textului de lege criticat generează tratamente discriminatorii între justiţiabilii aflaţi în aceeaşi situaţie juridică, fără a exista o justificare obiectivă sau rezonabilă.

6. Se mai susţine că o posibilă interpretare constituţională a textelor de lege criticate este aceea că actul procedural trebuie depus în materialitatea sa la instanţa de judecată, fapt ce presupune prezenţa simultană a două persoane, între care are loc operaţiunea de predare-primire. De asemenea, în ceea ce priveşte modalitatea de comunicare prin fax, se arată că aceasta, alături de comunicarea prin poştă electronică, rămâne supusă regulii din art. 182 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în ceea ce priveşte sintagma «serviciu specializat de comunicare” se arată că este de esenţa înscrisului în formă electronică să fie comunicat pe această cale, făcând trimitere la definiţia serviciilor de comunicaţii electronice, cuprinsă în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice. De asemenea se arată că interpretarea art. 183 în sensul în care ar fi excluse comunicaţiile electronice din sfera mijloacelor de comunicare a actelor de procedură este discriminatorie faţă de utilizatorii serviciilor de comunicaţii electronice.

7. Se mai susţine că instituirea unor limite orare diferite, în funcţie de modalitatea de depunere a actului de procedură este de natură să lipsească norma juridică de previzibilitate şi să inducă o nesiguranţă în ceea ce priveşte efectele ei. În acest sens se arată că interpretarea conform căreia actele de procedură se pot depune la registratura instanţei până la ora închiderii programului de lucru este contrară dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie. Pentru aceleaşi motive, în opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, interpretarea conform căreia depunerea personală a actelor de procedură este asimilată comunicării prin fax sau poştă electronică este neconstituţională.

8. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că motivarea excepţiei se referă nu atât la caracterul imprevizibil al normei, ci la o eventuală dificultate de interpretare a acesteia, care ar pune justiţiabilii în dificultate cu privire la înţelegerea drepturilor lor procesuale în ceea ce priveşte comunicarea actelor de procedură adresate instanţelor de judecată. Pe de altă parte, se propune Curţii Constituţionale o variantă de interpretare pe care autoarea excepţiei de neconstituţionalitate o apreciază ca fiind în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate.

9. Se mai apreciază că prevederile legale criticate nu sunt lipsite de previzibilitate, iar o eventuală dificultate de interpretare poate fi surmontată prin procedurile legale de unificare a jurisprudenţei.

10. Se mai consideră că nu este îngrădit dreptul de acces la instanţă în condiţii de egalitate procesuală, întrucât nu se poate susţine în mod justificat că persoanele care aleg depunerea personală (fiind asimilată depunerii personale comunicarea la distanţă prin fax sau poştă electronică) sunt într-o situaţie diferită de cele care aleg comunicarea la distanţă prin scrisoare recomandată, la oficiul poştal, sau depusă la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare. În acest caz este vorba de o chestiune de opţiune a justiţiabilului, iar nu de situaţii juridice în care aceştia s-ar găsi, tuturor fiindu-le aplicabil acelaşi tratament juridic, în funcţie de mijlocul de comunicare pe care aleg să H folosească.

11. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a accesului liber la justiţie se consideră că, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie o încălcare a acestui drept fundamental, întrucât accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte, fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului instituirea unor reguli de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti.

12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

13. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că, în virtutea mandatului constituţional reglementat prin art. 126 alin. (2), legiuitorul are competenţa de a adopta reglementări cu caracter general sau cu caracter special, derogatoriu, cu aplicabilitate la anumite situaţii, în mod egal, pentru toţi cei interesaţi în exercitarea aceloraşi categorii de drepturi sau în îndeplinirea aceloraşi categorii de obligaţii.

14. Se mai consideră că, în temeiul mandatului constituţional amintit, textul de lege criticat instituie unele reglementări privitoare la împlinirea termenelor procedurale: termenul care se socoteşte pe zile, săptămâni, luni sau ani se împlineşte la ora 24,00 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedură; cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie depus la instanţă, termenul se va împlini la ora la care activitatea încetează în mod legal, dispoziţiile art. 183 din Codul de procedură civilă fiind aplicabile. Se invocă cele statuate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale în această materie, respectiv Decizia nr. 605 din 22 septembrie 2016.

15. Avocatul Poporului consideră că prevederile legale criticate sunt constituţionale. În acest sens arată că textele de lege criticate reglementează termenul de depunere a actelor procedurale, raportat la programul de lucru de la locul depunerii actului (instanţă, oficiu poştal şi altele), precum şi a actelor depuse la poştă, servicii specializate de curierat, unităţi militare sau locuri de deţinere, iar instituirea acestora are în vedere securitatea şi stabilitatea raporturilor juridice. Astfel, legat de posibila neclaritate a sintagmelor folosite de legiuitor, cum ar fi „act ce trebuie depus”, „alt loc”, „serviciu specializat în comunicare”, cuprinse În normele criticate, care ar fi de natură Să aducă atingere prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, apreciază că, în fapt, dispoziţiile art. 182 alin. (2) şi art. 183 din Codul de procedură civilă, republicat, îndeplinesc cerinţele instituite de Constituţie cu privire la claritatea normei.

16. Aşa fiind, apreciază că textul legal criticat este suficient de precis şi clar pentru a se observa cu uşurinţă termenul de îndeplinire a actelor procedurale, dar şi mijloacele pe care părţile interesate ie au la îndemână pentru depunerea actelor procedurale personal sau prin reprezentant, prin poştă, curier rapid sau prin intermediul unui serviciu specializat de comunicare, a poştei electronice sau al faxului, de natură să faciliteze comunicarea rapidă a actelor de procedură. De asemenea consideră că normele criticate se aplică în mod egal tuturor justiţiabililor, fără discriminări şi fără privilegii. Invocă cele statuate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale în această materie, respectiv Decizia nr. 605 din 22 septembrie 2016.

17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, republicată, reţine următoarele:

18. Curtea Constituţională a fost sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

19. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile art. 182 - împlinirea termenului alin. (2) şi art. 183 - Actele depuse la poştă, servicii specializate de curierat, unităţi militare sau locuri de deţinere, care au următorul conţinut:

- Art. 182 alin. (2): „(2) Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie depus la instanţă sau intr-un alt loc, termenul se va împlini la ora la care activitatea încetează în acel loc în mod legal, dispoziţiile art. 183 fiind aplicabile.”;

- Art. 183: „(1) Actul de procedură depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poştal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare este socotit a fi făcut în termen.

(2) Actul depus de partea interesată înăuntrul termenului prevăzut de lege la unitatea militară ori la administraţia locului de deţinere unde se află această parte este, de asemenea, considerat ca făcut în termen.

(3) în cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), recipisa oficiului poştal, precum şi înregistrarea ori atestarea făcută după caz, de serviciul de curierat rapid, de serviciul specializat de comunicare, de unitatea militară sau de administraţia locului de deţinere, pe actul depus, servesc ca dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată.”

20. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate sunt invocate dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitor la statul de drept şi alin. (5) privind principiul securităţii juridice, în componenta sa referitoare la calitatea legii, art. 11 alin. (1) şi (2) referitoare la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 afin (1) privind egalitatea În drepturi, art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 - Accesul liber la justiţie şi art. 126 alin. (2) referitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată. De asemenea sunt invocate dispoziţiile art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil şi art. 14 - Interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi ale art. 1 - Interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 adiţional la aceeaşi Convenţie.

21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autoarea acesteia susţine, în esenţă, că prevederile legale criticate sunt lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate şi creează premisele unor interpretări excesiv de restrictive, prin asimilarea comunicării la distanţă a actului procedural, prin e-mail, unei depuneri personale a acestuia. În acest sens se arată că interpretarea conform căreia, potrivit art. 182 alin. (2) din Codul de procedură civilă, partea interesată trebuie să comunice actul procedural, prin intermediul unui serviciu de poştă electronică, până la închiderea programului instanţei de judecată, este o interpretare care lipseşte de caracter concret şi efectiv dreptul de acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. Se mai susţine că neclaritatea şi lipsa de previzibilitate a textului de lege criticat generează tratamente discriminatorii între justiţiabilii aflaţi în aceeaşi situaţie juridică, fără a exista o justificare obiectivă sau rezonabilă. În speţă, astfel cum rezultă din actele dosarului, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate a transmis actul procedural, prin e-mail, după ora de închidere a programului de lucru al instanţei, care, potrivit art. 89 alin. (1) din Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 970 din 28 decembrie 2015, este ora 16,00.

22. Analizând textele de lege criticate, Curtea reţine că cererile trimise prin poşta electronică sau prin fax nu beneficiază de efectele prevăzute de art. 183 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia un act de procedură depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poştal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare este socotit a fi făcut în termen. În timp ce art. 183 alin. (3) din Codul de procedură civilă prevede în mod expres că recipisa oficiului poştal, precum şi înregistrarea ori atestarea făcută de serviciul de curierat rapid sau de serviciul specializat de comunicare servesc ca dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată, în cazul actelor de procedură transmise pe fax sau poştă electronică nu există o prevedere similară.

23. În continuare, analizând motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că pretinsa neconstituţionalitate generată de interpretarea dispoziţiilor art. 182 alin. (2), prin raportare la dispoziţiile art. 183 din Codul de procedură civilă, în cazul transmiterii actelor procedurale prin fax ori poştă electronică, a mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, în raport cu aceleaşi dispoziţii din Constituţie invocate şi în prezenta cauză, respectiv art. 1 alin. (5) privind principiul securităţii juridice, în componenta sa referitoare la calitatea legii, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi şi art. 21 - Accesul liber la justiţie, şi faţă de o motivare similară.

24. Astfel, prin Decizia nr. 605 din 22 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 2 din 3 ianuarie 2017, paragrafele 20-30, Curtea a reţinut că prevederile art. 182 alin. (2) din Codul de procedură civilă reglementează termenul de depunere a actelor procedurale, în funcţie de programul de lucru al instanţei sau al locului unde trebuie depus actul respectiv, făcându-se aplicabilitatea dispoziţiilor legale ale art. 183 din Codul de procedură civilă, în al cărui conţinut nu sunt menţionate faxul şi poşta electronică ca modalităţi de comunicare a actelor de procedură, ci numai scrisoarea recomandată la oficiul poştal, depunerea la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare. În ceea ce priveşte faxul şi poşta electronică, Curtea a reţinut că aceste modalităţi de comunicare sunt acceptate de lege [art. 148 alin. (2), art. 149 alin. (4), art. 199 alin. (1) ori art. 471 alin. (3) din Codul de procedură civilă sau art. 94 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, mai sus menţionat], însă nu se regăsesc în ipoteza normei legale criticate. Părţile au însă posibilitatea transmiterii acestor acte prin intermediul poştei electronice sau al faxului, fiind astfel facilitată comunicarea rapidă a actelor de procedură.

25. Curtea a mai reţinut că, în sensul art. 154 alin. (6) coroborat cu art. 241 alin. (3) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora mijlocul de comunicare trebuie să fie apt să asigure atât transmiterea textului, cât şi confirmarea primirii lui, Că problema care se ridică în cazul transmiterii actelor de procedură prin intermediul faxului sau poştei electronice este certitudinea recepţionării în termenul legal al acestora de către instanţa de judecată. Astfel, Curtea a apreciat că trimiterea actelor de procedură prin fax sau poştă electronică a fost asimilată depunerii personale la instanţă şi nu trimiterii efectuate prin oficiul poştal, serviciul de curierat sau prin alt serviciu specializat de comunicare. Actul de procedură transmis prin fax sau poştă electronică este considerat a fi făcut în termen la data la care a fost înregistrat la instanţă, iar potrivit dispoziţiei legale criticate, deşi termenele se socotesc pe zile întregi, totuşi, în ziua în care se împlineşte termenul partea interesată trebuie să depună actul la instanţă până la închiderea programului.

26. Prin decizia menţionată, Curtea a mai reţinut că dispoziţiile legale criticate nu limitează dreptul părţilor de a comunica cu instanţele judecătoreşti, deoarece nimic nu le împiedică pe acestea să se adreseze instanţelor prin orice mijloace, cu condiţia, subînţeleasă, de a o face în termenele şi condiţiile prevăzute de lege. Textul de lege criticat nu contravine dispoziţiilor art. 16 din Constituţie referitoare la principiul egalităţii în drepturi, dat fiind faptul că, în acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, principiul egalităţii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. De asemenea nu s-a reţinut încălcarea dispoziţiilor art. 21 din Constituţie referitoare la accesul liber la justiţie, cu motivarea că Legea fundamentală nu interzice stabilirea prin lege a anumitor condiţii sau reguli de procedură în privinţa exercitării acestui drept, ci, dimpotrivă, statuează, în art. 126 alin. (2), în sensul în care „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. Aşadar, Curtea a reţinut că stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie o încălcare a acestui drept fundamental, întrucât accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte şi este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).

27. Cele statuate în decizia menţionată îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză, având în vedere faptul că nu au intervenit elemente noi, de natură a conduce la o reconsiderare a jurisprudenţei Curţii Constituţionale.

28. Pentru aceleaşi considerente, în prezenta cauză nu poate fi reţinută nici încălcarea dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3), art. 126 alin. (2) şi ale art. 11 alin. (1) şi (2) şi art. 20, coroborate cu art. 6 paragraful 1, art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi ale art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la aceeaşi Convenţie.

29. De asemenea, în prezenta cauză, Curtea reţine că motivarea excepţiei are în vedere mai degrabă o problemă de interpretare a textelor de lege criticate, la nivelul practicii judiciare, aspect ce nu se circumscrie în mod strict sferei controlului de constituţionalitate. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, dacă în privinţa normei de referinţă, şi anume Constituţia, Curtea este unica autoritate jurisdicţională care are competenţa de a o interpreta, în privinţa normelor supuse controlului de constituţionalitate, interpretarea este realizată de instanţele judecătoreşti, conform art. 126 alin. (1) din Constituţie, iar această interpretare trebuie să fie una general acceptată, putându-se realiza fie prin pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri prealabile sau în soluţionarea unor recursuri în interesul legii, fie printr-o practică judiciară constantă (a se vedea Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016, paragraful 19, sau Decizia nr. 841 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 12 februarie 2016 paragrafele 29-30).

30. De altfel, în acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a pronunţat Decizia nr. 34 din 15 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 803 din 11 octombrie 2017, prin care a statuat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 182 şi 183 din Codul de procedură civilă, actul de procedură transmis prin fax sau poştă electronică, în ultima zi a termenului care se socoteşte pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanţă, nu este socotit a fi depus în termen. Prin decizia menţionată, paragrafele 93 şi 94, s-a reţinut că sintagma „dispoziţiile art. 183 fiind aplicabile”, cuprinsă la alin. (2) al art. 182 din Codul de procedură civilă, se interpretează în sensul că deşi termenele se socotesc pe zile întregi, termenul se va împlini, conform art. 182 alin. (2) din Codul de procedură civilă, la ora închiderii oficiului poştal, a serviciului de curierat rapid ori a serviciului specializat de comunicare. Prin urmare, s-a statuat în decizia menţionată, paragraful 106, ceea ce produce consecinţe juridice cu privire la depunerea în termen a unui act de procedură este data înregistrării înscrisului la instanţă, care trebuie efectuată în interiorul termenului procedural, iar nu data trimiterii actului prin poşta electronică sau prin fax, chiar şi după închiderea activităţii instanţei.

31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ludmila Gudali în Dosarul nr. 8.013/2/2016 (număr în format vechi 7.097/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VI l-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constată că dispoziţiile art. 182 alin. (2) şi art. 183 din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 18 ianuarie 2018.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Irina-Loredana Gulie

 

DECIZII ALE PRIM-MINISTRULUI

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

pentru eliberarea, la cerere, a domnului Adrian Marius Dobre din funcţia de secretar de stat la Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerţ şi Antreprenoriat

 

Având în vedere cererea domnului Adrian Marius Dobre, înregistrată la Cabinetul prim-ministrului cu nr. 5/2308 din 17 aprilie 2018,

în temeiul art. 15 lit. d) şi al art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - Începând cu data de 20 aprilie 2018, domnul Adrian Marius Dobre se eliberează, la cerere, din funcţia de secretar de stat la Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerţ şi Antreprenoriat.

 

PRIM-MINISTRU

VASILICA-VIORICA DĂNCI

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Ioana-Andreea Lambru

 

Bucureşti, 17 aprilie 2018.

Nr. 179.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

 

DECIZIA Nr. 18

din 5 martie 2018

 

Dosar nr. 2.970/1/2017

 

Gabriela Elena Bogasiu - judecător, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Lavinia Curelea - judecător, preşedintele delegat al Secţiei I civile

Eugenia Voicheci - judecător, preşedintele Secţiei a II-a civile

Mirela Vişan - judecător la Secţia I civilă

Nina Ecaterina Grigoraş - judecător la Secţia I civilă

Florentin Sorin Drăguţ - judecător la Secţia I civilă

Mihaela Tăbârcă - judecător la Secţia I civilă

Rodica Susanu - judecător la Secţia I civilă

Marian Budă - judecător la Secţia a II-a civilă

Minodora Condoiu - judecător la Secţia a II-a civilă

Carmen Trănica Teau - judecător la Secţia a II-a civilă

Roxana Popa - judecător Sa Secţia a II-a civilă

George Bogdan Florescu - judecător la Secţia a II-a civilă

 

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 2.970/1/2017 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 275 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a Civilă CU privire la dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă dispoziţiile art. 870 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care reglementează posibilitatea participării la distribuirea de sume pentru toţi creditorii interesaţi, presupun în mod necesar parcurgerea procedurii de intervenţie prevăzute de art. 691 şi următoarele din Codul de procedură civilă”.

După prezentarea referatului cauzei de către magistratul-asistent, constatând că nu sunt chestiuni prealabile de discutat sau excepţii de invocat, preşedintele completului, doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

1. Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă, prin încheierea din 13 octombrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 33.510/301/2015, a dispus, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei probleme de drept: „Dacă dispoziţiile art. 870 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care reglementează posibilitatea participării la distribuirea de sume pentru toţi creditorii interesaţi, presupun în mod necesar parcurgerea procedurii de intervenţie prevăzute de art. 691 şi următoarele din Codul de procedură civilă”.

2. Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 31 octombrie 2017.

II. Temeiul juridic al sesizării

3. Art. 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi, asupra acesteia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în Interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

4. Codul de procedură civilă (Legea nr. 134/2010)

„Art. 690. - Dreptul de intervenţie

(1) Orice creditor poate interveni în cursul executării silite pornite de un alt creditor, însă numai în condiţiile şi limitele prevăzute la alin. (2).

(2) Pot interveni în executarea silită:

1. creditorii care au deja un titlu executoriu contra debitorului;

2. creditorii care au luat măsuri asigurătorii asupra bunurilor acestuia;

3. creditorii care au un drept real de garanţie sau, după caz, un drept de preferinţă asupra bunului urmărit, conservat în condiţiile prevăzute de lege;

4. creditorii chirografari titulari ai unor creanţe băneşti rezultate din înscrisuri cu dată certă ori din registre ţinute cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.”

„Art. 691. - Termenul de intervenţie

(1) Dacă prin lege nu se dispune altfel, intervenţia poate fi făcută, sub sancţiunea prevăzută la art. 696, până la termenul stabilit de către executor pentru valorificarea, în oricare dintre modalităţile prevăzute de lege ori convenite de părţi, a bunurilor mobile sau imobile urmărite.

(2) Cu toate acestea, creditorii care au un drept real de garanţie asupra bunurilor urmărite şi care este conservat în condiţiile prevăzute de lege, creditorii care au creanţe având ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat sau bugetului Uniunii Europene, precum şi alţi creditori privilegiaţi care intervin în cursul urmăririi silite au dreptul să participe la distribuire după rangul conferit de dreptul lor de preferinţă, chiar dacă cererea de intervenţie a fost făcută după expirarea termenului stabilit potrivit alin. (1), dacă şi-au depus titlurile de creanţă în termenul prevăzut la art. 869 alin. (2), în vederea întocmirii proiectului de distribuire a sumei rezultate din urmărire. Dispoziţiile art. 866 rămân aplicabile.”

„Art. 695. - Efectele intervenţiei

(1) Creditorii intervenienţi şi cei ale căror creanţe au fost recunoscute de către debitor, în condiţiile prevăzute la art. 692, pot să participe la distribuirea sumei rezultate din urmărire, în limita sumelor reclamate sau, după caz, recunoscute, şi, dacă au titluri executorii, să participe, în condiţiile legii, la urmărirea bunurilor debitorului şi să solicite efectuarea unor acte de executare silită, dacă este cazul.

(2) Creditorii intervenienţi ale căror creanţe au fost contestate, în tot sau în parte, de către debitor şi care au cerut instanţei ca sumele reclamate să fie puse deoparte pot participa numai la distribuirea sumelor consemnate în condiţiile prevăzute la art. 692 alin. (6), în afară de cazul în care ar fi pretinse de alţi creditori în rang util.”

„Art. 696, - Intervenţia tardivă

Creditorii chirografari care au intervenit după expirarea termenului prevăzut la art. 691 alin. (1), dar înainte de expirarea termenului pentru depunerea titlurilor de creanţă, în vederea întocmirii proiectului de distribuire a sumei rezultate din urmărire, au dreptul să participe la distribuirea părţii din suma rămasă după îndestularea drepturilor creditorilor urmăritori, a creditorilor garantaţi sau privilegiaţi şi a celor care au intervenit în timp util. Dispoziţiile art. 692 alin. (4)-(6) rămân aplicabile.”

- Art. 869. - Termenul de depunere a titlurilor de creanţă

(1) Dacă există mai mulţi creditori urmăritori sau intervenienţi, suma rezultată din vânzare se distribuie acestora potrivit ordinii de preferinţă prevăzute la art. 865-868.

(2) în acest scop, după depunerea sau consemnarea sumei rezultate din vânzare, executorul va fixa de urgenţă un termen de 10 zile pentru depunerea titlurilor de creanţă. [...]

(4) Termenul se va afişa la sediul executorului judecătoresc şi la cel al instanţei de executare cu cel puţin 5 zile înainte de termenul fixat pentru depunerea titlurilor de creanţă. Afişarea va fi constatată printr-un proces-verbal care se va depune la dosar.

(5) După expirarea termenului arătat la alin. (4), niciun creditor nu va mai putea lua parte la distribuirea sumei obţinute din urmărire.”

„Art. 870. - Depunerea titlurilor de creanţă

(1) În vederea participării la distribuire, toţi creditorii interesaţi vor trebui să depună la sediul executorului judecătoresc, în termenul prevăzut la art. 869 alin. (4), titlurile de creanţă, în original sau în copie certificată, arătând în mod distinct capitalul, dobânzile şi cheltuielile ce le sunt datorate, precum şi, dacă va fi cazul, drepturile de preferinţă neînscrise în cartea funciară sau în alte registre publice.”

IV. Expunerea succintă a procesului

5. Prin Cererea înregistrată la data de 13 noiembrie 2015 sub nr. 33.510/301/2015, contestatoarea A a formulat, în contradictoriu cu intimaţii B, C şi D, contestaţie la executare împotriva următoarelor acte: încheierea din data de 29.10.2015 emisă de B, încheierea de încuviinţare a executării silite, somaţia cambială, somaţia mobiliară, înştiinţarea debitorului privind declanşarea executării, precum şi împotriva tuturor actelor de executare efectuate după data de 14.08.2015 în Dosarul de executare nr. 962/2014, solicitând în acelaşi timp şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul restituirii de către creditorul C a sumelor ce i-au fost eliberate prin această încheiere.

6. În motivare, a arătat că la data de 28.11.2014 a fost formulată o cerere de executare silită de către creditorul E, formându-se Dosarul nr. 962/2014 pe rolul B, în cadrul căruia contestatoarea a formulat o cerere de participare la distribuirea sumelor rezultate din executarea respectivă, cerere admisă de B. În calitate de creditor urmăritor în dosarul de executare, A a formulat contestaţie la executare împotriva proiectului de distribuire sume, contestaţie ce formează obiectul Dosarului nr. 16.612/301/2015. În ciuda contestaţiei la executare formulate la data de 14.08.2015, B a dispus închiderea dosarului de executare printr-o încheiere care a fost atacată cu contestaţie la executare ce face obiectul Dosarului nr. 28.420/301/2015.

7. La data de 25.08.2015, după încetarea executării, creditorul C a formulat o cerere de insistare în executare, admisă de B la data de 2.10.2015, cu toate că nu era incident niciun caz de reluare a executării prevăzut de art. 705 raportat la art. 703 din Codul de procedură civilă.

8. S-a mai arătat că, în situaţia în care B ar fi revenit asupra încheierii de încetare a executării silite, ar fi trebuit să reia executarea silită de la ultimul act de executare, anume de la proiectul de distribuire a sumelor împotriva căruia se formulase contestaţie la executare, sens în care în mod greşit B a procedat la eliberarea sumelor în loc să aştepte soluţia instanţei. S-a arătat că eliberarea sumelor s-a realizat tot în Dosarul nr. 962/2014, dosar în care contestatoarea a depus titlurile de creanţă în vederea participării la distribuirea sumelor rezultate din executarea silită, iar potrivit art. 876 din Codul de procedură civilă prin introducerea cererii ce are ca obiect contestaţie la executare împotriva proiectului de distribuire, pentru creanţa respectivă este suspendată de drept orice plată.

9. S-a mai arătat că niciun act de executare efectuat după data de 14.08.2015 nu a fost comunicat contestatoarei, sediul acesteia fiind în sectorul 3, iar nu în sectorul 5, cum se menţionează în actele de executare lovite de nulitate.

10. Prin Sentinţa civilă nr. 10.003 din 29,06.2016, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a respins contestaţia la executare formulată în contradictoriu cu intimatul B ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de intimata C ca neîntemeiată, a respins excepţia lipsei de interes invocată de intimata C ca neîntemeiată şi totodată a respins contestaţia la executare formulată de contestatoarea A în contradictoriu cu intimatele C şi D prin lichidator judiciar ca neîntemeiată. Deopotrivă, judecătoria a respins capătul de cerere având ca obiect întoarcerea executării silite ca neîntemeiat.

11. Judecătoria a reţinut în motivarea acestei soluţii, printre altele, că modalitatea prin care un terţ poate interveni în executarea începută împotriva aceluiaşi debitor de un alt creditor este numai cererea de intervenţie în executare, formulată în condiţiile art. 690 din Codul de procedură civilă, conform căruia orice creditor poate interveni în cursul executării silite pornite de un alt creditor, însă numai în condiţiile şi limitele prevăzute în alin. (2). Această normă are caracter imperativ, calificarea rezultând din folosirea expresiei „numai în condiţiile şi limitele prevăzute”. Prin urmare, o cerere de participare la distribuirea sumelor realizate din executarea începută de un creditor urmăritor trebuie însoţită şi de o cerere de intervenţie, care trebuie soluţionată de instanţa de executare, acest aspect rezultând şi din dispoziţiile art. 695 din Codul de procedură civilă, în cauză, a constatat instanţa, executorul judecătoresc a înaintat instanţei de executare cererea contestatoarei, însă, prin încheierea pronunţată la data de 8.04.2015 în Dosarul nr. 10.087/301/2015 al Judecătoriei Sectorului 3, aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată, iar împotriva soluţiei contestatoarea A nu a promovat calea de atac a apelului, manifestând astfel un comportament lipsit de diligenţă în ceea ce priveşte recunoaşterea calităţii de creditor urmăritor în cadrul Dosarului de executare nr. 962/2014 înregistrat pe rolul B.

12. Contestatoarea a declarat apel împotriva acestei sentinţe, invocând în esenţă următoarele aspecte: contestatoarea nu a formulat niciodată cerere de intervenţie în executarea silită, ci doar cerere de participare la distribuirea sumelor rezultate din executare; executorul a procedat fără drept la calificarea acestei cereri drept o cerere de intervenţie în executarea silită, înaintând-o instanţei. Aceasta din urmă nu a sesizat faptul că o astfel de solicitare nu fusese formulată „in terminis” şi a procedat la soluţionarea sesizării primite ca atare de la executor. Apelanta contestatoare apreciază, prin motivele de apel, că prima instanţă s-a aflat într-o confuzie cu privire la cele două instituţii (intervenţia în executarea silită, respectiv depunerea titlurilor de creanţă În vederea participării la distribuirea sumelor), dând textului legal o interpretare eronată, în sensul că între acestea este o legătură indisolubilă, care nu permite existenţa uneia fără cealaltă.

13. Apelanta contestatoare mai arată că din lectura textului legal incident (art. 870 din Codul de procedură civilă), text care respectă normele de tehnică legislativă prevăzute de art. 34 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă cu claritate faptul Că Singura condiţie impusă creditorilor pentru a participa la distribuirea sumelor rezultate din executare este aceea de a depune titlurile de creanţă la dosarul de executare în termenul de 10 zile prevăzut de lege. Arată apelanta contestatoare şi că art. 870 din Codul de procedură civilă nu face nicio trimitere la dispoziţiile art. 690 şi următoarele din Codul de procedură civilă, astfel că nu se poate reţine interdependenţa acestor proceduri. Mai precizează apelanta contestatoare că acesta este şi motivul pentru care textul art. 870 din Codul de procedură civilă face referire la „titlurile de creanţă”, iar nu la noţiunea de „titluri executorii”. În plus, în opinia apelantei contestatoare, procedura intervenţiei nu este compatibilă sub aspectul duratei de soluţionare cu termenele prevăzute de lege în etapa distribuirii sumelor rezultate din executare. În fine, apelanta contestatoare apreciază că interpretarea dată de prima instanţă dispoziţiilor în discuţie lasă fără efect instituţia depunerii titlului de creanţă,

14. Învestit cu soluţionarea apelului declarat de contestatoare, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

V. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea procedurii

Tribunalul a reţinut următoarele:

15. Art. 519 din Codul de procedură civilă instituite o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:

- existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă;

- cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;

- ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată;

- chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

16. Primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât tribunalul, legal învestit cu soluţionarea unui apel aflat în curs de judecată, urmează să pronunţe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

17. Răspunsul la întrebarea adresată de instanţă este necesar în vederea soluţionării pe fond a cauzei, întrucât interpretarea modului de aplicare a dispoziţiilor art. 870 alin. (1) din Codul de procedură civilă raportat Sa situaţia de fapt expusă constituie problema fundamentală pusă în discuţia instanţei de apel.

18. Chestiunea în cauză are caracter de noutate, în sensul că nu s-a identificat o jurisprudenţă constantă şi unitară asupra problemei în discuţie. De asemenea, întrebarea priveşte interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, are ca obiect o problemă de drept reală, iar nu aparentă şi priveşte interpretarea diferită sau contradictorie a dispoziţiei legale.

VI. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

VI.I. Punctul de vedere al apelantei contestatoare:

19. Apelanta contestatoare a învederat că este de acord cu sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

VI.II. Punctul de vedere al intimatei C:

20. Intimata C a considerat că nu este necesară sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât A solicită recunoaşterea calităţii sale de creditor urmăritor, fiind vorba de dreptul pe care legea îl recunoaşte creditorului urmăritor de a solicita executorului judecătoresc să dispună anumite măsuri, inclusiv comunicarea de acte şi către acesta.

VII. Punctul de vedere al completului de judecată

21. Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a arătat că, deşi doctrina publicată face referire constantă la o corelare a dispoziţiilor art. 870 din Codul de procedură civilă cu cele cuprinse în art. 691 şi următoarele din acelaşi act normativ, este evident faptul că interpretarea acestor texte naşte în continuare dezbateri, urmând ca, din consultarea practicii judiciare relevante pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o va avea la dispoziţie, instanţa supremă să evalueze din această perspectivă caracterul nelămurit al problemei de drept puse în discuţie.

22. În ceea ce priveşte opinia instanţei de trimitere, s-a arătat că nu este conturată opţiunea cu privire la interpretarea ce trebuie adoptată, luându-se în calcul aplicarea oricăreia dintre cele două opinii incidente. Astfel, varianta de interpretare propusă de doctrină şi însuşită şi de prima instanţă în cauza de faţă reprezintă una dintre posibilităţile luate în calcul.

23. Cea de-a două variantă este în sensul că, dimpotrivă, art. 870 din Codul de procedură civilă nu face trimitere expresă la instituţia intervenţiei, deşi se referă la depunerea titlurilor de creanţă, în timp ce art. 874 alin. (1) din acelaşi act normativ se referă la tardivitatea intervenţiei după termenul prevăzut de art. 691 din Codul de procedură civilă. Prin urmare, nu poate fi exclusă nici interpretarea dată de apelanta contestatoare, în sensul că depunerea titlurilor de creanţă în vederea participării la distribuire se face direct, fără cerere de intervenţie. Altminteri, termenele scurte prevăzute de text nu ar putea fi respectate, iar interpretul ar adăuga la lege dacă ar citi în art. 870 din Codul de procedură civilă trimiterea (inexistentă) la art. 690 şi următoarele din acelaşi act normativ.

24. În concluzie, în viziunea tribunalului, tocmai existenţa acestor două posibilităţi de interpretare, cu argumente apreciate drept importante în ambele variante, justifică sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe calea mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

VIII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

25. Cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări, la nivelul instanţelor naţionale, practică judiciară au identificat Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Ploieşti şi Curtea de Apel Timişoara.

26. Din analiza adreselor înaintate de curţile de apel s-au conturat două puncte de vedere, după cum urmează:

27. Într-o opinie, s-a apreciat că dispoziţiile art. 870 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care reglementează posibilitatea participării la distribuirea de sume pentru toţi creditorii interesaţi, presupun în mod necesar parcurgerea procedurii de intervenţie prevăzute de art. 691 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

28. Argumentele în sprijinul acesteia au fost următoarele:

29. Potrivit art. 870 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în vederea participării la distribuire, toţi creditorii interesaţi vor trebui să depună la sediul executorului judecătoresc, în termenul prevăzut la art. 869 alin. (4), titlurile de creanţă, în original sau în copie certificată, arătând în mod distinct capitalul, dobânzile şi cheltuielile ce le sunt datorate, precum şi, dacă va fi cazul, drepturile de preferinţă neînscrise în cartea funciară sau în alte registre publice

30. Acest articol trebuie înţeles prin coroborare cu art. 869 din Codul de procedură civilă, care în alin. (1) dispune că, în situaţia în care există mai mulţi creditori urmăritori sau intervenienţi, suma rezultată din vânzare se distribuie acestora potrivit ord în ii de preferinţă prevăzute la art. 865-868 din Codul de procedură civilă.

31. Prin urmare, pentru a putea participa la distribuirea de sume realizată în cadrul unui dosar de executare, trebuie să aibă calitatea de creditor urmăritor sau intervenient (această din urmă calitate urmând să fie obţinută în urma parcurgerii procedurii prevăzute de art. 690 şi următoarele din Codul de procedură civilă).

32. Într-o altă opinie s-a considerat că dispoziţiile art. 870 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu presupun în mod necesar parcurgerea procedurii de intervenţie prevăzute de art. 691 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

33. Această concluzie se întemeiază pe coroborarea prevederilor art. 691 alin. (2) şi art. 696 din Codul de procedură civilă, norme ce fac referire la posibilitatea creditorului de a exhiba dreptul său de creanţă în cadrul executării silite direct în etapa în care are loc distribuirea sumelor, mai exact până la expirarea termenului stabilit de executor conform art. 869 alin. (2) din Codul de procedură civilă pentru depunerea titlului de creanţă.

34. Se are, de asemenea, în vedere faptul că această din urmă normă legală nu condiţionează depunerea titlului de creanţă de formularea anterioară a cererii de intervenţie prevăzută de art. 691 din Codul de procedură civilă, alin. (2) al art. 869 din Codul de procedură civilă reglementând un termen scurt în care poate fi depus titlul de creanţă, premisa fiind aceea că titlul nu a fost depus anterior, deci că nu a fost deja formulată o cerere de intervenţie.

35. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat prin Adresa nr. 2.687/C/4889/II1-5/2017 din 7 decembrie 2017 că, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil, nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii.

IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

36. La nivelul Curţii Constituţionale nu a fost identificată jurisprudenţă cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

X. Raportul asupra chestiunii de drept

37. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a arătat că sesizarea nu întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din

Codul de procedură civilă.

XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

38. Pentru regularitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate a acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:

- existenţa unei cauze în curs de judecată;

- judecata cauzei să se afle în ultimă instanţă pe rolul tribunalului, al curţii de apel sau al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

- ivirea unei chestiuni de drept esenţiale, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei;

- chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

39. Primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât tribunalul, legal învestit cu soluţionarea unui apel într-o contestaţie la executare, urmează să pronunţe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. 718 alin. (1) coroborat cu art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

40. În ce priveşte chestiunea de drept relevată, chiar dacă aceasta are legătură cu dezlegarea cauzei, faţă de criticile formulate în apelul contestatoarei (în care se susţine că depunerea titlurilor de creanţă în vederea participării la distribuire, potrivit art. 870 din Codul de procedură civilă, se poate face direct, fără formularea cererii de intervenţie), nu este îndeplinită cerinţa de a fi o veritabilă, reală problemă de drept, născută dintr-un text incomplet, neclar, susceptibil de interpretări contradictorii.

41. O cerinţă de admisibilitate a sesizării este aceea referitoare la caracterul real şi serios al problemei de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv dacă aceasta prezintă un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât să justifice declanşarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

42. Sub acest aspect, în doctrină s-a arătat că declanşarea mecanismului de preîntâmpinare a jurisprudenţei neunitare presupune existenţa unei chestiuni de drept reale, iar nu aparente, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte, nu orice problemă de drept putând face obiectul unei astfel de sesizări.

43. În jurisprudenţa dezvoltată în legătură cu această condiţie de admisibilitate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în mod constant că, în declanşarea procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile, trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017).

44. Conform art. 520 alin. (1) Codul de procedură civilă, „Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac, Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor”.

45. Rezultă că prima teză a art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă condiţionează expres admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile de îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 519.

46. Sub aspectul regularităţii sesizării, art. 520 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă impune ca actul de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să îndeplinească anumite exigenţe de ordin format, respectiv să cuprindă motivele care susţin admisibilitatea sesizării, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, punctul de vedere al completului de judecată, precum şi punctul de vedere al părţilor.

47. Raţiunea instituirii acestor condiţii formale ale sesizării constă în asigurarea îndeplinirii scopului pentru care a fost introdus noul mecanism procedural, respectiv uniformizarea jurisprudenţei şi asigurarea predictibilităţii acesteia, fără ca folosirea sa să determine suspendarea nejustificată a judecării unei cauze, printr-o interpretare arbitrară a necesităţii declanşării sale de către instanţa de judecată, cu consecinţa prelungirii duratei procedurii judiciare, şi, din această perspectivă, a afectării dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

48. Procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei chestiuni de drept esenţiale, apărute într-o cauză aflată în curs de soluţionare în ultimă instanţă.

49. Motivarea admisibilităţii de către autorul sesizării a fost impusă ca o condiţie necesară pentru a putea susţine şi demonstra caracterul real al problemei ce face obiectul sesizării, aspectul de noutate pe care aceasta o are şi caracterizează în mod concret dificultatea problemei de drept supuse dezbaterii, generând premisele declanşării mecanismului de unificare al procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile.

50. Încheierea de sesizare a instanţei trebuie să întrevadă explicit care este pragul de dificultate al întrebării şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia ordinară a instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu. De asemenea, aceasta trebuie să cuprindă o justificare a modului în care chestiunea de drept este susceptibilă de interpretări diferite.

51. În cauză, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu îndeplineşte condiţiile formale prevăzute de art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, lipsind analiza reală şi motivarea completă a îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate stabilită în sarcina instanţei de trimitere cu privire la problema de drept ce se cere a fi lămurită.

52. Astfel, la paragrafele 33 şi 34 din încheierea de sesizare, instanţa de trimitere lasă în sarcina instanţei supreme evaluarea caracterului nelămurit al problemei de drept puse în discuţie, limitându-se să susţină fără vreo motivare temeinică că ar fi evident faptul că interpretarea dispoziţiilor art. 870 şi ale art. 691 şi următoarele din Codul de procedură civilă „naşte în continuare dezbateri". Mai mult, instanţa de trimitere arată textual că „nu are conturată opţiunea cu privire la interpretarea ce trebuie adoptată”.

53. De asemenea, la paragraful 42 din încheierea de sesizare, instanţa de trimitere se limitează să afirme existenţa unei probleme de drept reale, fără a dezvolta motivele care susţin îndeplinirea acestei condiţii de admisibilitate.

54. Simpla indecizie a judecătorului cu privire la sensul unei norme juridice nu poate constitui temei pentru iniţierea mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

55. Faptul că o parte din proces susţine o altă interpretare decât cea care rezultă în mod firesc din normele juridice incidente şi care a fost în mod constant afirmată în doctrină nu justifică necesitatea lămuririi chestiunii de drept printr-o hotărâre prealabilă.

56. În plus, circumstanţele particulare ale cauzei relevă faptul că problema de drept adusă în dezbatere nu ridică o asemenea dificultate, în contextul în care dispoziţia legală a cărei interpretare se solicită a se realiza nu este nici lacunară, nici incompletă sau neclară, neexistând riscul apariţiei unei practici neunitare.

57. Chiar instanţa de trimitere menţionează că „în doctrină se remarcă opinia în sensul că dispoziţiile art. 870 din Codul de procedură civilă se completează cu cele ale art. 692 din acelaşi cod, care reglementează procedura de soluţionare a cererilor de intervenţie a creditorilor intervenienţi” şi că „doctrina publicată face referire constantă la o corelare a dispoziţiilor art. 870 din Codul de procedură civilă cu cele cuprinse în art. 691 şi urm.” (paragrafele 32-33 din încheierea de sesizare).

58. În acest sens, în studiul indicat în cuprinsul încheierii de sesizare se arată că:

„Necesitatea ca titularul unui titlu de creanţă să depună inclusiv o cerere de intervenţie care să-i permită participarea la distribuirea sumelor în condiţiile instituite de art. 691 alin. (2) şi art. 696 din Codul de procedură civilă rezultă cu necesitate din întreaga reglementare a instituţiei intervenţiei altor creditori, neexistând nicio raţiune pentru reglementarea a două mecanisme diferite, cu aceeaşi finalitate, dar care să fie guvernate de reguli deosebite sub aspectul efectelor produse pe planul participării la distribuire.

Orice lărgire a cadrului execuţional sub aspect subiectiv şi obiectiv se poate realiza doar prin intermediul cererii de intervenţie.”

59. În urma consultării instanţelor judecătoreşti nu a fost identificată jurisprudenţă care să susţină o altă interpretare de principiu decât cea exprimată în doctrină.

60. În cuprinsul încheierii de sesizare, completul de judecată nu a expus un raţionament juridic convingător care să justifice greutatea argumentelor reţinute în susţinerea interpretării contrare celei afirmate în doctrină, limitându-se la aprecierea că argumentele în sprijinul ambelor interpretări sunt „importante”.

61. Problema de drept formulată de instanţa de trimitere în termeni generali nu prezintă un grad de dificultate suficient pentru a reclama o rezolvare de principiu pe calea hotărârii prealabile. Dificultatea adoptării unei soluţii legale şi temeinice, generată de circumstanţele particulare ale cauzei, nu reprezintă un argument contrar ideii anterior menţionate.

62. În acest sens, nu trebuie omis faptul că, în motivarea apelului în speţă, apelanta contestatoare a susţinut că nu are calitate de creditor intervenient, ci de creditor urmăritor, întrucât avea o executare silită pe rolul unui alt executor judecătoresc, deja încuviinţată de instanţa de judecată, pentru aceleaşi titluri anexate cererii de participare la distribuire.

63. Situaţia pare a fi similară celei din cauza ce a făcut obiectul Dosarului nr. 7.207/281/2017 în care a fost pronunţată încheierea nr. 2.369 din 7.11.2017 a Judecătoriei Ploieşti, în motivarea căreia s-a reţinut că o cerere de intervenţie în cursul urmăririi silite poate fi formulată de către un creditor care nu a început executarea silită împotriva debitorului într-un alt dosar de executare.

64. De fapt, în soluţionarea apelului cu care a fost sesizat, tribunalul are a stabili în ce măsură contestatoarea are calitatea de creditor urmăritor, cu consecinţele care decurg din această calificare, inclusiv sub aspectul posibilităţii depunerii titlurilor de creanţă în vederea participării la distribuire în lipsa încuviinţării unei cereri de intervenţie.

65. Potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are rolul de a da o interpretare de principiu chestiunii de drept, iar nu de a soluţiona diferitele cazuri particulare care pot exista şi în care se pune problema aplicării aceleiaşi norme juridice.

66. Aşa cum s-a arătat, în cauză se pune problema aplicării dispoziţiilor legale în raport cu o anumită situaţie de fapt, neputând fi identificate texte de lege lacunare ori controversate, care să necesite interpretarea printr-o hotărâre prealabilă, rămânând atributul exclusiv al instanţei de trimitere de a soluţiona cauza cu care a fost învestită prin aplicarea regulilor de interpretare a actelor normative.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 33.510/301/2015 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

„Dacă dispoziţiile art. 870 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care reglementează posibilitatea participării la distribuirea de sume pentru toţi creditorii interesaţi, presupun în mod necesar parcurgerea procedurii de intervenţie prevăzute de art. 691 şi următoarele din Codul de procedură civilă”.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 martie 2018.

 

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

GABRIELA ELENA BOGASIU

Magistrat-asistent,

Ileana Peligrad


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.