MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 186 (XXX) - Nr. 718         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Luni, 20 august 2018

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 27 din 23 ianuarie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite

 

Decizia nr. 228 din 19 aprilie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. II din Legea nr. 368/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România

 

Decizia nr. 235 din 19 aprilie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 697 alin. (1) din Codul de procedură civilă

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

106. - Ordin al preşedintelui Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor privind modificarea anexei nr. 3 la Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor nr. 96/2014 pentru aprobarea tarifelor aplicabile în domeniul sanitar-veterinar şi pentru siguranţa alimentelor

 

5.425. - Ordin al viceprim-ministrului, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice, privind acordarea celui de-al doilea titlu de parc industrial Societăţii PARCURI INDUSTRIALE BIHOR - S.A. şi pentru modificarea Ordinului viceprim-ministrului, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice, nr. 3.246/2016 privind acordarea titlului de parc industrial Societăţii PARCURI INDUSTRIALE BIHOR - S.R.L.

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 27

din 23 ianuarie 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent-şef

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea BRD - Groupe Société Générale – S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 2.898/263/2016 al Judecătoriei Motru şi care constituie obiectul Dosarului nr. 2.995D/2016.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de Citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4. Prin încheierea din 24 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.898/263/2016, Judecătoria Motru a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Societatea BRD - Groupe Société Générale - S.A. din Bucureşti, într-o cauză care constă în formularea, de către consumatori, a unei acţiuni de constatare a stingerii datoriilor, întemeiată pe prevederile Legii nr. 77/2016.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 77/2016 încalcă dreptul de acces la o activitate economică şi dreptul de proprietate privată, impunând preluarea unui bun în temeiul dării în plată, fără a conferi posibilitatea de a afla, printr-o evaluare anticipată, dacă valoarea bunului acoperă soldul datoriei restante a debitorului, diminuarea creanţei reprezentând o veritabilă expropriere, fără a exista justificarea unei cauze de utilitate publică. De asemenea, se susţine că prevederile criticate încalcă principiile previzibilităţii şi accesibilităţii normelor juridice, având în vedere că extind dreptul debitorului de a da în plată bunul imobil ipotecat şi în ceea ce priveşte contractele de credit aflate în derulare la momentul intrării în vigoare a legii, sens în care sunt amintite Decizia nr. 447/2013 şi Decizia nr. 453/2008, prin care Curtea Constituţională a stabilit că sunt neconstituţionale normele care ignoră aceste principii.

6. Totodată, se mai arată că dispoziţiile avute în vedere încalcă inclusiv principiul neretroactivităţii legii. Astfel, se susţine că stabilirea modalităţii de rambursare prin plată a împrumutului, respectiv neiertarea de datorie pentru tot ce excede valorii bunului care a constituit garanţia, reprezintă o situaţie juridică definitiv formată anterior intrării în vigoare a legii noi, neputând fi susţinut în mod rezonabil faptul că părţile realizează un nou acord cu fiecare rambursare a împrumutului. De altfel, s-a menţionat că legea nouă nu vine să reglementeze conţinutul unei situaţii juridice prevăzute de lege, ci modifică însuşi obiectul contractului de credit încheiat între părţi, prin acordarea dreptului creditorului de a se degreva printr-o obligaţie alternativă. În acest sens se invocă Decizia nr. 303/2001 şi Decizia nr. 73/1995, prin care Curtea Constituţională a sancţionat încălcarea principiului neretroactivităţii legii.

7. Mai mult, se susţine că sunt încălcate şi normele art. 1 din Primul Protocol la Convenţia europeană a drepturilor omului, dat fiind faptul că obligaţia de plată reprezintă un bun în sensul jurisprudenţei CEDO, iar ingerinţa în dreptul de proprietate al creditorului nu vizează un scop legitim şi nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit. În acest sens se arată că, în condiţiile în care efectul dării în plată este constituit de ştergerea creanţei reziduale a băncii constând în diferenţa dintre soldul creditului la momentul plăţii şi valoarea imobilului, dreptul de proprietate al împrumutătorului este înlăturat.

8. Nu în ultimul rând, se subliniază ca sunt încălcate şi principiile fundamentale inserate în Tratatul privind Uniunea Europeană şi dezvoltate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, precum principiul libertăţii contractuale, principiul securităţii juridice, principiul proporţionalităţii, dar şi normele Directivei 2014/17/UE privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidenţiale şi cele ale Directivei 1993/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. În acest sens se arată că Directiva 2014/17/UE stabileşte că prevederile sale nu sunt aplicabile contractelor de credit existente înainte de 21 martie 2016, totuşi legea internă nu le exclude pe acestea de la aplicare. În fine, arată că, deşi posibilitatea aplicării legii inclusiv contractelor încheiate înainte de intrarea sa în vigoare ar putea apărea ca o protecţie mai ridicată a consumatorilor, această dispoziţie nu îndeplineşte condiţia de a fi coerentă cu obligaţiile statului român în temeiul dreptului Uniunii.

9. Judecătoria Motru opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, având în vedere faptul că dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 11 din Legea nr. 77/2016 instituie pârghiile unei aplicări a legii inclusiv contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, nu numai contractelor încheiate după această dată, fiind în disonanţă atât cu art. 15 alin. (2), art. 44 alin. (1) şi art. 45 din Constituţie, cât şi cu prevederile dreptului Uniunii şi ale Codului civil. Dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 77/2016 procedează la modificarea semnificativă a contractelor de credit aflate în derulare, atribuind acestora un alt efect juridic decât cel prevăzut de legea în vigoare la data încheierii lor. Astfel, acesta afectează însăşi substanţa contractului, modificând chiar obiectul acestuia, prin transformarea obligaţiei de restituire a creditului în cea de transfer al dreptului de proprietate asupra bunului ipotecat, astfel încât ceea ce era garanţie conform contractului de credit devine plată ca mod de stingere a obligaţiei prin simpla alegere a împrumutatului.

10. În al doilea rând, dispoziţiile criticate restrâng dreptul de proprietate consacrat de art. 44 din Constituţie, prin raportare la creanţă ca bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului. Legea nr. 77/2016 oferă debitorului posibilitatea de a stinge integral datoria sa contractuală, „fără niciun cost suplimentar”. În aceste condiţii, având în vedere că valoarea bunului ipotecat, al cărui drept de proprietate urmează a se transmite, este inferioară obligaţiei iniţiale a debitorului, pentru creditor, aceasta semnifică pierderea definitivă din patrimoniu a părţii rămase neacoperite din acest drept. Aşadar, cel puţin pentru diferenţa de creanţă nevalorificată, pentru care operează darea în plată, are loc o veritabilă privare de proprietate a creditorului, nu doar o limitare adusă exerciţiului respectivului drept. Cu alte cuvinte, obligarea creditorului la recuperarea creanţei exclusiv în limita valorii imobilului adus în garanţie şi supus transferului forţat de proprietate conduce la încălcarea dreptului său constituţional. Mai mult prin instituirea obligaţiei creditorului de a lua în proprietate bunul ipotecat, este încălcat principiul fundamental al dreptului conform căruia nimeni nu poate fi obligat să devină titularul unui drept, în speţă, al unui drept de proprietate asupra unui imobil

11. Totodată, obligarea creditorului la acceptarea unei soluţii de natură a favoriza debitorul fără a crea în paralel un climat favorabil creditorului, este de natură a aduce atingere şi libertăţii economice, instituite de art. 45 din Constituţie. Astfel, în cazul contractelor de credit care intră sub sfera de aplicare a Legii nr. 77/2016, se produce o îngrădire a autonomiei de voinţă a creditorului în ceea ce priveşte alegerea modului în care dispune de bunurile proprii şi a libertăţii sale contractuale, cu afectarea patrimoniului acestuia. În acest context, creditorul, ca element activai vieţii bancare, este obligat să accepte un climat ale cărui graniţe sunt trasate fără concursul lui şi pe care, la momentul încheierii actului juridic, nu ar fi putut să le prevadă.

12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale, îl constituie dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 28 aprilie 2016. Prevederile legale criticate au următorul cuprins:

,Art. 11. - În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât şi contractelor încheiate după această dată. “

16. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 15 alin. (2) referitoare la neretroactivitatea legii civile, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 45-Libertatea economică, art. 135- Economia, precum şi prevederilor art. 1 - Protecţia proprietăţii din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că dispoziţiile criticate au mai format obiectul controlului de constituţionalitate. Prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată şi a constatat că sintagma „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile” din art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite este neconstituţională; a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile din art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, 7 şi 8 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite sunt constituţionale în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii; a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportate la dispoziţiile art. 3 teza întâi, precum şi excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza a două din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite; a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportate la celelalte dispoziţii din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite şi a constatat că acestea sunt constituţionale, prin raportare la criticile formulate.

18. Totodată, prin decizia mai sus menţionată, Curtea a arătat că prevederile puse în principal în discuţie prin prisma încălcării art. 15 alin. (2) din Constituţie sunt cele ale art. 11 din Legea nr. 77/2016. Cu privire la art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016, Curtea a reţinut că majoritatea contractelor de împrumut vizate de legea criticată au fost încheiate în perioada 2007-2009, acestor contracte fiindu-le aplicabil cadrul legal de la acea dată. Astfel, dreptul comun îl constituia Codul civil în vigoare la acea dată, iar reglementări suplimentare, specifice domeniului bancar, se regăseau în Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 din 14 decembrie 1999. Totodată, Curtea a observat însă că Legea nr. 77/2016 se aplică şi contractelor care au fost încheiate în baza altor prevederi legale decât cele ale Legii nr. 190/1999. Cu alte cuvinte, şi unele credite care nu au fost contractate în scopul achiziţionării unor imobile au fost garantate prin instituirea unor ipoteci asupra unor bunuri imobile (paragraful 114).

19. De asemenea, Curtea a menţionat că, indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele până la data de 1 octombrie 2011, ele se supun reglementării de drept comun, Codul civil din 1864, care, în mod evident, permitea aplicarea teoriei impreviziunii, în temeiul art. 969 şi art. 970. Având în vedere că Legea nr. 77/2016 reprezintă o aplicare a teoriei impreviziunii la nivelul contractului de credit, prevederile acesteia nu retroactivează. Cu toate acestea, Curtea a constatat că legiuitorul a configurat cadrul legal reprezentat de Legea nr. 77/2016 luând în considerare o impreviziune aplicabilă ope legis pentru toate contractele de credit în derulare, deformând condiţiile aplicării impreviziunii (paragraful 115).

20. Astfel, art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 prevede că dispoziţiile legii se aplică tuturor contractelor în curs de derulare, fără a lua în considerare situaţia debitorilor, precum şi specificul contractelor de credit încheiate şi fără a face o diferenţiere între debitorii de bună-credinţă şi cei de rea-credinţă, între cei care nu mai pot să plătească şi cei care nu mai vor să plătească. Cu alte cuvinte, deşi în expunerea de motive se face referire la persoanele fizice care nu dispun de mijloacele necesare achitării creditului către instituţia de credit, legea se aplică fără distincţie celor două categorii de debitori menţionaţi. Totodată, Curtea a reţinut însă că darea în plată intervine numai dacă în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 77/2016 părţile contractului nu ajung la un acord, respectiv dacă negocierea întemeiată pe art. 969 şi art. 970 din Codul civil eşuează. Însă, o astfel de instituţie a impreviziunii aplicabilă ope legis pentru toate contractele încheiate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016 nu poate fi recunoscută, fiind în contradicţie cu prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii, cele ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi cele ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei. În aceste condiţii, prevederile legale criticate nu sunt clare, permiţând interpretări contradictorii cu privire la posibilitatea instanţei judecătoreşti de a verifica îndeplinirea condiţiilor privind existenţa impreviziunii. Or, posibilitatea părţilor din contractele respective de a prezenta situaţia de fapt dintr-un dosar În faţa unei instanţe judecătoreşti este absolut necesară, având în vedere că judecătorul trebuie să verifice această situaţie, astfel încât instituţia dării în plată să nu fie un instrument discreţionar pus la dispoziţia doar a unei părţi şi, astfel, să dezechilibreze raportul contractual. Numai în acest fel se poate asigura, în aceste cazuri, respectarea principiului egalităţii armelor în cadrul procesului civil (paragraful 116).

21. Ca atare, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, paragrafele 130 şi 131, concluzionând faţă de criticile de neconstituţionalitate raportate la unele dintre prevederile constituţionale invocate în susţinerea excepţiei, Curtea a constatat că nu poate reţine încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii civile, art. 16 privind egalitatea în faţa legii, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 45 privind libertatea economică, art. 73 alin. (3) lit. m) privind adoptarea legilor organice, art. 135 privind economia, art. 136 alin, (5) privind inviolabilitatea proprietăţii private, iar dispoziţiile art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană din Constituţie nu au avut incidenţă în cauză. Drept urmare, având în vedere considerentele de mai sus, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportate la celelalte dispoziţii din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite,

22. Din examinarea excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum este formulată în prezenta cauză, Curtea constată că există anumite elemente care particularizează, într-un anumit grad, situaţia de fapt faţă de alte cauze prin care Curtea a soluţionat excepţii de neconstituţionalitate a Legii nr. 77/2016. Astfel: instanţa judecătorească a sesizat Curtea cu excepţia de neconstituţionalitate exclusiv a prevederilor art. 11 din Legea nr. 77/2016, iar, în jurisprudenţa sa, Curtea nu s-a pronunţat cu privire la constituţionalitatea art. 11 din Legea nr. 77/2016, în integralitatea sa, ci a analizat acest text prin raportare la alte prevederi ale Legii nr. 77/2016. Totodată, această situaţie este similară celei în care Curtea a pronunţat Decizia nr. 701 din 7 noiembrie 2017*), nepublicată încă în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunţării prezentei decizii, astfel încât considerentele acesteia sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză.

23. În continuare, Curtea reţine că, în acord cu jurisprudenţa sa constantă, în stabilirea conformităţii cu Constituţia a prevederilor art. 11 din Legea nr. 77/2016, se va raporta în mod distinct la teza întâi şi teza a două a acestuia.

24. Faţă de jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional în materie, Curtea constată că, în prezenta cauză, în ceea ce priveşte o parte dintre dispoziţiile criticate cuprinse în Legea nr. 77/2016, nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, a căror existenţă rezultă din dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă În vigoare, care am legătură cu soluţionarea cauzei precum şi din dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale”. Astfel, referitor la situaţia de fapt din cauza aflată pe rolul instanţei judecătoreşti a quo care a sesizat instanţa de contencios constituţional, Curtea reţine că, în prezenta cauză, contractul de credit a fost încheiat după intrarea în vigoare a noului Cod civil, respectiv 1 octombrie 2011, dar înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016. Aceste aspecte sunt relevante în examinarea admisibilităţii excepţiei având ca obiect neconstituţionalitatea tezei a două a art. 11 din Legea nr. 77/2016. Curtea reţine că, potrivit primei teze a acestuia, dispoziţiile Legii nr. 77/2016 se aplică şi contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, iar, potrivit celei de-a două teze a art. 11, Legea nr. 77/2016 se aplică acelor contracte de credit încheiate după data intrării sale în vigoare. Aşa fiind, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza a două din Legea nr. 77/2016 urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât acestea vizează contracte încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016, ipoteză inaplicabilă în cauza de faţă.

25. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a tezei întâi a art. 11 din Legea nr. 77/2016, Curtea reţine că, deşi instanţa judecătorească a sesizat Curtea cu soluţionarea exclusiv a prevederilor art. 11 din Legea nr. 77/2016, având în vedere considerentele Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016 (paragraful 104), precum şi faptul că părţile în litigiu au încheiat contractul de credit după intrarea în vigoare a Noului Cod civil, se impune analiza prevederilor art. 11 teza întâi, în coroborare cu prevederile art. 3 teza întâi din Legea nr. 77/2016, care se referă la noul Cod civil.

26. Prin Decizia nr. 701 din 7 noiembrie 2017, Curtea a reţinut că, evaluând segmentele temporale la care face referire Legea nr. 77/2016, aceasta dispune asupra aplicabilităţii sale, astfel: un moment înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016 - care, la rândul său, cuprinde două situaţii, respectiv: a) contracte încheiate sub imperiul Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare şi al Codului civil din 1864 şi b) contracte încheiate începând cu 1 octombrie 2011 sub imperiul Legii nr. 287/2009 privind Codul civil şi un moment după intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016. Faţă de această situaţie legislativă şi având în vedere faptul că toate contractele de împrumut vizate de dispoziţiile Legii nr. 77/2016, supuse controlului de constituţionalitate, analizate şi concretizate prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, erau încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, Curtea a distins între teza întâi şi teza a două ale art. 3, prin coroborare cu art. 11 (a se vedea paragraful 104 din Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016).


*) Decizia nr. 701 din 7 noiembrie 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 25 ianuarie 2018.

 

27. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 3 teza întâi din Legea nr. 77/2016 [„Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare”], Curtea, având în vedere art. 220 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, a statuat că acestea nu sunt aplicabile contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a noului Cod civil. Mai mult, Curtea a reţinut că, indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele până la data de 1 octombrie 2011, ele se supun reglementării de drept comun, respectiv Codului civil din 1864, care, deşi nu reglementa expres impreviziunea, permitea posibilitatea aplicării acesteia, implicit, prin raportare la prevederile art. 969 şi art. 970 din acest cod.

28. În acest context, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, paragrafele 115-116, Curtea a observat că legiuitorul a configurat cadrul legal reprezentat de Legea nr. 77/2016, luând în considerare o impreviziune aplicabilă ope legis pentru toate contractele de credit în derulare, îndepărtându-se de condiţiile stricte ale aplicării impreviziunii. Însă, o astfel de instituţie a impreviziunii, aplicabilă ope legis pentru toate contractele încheiate, nu poate fi recunoscută, fiind în contradicţie cu prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii, cele ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi cele ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei.

29. În ceea ce priveşte sintagma „Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil”, cu referire la contractele încheiate sub imperiul noului Cod civil, situaţia este diferită. Dacă, în virtutea Codului civil din 1864, se permitea aplicarea teoriei impreviziunii - în temeiul art. 969 şi art. 970, în noul Cod civil impreviziunea este legiferată în mod expres.

30. Cu privire la contracte, art. 1.270 din noul Cod civil, cu denumirea marginală - Forţa obligatorie -, statuează în sensul că un contract valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante şi se poate modifica sau poate înceta numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege Noul Cod civil reglementează însă şi o situaţie/ipoteză nouă în ceea ce priveşte modificarea efectelor contractelor/convenţiilor legal încheiate, respectiv art. 1.271 cu denumirea marginală - Impreviziunea, care la alin. (1) prevede că „Părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei”. Deşi alin. (1) al art. 1.271 din Codul civil întăreşte efectul obligatoriu al contractelor, chiar şi în situaţia în care executarea lor a devenit mai oneroasă, prin alin. (2) al aceluiaşi articol, legiuitorul a Statuat în sensul că „Dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună; a) adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor; b) încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte”.  Prin urmare, legiuitorul instituie, în realitate, un temei nou de încetare a contractului, altul decât „prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege”.

31. Prevederile art. 1,271 alin. (2) din noul Cod civil nu obligă creditorul să primească în plată bunul, dar, în condiţiile în care debitorul nu se poate achita de obligaţiile rezultate din contract, instanţa de judecată, la cererea debitorului, poate dispune adaptarea sau încetarea contractului, însă „la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte” ea însăşi.

32. Analizând şi coroborând prevederile Legii nr. 77/2016 cu cele ale noului Cod civil, Curtea observă că, în realitate, prin sintagma „Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil”, practic, Legea nr. 77/2016 a instituit o situaţie particulară pentru contractele încheiate între consumatori şi instituţiile de credit, în sensul că, pentru acestea, instanţa de judecată, verificând îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 din lege şi constatând aplicabilă instituţia impreviziunii, dispune darea în plată a imobilului ipotecat, cu consecinţa ştergerii tuturor datoriilor consumatorului, însă numai în condiţiile art. 3 din Legea nr. 77/2016, astfel cum au fost conturate prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016.

33. Darea în plată la care se face referire în art. 3 din Legea nr. 77/2016 este o dare în plată forţată, fiind condiţionată doar de îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 din lege şi de constatarea de către instanţă a situaţiei extraordinare care justifică aplicarea impreviziunii, desigur, în interpretarea obligatorie dată prevederilor sale prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016.

34. Curtea mai observă că art. 1.492 cu denumirea marginală - Darea în plată - din noul Cod civil nu are relevanţă în cauză, acesta aplicându-se oricărui tip de contract reglementat ca atare de dreptul comun. Legea nr. 77/2016, fiind însă o lege specială, care reglementează strict raporturile dintre instituţiile de credit şi consumatori, persoane fizice, derogă, în mod evident, de la prevederile noului Cod civil, pe de o parte, de la art. 1.271 alin. (2) lit. b) teza a doua, în ceea ce priveşte dreptul şi competenţa exclusivă a instanţei de a dispune încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte şi, pe de altă parte, instituţia prevăzută la art. 1.492 nu are nicio incidenţă cu dispoziţiile Legii nr. 77/2016.

35. Posibilitatea instanţei de a verifica şi constata condiţiile impreviziunii, în situaţia în care prevederile Legii nr. 77/2016 nu îi acordă o asemenea competenţă, este consecinţa Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016, prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile din art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, 7 şi 8 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite sunt constituţionale în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii.

36. În luarea acestei decizii, Curtea a reţinut că prin aplicarea ope legis a condiţiilor impreviziunii s-ar încălca art. 124 din Constituţie, legiuitorul intrând în sfera de competenţă a instanţelor judecătoreşti. Ca atare, Curtea a restabilit echilibrul între puterile statului, în speţă legislativă şi judecătorească, această statuare fiind valabilă indiferent de momentul încheierii contractelor de credit ce cad sub incidenţa Legii nr. 77/2016.

37. Astfel, deşi în prezenta cauza excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 3 teza întâi din Legea nr. 77/2016 urmează a fi respinsă ca neîntemeiată, aceasta nu înseamnă că se vor înlătura rolul şi competenţa instanţei de judecată de a verifica condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii, întrucât dispoziţiile art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 3 teza întâi din Legea nr. 77/2016, se coroborează cu art. 3 teza a două din Legea nr. 77/2016, în interpretarea dată prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016.

38. În acest context, Curtea reiterează cele statuate prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, paragraful 119, respectiv faptul că singura interpretare care se subsumează cadrului constituţional în ipoteza unei reglementări generale a impreviziunii în executarea contractelor de credit este cea potrivit căreia instanţa judecătorească, în lipsa acordului dintre părţi, are competenţa şi obligaţia să aplice impreviziunea în cazul în care constată dă sunt îndeplinite condiţiile existenţei acesteia.

39. Pentru toate aceste argumente, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 3 teza întâi din Legea nr. 77/2016, urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.

40. Întrucât nu au intervenit elemente noi care să justifice reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, soluţia şi considerentele care au fundamentat-o îşi menţin valabilitatea.

41. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza a două din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea BRD - Groupe Société Générale - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 2.898/263/2016 al Judecătoriei Motru.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi parte în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe judecătoreşti şi constată că prevederile art. 11 teza întâi raportate la prevederile art. 3 teza întâi din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite sunt constituţionale prin raportare la criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Motru şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 23 ianuarie 2018.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent-şef,

Claudia-Margareta Krupenschi

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 228

din 19 aprilie 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. II din Legea nr. 368/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Standu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Valentina Bărbăţeanu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. II din Legea nr. 368/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată, din oficiu, de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă în Dosarul său nr. 7.123/3/2015 şi care constituie obiectul Dosarului nr. 745D/2016 al Curţii Constituţionale.

2. La apelul nominal răspunde, pentru partea OMV Petrom - S A. din Bucureşti, doamna Paula Magereanu, în calitate de consilier juridic, cu împuternicire depusă la dosarul cauzei. Se constată lipsa celeilalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului părţii OMV Petrom - S.A. din Bucureşti, care apreciază că prevederile de lege criticate sunt constituţionale în măsura în care nu se aplică unităţilor deţinătoare învestite cu soluţionarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, în etapa executării hotărârilor judecătoreşti prin care instanţele s-au pronunţat deja în mod definitiv sau irevocabil asupra calităţii de persoană îndreptăţită şi asupra întinderii drepturilor acesteia. Aşadar, în măsura în care nu se referă la dispoziţii sau decizii care sunt emise în etapa executării unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, textele de lege criticate sunt constituţionale.

4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, în principal, ca inadmisibilă, întrucât se face referire la modul concret de aplicare a textelor de lege supuse controlului de constituţionalitate şi, în subsidiar, ca neîntemeiată, nefiind încălcate dispoziţiile din Legea fundamentală invocate de autorul acesteia.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin încheierea din 26 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 7.123/3/2015, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. II din Legea nr. 368/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a Imobilelor preluate În mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată din oficiu, într-o cauză civilă având ca obiect soluţionarea acţiunii prin care s-a solicitat obligarea Societăţii OMV Petrom - S.A. din Bucureşti, în calitate de entitate deţinătoare, să soluţioneze o notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi să restituie în natură anumite imobile terenuri deţinute de această societate.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicată din oficiu, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă susţine că prevederile de lege criticate nesocotesc principiul separaţiei puterilor în stat, întrucât nu disting cu privire la situaţia în care petentului i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent printr-o hotărâre judecătorească. Invocă, în acest sens, cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014, prin care a constatat că prevederile art. 17 alin. (1) lit. a) şi art. 21 alin. (5) şi (8) din Legea nr. 165/2013 (referitoare la atribuţia Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii) sunt constituţionale în măsura în care nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, emise în executarea unor hotărâri judecătoreşti prin care instanţele s-au pronunţat irevocabil/definitiv asupra calităţii de persoane îndreptăţite şi asupra întinderii dreptului de proprietate

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, întrucât ceea ce se supune atenţiei Curţii este o problemă de interpretare şi aplicare a legii la situaţia particulară relevată de instanţă, respectiv în cazul existenţei unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a stabilit cu privire la posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv a imposibilităţii restituirii în natură (pe bază de expertiză) pentru o parte din terenul solicitat, aspect ce nu intră însă sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului părţii OMV Petrom - S.A., concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3,10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. II din Legea nr. 368/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 819 din 21 decembrie 2013, care au următoarea redactare:

- Art. II; „(1) Persoanele îndreptăţite la despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pot opta pentru returnarea dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor către entităţile învestite cu soluţionarea notificării, în vederea restituirii, în natură sau prin compensare cu alte bunuri, a imobilelor, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

(2) De prevederile alin. (1) beneficiază şi persoanele îndreptăţite la despăgubiri în temeiul legilor funciare, inclusiv cele care au optat potrivit art. 42 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, după expirarea termenului legal.

12. În opinia instanţei judecătoreşti care a ridicat din oficiu excepţia de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor din art. 1 alin. (4) din Constituţie care consacră principiul separaţiei puterilor în stat.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate şi cauza în cursul soluţionării căreia aceasta a fost ridicată, Curtea observă că reclamanta a depus notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând Societăţii OMV Petrom - S.A., în calitate de unitate deţinătoare, să îi restituie în natură anumite terenuri preluate în mod abuziv de statul român de la antecesorii săi şi pe care această societate le deţine. Notificarea a fost respinsă, iar reclamanta a contestat în instanţă această decizie. Printr-o hotărâre rămasă definitivă în urma respingerii recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Bucureşti a obligat OMV Petrom - S.A. să emită o altă decizie în sensul propunerii de acordare de măsuri reparatorii în condiţiile titlului VII din Legea nr. 247/2005. Subsecvent, în executarea acestei hotărâri judecătoreşti, entitatea deţinătoare a emis o decizie, astfel cum instanţa a dispus prin hotărâre. Decizia entităţii conţinând propunerea de acordare de despăgubiri a fost transmisă Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, întrucât, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, dosarul de despăgubiri nu a fost soluţionat, reclamanta a solicitat, în baza textului de lege criticat în cauza de faţă, returnarea acestuia la entitatea deţinătoare a terenurilor, în vederea reanalizării cererii potrivit noii situaţii de fapt a terenurilor respective (libere, dezafectate sau pe care activitatea a fost întreruptă definitiv) şi, pe cale de consecinţă, a restituirii în natură a acestora. Deoarece, după reprimirea dosarului, OMV Petrom - S.A. nu a soluţionat cererea în termenul prevăzut de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, reclamanta s-a adresat instanţei cu o contestaţie, în temeiul art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, care conferă acest drept persoanei care se consideră îndreptăţită, în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33.

14. Curtea reţine că, prin reglementarea dreptului de opţiune de care pot uza persoanele îndreptăţite, art. II alin. (1) din Legea nr. 368/2013, criticat în cauza de faţă, conţine o soluţie legislativă eficientă prin care legiuitorul a dat expresie principiului prevalenţei restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, consacrat prin art. 2 lit. a) din Legea nr. 165/2013. Astfel, pentru diminuarea efortului financiar al statului generat de plata de despăgubiri băneşti, prin Legea nr. 368/2013 s-a introdus posibilitatea returnării dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor către entităţile învestite cu soluţionarea notificării, pentru a se verifica dacă nu este, totuşi, posibilă restituirea în natură sau prin compensare cu alte bunuri. Este vorba despre dosare cuprinzând propuneri de despăgubire înaintate de entităţile învestite (respectiv entităţile deţinătoare sau primării) anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, nesoluţionate încă de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor (instituţie înfiinţată prin Legea nr. 165/2013 şi care a preluat atribuţiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor). În condiţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005, entităţile învestite, analizând notificările formulate, emiteau deciziile/ dispoziţiile cuprinzând propuneri de despăgubire, pe care le înaintau apoi Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, după ce, în urma verificărilor, constatau că nu este posibilă restituirea în natură a imobilelor şi nici nu dispuneau de bunuri pe care să le poată oferi în compensare ori, dacă asemenea bunuri existau, persoana îndreptăţită nu le accepta [art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001] Aceeaşi procedură este urmată şi în prezent, sub imperiul Legii nr. 165/2013, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor primind propunerile de despăgubire şi validându-le/invalidându-le, potrivit art. 17 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013.

15. Curtea mai reţine că, în practică, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, au fost situaţii în care, după respingerea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, entităţile învestite au fost obligate pe cale judecătorească să emită decizie/dispoziţie de propunere de despăgubiri pe care să o înainteze Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Aceasta, deoarece art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 dădea-şi oferă, în continuare - persoanei care se pretinde îndreptăţită dreptul să conteste decizia sau, după caz, dispoziţia de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau al entităţii învestite cu soluţionarea notificării. De asemenea, în considerarea celor reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. XX/2007, care, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, a statuat cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, mai sus menţionate, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite introdusă în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.

16. În ambele tipuri de litigii, instanţele, verificând şi constatând calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantului şi pronunţându-se asupra întinderii dreptului de proprietate, pot să oblige entitatea învestită de lege, după caz, fie să restituie în natură bunul imobil, fie să emită o decizie care să cuprindă propunerea de acordare de despăgubiri, corespunzătoare valorii bunului a cărui restituire în natură nu mai este posibilă.

17. Instanţa care a sesizat din oficiu Curtea Constituţională cu soluţionarea prezentei excepţii invocă, în motivarea acesteia, cele statuate prin Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014, publicată În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 27 ianuarie 2015, prin care Curtea Constituţională a apreciat că atribuţia conferită de legiuitor Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor şi secretariatului acesteia de a verifica dosarele din punctul de vedere al existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii şi în consecinţă de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii chiar şi în cazul în care existenţa dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească, iar decizia care conţine propunerea de acordare de măsuri compensatorii a fost emisă ca urmare a acestei hotărâri judecătoreşti, generează posibilitatea ca un organ administrativ să exercite atribuţii care ţin exclusiv de competenţa instanţelor judecătoreşti. În consecinţă, prin decizia menţionată, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin (1) lit. a) şi art. 21 alin. (5) şi (8) din Legea nr. 165/2013 şi a constatat că acestea sunt constituţionale în măsura în care nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, emise în executarea unor hotărâri judecătoreşti prin care instanţele s-au pronunţat irevocabil/definitiv asupra calităţii de persoane îndreptăţite şi asupra întinderii dreptului de proprietate.

18. În cauza de faţă nu se poate utiliza însă un raţionament similar. Finalitatea legislaţiei reparatorii a preluărilor abuzive din perioada regimului comunist o reprezintă corijarea, în maniera cea mai adecvată, a situaţiei generate de comportamentul necorespunzător al autorităţilor statale din acea perioadă, contrar principiilor statului de drept consacrate de Constituţia în prezent în vigoare. Legiuitorul român actual a reglementat o serie de mecanisme prin care se realizează recunoaşterea şi satisfacerea în mod efectiv a dreptului de proprietate privată al persoanelor a căror îndreptăţire la recuperarea bunurilor imobile preluate în mod abuziv a fost dovedită. Restituirea în natură constituie modalitatea care, într-o logică firească, răspunde în mod plenar dezideratului menţionat. În măsura în care restituirea în natură nu mai este, din diverse motive, posibilă, s-a prevăzut fie posibilitatea compensării cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea cererii de restituire, fie posibilitatea compensării prin puncte a valorii imobilului revendicat.

19. Textul de lege criticat este de natură să satisfacă deopotrivă interesele persoanei îndreptăţite şi cele ale statului. Astfel, fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia li se oferă facultatea de a opta pentru obţinerea de despăgubiri prin puncte, confirmate de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, pe care le pot, ulterior, valorifica în bani, sau de a solicita returnarea dosarelor încă neanalizate de comisie către entităţile deţinătoare, în vederea reevaluării situaţiei bunului revendicat, în funcţie de noile împrejurări, în speranţa obţinerii în natură a acestuia sau a altor bunuri echivalente. O astfel de posibilitate este edictată în beneficiul persoanei îndreptăţite, care are interesul primordial de a obţine bunul în materialitatea sa. În acelaşi timp însă este evitată obligarea statului la achitarea unei despăgubiri băneşti (în puncte ce se vor transforma în bani) corespunzătoare bunului, diminuându-se, astfel, efortul financiar pe care concretizarea măsurilor reparatorii îl impune asupra bugetului statului.

20. Textul de lege criticat concură, aşadar, la realizarea scopului Legii nr. 165/2013, aceia al restituirii în natură, care concordă cu solicitarea iniţială a persoanelor care s-au considerat îndreptăţite, formulată prin notificarea introdusă, şi a căror calitate de proprietari/moştenitori ai acestuia a fost dovedită, fiind, axiologic, similar celui urmărit prin întregul mecanism procedural şi procesual descris mai sus (a se vedea paragrafele 14-16), care cuprinde etapa administrativă şi cea judiciară, prin care persoanele îndreptăţite îşi pot vedea împlinite pretenţiile referitoare la bunul imobil revendicat. Ca atare, faptul că este posibil ca dosarul de despăgubiri să fie returnat de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, în vederea unei eventuale decizii de restituire în natură, chiar şi către o entitate deţinătoare care a fost, anterior, obligată de o instanţă de judecată să emită o decizie conţinând o propunere de despăgubire prin echivalent bănesc/în puncte, nu poate fi considerat contrar principiului separaţiei puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, ci dă expresie unui angrenaj instituţional care contribuie la concretizarea intenţiei statului de a da deplină eficienţă dreptului de proprietate privată al persoanelor îndreptăţite la repararea abuzurilor din perioada comunistă, sub aspectul preluărilor de către statul român a anumitor bunuri imobile.

21. În sprijinul considerentelor mai sus arătate, Curtea reaminteşte şi cele statuate prin Decizia nr. 10 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 8 mai 2017, paragraful 32, prin care a constatat că „izvorul dreptului la despăgubire al persoanei îndreptăţite îl constituie bunul imobil preluat în mod abuziv, compensarea prin echivalent fiind o măsură excepţională care se abate de la principiul restituirii în natură. În cazul compensării prin puncte, statul a ales ca el însuşi să preia sarcina despăgubirii cu privire la bunurile care fac obiectul legii. [...] Unitatea deţinătoare, indiferent de regimul său juridic, şi statul formează un corp procesual unitar în concepţia legiuitorului. Această realitate normativă, fiind rezultatul unei ficţiuni juridice pe care legiuitorul a creat-o, constituie, în mod indubitabil, o regulă de drept în materia restituirii reglementată de Legea nr. 165/2013, iar caracteristica esenţială a acesteia este faptul că nu poate fi făcută proba contrară împotriva unei asemenea reguli, prin mijlocirea art. 21 din Constituţie. Regula de drept enunţată impune, în mod axiomatic, concluzia potrivit căreia acest corp acţionează unitar prin actul care produce efecte în circuitul juridic, şi anume: (1) decizia entităţilor învestite de lege de restituire în natură a bunului imobil sau (2) decizia Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor de invalidare sau validare în tot sau în parte a deciziilor emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii”. Curtea a reţinut, totodată, că unitatea deţinătoare trebuie să contribuie/să concure la realizarea actului care produce efecte juridice şi este opozabil şi persoanei îndreptăţite.

22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată din oficiu de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 7.123/3/2015 şi constată că prevederile art. II din Legea nr. 368/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 19 aprilie 2018.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Valentina Bărbăţeanu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 235

din 19 aprilie 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 697 alin. (1) din Codul de procedură civilă

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Andreea Costin - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 697 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Cătălina Mihăilă în Dosarul nr. 13.216/299/2016 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.179D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în dosarele nr. 390D/2017, nr. 2.597D/2017 şi nr. 2.768D/2017, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 697 alin. (1) din Codul de procedură civilă, respectiv a dispoziţiilor art. 697 din Codul de procedură civilă, excepţii ridicate de Liviu Dragoş Lojniţa şi Florentina-Eugenia Lojniţa, respectiv de Societatea Comvex - S.A. din Constanta în Dosarul nr. 6.523/212/2016, respectiv nr. 20.488/212/2016/a1 ale Judecătoriei Constanţa - Secţia civilă, şi de Ionuţ Bulai în Dosarul nr. 23.211/233/2015 al Tribunalului Galaţi - Secţia I civilă.

4. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării dosarelor. Curtea, având în vedere obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele sus menţionate, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 390D/2017, nr. 2.597D/2017 şi nr. 2.768D/2017 la Dosarul nr. 2.179D/2Q16, care a fost primul înregistrat.

6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere că în această materie există precedent constituţional şi nu există temeiuri noi pentru ca instanţa constituţională să îşi reconsidere jurisprudenţa.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

7. Prin încheierea din 6 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 13.216/299/2016, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 697 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Cătălina Mihăilă într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei la executare prin care a solicitat anularea popririi înfiinţate şi a adresei de înfiinţare a popririi, precum şi constatarea perimării de drept a executării silite.

8. Prin Sentinţa civilă nr. 14.730 din 12 decembrie 2016 şi încheierea nr. 15.966 din 5 octombrie 2017, pronunţate în dosarele nr. 6.523/212/2016 şi nr. 20.488/212/2016/a1, Judecătoria Constanţa - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 697 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Liviu Dragoş Lojniţa şi Florentina-Eugenia Lojniţa, respectiv de Societatea Comvex - S.A. din Constanţa în cauze având ca obiect soluţionarea unor contestaţii la executare. _

9. Prin încheierea din 18 octombrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 23.211/233/2015, Tribunalul Galaţi - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 697 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Ionuţ Bulai într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la executare.

10. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate lasă fără efect instituţia perimării, întrucât permit în mod legal o conivenţă între creditorul urmăritor şi executorul judecătoresc, în sensul eliminării oricărei posibilităţi ca, în anumite condiţii, perimarea să intervină. Dispoziţiile legale criticate sunt lipsite de previzibilitate şi accesibilitate, deoarece, din modul în care este condiţionat termenul de la care începe să curgă, termenul de perimare în drept, de 6 luni, este incert şi imprevizibil, fiind lăsat în mod nejustificat la aprecierea executorului judecătoresc, fără limitare în timp. Dispoziţiile legale criticate condiţionează obligaţia creditorului de efectuare a unui act/demers de solicitarea în scris a executorului judecătoresc, fără să existe o limită în timp în care să se facă această solicitare. Debitorul se va afla permanent în incertitudine şi insecuritate juridică, iar perimarea de drept rămâne, practic, fără niciun efect, lipsind orice marjă rezonabilă de apreciere.

11. În lipsa unor termene şi condiţii explicite în care executorul judecătoresc să emită adresa către creditor prin care să îi solicite îndeplinirea unui act în interesul executării ori să opteze pentru suspendarea executării pentru o perioadă limitată, ori să constate imposibilitatea executării debitorului, instituţia perimării este lipsită de efecte juridice, afectând legalitatea executării silite şi imparţialitatea justiţiei în procesul civil în faza executării silite.

12. Această situaţie permite executarea abuzivă a debitorului încălcând principiul constituţional al egalităţii în drepturi în faţa legii, fără discriminare.

13. Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti opinează în sensul caracterului neîntemeiat al excepţiei de neconstituţionalitate.

14. Judecătoria Constanţa - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Neindicarea în mod concret a unui termen în care executorul judecătoresc ar putea solicita în scris creditorului să îndeplinească un act sau demers necesar executării silite nu încalcă drepturile constituţionale invocate.

15. Tribunalul Galaţi - Secţia I civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

16. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

17. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

18. Avocatul Poporului, în dosarele nr. 2.179D/2016 şi nr. 390D/2017, precizează că îşi menţine punctul de vedere anterior exprimat în sensul constituţionalităţii dispoziţiilor legale criticate, care a fost reţinut de Curtea Constituţională în Decizia nr. 416 din 16 iunie 2016.

19. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

20. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

21. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din actele de sesizare a Curţii, îl reprezintă dispoziţiile art. 697 alin. (1), respectiv art. 697 din Codul de procedură civilă. Având în vedere motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea va reţine ca obiect al acesteia dispoziţiile art. 697 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins: „în cazul în care creditorul, din culpa sa, a lăsat să treacă 6 luni fără să îndeplinească un act sau demers necesar executării silite, ce i-a fost solicitat, în scris, de către executorul judecătoresc, executarea se perima de drept. “

22. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) în componenta referitoare la calitatea legii, art. 11 privind dreptul intern şi dreptul internaţional, art. 16 privind egalitatea în drepturi, ari. 21 alin, (3) privind dreptul la un proces echitabil, astfel cum se interpretează potrivit art. 20 din Constituţie şi prin prisma art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 44 alin. (1) şi (2) privind dreptul de proprietate privată. De asemenea, se invocă şi art. 1 privind protecţia proprietăţii din primul Protocol adiţional la Convenţie.

23. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că a mai analizat dispoziţiile legale criticate din perspectiva unor critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 416 din 16 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 876 din 2 noiembrie 2016, a constatat că acestea reglementează perimarea executării silite în cazul în care se reţine culpa creditorului care, deşi i s-a solicitat în scris de către executorul judecătoresc, a lăsat să treacă un termen de 6 luni fără să îndeplinească actul sau demersul necesar executării silite solicitat de executor. Termenul în care operează perimarea este tot de 6 luni, la fel ca în reglementarea cuprinsă în art. 389 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, însă, potrivit art. 697 alin. (1) din Codul de procedură civilă, acesta nu mai curge de la data ultimului act de executare efectuat, ci de la data la care executorul a comunicat în scris creditorului solicitarea îndeplinirii unui act sau a efectuării unui demers necesar executării silite. Vechea lege procesual civilă nu prevedea cerinţa ca actul sau demersul să fie solicitat în scris de către executorul judecătoresc.

24. Curtea a mai statuat că reglementarea criticată a fost adoptată de legiuitor în cadrul atribuţiilor sale conferite de art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”, raţiunea avută în vedere la edictarea normei criticate fiind aceea de a-l determina pe creditor să depună toate diligenţele necesare pentru valorificarea drepturilor dobândite prin titlul executoriu obţinut. Stabilirea noilor condiţii în care intervine perimarea executării silite este în concordanţă cu obligaţia pozitivă a statului, ce rezultă din dispoziţiile art. 626 din Codul de procedură civilă, de a asigura în mod prompt şi efectiv executarea hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii, dar şi cu rolul activ al executorului judecătoresc în cadrul executării silite consacrat în mod expres prin art. 627 din Codul de procedură civilă. Executorii judecătoreşti sunt învestiţi cu îndeplinirea unui serviciu de interes public, iar activitatea acestora se înfăptuieşte în condiţiile legii, cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor şi ale altor persoane interesate, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială. În exercitarea rolului său activ, executorul judecătoresc foloseşte toate mijloacele prevăzute de lege în vederea realizării integrale şi cu celeritate a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu.

25. Curtea a mai reţinut că debitorul trebuie să execute de bunăvoie obligaţia sa stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu executoriu, potrivit art. 622 din Codul de procedură civilă. În caz contrar, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită. În situaţia declanşării procedurii, debitorul, de regulă, nu are un interes în finalizarea executării silite în contra sa, singura parte interesată în executare fiind creditorul.

26. Aşadar, Curtea a reţinut că, prin reglementarea legală criticată, intervenţia perimării executării silite este circumstanţiată la atitudinea creditorului, care, prin neîndeplinirea obligaţiilor solicitate în scris de către executorul judecătoresc, lasă executarea silită în nelucrare timp de şase luni. Termenul de perimare începe să curgă din momentul formulării solicitării de către executorul judecătoresc.

27. În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia legiuitorul a lăsat la aprecierea executorului judecătoresc prerogativa de a determina incidenţa instituţiei perimării şi a efectelor acesteia, în cadrul executărilor silite pe care le efectuează, Curtea a constatat că dispoziţia legală criticată dă expresie rolului activai executorului judecătoresc. Dacă executorul judecătoresc are obligaţia de a stărui prin toate mijloacele prevăzute de lege pentru realizarea interesului creditorului, în egală măsură şi părţile din această procedură trebuie să îşi îndeplinească obligaţiile prevăzute de lege. În privinţa creditorului, Curtea a reţinut că, potrivit art. 647 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, acesta are obligaţia să acorde executorului judecătoresc, la cererea acestuia, sprijin efectiv pentru aducerea la îndeplinire, în bune condiţii, a executării silite, punându-i la dispoziţie şi mijloacele necesare în acest scop, iar în privinţa debitorului, acesta trebuie să se conformeze titlului executoriu, în concluzie, perimarea operează ca o sancţiune pentru inactivitatea sau neglijenţa creditorului care a fost încunoştinţat, în scris, de obligaţiile sale de către executorul judecătoresc.

28. De altfel, odată ce a fost legal sesizat, executorul judecătoresc trebuie să îndeplinească actele de executare în ordinea şi la termenele stabilite de lege. În acest sens, Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 20 octombrie 2011, prevede, la art. 56, că executorul judecătoresc trebuie să îşi motiveze refuzul de a îndeplini atribuţiile prevăzute de lege, dacă părţile stăruie în îndeplinirea acestora. În cazul refuzului nejustificat, partea interesată poate formula plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială îşi are sediul biroul executorului judecătoresc, care se va judeca cu citarea părţilor. Executorul judecătoresc va fi obligat să se conformeze hotărârii judecătoreşti rămase definitivă. Legea nr. 188/2000 mai prevede că întârzierea sistematică şi neglijenţa în efectuarea lucrărilor atrage răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc.

29. Aşadar, partea interesată în executarea obligaţiei este creditorul, debitorul fiind interesat, mai degrabă, în stingerea procedurii de executare prin intervenţia perimării. Deci, ceea ce primează este executarea obligaţiei, şi nu intervenirea perimării executării silite, dat fiind faptul că procesul civil a fost finalizat, iar creditorul a apelat la procedura executării silite pentru recuperarea creanţei sale. Măsura legislativă criticată vine în susţinerea realizării obligaţiei de executare, reprezentând, totodată, o sancţiune a creditorului pentru lipsa de diligenţă, dar şi o măsură de constrângere a debitorului care nu şi-a executat de bunăvoie obligaţia. Prin urmare, condiţionarea intervenirii perimării executării silite limitează libertatea de acţiune a debitorului. Creditorul are deschisă posibilitatea realizării efective a obligaţiilor care incumbă în sarcina debitorului, realizându-şi creanţa în dauna voinţei acestuia, însă cu respectarea obligaţiilor legale.

30. Referitor la invocarea pretinsei încălcări a principiului egalităţii în drepturi şi a dreptului la un proces echitabil, Curtea a reţinut că reglementarea legală criticată se aplică în mod egal pentru toate părţile care au aceeaşi poziţie procesuală, în realizarea aceloraşi categorii de drepturi, astfel încât nu poate reţine încălcarea art. 16 şi art. 21 alin. (3) din Constituţie în componenta sa referitoare la egalitatea de arme.

31. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudenţa Curţii, considerentele şi soluţia deciziei menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

32. Distinct de cele reţinute în decizia amintită, Curtea constată că dispoziţiile criticate nu contravin nici exigenţelor prevederilor art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât executarea silită constituie o parte a procesului civil şi că principiul disponibilităţii operează pe întregul parcurs al acestui proces. Raţiunea avută în vedere de legiuitor a fost aceea de a determina pe creditor să depună toate diligenţele necesare pentru apărarea şi valorificarea dreptului său de proprietate privată prin punerea în executare a unui titlu executoriu încuviinţat de instanţă.

33. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în hotărârile din 7 mai 2002 şi 3 aprilie 2012, pronunţate în Cauza Burdov împotriva Rusiei, paragraful 40, respectiv Cauza Kotov împotriva Rusiei, paragraful 90, că imposibilitatea ca un reclamant să obţină executarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în favoarea sa constituie o ingerinţă în dreptul la exercitarea paşnică a posesiunilor, astfel cum este prevăzut în prima teză a primului paragraf al articolului 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie. Obligaţiile pozitive pe care le impune acest articol în cauzele care implică litigii între persoanele fizice sau societăţi solicită statelor să se asigure că procedurile prevăzute în legislaţie pentru executarea hotărârilor judecătoreşti şi pentru procedurile de faliment sunt respectate. De asemenea, instanţa de la Strasbourg a mai statuat în Hotărârea din 3 februarie 2005, pronunţată în Cauza Fociac împotriva României, paragraful 70, că în cazul în care debitorul este o persoană privată, statul trebuie să aibă o conduită promptă şi să asiste creditorul la executare.

34. Prin urmare, potrivit dispoziţiilor legale criticate, intervenţia perimării executării silite este circumstanţiată atitudinii creditorului în punerea în executare, în condiţii corespunzătoare, a titlurilor executorii, care, potrivit art. 632 din Codul de procedură civilă, sunt hotărârile executorii prevăzute la art. 633 din Cod, hotărârile cu executare provizorie, hotărârile definitive, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare. Mai mult, procedura criticată are ca finalitate asigurarea condiţiilor optime pentru executarea silită. Totodată, astfel cum s-a menţionat anterior, textele legale criticate, aplicabile în procedura executării silite, dau substanţă interesului creditorului pentru executarea titlului executoriu şi satisfacerea creanţei sale, întrucât ceea ce primează este executarea obligaţiei.

35. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cătălina Mihăilă în Dosarul nr. 13.216/299/2016 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, de Liviu Dragoş Lojniţa şi Florentina-Eugenia Lojniţa, respectiv de Societatea Comvex - S.A. din Constanţa în dosarele nr. 6.523/212/2016, respectiv nr. 20.488/212/2016/a1 ale Judecătoriei Constanţa - Secţia civilă, şi de Ionuţ Bulai în Dosarul nr. 23 211/233/2015 al Tribunalului Galaţi - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 697 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi generai obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, Judecătoriei Constanţa - Secţia civilă şi Tribunalului Galaţi - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 19 aprilie 2018.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Andreea Costin

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

AUTORITATEA NAŢIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR

 

ORDIN

privind modificarea anexei nr. 3 la Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor nr. 96/2014 pentru aprobarea tarifelor aplicabile în domeniul sanitar-veterinar şi pentru siguranţa alimentelor

 

Văzând Referatul de aprobare nr. 1.074 din 20.03.2018, întocmit de Direcţia siguranţa alimentelor de origine animală din cadrul Direcţiei generale siguranţa alimentelor,

având în vedere prevederile art. 10 lit. b), art. 18 alin. (5), precum şi ale

art. 48 alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul art. 3 alin. (3) şi art. 4 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 1.415/2009 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor şi a unităţilor din subordinea acesteia, cu modificările şi completările ulterioare,

preşedintele Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor emite următorul ordin:

Art. I. - La anexa nr. 3 la Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor nr. 96/2014 pentru aprobarea tarifelor aplicabile în domeniul sanitar-veterinar şi pentru siguranţa alimentelor, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 şi 611 bis din 18 august 2014, cu modificările şi completările ulterioare, litera A se modifică după cum urmează:

1 La punctul 1 litera e), prima liniuţă va avea următorul cuprins:

„ - păsări din genul Gallus, bibilici - 0,005 euro/animal.”

2. La punctul 1 litera e), a două liniuţă se abrogă.

3. La punctul 1 litera e), după a cincea liniuţă se introduce o nouă liniuţă, liniuţă a şasea, cu următorul cuprins:

„ - prepeliţe şi potârnichi - 0,002 euro/animal”.

4. Punctul 3 se abrogă.

5. La punctul 4, prima coloană va avea următorul cuprins:

„Manipularea cărnii de vânat”.

6. Punctul 7 se abrogă.

7. Nota se modifică şi va avea următorul cuprins:

NOTĂ:

a) În cazul în care în aceeaşi unitate se desfăşoară activităţi de abatorizare şi tranşare se va percepe numai tariful pentru abatorizare, pentru loturile tăiate în aceeaşi unitate, respectiv tariful cuprins la pct. 1.

b) Tariful prevăzut la pct. 2 se percepe pentru carcasele, semicarcasele sau sferturile de carcasă ce sunt recepţionate în vederea tranşării la nivelul unităţilor de carne tocată şi carne preparată, unităţilor de procesare, carmangeriilor şi măcelăriilor.

c) În cazul în care fermele piscicole aparţin aceleiaşi unităţi de procesare se va percepe doar tariful prevăzut la pct. 6 lit. d).”

Art. II. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi intră în vigoare la data de 1 ianuarie 2019.

 

Preşedintele Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor,

Geronimo Răducu Brănescu

 

Bucureşti, 2 august 2018.

Nr. 106.

MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE ŞI ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

 

ORDIN

privind acordarea celui de-al doilea titlu de parc industrial Societăţii PARCURI INDUSTRIALE BIHOR - S.A. şi pentru modificarea Ordinului viceprim-ministrului, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice, nr. 3.246/2016 privind acordarea titlului de parc industrial Societăţii PARCURI INDUSTRIALE BIHOR - S.R.L.

 

Având în vedere prevederile:

- art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2018 pentru aprobarea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea unor acte normative;

- art. 8 alin. (7) şi (8) şi art. 9 din Legea nr. 186/2013 privind constituirea şi funcţionarea parcurilor industriale, cu modificările ulterioare,

ţinând cont de avizul custozilor ariei naturale protejate sit Natura 2000 ROSCI0021 Câmpia Ierului, respectiv Ocolul Silvic Codrii Sătmarului şi Asociaţia Pescarilor Sportivi Aqua Crisius nr. 60/4.723/20.03.2018,

în temeiul art. 12 alin. (6) din Hotărârea Guvernului nr. 51/2018 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice,

viceprim-ministrul, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice, emite următorul ordin:

Art. 1. - (1) Se dispune acordarea celui de-al doilea titlu de parc industrial Societăţii PARCURI INDUSTRIALE BIHOR - S.A., cu sediul social în judeţul Bihor, municipiul Oradea, Parc Traian, nr. 5, cam. 50, cod unic de înregistrare 30944434, care administrează parcul industrial constituit pe terenul având datele de identificare prevăzute la art. 2.

(2) Durata titlului de parc industrial acordat potrivit alin. (1) este de 25 de ani, în condiţiile respectării caracteristicilor de parc industrial prevăzute de legislaţia în vigoare.

Art. 2. - (1) Terenul pentru care se acordă titlul de parc industrial are următoarele caracteristici:

a) este amplasat pe teritoriul administrativ al oraşului Săcueni, judeţul Bihor, şi identificat în baza extraselor de carte funciară pentru informare nr. 53.920/18.01.2018, nr. 52.744/18.01.2018 şi nr. 54.475/05.03.2018, eliberate de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bihor, Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Marghita;

b) are o suprafaţă de 5,03 ha.

(2) Locaţia terenului pentru care se acordă titlul de parc industrial este prevăzută în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 3. - Societatea-administrator transmite Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice un raport anual privind dezvoltarea parcului industrial.

Art. 4. - Titlul de parc industrial, acordat potrivit prezentului ordin, conferă operatorilor economici din parcul industrial dreptul la facilităţile prevăzute de art. 20 din Legea nr. 186/2013 privind constituirea şi funcţionarea parcurilor industriale, cu modificările ulterioare, şi de art. 456 alin. (1) lit. i) şi art. 464 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, în situaţia îndeplinirii condiţiilor stipulate în:

a) Regulamentul (UE) nr. 651/2014 al Comisiei din 17 iunie 2014 de declarare a anumitor categorii de ajutoare compatibile cu piaţa internă în aplicarea articolelor 107 şi 108 din tratat, cu modificările ulterioare;

b) Regulamentul (UE) nr. 1.407/2013 al Comisiei din 18 decembrie 2013 privind aplicarea articolelor 107 şi 108 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene ajutoarelor de minimis;

c) Ordinul viceprim-ministrului, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice, nr. 2.980/2013 privind aprobarea condiţiilor de acordare a măsurilor de sprijin pentru investiţiile realizate în parcurile industriale, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 5. - Furnizorul ajutorului de stat acordat în temeiul titlului de parc industrial acordat potrivit prezentului ordin este oraşul Săcueni, judeţul Bihor.

Art. 6. - În cuprinsul Ordinului viceprim-ministrului, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice, nr. 3.246/2016 privind acordarea titlului de parc industrial Societăţii PARCURI INDUSTRIALE BIHOR - S.R.L., publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.068 din 30 decembrie 2016, denumirea „Societatea Parcuri Industriale Bihor - S.R.L.” se înlocuieşte cu denumirea „Societatea Parcuri Industriale Bihor - S.A.”

Art. 7. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

p. Viceprim-ministru, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice,

Adrian Ionuţ Gâdea,

secretar de stat

 

Bucureşti, 3 august 2018.

Nr. 5.425.

 

ANEXĂ*)

PARC INDUSTRIAL SACUIENI

 

 


*) Anexa este reprodusă în facsimil.