MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 352/2018

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 186 (XXX) - Nr. 352         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Luni, 23 aprilie 2018

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 912 alin. 1 teza a două din Codul de procedură penală din 1968, ale art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

218. - Hotărâre pentru modificarea anexei nr. 4 la Hotărârea Guvernului nr. 447/2002 privind atestarea bunurilor aparţinând domeniului public al judeţului Argeş, precum şi al municipiilor, oraşelor şi al comunelor din judeţul Argeş

 

226. - Hotărâre privind aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli pe anul 2018 al Companiei Naţionale „Administraţia Porturilor Dunării Maritime” - S.A. Galaţi, aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor

 

232. - Hotărâre privind aprobarea normativelor de cheltuieli şi a devizului pentru acţiunile de protocol aferente organizării reuniunii Biroului Asociaţiei Ombudsmanilor şi Mediatorilor Francofoni - AOMF, a şedinţei Consiliului de administraţie al AOMF, precum şi a seminarului deschis membrilor AOMF, în perioada 2-4 mai 2018

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

2. - Hotărâre a Comisiei Centrale de Rechiziţii privind aprobarea Listei cu preţurile principalelor bunuri consumptibile rechiziţionabile, necesare estimării fondurilor folosite la plata despăgubirilor acestora, valabile pe anul 2018

 

549/4.553. - Ordin al ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale şi al viceprim-ministrului, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice, pentru modificarea Ordinului viceprim-ministrului, ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale, şi al viceprim-ministrului, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice, nr. 1.846/2.408/2014 privind punerea în aplicare a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 145/2014 pentru stabilirea unor măsuri de reglementare a pieţei produselor din sectorul agricol

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 734

din 23 noiembrie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 912 alin. 1 teza a două din Codul de procedură penală din 1968, ale art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia-Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 912 alin. 1 teza a două din Codul de procedură penală din 1968, ale art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Mircea Moldovan şi Ion Stanciu în Dosarul nr. 4.153/2/2014 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 668D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate. Arată, astfel, că dispoziţiile art. 912 alin. 1 teza a două din Codul de procedură penală din 1968 nu contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) privind Statul de drept şi principiul legalităţii, întrucât sintagma „persoanele care suni chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări” nu este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, având în vedere cadrul legislativ şi instituţional aliniat cu prevederile cadrului de reglementare în domeniul reţelelor şi serviciilor de comunicaţii electronice adoptat la nivelul Uniunii Europene, în acest sens menţionează Directiva 2Q02/21/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 martie 2002 privind un cadru de reglementare comun pentru reţelele şi serviciile de comunicaţii electronice, prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice, precum şi deciziile preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii (ANCOM). În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 10 din Legea nr. 187/2012, invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4. Prin încheierea din 11 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 4.153/2/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 912 alin. 1 teza a două din Codul de procedură penală din 1968, ale art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Mircea Moldovan - cu privire la dispoziţiile art. 912 alin. 1 teza a două din Codul de procedură penală din 1968 - şi, respectiv, de Ion Stanciu - referitor la dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal-cu ocazia soluţionării apelurilor formulate într-o cauză privind săvârşirea mai multor infracţiuni aflate în concurs, dintre care unele au fost comise anterior intrării în vigoare a noului Cod penal, iar altele ulterior acestei date.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia. Mircea Moldovan, susţine că dispoziţiile art. 912alin. 1 teza a două din Codul de procedură penală din 1968 contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin, (3) şi (5) privind statul de drept şi principiul legalităţii, întrucât sintagma „persoanele care suni chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări” este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, nepermiţând destinatarilor legii să înţeleagă care sunt aceste organe abilitate să realizeze măsuri cu un grad ridicat de intruziune în viaţa privată a persoanelor. Astfel, textul de lege criticat permite ca interceptările şi înregistrările să fie făcute şi de către alte persoane decât procurorul şi organele de cercetare penală, fără a prevedea domeniul de activitate specific al respectivelor persoane, în condiţiile în care, în România activează, potrivit unor reglementări speciale, numeroase organe specializate. Invocă, în acest sens, considerentele Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016, prin care Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituţională. Consideră că este vorba de situaţii identice, motiv pentru care citează integral paragrafele 42-47 din decizia mai sus menţionată privind cerinţele de calitate a legii, ca garanţie a principiului legalităţii, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia interceptărilor. Având în vedere argumentele reţinute de Curtea Constituţională prin decizia citată anterior şi caracterul intruziv al măsurilor de supraveghere tehnică, arată că este obligatoriu ca aceasta să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis şi previzibil, atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât şi pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţele de judecată. În caz contrar, s-ar ajunge la posibilitatea încălcării într-un mod aleatoriu/abuziv a unora dintre drepturile fundamentale esenţiale într-un stat de drept: viaţa intimă, familială şi privată şi secretul corespondenţei. Este îndeobşte admis că drepturile prevăzute la art. 26 şi art. 28 din Constituţie nu sunt absolute, însă limitarea lor trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor şi noţiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura drepturilor fundamentale limitate. Aşadar, standardul constituţional de protecţie a vieţii intime, familiale şi private şi a secretului corespondenţei impune ca limitarea acestora să se realizeze într-un cadru normativ care să stabilească expres, într-un mod clar, precis şi previzibil care sunt organele abilitate să efectueze operaţiunile care constituie ingerinţe în sfera protejată a drepturilor. În concluzie, arată că este justificată opţiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror şi de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare,precum şi de către lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei. Consideră că nu se justifică însă opţiunea includerii, în cuprinsul dispoziţiilor art. 912 alin. 1 teza a două din Codul de procedură penală din 1968, a sintagmei „persoane care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări”, întrucât cu privire la aceste persoane nu se face nicio precizare în Codul de procedură penală din 1968 sau în legi speciale.

6. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, autorul excepţiei lori Stanciu susţine că acestea contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale şi ale art. 53 alin. (2) privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Astfel, arată că principiul individualizării sancţiunilor de drept penal, recunoscut de către toate legislaţiile statelor de drept, consacră regula că orice sancţiune, pentru a-şi atinge scopul preventiv-educativ, trebuie să fie strict individualizată, ceea ce înseamnă adaptarea ei cantitativă şi calitativă în raport cu natura şi gradul de pericol social al faptei şi de persoana făptuitorului. Pentru a se putea aplica acest principiu, sancţiunile de drept penal trebuie să fie adaptabile, atât din punct de vedere al cuantumului, cât şi al calităţii, adică să poată fi proporţionalizate în raport cu fapta şi persoana făptuitorului. Principiul individualizării (proporţionalizării) sancţiunilor de drept penal este realizat prin cele trei categorii de individualizare: legală, pe care o face legiuitorul, judiciară pe care o realizează judecătorul, şi administrativă, care intervine în faza de executare. Individualizarea legală revine legiuitorului, Parlamentului, şi se realizează prin operaţiunea de stabilire prin lege a sancţiunilor de drept penal: pedepse, măsuri educative şi măsuri de siguranţă. În această etapă, legiuitorul stabileşte pedepsele şi celelalte sancţiuni de drept penal, prin fixarea unor limite minime şi maxime ale fiecărei pedepse, care să corespundă, în abstract, importanţei valorii sociale ocrotite prin incriminare. În cadrul acestei operaţiuni, trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental care face obiectul limitării impuse de sancţiune şi valoarea socială a cărei protecţie a determinat limitarea. În literatura de specialitate, s-a subliniat necesitatea determinării pedepsei legale de către legiuitor, arătându-se că acesta nu poate să confere judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, pentru că ar exista riscul unei interpretări şi aplicări arbitrare a pedepsei. Pe de altă parte, în doctrină, s-a arătat că legiuitorul nu trebuie să îi ia judecătorului dreptul de a proceda la individualizarea judiciară prin stabilirea unor pedepse absolut determinate sau prin prevederea unor pedepse care, datorită aplicării lor automate, scapă oricărui control judiciar. Prin individualizarea legală, legiuitorul oferă judecătorului puterea de stabilire a pedepsei în cadrul anumitor limite predeterminate, minimul şi maximul special al pedepsei, dar, totodată, îi oferă aceluiaşi judecător instrumentele care îi permit alegerea şi determinarea unei sancţiuni concrete, în raport cu particularităţile faptei şi cu persoana infractorului. În raport cu aceste cerinţe ale individualizării legale, dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, care prevăd aplicarea obligatorie de către judecător a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite în cazul concursului de infracţiuni, sunt contrare prevederilor art. 53 alin. (2) din Constituţie, întrucât judecătorul este lipsit de dreptul şi obligaţia sa de a proceda la proporţionalizarea judiciară a pedepsei rezultante, ceea ce încalcă principiul constituţional al individualizării sancţiunilor de drept penal. Practic, în cazul concursului de infracţiuni, după prima etapă, în care judecătorul individualizează pedeapsa pentru fiecare infracţiune concurentă, în cea de a două etapă, în care trebuie să se proporţionalizeze pedeapsa rezultantă, judecătorul devine un simplu instrument, un executant automat al aplicării unui spor prestabilit, obligatoriu, egal cu o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite în prima etapă, ceea ce contravine principiului general al separaţiei puterilor în stat, prin aceea că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, instituite de legiuitor, reprezintă o imixtiune a puterii legislative în domeniul puterii judecătoreşti.

7. Referitor la dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012, autorul excepţiei Ion Stanciu consideră că acestea încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2) referitor la aplicarea legii penale mai favorabile. În acest sens, arată că regimul legii penale mai favorabile este prevăzut de dispoziţiile art. 5 din noul Cod penal, text care stabileşte în alin. (1) că, în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă. Textul de lege criticat prevede că tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă. Or noul Cod penal a introdus, prin dispoziţiile art. 39,43,44, un regim sancţionator al pluralităţii de infracţiuni mai sever decât cel prevăzut de Codul penal anterior. Prin soluţia legislativă prevăzută de art. 10 din Legea nr. 187/2012, legiuitorul a impus aplicarea tratamentului sancţionator al pluralităţii potrivit legii penale noi, mai severe, ceea ce reprezintă o evidentă încălcare a principiului constituţional al aplicării legii penale mai favorabile prevăzut de art. 15 din Constituţie, pentru că tratamentul sancţionator mai favorabil al pluralităţii de infracţiuni este cel prevăzut de legea veche. Arată că, potrivit literaturii de specialitate, evaluarea legii mai favorabile în cazul concursului de infracţiuni are loc în vederea stabilirii legii care conduce la o pedeapsă rezultantă mai redusă şi pe care o va executa inculpatul, indiferent de legea după care s-ar stabili existenţa fiecăreia dintre infracţiunile concurente, în parte. Aflată în faţa unor infracţiuni concurente, prevăzute de legi succesive, instanţa se va întreba întotdeauna după care lege se va ajunge ca inculpatul să execute efectiv o pedeapsă mai redusă. Consideră că soluţia legislativă prevăzută de art. 10 din Legea nr. 187/2012 este contrară şi Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014, prin care Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile. Or, din analiza conţinutului art. 10 din Legea nr. 187/2012, rezultă că suntem în prezenţa unei reglementări care combină prevederi din Codul penal anterior, pe baza cărora sunt stabilite pedepsele pentru infracţiunile comise înainte de 1 februarie 2014 - cu cele ale noului Cod penal privind stabilirea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită sub imperiul legii noi, iar apoi, pentru tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni, textul impune aplicarea dispoziţiilor mai severe ale noului Cod, combinare ce nu conduce la aplicarea legii penale mai favorabile, care este evident legea penală veche, atât în ceea ce priveşte dispoziţiile privind aplicarea pedepsei pentru fiecare infracţiune, cât şi în ceea ce priveşte dispoziţiile referitoare la tratamentul sancţionator al pluralităţii.

8. În fine, autorul excepţiei Ion Stanciu susţine că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 10 din Legea nr. 187/2012 sunt contrare şi cerinţelor art. 7 privind principiul legalităţii incriminării şi pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aşa cum se reflectă acestea în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, în materia legiferării pedepselor, a decis că este posibil ca, prin intervenţia legiuitorului, să fie modificat tratamentul sancţionator al infracţiunilor, dar asemenea intervenţii legislative trebuie să respecte principiul neretroactivităţii aplicării pedepselor, întrucât, în caz contrar, statele ar fi libere - prin modificarea regii sau reinterpretarea regulilor aplicabile - să redefinească scopul pedepsei impuse, în detrimentul persoanei condamnate, în condiţiile în care aceasta din urmă nu şi-ar fi putut imagina 6 asemenea dezvoltare la data săvârşirii infracţiunii. În raport cu jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, autorul excepţiei consideră că, în conceptul autonom de „pedeapsă”, utilizat de art. 7 din Convenţie, urmează a se include nu numai limitele legale de pedeapsă, ci şi toate normele, regulile şi procedurile care conduc judecătorul la stabilirea unei pedepse în cazul concret, respectiv tot ceea ce defineşte regimul sancţionator, inclusiv regulile în materia concursului de infracţiuni. Astfel, arată că modificarea tratamentului sancţionator printr-o intervenţie legislativă este permisă numai în măsura în care respectă - raportat la momentul săvârşirii faptei - cerinţele previzibilităţii, accesibilităţii şi neretroactivităţii (exceptând legea penală mai favorabilă), în cazul unei pluralităţi de infracţiuni principiul enunţat aplicându-se cu privire la fiecare faptă care intră în componenţa pluralităţii. Aşadar, modificarea pedepselor şi, respectiv, a tratamentului sancţionator în cazul concursului de infracţiuni - ca urmare a unei intervenţii legislative ulterioare săvârşirii faptei - şi care constă în agravarea regimului sancţionator pe care persoana acuzată l-ar fi putut avea în vedere, în mod obiectiv, la momentul săvârşirii faptei, echivalează cu aplicarea retroactivă a legii penale şi încălcarea cerinţelor de previzibilitate şi accesibilitate consacrate de art. 7 din Convenţie.

9. Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală arată că opinia instanţei cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 912 alin. 1 teza ă două din Codul de procedură penală din 1968 este în sensul admiterii acesteia, având în vedere considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016. Referitor la dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 10 din Legea nr. 187/2012, opinia instanţei de judecată este în sensul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere că, la aplicarea pedepsei rezultante, în ipoteza reglementată de prevederile art. 10 din Legea nr. 187/2012, nu se poate reţine existenţa unei succesiuni de legi penale, în aceste condiţii, este obligatorie aplicarea legii noi pentru concursul de infracţiuni, fără ca normele criticate să contravină Constituţiei.

10. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

11. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 10 din Legea nr. 187/2012, arată că, potrivit prevederilor art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, prin lege organică se reglementează „infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora”, revenind legiuitorului rolul de a stabili conţinutul concursului de infracţiuni şi tratamentul sancţionator aplicabil acestuia. Referitor la dispoziţiile art. 912 alin. 1 teza a două din Codul de procedură penală din 1968, invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3. 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 912 alin. 1 teza a două din Codul de procedură penală din 1968, ale art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012. Dispoziţiile art. 912 alin. 1 teza a două din Codul de procedură penală din 1968 - modificate prin art. I pct. 47 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003 - au fost abrogate, la 1 februarie 2014, prin art. 108 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, dar produc efecte juridice în cauza în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, deoarece, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, Octete de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de prezenta lege”. Ca atare, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit căreia sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare (Decizia nr. 766 din

15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011), aceasta se va pronunţa şi asupra dispoziţiilor art. 912 alin. 1 teza a două din Codul de procedură penală din 1968. Textele de lege criticate au următorul cuprins:

- Art. 912 alin. 1 teza a două din Codul de procedură penală din 1968: „Persoanele cere sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operaţiunii efectuate, încălcarea acestei obligaţii fiind pedepsită potrivit Codului penal. “,

- Art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penat: „În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa, după cum urmează: [...] b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.

- Art. 10 din Legea nr. 187/2012: „Tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă.”

15. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3)-(5) privind statul de drept, principiul separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale şi principiul [egalităţii, ale art. 15 alin. (2) referitor la aplicarea legii penale mai favorabile, ale art. 53 alin. (2) privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi a prevederilor art. 7 privind principiul legalităţii incriminării şi pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că este criticată sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări”din cuprinsul dispoziţiilor art. 912 alin. 1 teza a două din Codul de procedură penală din 1968, pe motiv că respectiva sintagmă nu respectă cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate a legii. În acest sens, sunt invocate argumentele avute în vedere de Curtea Constituţională cu ocazia pronunţării Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016, prin care sintagma „ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin, (1) din noul Cod de procedură penală a fost constatată ca fiind neconstituţională, deoarece încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitoare la statul de drept în componenta sa privind garantarea drepturilor cetăţenilor şi în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalităţii (paragraful 50).

17. Curtea reţine că sintagma „alte organe specializate ale statului” din dispoziţiile art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală nu vizează persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere, în Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, Curtea şi-a fundamentat soluţia din perspectiva persoanelor care pun în executare mandatul de supraveghere tehnică, iar nu din perspectiva persoanelor care asigură suportul tehnic pentru realizarea activităţii de supraveghere tehnică.

18. Curtea constată, referitor la suportul tehnic pentru realizarea respectivei activităţi de supraveghere, că, sub imperiul vechiului Cod de procedură penală - ca, de altfel, şi sub cel al noului cod -, acesta era asigurat de persoane fără atribuţii de cercetare penală, în limitele competenţelor lor, motiv pentru care dispoziţiile art. 912 alin. 1 teza a două din Codul de procedură penală din 1968 impuneau persoanelor chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări obligaţia de a păstra secretul operaţiunii efectuate, încălcarea acestei obligaţii fiind pedepsită penal, aşa cum prevede şi noul Cod de procedură penală în cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (3).

19. Totodată, Curtea reţine că dispoziţiile art. 912 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 709 din 17 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 29 iulie 2008, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 912 alin. 1 din Codul de procedura penală din 1968, reţinând că dispoziţiile de lege criticate, ca, de altfel, întreaga secţiune din vechiul Cod de procedură penală referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video, prevăd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare, ce excedează competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată

20. Prin decizia citată anterior, Curtea a mai reţinut, cu privire la vechea reglementare, că, potrivit dispoziţiilor art. 916 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, mijloacele de probă referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părţilor interesate sau, din oficiu, de către instanţă, judecătorul având datoria să examineze valabilitatea acestora sub toate aspectele legalităţii şi temeiniciei autorizării şi efectuării înregistrărilor.

21. În continuare, prin aceeaşi decizie mai sus citată, Curtea Constituţională a menţionat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi anume Hotărârea din 6 mai 2003, pronunţată în Cauza Coban (Asim Babuscum) împotriva Spaniei, în care reclamantul invoca nulitatea înregistrărilor convorbirilor sale telefonice, întrucât nu îndeplineau condiţiile de legalitate şi proporţionalitate. După ce a reamintit faptul că admisibilitatea probelor este o problemă ce ţine de reglementările naţionale şi că revine jurisdicţiilor naţionale să aprecieze elementele care le sunt prezentate, Curtea de la Strasbourg a stabilit că respectiva condamnare penală a intervenit în urma unei proceduri contradictorii, pe baza probelor discutate de părţi. Reclamantul a avut posibilitatea de a interoga martorii audiaţi şi de a contracara depoziţiile care îi erau defavorabile De asemenea, în privinţa înregistrărilor convorbirilor telefonice, s-a constatat că instanţele naţionale au confirmat legalitatea strângerii acestor probe, iar reclamantul ar fi putut face observaţii În faţa judecătorului cu privire la aceste înregistrări, care nu au constituit, de altfel, singurul mijloc de probă invocat de acuzare. Totodată, şi în Hotărârea din 16 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, pentru a asigura dreptul la un proces echitabil, este esenţial ca toate probele să fie prezentate de faţă cu acuzatul, în cadrul unei audieri publice, pentru a se putea oferi contraargumente. Acest lucru nu înseamnă totuşi că declaraţiile martorilor trebuie făcute în faţa tribunalului pentru a fi admise ca mijloace de probă. Utilizarea declaraţiilor din faza de instrucţie penală a cazului nu încalcă, în principiu, prevederile art. 6 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atât timp cât se respectă dreptul la apărare. De regulă, acest drept impune ca acuzatul să aibă ocazia de a pune întrebări martorului care depune mărturie împotriva sa, fie atunci când face aceste declaraţii, fie într-un stadiu ulterior al procedurilor.

22. În acelaşi sens sunt şi deciziile Curţii Constituţionale nr. 410 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 1 mai 2008, şi nr. 348 din 17 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 22 aprilie 2009. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 912 alin. 1 teza a două din Codul de procedură penală din 1968, pronunţată prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

23. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 10 din Legea nr. 187/2012, Curtea observă că şi acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate şi în prezenta cauză, şi faţă de critici identice. Astfel, prin Decizia nr. 210 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 13 iunie 2016, Curtea a respins, ca neîntemeiată, o excepţie de neconstituţionalitate identică, reţinând că actualul Cod penal reglementează un regim juridic de sancţionare a celor două forme de concurs de infracţiuni, real şi formal - cât priveşte persoana fizică, infractor major -, în cadrul căruia se pot observa o pluralitate de sisteme de sancţionare, cu modificări substanţiale faţă de concepţia Codului penal din 1969. Astfel, art. 39 alin. (1) din Codul penal instituie sancţionarea concursului de infracţiuni potrivit sistemului absorbţiei, când s-au stabilit pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoarea sau amenda [lit. a)], sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, în cazul în care pentru infracţiunile concurente s-au aplicat numai pedepse cu închisoarea sau numai pedepse cu amenda [lit. b) şi c)], sistemului cumulului aritmetic între pedeapsa închisorii şi pedeapsa amenzii, când au fost aplicate ambele tipuri de sancţiuni [lit. d)] şi un sistem mixt, al cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix combinat cu sistemul cumulului aritmetic, atunci când s-au stabilit mai multe pedepse de specie diferită - închisoare şi amenda [lit. o)]. Atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăşi cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă [art. 39 alin. (2) din Codul penal]. Curtea a observat că, anterior, sancţionarea concursului de infracţiuni era reglementată în dispoziţiile art. 34 din Codul penal din 1969, pentru persoana fizică, inclusiv pentru infractorul minor, fiind consacrat, ca tratament juridic al concursului de infracţiuni, sistemul cumulului juridic cu spor facultativ şi variabil, pedeapsa cea mai grea care se aplica în cazul concursului de infracţiuni sau amenda cea mai mare - în cazul în care pentru infracţiunile concurente s-au stabilit numai amenzi, putând fi sporită de instanţă la maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care a atras acea pedeapsă, cu posibilitatea aplicării şi a unui spor special de până la 5 ani, în cazul în care instanţa considera că pedeapsa cea mai grea, sporită până la maximul ei special, nu ar fi îndestulătoare pentru asigurarea unei sancţionări corespunzătoare a concursului de infracţiuni. Agravarea pedepsei avea caracter excepţional, de vreme ce, potrivit Codului penal din 1969, sistemul cumulului juridic nu se aplica necondiţionat şi în mod absolut în toate cazurile, instanţa având posibilitatea să facă abstracţie de posibilitatea adăugării unui spor şi să se limiteze la aplicarea sistemului absorbţiei, ca tratament juridic al concursului de infracţiuni. Aşadar, sporirea pedepsei celei mai grele sau a amenzii celei mai mari nu era obligatorie, ci facultativă, instanţa având opţiunea să aplice sporul numai atunci când considera că acesta era necesar pentru atingerea scopului pedepsei ori, dimpotrivă, să renunţe la sporirea pedepsei, în special atunci când cealaltă infracţiune concurentă era o infracţiune care prezenta un pericol social redus. În aceste condiţii, Curtea a constatat că, potrivit Codului penal din 1969, adăugarea sporului era lăsată la aprecierea instanţei atât sub raportul necesităţii, cât şi cu privire la cuantumul său, în limita fixată de lege, instanţa având în vedere gradul de pericol social al infracţiunilor concurente, rezultat din toate datele şi împrejurările obiective şi subiective ale acestora, posibilitatea instanţei de a spori pedeapsa cea mai grea, în două trepte, asigurând condiţiile unei individualizări corespunzătoare a pedepsei rezultante, în cazul concursului de infracţiuni (paragraful 17).

24. Cu titlu de principiu, prin decizia mai sus menţionată, Curtea a reţinut că operaţiunea de determinare concretă a pedepsei în cazul concursului de infracţiuni parcurge două etape, în prima etapă având loc stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă în parte, ca şi cum ar fi singură, folosind în acest scop criteriile generale de individualizare a pedepsei şi, eventual, criteriile speciale, respectiv cauzele generale de agravare sau de atenuare a pedepsei. În cea de-a două etapă se aplică pedeapsa pe care infractorul urmează să o execute pentru toate infracţiunile, aşadar pedeapsa rezultantă sau pedeapsa de ansamblu. Atât art. 34 din Codul penal din 1969, cât şi art. 39 din actualul Cod penal deosebesc operaţiunea de stabilire a pedepsei pentru fiecare dintre infracţiunile săvârşite de aceea a aplicării pedepsei ce urmează a fi executată şi care reprezintă sancţiunea pentru toate infracţiunile aflate în concurs. În prima etapă, prin stabilirea pedepsei pentru fiecare dintre infracţiunile săvârşite, instanţa judecătorească realizează o individualizare a răspunderii penale pentru o singură infracţiune care se află în pluralitatea de infracţiuni săvârşite de infractor, făcându-se abstracţie de existenţa celorlalte infracţiuni, fiecare infracţiune păstrându-şi gradul său de pericol sociali, această primă etapa fiind normată în mod identic în ambele coduri penale. În cea de-a două etapă - aplicarea pedepsei, potrivit Codului penal din 1969, aceeaşi instanţă apreciază cu privire la ansamblul activităţii infracţionale a infractorului, dând spre executare o pedeapsă pentru întreg ansamblul, pedeapsă ce reflectă pericolul social ce reiese din comiterea infracţiunilor concurente. Concursul de infracţiuni, ca formă a pluralităţii de infracţiuni, este aşadar o situaţie de fapt ce îl priveşte pe infractor şi demonstrează, de regulă, un grad de pericol social mărit pe care îl prezintă infractorul. Această a două etapă în procesul de individualizare a pedepsei în cazul concursului de infracţiuni se desfăşoară, în prezent, după regulile instituite de dispoziţiile art. 39 alin. (1) şi (2) din Codul penal, care prevăd două momente ce trebuie parcurse până la aplicarea pedepsei rezultante, respectiv aplicarea pedepsei celei mai grele dintre cele stabilite pentru infracţiunile concurente şi adăugarea sporului fix, obligatoriu. Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din actualul Cod penal, criticate de către autorul excepţiei, reglementează în materia sancţionării concursului de infracţiuni săvârşite de persoana fizică, infractor major, pentru ipoteza în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, stabilind tratamentul penal al concursului de infracţiuni prin aplicarea sistemului cumulului juridic CU spor obligatoriu şi fix. Aşadar, potrivit prevederilor precitate, dacă pentru infracţiunile concurente s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se va aplica pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. În context, Curtea a reţinut că o limitare cu privire la cuantumul pedepsei rezultante ce urmează a fi executată se face prin dispoziţiile art. 60 din Codul penal, aceasta neputând fi mai mare de 30 de ani de închisoare (paragraful 18).

25. Potrivit celor reţinute de Curte prin Decizia nr. 210 din 12 aprilie 2016, în actualul Cod penal, legiuitorul român are o orientare mai degrabă preventivă decât represivă, de vreme ce a optat pentru reducerea limitelor speciale de pedeapsă pentru mai multe infracţiuni, concomitent cu înăsprirea tratamentului penal al pluralităţii de infracţiuni, în contextul în care critica principală a tendinţelor legislative anterioare de majorare a limitelor maxime de pedeapsă, ca principal instrument de combatere a unor infracţiuni, a fost aceea că sistemul sancţionator al vechiului Cod penal nu mai reflecta în mod corect sistemul valorilor sociale pe care legea penală este chemată să le protejeze. Astfel, în expunerea de motive la proiectul Legii privind Codul penal se arată că „soluţia de dorit nu este deci o majorare dusă la absurd a limitelor de pedeapsă, care nu face altceva decât să nesocotească ierarhia valorilor sociale într-o societate democratică”. Pe de altă parte, legiuitorul a urmărit ca noul Cod penal să ofere şi instrumente mult mai eficiente pentru individualizarea şi sancţionarea pluralităţii de infracţiuni, în condiţiile în care,sub imperiul fostei reglementări, pluralitatea de infracţiuni, deşi un indiciu important privind periculozitatea sporită a infractorului, rămânea practic nesancţionată, cauza de agravare fiind, în foarte multe situaţii, ignorată de instanţe în stabilirea pedepsei rezultante, din cauza faptului că sporul de pedeapsă prevăzut de lege avea un caracter facultativ. Aşa încât noul Cod penal răspunde unei puternice exigenţe sociale, de a reglementa mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional. Potrivit expunerii de motive la proiectul Legii privind Codul penal, „într-un stat de drept, întinderea şi intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanţa valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracţiuni înainte de a fi definitiv condamnaţi şi cu atât mai mult pentru cei aflaţi în stare de recidivă. De aceea, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu dispoziţiile părţii generale, care vor permite o agravare proporţională a regimului sancţionator prevăzut pentru pluralitatea de infracţiuni”. Aşadar, în cazul concursului de infracţiuni, pe lângă pedeapsa cea mai grea cu închisoarea - singura sancţiune aplicată, în mod obişnuit, de către instanţe sub legea veche, sub imperiul legii noi este obligatorie aplicarea unui spor egal cu o treime din totalul celorlalte pedepse. Având în vedere toate cele arătate, Curtea a reţinut că, întrucât săvârşirea mai multor infracţiuni de către aceeaşi persoană demonstrează o perseverenţă pe calea infracţională a acesteia, sunt necesare sisteme de sancţionare adecvate pentru asigurarea constrângerii şi reeducării, iar reglementarea acestora nu trebuie să se facă decât cu respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale (paragraful 19).

26. De asemenea, Curtea a reţinut, prin decizia citată anterior, că individualizarea sancţiunilor de drept penal este, pe de o parte, legală - revine legiuitorului, care stabileşte normativ pedepsele şi celelalte sancţiuni de drept penal, prin fixarea unor limite minime şi maxime ale fiecărei pedepse, care să corespundă în abstract importanţei valorii sociale ocrotite, iar, pe de altă parte, judiciară - pe care o realizează judecătorul în cadrul limitelor stabilite de lege. Curtea a subliniat importanţa individualizării legale a sancţiunilor de drept penal prin aceea că legiuitorul nu poate să confere judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, întrucât ar exista riscul unei interpretări şi aplicări arbitrare a pedepsei. Pe de altă parte, Curtea a apreciat că, în reglementarea sancţiunilor de drept penal de către legiuitor, trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental, care face obiectul limitării impuse de sancţiune, şi valoarea socială a cărei protecţie a determinat limitarea. Totodată, legiuitorul nu trebuie să îi ia judecătorului dreptul de a proceda la individualizarea judiciara prin stabilirea unor pedepse absolut determinate sau prin prevederea unor pedepse care, datorită aplicării lor automate, scapă oricărui control judiciar. Prin individualizarea legală, legiuitorul oferă judecătorului puterea de stabilire a pedepsei în cadrul anumitor limite predeterminate - minimul şi maximul special al pedepsei, dar, totodată, îi oferă aceluiaşi judecător instrumentele care îi permit alegerea şi determinarea unei sancţiuni concrete, în raport cu particularităţile faptei şi cu persoana infractorului. Curtea a constatat că, în primă etapă a operaţiunii de determinare concretă a pedepsei, în cazul concursului de infracţiuni, judecătorul stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune concurentă în parte, ca şi cum ar fi singură, folosind în acest scop criteriile generale de individualizare a pedepsei si, eventual, criteriile speciale, respectiv cauzele generale de agravare sau de atenuare a pedepsei. În această etapă, judecătorul realizează o individualizare a răspunderii penale pentru fiecare infracţiune care se află în pluralitatea de infracţiuni săvârşite de infractor, făcându-se abstracţie de existenta celorlalte infracţiuni, fiecare infracţiune păstrându-şi gradul său de pericol social. Curtea reţine aşadar deplina independenţă a judecătorului în a proceda la  individualizarea judiciară a sancţiunilor pentru fiecare dintre infracţiunile concurente. În cea de-a două etapă, judecătorul identifică pedeapsa cea mai grea la care, potrivit prevederilor criticate, adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, în acest mod, aplică pedeapsa pe care inculpatul urmează să o execute pentru toate infracţiunile, aşadar pedeapsa rezultantă sau pedeapsa de ansamblu, pedeapsă ce trebuie să reflecte pericolul social care reiese din comiterea infracţiunilor concurente (paragraful 20).

27. În concluzie, prin Decizia nr. 210 din 12 aprilie 2016, Curtea a reţinut că reglementarea tratamentului penal al concursului de infracţiuni, pentru ipoteza în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, prin aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şt fix, intră în atribuţiile organului legiuitor, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, care, realizând o individualizare legală a sancţiunilor în materie, apreciază, în concret, în funcţie de o serie de criterii, printre care şi frecvenţa fenomenului infracţional. Aşa fiind, Curtea a reţinut că, prin adoptarea noului regim juridic de sancţionare a celor două forme de concurs de infracţiuni, real şi formal - cât priveşte persoana fizică, infractor major -, reglementând mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere (paragraful 21). Prin urmare, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 39 alin, (1) lit. b) din Codul penal nu aduc atingere prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) cu privire la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale (paragraful 22), Referitor la pretinsa încălcare de către dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal a art. 53 din Legea fundamentală, aceasta nu poate fi reţinută, întrucât prevederile constituţionale invocate sunt aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, restrângere care nu s-a constatat (paragraful 23).

28. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012, prin Decizia nr. 210 din 12 aprilie 2016, mai sus citată, Curtea a reţinut că, în baza dispoziţiilor criticate, tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă. Cu alte cuvinte, dacă cel puţin una dintre infracţiunile concurente a fost comisă după intrarea în vigoare a noului Cod penal, se va aplica legea penală mai favorabilă numai la Individualizarea pedepsei pentru infracţiunile comise sub legea veche, iar tratamentul sancţionator al concursului va fi, în mod obligatoriu, cel prevăzut de noul Cod penal, chiar dacă este mai sever, deoarece sub imperiul acestuia s-a desăvârşit configuraţia concursului. Prin reglementarea art. 10 din Legea nr. 187/2012, legiuitorul a urmărit să evite controversele doctrinare apărute în momentul intrării în vigoare a Codului penal din 1969, aşa încât a consacrat explicit soluţia majoritară conturată în practica acelei perioade, conform căreia tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabile. Din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 ar rezulta interpretarea potrivit căreia tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni s-ar putea aplica potrivit Codului penal din 1^69 sau noului Cod penal atunci când toate infracţiunile din structura pluralităţii au fost comise sub imperiul Codului penal din 1969. Cu alte cuvinte, s-ar putea susţine că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 consacră, implicit, teza aplicării legii penale mai favorabile în funcţie de instituţii autonome. În această ipoteză, jurisprudenţa apărută după intrarea în vigoare a noului Cod penal a fost majoritară în a considera concursul de infracţiuni ca fiind o instituţie autonomă. Legea penală mai favorabila se determină prin raportare la fiecare instituţie care se aplică în mod autonom, astfel că, dacă încadrarea faptei s-a făcut după una dintre legi, care este mai favorabilă, aceasta nu excludea aplicarea dispoziţiilor din cealaltă lege cu privire la recidivă sau la concursul de infracţiuni, dacă acestea sunt mai favorabile. S-a arătat că, de pildă, concursul de infracţiuni face parte dintre acele instituţii juridico-penale (ca şi prescripţia, suspendarea executării pedepsei ş.a.) ale căror reguli se aplică, în cazul succesiunii de legi penale în timp, în mod autonom, independent de încadrarea juridică a faptelor după legea nouă sau după cea anterioară. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, s-a statuat însă că „dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile”, aşa încât determinarea legii penate mai favorabile în cazul concursului de infracţiuni va depinde de încadrarea juridică dată infracţiunilor concurente. Potrivit considerentelor Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014, raţiunea pentru care, în esenţă, s-a apreciat că doar aplicarea globală a legii penale mai favorabile este constituţională - deoarece, în caz contrar, „prin combinarea dispoziţiilor penale din mai multe legi succesive se creează, pe cale judiciară, o a treia lege care neagă raţiunea de politică penală concepută de legiuitor” -, este aceea că, „în activitatea de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi litera legii, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competenţa de a legifera, prin substituirea autorităţii competente în acest domeniu”. Crearea unei lex tertia de către judecător în aplicarea legii a determinat Curtea să statueze asupra imposibilităţii de a aplica legea penală pe instituţii autonome, împiedicând astfel judecătorul să intre în sfera de atribuţii a puterii legislative (paragraful 24).

29. Totodată, prin decizia menţionată, Curtea a reţinut că, aparent, art. 10 din Legea nr. 187/2012 instituie, prin voinţa legiuitorului, o lex tertia, permiţând, în privinţa tratamentului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni, aplicarea unei alte legi decât cele aplicate pentru majoritatea infracţiunilor componente ale pluralităţii. Curtea a constatat însă că art. 10 din Legea nr. 187/2012 reglementează tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni care şi-a desăvârşit configuraţia prin comiterea ultimei infracţiuni sub legea nouă, aşa încât pedeapsa rezultantă urmează să se aplice potrivit principiului „legii mai conforme cu interesele apărării sociale”, care este legea nouă. Stabilirea limitelor apărării sociale este atributul exclusiv al legiuitorului, conform politicii penale a statului, potrivit roiului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. De altfel, în aplicarea pedepsei rezultante, în ipoteza reglementată de art. 10 din Legea nr. 187/2012, nu se poate reţine existenţa unei succesiuni de legi penale, momentul în raport cu care se apreciază aplicarea legii penale în timp fiind cei al realizării integrale, al definitivării concursului real de infracţiuni. În aceste condiţii este obligatorie aplicarea legii noi tratamentului sancţionator al concursului de infracţiuni, aşadar doar atunci când cel puţin una dintre infracţiunile concurente a fost săvârşită după intrarea în vigoare a noii legi, nefiind obligatorie aplicarea legii noi atunci când toate faptele sunt comise sub legea veche, dar judecarea lor are loc sub legea nouă, în această din urmă ipoteză urmând a se face aplicarea celor statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014. Inculpatul, prin săvârşirea unei infracţiuni şi sub imperiul legii noi, a înţeles să o încalce şi pe aceasta, expunându-se consecinţelor care derivă din acest fapt, aşa încât aplicarea dispoziţiilor legii noi în privinţa concursului, în ipoteza săvârşirii unei infracţiuni sub legea nouă, era previzibilă pentru inculpat. În aceste condiţii, este pe deplin justificată opţiunea legiuitorului de a reglementa tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni în mod diferit, după cum toate infracţiunile din structura pluralităţii au fost comise sub imperiul Codului penal din 1969, judecarea lor având loc sub legea nouă, situaţie tranzitorie în care aplicarea legii penale mai favorabile se va face potrivit Deciziei Curţii nr. 265 din 6 mai 2014, ori cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, în această din urmă ipoteză urmând a se aplica pedeapsa rezultantă potrivit legii noi - ce reflectă interesele apărării sociale la acel moment - sub incidenţa căreia s-a definitivat concursul de infracţiuni (paragraful 25). Pentru motivele mai sus arătate, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 nu aduc atingere prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) referitor la aplicarea legii penale mai favorabile (paragraful 26).

30. De asemenea, prin Decizia nr. 210 din 12 aprilie 2016, mai sus citată (paragraful 27), Curtea nu a reţinut nici critica potrivit căreia dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 10 din Legea nr. 187/2012 ar aduce atingere cerinţelor art. 7 referitor la legalitatea pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât textele de lege menţionate îndeplinesc cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii şi nu conduc la o aplicare retroactivă a legii penate mai defavorabile inculpatului. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 7 paragraful 1 din Convenţie, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen. nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevede şi principiul potrivit căruia legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea de „drept” folosită la art. 7 corespunde celei de „lege”care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţata în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragrafele Î07 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Cantoni, paragraful 35, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109).

31. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 913 din 9 decembrie 2015, Decizia nr. 782 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 22 ianuarie 2016, Decizia nr. 822 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127 din 18 februarie 2016, Decizia nr. 256 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 22 iulie 2016, Decizia nr. 329 din 24 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 551 din 21 iulie 2016, Decizia nr. 337 din 24 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 23 august 2016, Decizia nr. 497 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 20 octombrie 2016, Decizia nr. 545 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 21 octombrie 2016, Decizia nr. 775 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 14 aprilie 2017, şi Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017. Deoarece nu au apărut elemente noi, care să impună reconsiderarea jurisprudenţei Curţii cu privire la dispoziţiile art. 39 alin, (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 10 din Legea nr. 187/2012, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

32. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge. ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mircea Moldovan şi Ion Stanciu în Dosarul nr. 4.153/2/2014 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 912 alin. 1 teza a două din Codul de procedură penală din 1968, ale art. 39 alin. (i) lit. b) din Codul penal şi ale art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 23 noiembrie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

pentru modificarea anexei nr. 4 la Hotărârea Guvernului nr. 447/2002 privind atestarea bunurilor aparţinând domeniului public al judeţului Argeş, precum şi al municipiilor, oraşelor şi al comunelor din judeţul Argeş

 

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, cu modificările şi completările ulterioare,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Anexa nr. 4 „Inventarul bunurilor ce aparţin domeniului public al Municipiului Curtea de Argeş” la Hotărârea Guvernului nr. 447/2002 privind atestarea bunurilor aparţinând domeniului public al judeţului Argeş, precum şi al municipiilor, oraşelor şi al comunelor din judeţul Argeş, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 şi 609 bis din 16 august 2002, cu modificările şi completările ulterioare, la secţiunea I „Bunuri imobile”, se modifică după cum urmează:

- la poziţia nr. 379, coloana nr. 3 va avea următorul cuprins: „S = 12.223 mp”, coloana nr. 4 va avea următorul cuprins: „1999”, coloana nr. 5 va avea următorul cuprins: „1.494.090,63”, iar coloana nr. 6 va avea următorul cuprins: „Hotărârea Consiliului Local nr. 71/28.10.1999, Hotărârea Guvernului nr. 447/2002, Hotărârea Guvernului nr. 639/2002”;

- la poziţia nr. 380, coloana nr. 3 va avea următorul cuprins: „S = 3.518 mp”, coloana nr. 5 va avea următorul cuprins: „58.800.773,71”, iar coloana nr. 6 va avea următorul cuprins: „Hotărârea Consiliului Local nr. 71/28.10.1999, Hotărârea Guvernului nr. 447/2002, Hotărârea Guvernului nr. 639/2002”.

 

PRIM-MINISTRU

VASILICA-VIORICA DĂNCILĂ

Contrasemnează:

Viceprim-ministru, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice,

Paul Stănescu

 

Bucureşti, 12 aprilie 2018.

Nr. 218.

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

HOTĂRÂRE

privind aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli pe anul 2018 al Companiei Naţionale „Administraţia Porturilor Dunării Maritime” - S.A. Galaţi, aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor

 

Având în vedere prevederile Legii nr. 2/2018 a bugetului de stat pe anul 2018,

în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, al art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2013 privind întărirea disciplinei financiare la nivelul unor operatori economici la care statul sau unităţile administrativ-teritoriale sunt acţionari unici ori majoritari sau deţin direct ori indirect o participaţie majoritară, aprobată cu completări prin Legea nr. 47/2014, cu modificările şi completările ulterioare,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Se aprobă bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul 2018 al Companiei Naţionale „Administraţia Porturilor Dunării Maritime” - S.A. Galaţi, aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor, prevăzut în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

 

PRIM-MINISTRU

VASILICA-VIORICA DĂNCILĂ

Contrasemnează:

Ministrul transporturilor,

Lucian Şova

Ministrul finanţelor publice,

Eugen Orlando Teodorovici

p. Ministrul muncii şi justiţiei sociale,

Adrian Marius Rîndunică,

secretar de stat

 

Bucureşti, 18 aprilie 2018.

Nr. 226.

 

ANEXĂ

MINISTERUL TRANSPORTURILOR

COMPANIA NAŢIONALĂ „ADMINISTRAŢIA PORTURILOR DUNĂRII MARITIME” - S.A. GALAŢI

Sediul/Adresa: Galaţi, Str. Portului nr. 34

Cod unic de înregistrare RO 117776466

 

BUGETUL DE VENITURI ŞI CHELTUIELI

pe anul 2018

 

 

 

- mii lei –

 

INDICATORI

Nr. rd.

Propuneri an curent 2018

0

1

2

3

4

I.

 

 

VENITURI TOTALE (Rd.1 = Rd.2 + Rd.5 + Rd.6)

1

17.826,80

 

1

 

Venituri totale din exploatare, din care:

2

16.944,64

 

 

 

a)

subvenţii, cf. prevederilor legale în vigoare

3

 

 

 

 

b)

transferuri, cf. prevederilor legale în vigoare

4

 

 

2

 

Venituri financiare

5

881,96

 

3

 

Venituri extraordinare

6

 

II.

 

 

CHELTUIELI TOTALE (Rd.7 = Rd.8 + Rd.20 + Rd.21)

7

17.055,40

 

1

 

Cheltuieli de exploatare, din care:

8

16.655,40

 

 

A.

cheltuieli cu bunuri şi servicii

9

4.620,17

 

 

B.

cheltuieli cu impozite, taxe şi vărsăminte asimilate

10

279,39

 

 

C.

cheltuieli cu personalul, din care:

11

8.346,26

 

 

 

C0

Cheltuieli de natură salarială(Rd.13 + Rd.14)

12

7.266,17

 

 

 

C1

cheltuieli cu salariile

13

6.476,17

 

 

 

C2

bonusuri

14

790.00

 

 

 

C3

alte cheltuieli cu personalul, din care:

15

 

 

 

 

 

cheltuieli cu plaţi compensatorii aferente disponibilizărilor de personal

16

 

 

 

 

C4

Cheltuieli aferente organe de conducere şi control,CA, AGA, CENZORI

17

775,62

 

 

 

C5

cheltuieli cu asigurările şi protecţia socială, fondurile speciale şi alte obligaţii legale

18

304,47

 

 

D.

alte cheltuieli de exploatare

19

3,509,58

 

2

 

Cheltuieli financiare

20

400,00

 

3

 

Cheltuieli extraordinare

21

 

III.

 

 

REZULTATUL BRUT (profit/pierdere)

22

771,20

IV.

 

 

IMPOZIT PE PROFIT

23

233,00

V.

 

 

PROFITUL CONTABIL RĂMAS DUPĂ DEDUCEREA IMPOZITULUI PE PROFIT, din care:

24

538,20

 

1

 

Rezerve legale

25

 

 

2

 

Alte rezerve reprezentând facilităţi fiscale prevăzute de lege

26

 

 

3

 

Acoperirea pierderilor contabile din anii precedenţi

27

 

 

4

 

Constituirea surselor proprii de finanţare pentru proiectele cofinanţate din împrumuturi externe, precum şi pentru constituirea surselor necesare rambursării ratelor de capital, plaţii dobânzilor, comisioanelor şi altor costuri aferente acestor împrumuturi

28

 

 

5

 

Alte repartizări prevăzute de lege

29

 

 

6

 

Profitul contabil rămas după deducerea sumelor de la Rd. 25, 26, 27, 28, 29

30

538,20

 

7

 

Participarea salariaţilor la profit în limita a 10% din profitul net, dar nu mai mult de nivelul unui salariu de bază mediu lunar realizat la nivelul operatorului economic în exerciţiul financiar de referinţă

31

55,00

 

8

 

Minimum 50% vărsăminte la bugetul de stat sau local 1h cazul regiilor autonome, ori dividende cuvenite acţionarilor, în cazul societăţilor/ companiilor naţionale şi societăţilor cu capital integral sau majoritar de stat, din care:

32

148,30

 

 

a)

- dividende cuvenite bugetului de stat

33

118,64

 

b)

- dividende cuvenite bugetului local

33a

 

 

e)

- dividende cuvenite ador acţionari

34

29.66

9

 

Profitul nerepartizat pe destinaţiile prevăzute la Rd.31 - Rd.32 se repartizează la alte rezerve şi constituie sursă proprie de finanţare

35

389,90

VI.

 

 

VENITURI DIN FONDURI EUROPENE

36

981,00

VII.

 

 

CHELTUIELI ELIGIBILE DIN FONDURI EUROPENE, din care

37

961,00

 

 

a)

cheltuieli materiale

38

55,10

 

 

b)

cheltuieli cu salariile

39

594,67

 

 

c)

cheltuieli privind prestările de servicii

40

206,92

 

 

d)

cheltuieli cu reclama si publicitate

41

11,15

 

 

e)

alte cheltuieli

42

93,16

VIII.

 

 

SURSE DE FINANŢARE A INVESTIŢIILOR, din care:

43

10.508,85

 

1

 

Alocaţii da la buget

44

759,00

 

 

 

I alocaţii bugetare aferente plătii angajamentelor din anii anteriori

45

 

IX.

 

 

CHELTUIELI PENTRU INVESTIŢII

46

10.503,85

X.

 

 

DATE DE FUNDAMENTARE

47

 

 

1

 

Nr. de personal prognozat la finele anului

48

162

2

 

Nr. mediu de salariaţi total

49

160

3

 

Câştigul mediu lunar pe salariat (lei/persoană) determinat pe baza cheltuielilor de natură salarială *)

50

3.617,80

4

 

Câştigul mediu lunar pe salariat (lei/persoana) determinat pe baza cheltuielilor de natura salariala, recalculata cf. Legii anuale a bugetului de stat

51

3.008,85

5

 

Productivitatea muncii în unităţi valorice pe total personal mediu (mii lei/persoană) (Rd. 2/Rd. 49)

52

105,90

6

 

Productivitatea muncii în unităţi valorice pe total personal mediu recalculata cf. Legii anuale a bugetului de stat

53

105,90

7

 

Productivitatea muncii în unităţi fizice pe total personal mediu (cantitate produse finite/ persoană)

54

 

8

 

Cheltuieli totale la 1000 lei venituri totale (Rd.7/Rd.1) x 1000

55

956.74

9

 

Plăţi restante

56

 

10

 

Creanţe restante

57

274.00

 

*) Rd. 50 = Rd. 151 din Anexa de fundamentare nr. 2

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind aprobarea normativelor de cheltuieli şi a devizului pentru acţiunile de protocol aferente organizării reuniunii Biroului Asociaţiei Ombudsmanilor şi Mediatorilor Francofoni - AOMF, a şedinţei Consiliului de administraţie al AOMF, precum şi a seminarului deschis membrilor AOMF, în perioada 2-4 mai 2018

 

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 4 alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 80/2001 privind stabilirea unor normative de cheltuieli pentru autorităţile administraţiei publice şi instituţiile publice, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2002, cu modificările şi completările ulterioare,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. 1. - Se aprobă normativele de cheltuieli pentru acţiunile de protocol aferente organizării reuniunii Biroului Asociaţiei Ombudsmanilor şi Mediatorilor Francofoni - AOMF, a şedinţei Consiliului de administraţie al AOMF, precum şi a seminarului deschis membrilor AOMF, în perioada 2-4 mai 2018, prevăzute în anexa nr. 1.

Art. 2. - Finanţarea cheltuielilor necesare pentru organizarea şi desfăşurarea evenimentelor prevăzute la art. 1, în limita sumei de 59.500 lei, se suportă din bugetul aprobat Avocatului Poporului pe anul 2018, la capitolul 51.01 „Autorităţi publice şi acţiuni externe”, titlul 20 „Bunuri şi servicii”, conform devizului estimativ de cheltuieli prevăzut în anexa nr. 2.

Art. 3, - Prin derogare de la prevederile cap, I pct. 1 şi 4, cap. II pct. 2 şi pct. 5 lit. C din Normele privind organizarea în ţară a acţiunilor de protocol şi a unor manifestări cu caracter cultural-ştiinţific, precum şi cheltuielile ce se pot efectua în acest scop de către instituţiile publice, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 552/1991, cu modificările ulterioare, în scopul organizării şi desfăşurării evenimentelor prevăzute la art. 1, se aprobă invitarea în ţară a unui număr maxim de 50 de persoane.

Art. 4. - Avocatul Poporului răspunde de modul de utilizare a sumelor aferente organizării evenimentelor prevăzute la art. 1, în conformitate cu prevederile legale,

Art. 5. - Anexele nr. 1 şi 2 fac parte integrantă din prezenta hotărâre.

 

PRIM-MINISTRU

VASILICA-VIORICA DĂNCILĂ

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Ioana-Andreea Lambru

Avocatul Poporului,

Victor Ciorbea

Ministrul finanţelor publice,

Eugen Orlando Teodorovici

 

Bucureşti, 18 aprilie 2018.

Nr. 232.

 

ANEXA Nr. 1

 

NORMATIVELE DE CHELTUIELI

pentru organizarea reuniunii Biroului Asociaţiei Ombudsmanilor şi Mediatorilor Francofoni - AOMF, a şedinţei Consiliului de administraţie al AOMF, precum şi a Seminarului deschis membrilor AOMF

 

Nr. crt.

Cheltuieli de organizare

Limita maximă

(lei)

1.

Cheltuieli privind transportul intern al participanţilor internaţionali

100 lei/persoană

2.

Materiale informative şi de lucru

50 lei/persoană

3.

Fotograf 3 zile

700 lei/fotograf/zi

4.

Servicii de interpretariat 2 interpreţi 2 zile

1.250 lei/interpret/zi

5.

Pauze de cafea

25 lei/persoană/zi

6.

Închiriere sală conferinţă şi echipament tehnic pentru organizarea reuniunii Biroului AOMF, şedinţei Consiliului de administraţie al AOMF, Seminarului deschis membrilor AOMF

4.000 lei/sală

7.

Pointer

200 lei/zii

8.

Prânz oficial

100 lei/persoană/zi

9.

Cină oficială

200 lei/persoană/zi

10.

Servicii organizare

10.000 lei

11.

Cadouri pentru invitaţi

50 lei/persoană

12.

Bilete de acces pentru vizită la Palatul Parlamentului

45 lei/persoană

 

ANEXA Nr. 2

 

DEVIZ ESTIMATIV DE CHELTUIELI

pentru organizarea reuniunii Biroului Asociaţiei Ombudsmanilor şi Mediatorilor Francofoni - AOMF, a şedinţei Consiliului de administraţie al AOMF, precum şi a Seminarului deschis membrilor AOMF

 

Nr. crt.

Denumirea activităţii

Suma alocată

(lei)

1.

Cheltuieli privind transportul intern al participanţilor internaţionali

5.000 lei

2.

Materiale informative şi de lucru

2.500 lei

3.

Fotograf

2.100 lei

4.

Servicii de interpretariat

5.000 lei

5.

Pauze de cafea (3*25*50)

3.750 lei

6.

închiriere sală conferinţă şi echipament tehnic pentru organizarea reuniunii Biroului AOMF, şedinţei Consiliului de administraţie al AOMF, Seminarului deschis membrilor AOMF

4.000 lei

7.

Pointer

400 lei

8.

Mese oficiale (10*200+50*10+50*200+50*100) =

22.000 lei

9.

Servicii organizare

10.000 lei

10.

Cadouri pentru invitaţi (50*50)

2.500 lei

11.

Bilete de acces pentru vizită la Palatul Parlamentului (50*45)

2.250 lei

 

TOTAL

59.500 lei

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

COMISIA CENTRALĂ DE RECHIZIŢII MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

ADMINISTRAŢIA NAŢIONALĂ A REZERVELOR DE STAT ŞI PROBLEME SPECIALE

 

HOTĂRÂRE

privind aprobarea Listei cu preţurile principalelor bunuri consumptibile rechiziţiona bile, necesare estimării fondurilor folosite la plata despăgubirilor acestora, valabile pe anul 2018

 

Având în vedere dispoziţiile art. 21 alin. (3), art. 22, art. 23 alin. (2), (3) şi (5) din Legea nr. 132/1997 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public, republicată, ale art. 2 lit. b), art. 3 lit. B pct. 5 şi 16, art. 4 alin. (6) din Hotărârea Guvernului nr. 1.380/2009 privind înfiinţarea, organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale, cu modificările şi completările ulterioare,

Comisia Centrală de Rechiziţii adoptă prezenta hotărâre.

Art. 1. - Se aprobă Lista cu preţurile principalelor bunuri consumptibile rechiziţionabile, necesare estimării fondurilor folosite la plata despăgubirilor acestora, valabile pe anul 2018, prevăzută în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Art. 2. - Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale, prin Secretariatul tehnic permanent al Comisiei Centrale de Rechiziţii, şi comisiile mixte de rechiziţii, prin secretariatele tehnice, duc la îndeplinire prevederile prezentei hotărâri.

Art. 3. - Prezenta hotărâre se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Preşedintele Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale, preşedintele Comisiei Centrale de Rechiziţii,

Dorin Sandu Voicu

 

Bucureşti, 14 martie 2018.

Nr. 2.

 

ANEXĂ

 

LISTA

cu preţurile principalelor bunuri consumptibile rechiziţionabile necesare estimării fondurilor folosite la plata despăgubirilor acestora, valabile în anul 2018*

 

- lei –

Nr. crt.

Principalele bunuri consumptibile rechiziţionabile

UM

Preţ

de livrare mediu

(PL)**

Preţ de vânzare cu amănuntul mediu

(PVA)***

Cod CPV

Grupa de produse

Denumirea produsului

1

15612100-2

Morărit, panificaţie, făinoase

Făină de grâu

kg

1,35

2,34

2

15612210-6

Făină de porumb (mălai)

kg

1,40

2,81

3

15851200-0

Paste făinoase

kg

4,59

6,04

4

15811100-7

Pâine

kg

2,38

3,32

5

15111100-0

Carne

Carne de pasăre

kg

7,80

10,82

6

15112100-7

Carne de porc

kg

10,32

16,28

7

15113000-3

Carne de vită

kg

12,51

24,63

8

15131130-5

Preparate din carne

Că maţi

kg

15,61

22,01

9

15131700-2

Conserve din came

kg

13,61

24,21

10

15235000-4

Conserve din peşte

kg

19,00

32,36

11

15131310-1

Pate de ficat

kg

12,16

20,17

12

15131120-2

Salamuri

kg

17,29

18,97

13

15131000-5

Specialităţi din carne

kg

18,64

25,18

14

15220000-6

Peşte

Peşte

kg

11,61

16,29

15

15541000-2

Lactate

Brânză telemea

kg

16,69

21,44

16

15511100-4

Lapte

i

3,28

4,01

17

15981200-0

Alte produse alimentare

Apă minerală

i

~UT

1,43

18

03212100-1

Cartofi

kg

0,70

1,48

19

03221210-1

Fasole uscată

kg

****

8,67

20

03142500-3

Ouă

buc.

0,37

0,81

21

15411200-4

Ulei comestibil

I

4,10

5,35

22

15831200-4

Zahăr alb rafinat

kg

2,81

3,42

 

* Preţurile sunt stabilite în funcţie de cotaţiile pieţei din anul 2017 până la data de 30 septembrie; acestea se vor actualiza cu indicele de inflaţie la data plăţii despăgubirii.

** Preţurile nu conţin cota TVA.

*** Preţurile conţin cota de adaos comercial şi TVA

**** Nu a fost identificat operator economic producător la nivel naţional.

 

MINISTERUL AGRICULTURII ŞI DEZVOLTĂRII RURALE

MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE SI ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Nr. 549 din 29 martie 2018

Nr. 4.553 din 19 aprilie 2018

 

ORDIN

pentru modificarea Ordinului viceprim-ministrului, ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale, şi al viceprim-ministru lui, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice, nr. 1.846/2.408/2014 privind punerea în aplicare a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 145/2014 pentru stabilirea unor măsuri de reglementare a pieţei produselor din sectorul agricol

 

Având în vedere Referatul de aprobare nr. 240.925 din 27.03.2018 al Direcţiei generale politici agricole, ţinând cont de prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 145/2014 pentru stabilirea unor măsuri de reglementare a pieţei produselor din sectorul agricol, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 145/2014 privind stabilirea unor măsuri de reglementare a pieţei produselor din sectorul agricol, cu modificările şi completările ulterioare, al art. III din Legea nr. 70/2018 privind modificarea şi completarea Legii nr. 145/2014 pentru stabilirea unor măsuri de reglementare a pieţei produselor din sectorul agricol, al art. 9 alin. (5) din Hotărârea Guvernului nr. 30/2017 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, precum şi pentru modificarea art. 6 alin. (6) din Hotărârea Guvernului nr. 1.186/2014 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii pentru Administrarea Sistemului Naţional Antigrindină şi de Creştere a Precipitaţiilor, cu modificările ulterioare, precum şi al art. 12 alin. (6) din Hotărârea Guvernului nr. 51/2018 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice,

ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale şi viceprim-ministrul, ministrul dezvoltării regionale şt administraţiei publice, emit următorul ordin:

Art. I. - Ordinul viceprim-ministrului, ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale, şi al viceprim-ministrului, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice, nr. 1.846/2.408/2014 privind punerea în aplicare a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 145/2014 pentru stabilirea unor măsuri de reglementare a pieţei produselor din sectorul agricol, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 881 din 4 decembrie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică după cum urmează:

1. Articolul 3 va avea următorul cuprins:

„Art. 3. - (1) Primarii eliberează atestatul de producător, la cerere, producătorilor agricoli persoane fizice care optează pentru desfăşurarea unei activităţi economice în sectorul agricol, pe baza datelor din registrul agricol, în termen de 5 zile lucrătoare de la data solicitării, cu avizul consultativ emis potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 145/2014, cu modificările şi completările ulterioare.

(2) Atestatul de producător cuprinde informaţii privind numele, prenumele şi datele de identificare ale producătorului agricol, pe baza datelor din registrul agricol.

(3) Atestatul de producător este valabil 7 ani de la data emiterii.

(4) Solicitantul atestatului de producător are obligaţia de a informa autoritatea emitentă cu privire la modificările intervenite în datele înscrise în registrul agricol, care vor fi cuprinse în atestatul de producător.”

2. Anexa nr. 1 se modifică şi se înlocuieşte cu anexa oare face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. II. - Atestatele de producător eliberate în baza prevederilor Legii nr. 145/2014 pentru stabilirea unor măsuri de reglementare a pieţei produselor din sectorul agricol, cu modificările şi completările ulterioare, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 70/2018 privind modificarea şi completarea Legii nr. 145/2014 pentru stabilirea unor măsuri de reglementare a pieţei produselor din sectorul agricol, pot fi utilizate până la expirarea perioadei de valabilitate a vizei aplicate pe acestea.

Art. III. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale,

Viceprim-ministru, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice.

Petre Daea

Paul Stănescu

 

ANEXĂ

(Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 1.846/2.408/2014)

 

Modelul şi conţinutul atestatului de producător

 

 

Sigla Guvern

ROMÂNIA

Primăria .................................., judeţul ..................................

 

În temeiul prevederilor art. 3, art. 4 şi ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 145/2014 pentru stabilirea unor măsuri de reglementare a pieţei produselor din sectorul agricol, cu modificările şi completările ulterioare,

 

având în vedere cererea dlui (dnei) .................................., în calitate de titular(ă), domiciliat(ă) în judeţul .................................., localitatea .................................., str. .................................. nr. ....., legitimat(ă) cu CI/BI seria .............. nr. .................................., cod numeric personal (CNP) .................................. şi înregistrată la primărie cu nr. .................................. din ..................................

 

pe baza datelor din registrul agricol, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 145/2014, cu modificările şi completările ulterioare,

 

se emite

 

ATESTAT DE PRODUCĂTOR

SERIA ................. NR. ..................................

 

Pentru .................................., domiciliat(ă) în judeţul .................................., localitatea .................................., str. .................................. nr. ...., legitimat(ă) cu CI/BI seria ................ nr. .................................. cod numeric personal (CNP) .................................., înscris în registrul agricol, tipul .................................. volumul .................................. poziţia nr. .................................. 1

Valabilitatea prezentului atestat de producător este de 7 ani de la data emiterii, respectiv de la .................................. până la ..................................

 

Data emiterii

Primar,

..................................

(numele şi prenumele, semnătura, ştampila)

 


1 Se menţionează toate secţiunile existente în registrul agricol.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.