MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 108/2018

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 186 (XXX) - Nr. 108         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Luni, 5 februarie 2018

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 759 din 23 noiembrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza a doua, prima ipoteză din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii

 

Opinie separată

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 84 din 20 noiembrie 2017 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept)

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 759

din 23 noiembrie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza a doua, prima ipoteză din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel-Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu – judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Patricia Marilena Ionea - magistrat-asistent

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza a doua, prima ipoteză din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Felicia Oanea în Dosarul nr. 27.722/3/2014 (nr. vechi 3.680/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a Vil-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi de Veronica Doboş în Dosarul nr. 7.802/99/2015 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale. Excepţia formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 2.114D/2016 şi nr. 3.477D/2016.

2. Dezbaterile au avut loc la data de 9 noiembrie 2017, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, în temeiul art. 53 alin. (5) şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările ulterioare, Curtea a dispus conexarea Dosarului nr. 3.477D/2016 la Dosarul nr. 2.114D/2016 şi, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, precum şi ale art. 396 din Codul de procedură civilă, a amânat pronunţarea la data de 23 noiembrie 2017, când a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

3. Prin încheierea din 20 septembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 27.722/3/2014 (nr. vechi 3.680/2016), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (î) lit. c) teza a II-a din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Felicia Oanea în cadrul apelului formulat împotriva Sentinţei civile nr. 13.575 din 17 decembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 27.722/3/2014, având ca obiect contestaţia formulată împotriva deciziei de concediere.

4. Prin încheierea din 10 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 7.802/99/2015, Curtea de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza a doua, prima ipoteză din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Excepţia a fost ridicată de Veronica Doboş cu prilejul soluţionării apelurilor formulate împotriva Sentinţei civile nr. 609 din 30 martie 2016, pronunţată de Tribunalul Iaşi în Dosarul nr. 7.802/99/2015, având ca obiect contestaţia formulată împotriva deciziei de reintegrare.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că dispoziţiile de lege criticate, care prevăd încetarea de drept a contractului individual de muncă la data comunicării deciziei de pensie în cazul pensiei de invaliditate de gradul III, sunt contrare prevederilor art. 16 alin. (1), art. 41 alin. (1) şi art. 53 din Constituţie. În acest sens, arată că aceste dispoziţii de lege fac imposibilă continuarea raporturilor de muncă cu un program redus de 4 ore pe zi, deşi, potrivit definiţiei date de art. 69 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, invaliditatea de gradul III se caracterizează prin pierderea a cel puţin jumătate din capacitatea de muncă, persoana putând să presteze însă o activitate profesională, corespunzătoare a cel mult jumătate din timpul normal de muncă. Astfel, este restrâns exerciţiul dreptului Ia muncă, întrucât continuarea activităţii profesionale este lăsată la latitudinea angajatorului, care poate opta dacă mai doreşte sau nu să încheie un nou contract individual de muncă. De asemenea, se încalcă prevederile art. 53 din Constituţie, întrucât măsura încetării de drept a contractului individual de muncă în ipoteza arătată mai sus nu este rezonabilă şi transformă dreptul la muncă într-o simplă noţiune teoretică, iluzorie. Totodată, măsura este disproporţionată, iar o soluţie echitabilă pentru ambele părţi ar impune modificarea contractului individual de muncă prin restrângerea duratei de lucru, în sfârşit, autorii excepţiei susţin că dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza a II-a, prima ipoteză din Legea nr. 53/2003 instituie o discriminare ce are ca temei starea de invaliditate.

6. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale, întrucât aduc atingere dreptului la muncă şi sunt discriminatorii. În acest sens, arată că, deşi din dispoziţiile Legii nr. 263/2010 se desprinde intenţia legiuitorului de a încuraja rămânerea în câmpul muncii a pensionarilor încadraţi în gradul III de invaliditate, dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza a II-a, prima ipoteză din Legea nr. 53/2003 dispun încetarea de drept a contractului individual de muncă a acestora şi nu permit angajatorului să îşi adapteze conduita la nevoile salariatului, care încă mai poate presta activitatea cu o jumătate de normă. De asemenea, salariatul ce beneficiază de o pensie de invaliditate de gradul III este tratat discriminatoriu faţă de salariatul care poate fi angajat de către angajator cu o jumătate de normă, deşi ambii au capacitatea de muncă pentru respectiva jumătate de normă. În plus, trebuie ţinut cont de faptul că cel pensionat pentru invaliditate de gradul III îşi va găsi mai greu un loc de muncă din cauza condiţiei sale.

7. Curtea de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale apreciază că soluţia legislativă criticată este excesivă şi neproporţională, de vreme ce angajatorul şi salariatul ar putea opta pentru reducerea timpului de muncă, iar pensionarul de invaliditate de gradul III are dreptul de a opta chiar pentru suspendarea plăţii pensiei, în vederea continuării muncii în aceleaşi condiţii. Nu în ultimul rând, textul de lege nu este nici clar şi nici accesibil, în condiţiile în care decizia de pensionare se comunică persoanei care a solicitat pensionarea, nu şi angajatorului, care este cel obligat la constatarea încetării de drept a raportului de muncă.

8. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

9. Guvernul, considerând că, în fapt, desfacerea de drept a contractului individual de muncă în cazul pensionării salariatului pentru invaliditate de gradul III este o măsură de protecţie a persoanelor care şi-au pierdut jumătate din capacitatea de muncă, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată.

10. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele de vedere solicitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza a II-a, prima ipoteză din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii potrivit cărora: „(1) Contractul individual de muncă existent încetează de drept; [...]

c) la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare; la data comunicării deciziei de pensie în cazul pensiei de invaliditate de gradul III, pensiei anticipate parţiale, pensiei anticipate, pensiei pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare; la data comunicării deciziei medicale asupra capacităţii de muncă în cazul invalidităţii de gradul I sau

14. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt contrare următoarelor prevederi constituţionale: art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 41 alin. (1) privind dreptul la muncă şi art. 53 referitor la condiţiile restrângerii exerciţiului unor drepturi sau libertăţi.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorii acesteia critică, în esenţă, soluţia legislativă care prevede desfacerea de drept a contractului individual de muncă al salariatului care a obţinut pensionarea pentru invaliditate de gradul III. În acest sens, autorii excepţiei arată că măsura este excesivă, de vreme ce acordarea pensiei de invaliditate de gradul III nu este incompatibilă, din punct de vedere legal, cu obţinerea unor venituri din alte activităţi profesionale desfăşurate în limitele a cel mult jumătate din timpul normal de muncă. Pentru aceste motive, aceştia consideră că este încălcat dreptul la muncă şi sunt discriminaţi.

16. Având în vedere aceste critici, Curtea urmează a analiza mai întâi cadrul legal la care autorii excepţiei fac trimitere şi care priveşte problematica compatibilităţii acordării pensiei de invaliditate de gradul III cu obţinerea unor venituri din desfăşurarea unor activităţi profesionale. Astfel, reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 68 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 20 decembrie 2010, „Pensia de invaliditate se cuvine persoanelor care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă, din cauza: a) accidentelor de muncă şi bolilor profesionale, conform legii; b) neoplaziilor, schizofreniei şi SIDA; c) bolilor obişnuite şi accidentelor care nu au legătură cu munca.” De asemenea, aşa cum dispun următoarele alineate ale aceluiaşi articol de lege, „beneficiază de pensie de invaliditate, în condiţiile prevăzute la alin. (1), şi persoanele care se află în situaţiile prevăzute la art. 49 alin. (1) lit. c) şi g)”, respectiv cei care au satisfăcut serviciul militar ca militar în termen sau militar cu termen redus, pe durata legal stabilită, au fost concentraţi, mobilizaţi sau în prizonierat, precum şi cei care au fost elevi ai unei şcoli militare/şcoli de agenţi de poliţie sau studenţi ai unei instituţii de învăţământ din sistemul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională pentru formarea cadrelor militare, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, cu excepţia liceului militar. Totodată, art. 68 alin. (3) din Legea nr. 263/2010 prevede c㠄au dreptul la pensie de invaliditate, în condiţiile prevăzute la alin. (1) lit. a), şi elevii; ucenicii şi studenţii care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă, ca urmare a accidentelor de muncă sau bolilor profesionale survenite în timpul şi din cauza practicii profesionale.” în sfârşit, alin. (4) al aceluiaşi articol de lege stabileşte c㠄Persoanele care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă şi marii mutilaţi, ca urmare a participării la lupta pentru victoria Revoluţiei din Decembrie 1989 ori în legătură cu evenimentele revoluţionare din decembrie 1989, care erau cuprinşi într-un sistem de asigurări sociale anterior datei ivirii invalidităţii din această cauză, au dreptul la pensie de invaliditate în aceleaşi condiţii în care se acordă pensia de invaliditate persoanelor care au suferit accidente de muncă. “

17. Art. 69 din Legea nr. 263/2010 stabileşte că, în funcţie de gradul de reducere a capacităţii de muncă, invaliditatea este: ,,a) de gradul I, caracterizată prin pierderea totală a capacităţii de muncă şi a capacităţii de autoîngrijire; b) de gradul II, caracterizată prin pierderea totală a capacităţii de muncă, CU păstrarea capacităţii de autoîngrijire; c) de gradul IU, caracterizată prin pierderea a cel puţin jumătate din capacitatea de muncă, persoana putând să presteze o activitate profesională, corespunzătoare a cel mult jumătate din timpul normal de muncă. “

18. Păstrarea capacităţii de muncă a pensionarilor încadraţi în gradul III de invaliditate, chiar dacă într-o măsură restrânsă, a determinat legiuitorul să instituie un tratament juridic diferit în privinţa acestor persoane în comparaţie cu cele încadrate în gradul I sau II. Astfel, spre deosebire de pensionarii de invaliditate de gradul I sau II, care, potrivit art. 114 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010, nu pot cumula pensia de invaliditate cu obţinerea unor venituri lunare aflându-se în una dintre situaţiile prevăzute la art. 6 alin. (1) pct. I lit. a) şi b) sau pct. II din Legea nr. 263/2010 - respectiv persoane care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă, inclusiv soldaţii şi gradaţii voluntari; funcţionari publici; persoane care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, precum şi membrii cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti, ale căror drepturi şi obligaţii sunt asimilate, în condiţiile Legii nr. 263/2010, cu cele ale persoanelor prevăzute la pct. I -, pensionarii de invaliditate de gradul III pot, potrivit art. 114 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 263/2010, să cumuleze pensia cu aceste venituri, dacă rezultă din activităţi profesionale care nu depăşesc jumătate din programul normal de lucru al locului de muncă respectiv.

19. Curtea apreciază că, alături de raţiunea de ordin obiectiv, ce ţine de faptul că pensionarii de invaliditate de gradul III păstrează o parte din capacitatea de muncă, ceea ce le permite să desfăşoare o activitate profesională în limite restrânse, soluţia legislativă consacrată de art. 114 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 263/2010 răspunde şi nevoii de a încuraja rămânerea asiguraţilor cât mai mult în masa activă a populaţiei, fapt ce contribuie la menţinerea unui număr cât mai mare de contribuabili la fondul asigurărilor sociale.

20. În contextul legislativ mai sus arătat, dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza a doua, prima ipoteză din Legea nr. 53/2003 - care constituie obiectul analizei de constituţionalitate - prevăd comunicarea deciziei de pensionare de invaliditate de gradul III ca reprezentând una dintre cauzele care determină încetarea de drept a contractului individual de muncă. Desigur, spre deosebire de beneficiarii pensiei de invaliditate de gradul I sau II, care nu pot cumula pensia cu obţinerea unor venituri lunare aflându-se în una dintre situaţiile prevăzute la art. 6 alin. (1) pct. I lit. a) şi b) sau pct. II din Legea nr. 263/2010, în cazul pensionarilor de invaliditate de gradul III angajatorul dispune. În mod teoretic, de opţiunea încheierii unui nou contract individual de muncă, pentru cel mult o jumătate din timpul normal de muncă. De asemenea, pensionarul este liber să găsească un alt loc de muncă în cazul refuzului angajatorului de a reînnoi raporturile de muncă.

21. Referindu-se, prin Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015, la dreptul la muncă, consacrat de art. 41 din Constituţie, Curtea a reţinut că acesta este un drept complex, ce implică diferite aspecte, libertatea alegerii profesiei şi a locului de muncă reprezentând numai unele dintre componentele acestui drept. Astfel, odată dobândit un loc de muncă, acesta trebuie să se bucure de o serie de garanţii care să-i asigure stabilitatea, neputând fi de conceput că prevederile constituţionale ar asigura libertatea de a obţine un loc de muncă, dar nu şi garantarea păstrării acestuia, cu respectarea, evidentă, a condiţiilor şi limitelor constituţionale.

22. Având în vedere cele mai sus arătate, Curtea apreciază că, deşi în ipoteza normei de drept criticate nu se poate vorbi despre O afectare a dreptului la muncă în substanţa sa, în egală măsură nu se poate omite că măsura încetării de drept a contractului individual de muncă de la comunicarea deciziei de pensie în cazul pensiei de invaliditate de gradul III reprezintă o restrângere a exerciţiului dreptului la muncă, care impune a fi analizat, prin efectuarea unui test de proporţionalitate, dacă această soluţie legislativă este rezonabilă, proporţională cu obiectivul urmărit şi nu transformă dreptul la muncă în unul iluzoriu/teoretic. În acest sens, Curtea aminteşte cele statuate referitor la principiul proporţionalităţii prin Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013, şi Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, paragraful 30, în care a arătat c㠄orice măsură luată trebuie să fie adecvată - capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară - indispensabilă pentru îndeplinirea scopului şi proporţională - justul echilibru între interesele concrete pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit.” Astfel, Curtea a apreciat că, în vederea realizării testului de proporţionalitate, trebuie, mai întâi, să stabilească scopul urmărit de legiuitor prin măsura criticată şi dacă acesta este unul legitim, întrucât testul de proporţionalitate se va putea raporta doar la un scop legitim. De asemenea, Curtea a precizat, prin Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, că pentru corecta aplicare a testului este necesară examinarea fiecăruia dintre cele trei elemente în ordinea respectivă.

23. Urmând reperele mai sus arătate, Curtea va analiza în continuare dacă măsura încetării de drept a contractului individual de muncă în ipoteza art. 56 alin. (1) lit. c) teza a II-a, prima ipoteză din Legea nr. 53/2003 este justificată de un scop legitim, dacă este adecvată acestui scop, necesară şi dacă se păstrează un just echilibru între drepturile şi interesele în concurs pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit.

24. Cât priveşte existenţa unui scop legitim, Curtea apreciază că încetarea de drept a contractului individual de muncă în urma comunicării deciziei de pensie de invaliditate de gradul III este determinată, în concepţia legiuitorului, de modificarea unor condiţii esenţiale care âu fost avute în vedere la momentul încheierii acestui contract, condiţii ce privesc capacitatea fizică ori psihică a salariatului de a mai corespunde cerinţelor locului de muncă. În mod evident, capacitatea de muncă este diminuată şi impune o restrângere a normei de muncă, cu toate consecinţele ce decurg din această împrejurare sub aspectul rezultatelor muncii. Prin urmare, contractul individual de muncă nu mai poate continua în aceleaşi condiţii precum cele avute în vedere până la data comunicării deciziei de pensionare de invaliditate de gradul III şi, privită din această perspectivă, soluţia legislativă analizată apare ca fiind justificată de un scop legitim.

25. Analizând, în continuare, dacă încetarea de drept a contractului individual de muncă are un caracter adecvat în ipoteza prevăzută de dispoziţiile de lege supuse controlului de constituţionalitate, Curtea consideră că această măsură reprezintă, fără îndoială, o modalitate tranşantă, neechivocă de a marca încetarea raporturilor de muncă întemeiate pe condiţii care nu mai pot fi întrunite. Angajatorul nu este obligat să dovedească faptul că salariatul nu mai corespunde cerinţelor locului de muncă, acest fapt fiind prezumat din însăşi decizia de pensionare de invaliditate de gradul III. În consecinţă, soluţia legislativă criticată pare să răspundă raţiunii avute în vedere de legiuitor, fiind adecvată acesteia.

26. Cu toate acestea, Curtea observă că dispoziţiile art. 56 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 se referă la cauzele care determină încetarea contractului individual de muncă, Fără a face deosebiri între varietăţile contractului individual de muncă. Or, dispoziţiile art. 103 şi următoarele din Legea nr. 53/2003 reglementează contractul individual de muncă cu timp parţial, potrivit căruia salariatul realizează doar fracţiuni de normă de cel puţin două ore pe zi. Prin urmare, din interpretarea dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza a doua, prima ipoteză din Legea nr. 53/2003, ar rezulta că încetarea de drept a contractului individual de muncă poate interveni chiar şi atunci când este vorba despre un contract individual de muncă cu timp parţial, egal sau chiar mai mic de o jumătate de normă. În această situaţie, este evident că măsura este nejustificată.

27. Mai mult, Curtea apreciază că, şi în ceea ce priveşte contractele de muncă cu normă întreagă, încetarea de drept a contractului individual de muncă de la comunicarea deciziei de pensionare de invaliditate de grad III, deşi adecvată raţiunilor avute în vedere de legiuitor, este o măsură excesivă, disproporţionată. Un prim argument în acest sens este acela că dispoziţiile de lege criticate înfrâng principiul libertăţii de voinţă al părţilor raportului de muncă, întrucât le lipsesc pe acestea de posibilitatea de a decide asupra continuării contractului individual de muncă în noile condiţii, renegociind termenii acestuia. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 41 alin. (3J din Legea nr. 53/2003, părţile raportului de muncă, de comun acord, pot modifica: „a) durata contractului; b) locul muncii; c) felul muncii; d) condiţiile de muncă; e) salariul; f) timpul de muncă şi timpul de odihnă.” h ipoteza art. 56 alin. (1) lit. c) teza a doua, prima ipoteză din Legea nr. 53/2003, o astfel de modificare a clauzelor contractului este însă exclusă, textul de lege tranşând clar încetarea raportului de muncă.

28. În plus, Curtea reţine că, potrivit art. 107 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, „angajatorul este obligat ca, în măsura în care este posibil, să ia în considerare cererile salariaţilor de a se transfera fie de la un loc de muncă cu normă întreagă la unul cu fracţiune de normă, fie de la un loc de muncă cu fracţiune de normă la un loc de muncă cu normă întreagă sau de â-şi mări programul de lucru, în cazul în care apare această oportunitate.” Dispoziţiile alin. (4) al aceluiaşi articol de lege instituie obligaţia de diligenţă a angajatorului de a asigura „în măsura în care este posibil, accesul la locuri de muncă cu fracţiune de normă la toate nivelurile.”Aceste texte de lege instituie o reglementare flexibilă, aptă să se conformeze schimbărilor inerente care intervin în raporturile dintre părţile contractului individual de muncă, pornind de la situaţii obiective sau subiective ce apar pe parcursul derulării acestuia. Legiuitorul a avut în vedere că, la baza tuturor acestor raporturi, se află factorul uman, supus unor influenţe multiple şi aflat în continuă transformare. Or, Curtea observă, din nou, că şi această facilitate este exclusă în cazul celor pensionaţi pentru invaliditate de gradul III.

29. Împrejurarea că acordarea pensiei de invaliditate de gradul III se face din iniţiativa asiguratului nu poate constitui, în opinia Curţii, un argument temeinic pentru a institui o reglementare mai puţin favorabilă pentru pensionarii de invaliditate de gradul III în raport cu ceilalţi salariaţi, care se bucură de dreptul de a renegocia clauzele contractului şi de a obţine reducerea timpului de muncă, în contextul în care reglementările legale permit cumulul pensiei cu venituri obţinute din prestarea unor activităţi profesionale, corespunzătoare a cel mult jumătate din timpul normal de muncă. Persoana care îndeplineşte cerinţele legale pentru acordarea pensiei de invaliditate de gradul III se vede astfel silită să opteze, În mod pragmatic, între solicitarea acestui drept şi continuarea raporturilor de muncă existente, a căror exercitare parţială îi este permisă de lege, dar care, tot în temeiul legii, încetează. În acest cadru, dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza a doua, prima ipoteză din Legea nr. 53/2003 apar mai degrabă ca o sancţiune şi, în orice caz, ca o soluţie inflexibilă, distinctă în tabloul reglementării Codului muncii.

30 Nici împrejurarea că emiterea unei decizii de pensionare de invaliditate de gradul III impune o modificare a termenilor contractului individual de muncă ce nu poate fi întotdeauna realizată, întrucât angajatorul nu are în toate cazurile disponibil un loc de muncă adecvat condiţiei celui pensionat, nu poate constitui, în opinia Curţii, o motivaţie suficientă pentru a justifica instituirea unei măsuri atât de drastice precum încetarea de drept a contractului individual de muncă. Astfel, Curtea admite că angajatorul nu poate fi forţat, împotriva intereselor sale, să menţină un salariat care nu mai poate contribui la buna desfăşurare a activităţii unităţii, întrucât acest fapt ar contraveni prevederilor art. 45 din Constituţie, referitoare la libertatea economică. Reglementarea drepturilor şi obligaţiilor ce izvorăsc din raporturile de muncă, chiar dacă sunt diferite şi specifice fiecăreia dintre părţile acestui raport, trebuie să tindă către o protecţie egală, care să nu favorizeze sau, din contră, să pună într-un con de umbră interesele uneia dintre aceste părţi. Cu toate acestea, Curtea are în vedere situaţia reglementată de art. 61 lit. c) din Legea nr. 53/2003, privind dreptul de care dispune angajatorul de a concedia salariatul care a devenit inapt din punct de vedere fizic sau psihic pentru îndeplinirea atribuţiilor corespunzătoare locului de muncă ocupat, situaţie pe care o consideră comparabilă cu cea supusă analizei de constituţionalitate. Astfel, în ipoteza art. 61 lit. c) din Legea nr. 53/2003, dreptul de a decide concedierea este lăsat la dispoziţia angajatorului, nu înainte însă de a căuta, potrivit art. 64 alin. (1) din aceeaşi lege, în măsura posibilului, o soluţie pentru menţinerea salariatului în unitate, în condiţii adecvate condiţiei acestuia din urmă. Această reglementare are un caracter echilibrat, reuşind să protejeze atât interesele angajatorului, cât şi pe cele ale salariatului, în măsura în care, obiectiv, acest lucru este realizabil.

31. Având în vedere toate cele mai sus reţinute, Curtea apreciază că restrângerea exerciţiului dreptului la muncă rezultată ca efect al dispoziţiilor art. 56 alin, (1) lit. c) teza a doua, prima ipoteză din Legea nr. 53/2003 reprezintă o măsură disproporţionată în raport cu raţiunile avute în vedere de legiuitor şi creează un dezechilibru sub aspectul protecţiei acordate celor două părţi ale raportului de muncă, fiind astfel înfrânte prevederile art. 41 alin. (1) din Constituţie. Această concluzie apare cu atât mai conturată cu cât se are în vedere faptul că se referă la persoane care dispun de şanse reduse de integrare pe piaţa muncii, ca urmare a stării de invaliditate.

32. De asemenea, raportându-se la ansamblul reglementării Codului muncii, Curtea consideră că dispoziţiile de lege supuse controlului de constituţionalitate plasează beneficiarii pensiei de invaliditate de gradul III într-o situaţie defavorabilă în raport cu ceilalţi salariaţi care beneficiază de dreptul de a renegocia clauzele contractului individual de muncă, astfel încât să poată continua raporturile de muncă în condiţii adecvate capacităţii lor de muncă.

33. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Felicia Oanea în Dosarul nr. 27.722/3/2014 (nr. vechi 3.680/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi de Veronica Doboş în Dosarul nr. 7.802/99/2015 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale şi constată că dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza a doua, prima ipoteză din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt neconstituţionale.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, Curţii de Apei Bucureşti - Secţia a Vii-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi Curţii de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 23 noiembrie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Patricia Marilena Ionea

 

OPINIE SEPARATĂ

 

În dezacord cu soluţia adoptată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 759 din 23 noiembrie 2017, cu majoritate de voturi, considerăm că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza a II-a, prima ipoteză din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii trebuia să fie respinsă ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Încetarea de drept a contractului individual de muncă poate fi definită ca desfiinţarea raporturilor juridice de muncă, prin efectul legii, în cazurile expres şi limitativ prevăzute de legiuitor, ca urmare a producerii unui act sau fapt juridic fără legătură cu voinţa părţilor contractante, care determină imposibilitatea obiectivă â executării obligaţiilor derivate din încheierea contractului individual de muncă.

Cu alte cuvinte, încetarea de drept a contractului individual de muncă nu este determinată de o manifestare de voinţă a părţilor în sensul finalizării raportului de muncă, ci are loc, prin efebul legii, ca urmare a intervenirii unei situaţii de fapt prevăzute de lege, care nu mai permite continuarea raporturilor de muncă în condiţiile iniţiale, independent de voinţa angajatului sau a angajatorului.

Potrivit legii, persoana încadrată în gradul III de invaliditate a pierdut cel puţin jumătate din capacitatea de muncă, putând să presteze o activitate profesională, corespunzătoare a cel mult jumătate din timpul normal de muncă [art. 69 lit. c) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice]. Rezultă, astfel, că, urmare a unei decizii medicale prin care se constată invaliditatea de gradul III, se modifică, în mod evident, unul dintre elementele esenţiale ale contractului individual de muncă, respectiv acela privind timpul de muncă. Este o modificare independentă de voinţa salariatului sau a angajatorului, stabilită prin lege.

Atât practica instanţelor de judecată, cât şi doctrina au subliniat faptul că, în ceea ce priveşte încetarea de drept a contractului de muncă la data comunicării deciziei de pensie, în cazul pensiei de invaliditate de gradul III, se face distincţie între încetarea contractului de muncă şi emiterea deciziei angajatorului prin care se constată această încetare. Astfel, încetarea intervine la momentul comunicării deciziei de pensionare către angajat, pe baza unor înscrisuri medicale, şi nu la momentul comunicării deciziei de pensionare către angajator 1. Cum efectele se produc în virtutea legii, contractul de muncă încetează în chiar momentul apariţiei cauzei de încetare, fără să mai fie nevoie de vreo formalitate ori să intervină un act al angajatorului 2. Chiar dacă s-ar scurge o perioadă de timp între momentul comunicării deciziei de pensionare de către casa de pensii asiguratului şi momentul comunicării deciziei de către salariat angajatorului, această situaţie nu poate duce la concluzia inaplicării prevederilor art. 56 din Codul muncii, În condiţiile în care obligaţia informării angajatorului asupra emiterii deciziei de pensionare pe caz de invaliditate subzistă în sarcina salariatului [art. 56 alin. (2) din Codul muncit]; continuarea raporturilor de muncă până la data emiterii deciziei angajatorului, chiar dacă ar putea prezuma un acord tacit al acestuia, este lipsită de relevanţă, întrucât încetarea de drept intervine independent de voinţa părţilor. Această situaţie are ca efect încetarea drepturilor şi obligaţiilor convenite de către părţi prin contractul individual de muncă, o nouă convenţie impunând ad validitatem o formă scrisă, potrivit prevederilor art. 16 din Codul muncii.

Prevederile art. 118 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 263/2010 permit pensionarului de invaliditate de grad III să realizeze venituri, dar dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza a II-a, prima ipoteză din Codul muncii, în varianta actuală, sunt pe deplin aplicabile, întrucât textul din Legea nr. 263/2010 nu se referă la realizarea unor venituri prin continuarea contractului de muncă. Aşadar, la data comunicării către salariat a deciziei de acordare a pensiei de invaliditate gradul III, raporturile de muncă stabilite cu salariatul pensionar încetează de drept, prin efectul legii, independent de voinţa părţilor, urmând ca, în situaţia în care ambele părţi convin continuarea/începerea raporturilor de muncă, să intervină un acord expres, manifestat în formă scrisă, aşa cum impune textul de lege. Mai mult, în actuala reglementare, faptul că pensionarii de invaliditate de gradul III pot cumula pensia cu veniturile realizate dintr-o activitate profesională reprezintă doar o facultate pentru pensionar, fără a constitui o obligaţie legală pentru angajator de a menţine postul fostului salariat, mai ales că, în aceeaşi perioadă în care a intervenit invaliditatea de gradul III a salariatului, angajatorul său se poate confrunta şi cu necesitatea de a lua anumite măsuri de politică salarială pentru a face faţă realităţilor economice, cum ar fi, de exemplu, concedierea colectivă 3.


1 A se vedea, în acest sens, I.T. Ştefănescu, Tratat teoretic şi practic da drept al muncii, ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2017, p. 4S3. În ceea ce priveşte practica instanţelor de judecată, cu titlu de exemplu, menţionăm: Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 1.774 din 6 aprilie 2016, în Revista Română de jurisprudenţă nr. 2/2016, p. 118-123.

2 A se vedea: Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI l-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 1.774 din 6 aprilie 2016 sau Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia nr. 73/R/2010.

3 În acest sens, a se vedea Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI l-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 1.109/R din 25 aprilie 2007, în L. Uţă, F. Rotam, S. Cristescu, încetarea contractului individual de muncă. Practică judiciară, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 8 şi urm.

 

De principiu, relaţiile de muncă se bazează pe bună-credinţă [art. 8 alin. (1) din Codul muncii], însă apreciem că soluţia Curţii Constituţionale lasă deschisă calea salariatului căruia i s-a comunicat decizia de pensionare pentru invaliditate de gradul III şi care „uit㔠să informeze angajatorul cu privire la acest fapt, de a continua raporturile de muncă astfel cum au fost stabilite iniţial şi de a încasa şi drepturile de pensie, ceea ce se poate converti în nerespectarea dispoziţiilor art. 114 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 263/2010, care prevăd expres că plata pensiei se suspendă în cazul în care pensionarul încadrat în gradul III se angajează cu depăşirea a jumătate din programul normal de lucru (maximul legal). Or, acest text se constituie într-o măsură de protecţie a persoanelor care, din motive independente de voinţa lor, şi-au pierdut cei puţin jumătate din capacitatea de muncă, situaţia fiind, de altfel, constatată prin documente medicale. Pe cale de consecinţă, încetarea de drept a contractului de muncă în cazul constatării invalidităţii de gradul III semnifică îndeplinirea obligaţiei statului [de drept, democratic şi social, aşa cum este definit în termenii art. 1 alin. (3) din Constituţie] de a interveni legal în sprijinul celui care şi-a pierdut cel puţin jumătate din capacitatea de muncă, printr-o măsură care să împiedice continuarea raporturilor de muncă ale salariatului conform contractului iniţial, în detrimentul sănătăţii sale. Pentru a se evita o astfel de situaţie, au fost necesare aceste norme imperative, pentru că, în caz contrar, părţile ar avea posibilitatea să deroge de la ele prin acordul lor de voinţă, ceea ce ar permite şi angajatorului să îşi impună punctul de vedere şi să dicteze modalitatea de continuare a raporturilor de muncă, respectiv să impună continuarea raporturilor de muncă stabilite iniţial, inclusiv programul normal de lucru de 8 ore.

Având în vedere consideraţiile teoretice de mai sus, apreciem că declararea textului art. 56 alin. (1) lit. c) teza a II-a, prima ipoteză din Codul muncii ca neconstituţional are ca efect direct forţarea angajatorului de a-l menţine în activitate pe pensionarul de invaliditate de gradul III, prin efectul legii. Or, o asemenea interpretare eludează în mod evident dispoziţiile art. 1.266 alin. (2) din Codul civil, privind interpretarea contractelor după voinţa concordantă a părţilor, potrivit cărora „La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului”.

Prevederile art. 56 alin. (1) lit. c) teza a II-a, prima ipoteză din Codul muncii cu privire la încetarea de drept a contractului de muncă vizează evident contractul de muncă iniţial şi nu exclud posibilitatea încheierii unui nou contract de muncă. Considerăm că prin reglementarea în vigoare nu se înfrânge libertatea de voinţă a părţilor raportului de muncă prin lipsirea lor de posibilitatea de a decide asupra continuării contractului individual de muncă în noile condiţii, ci, din contră, se permite încheierea unui nou contract de muncă, în temeiul libertăţii muncii, cu acelaşi angajator sau cu altul.

Este adevărat că, aşa cum a subliniat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, „odată dobândit un loc de muncă, acesta trebuie să se bucure de o serie de garanţii care să-i asigure stabilitatea, neputând fi conceput că prevederile constituţionale ar asigura libertatea de a obţine un loc de muncă, dar nu şi garantarea păstrării acestuia” (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015), dar aceste garanţii nu trebuie absolutizate, pentru că reglementările legale care urmăresc asigurarea stabilităţii raporturilor juridice de muncă, a drepturilor şi obligaţiilor angajaţilor şi angajatorilor au menirea să asigure desfăşurarea raporturilor juridice de muncă într-un cadru legal, judicios, echitabil, dar trebuie să asigure apărarea deopotrivă a intereselor legitime atât ale salariaţilor, cât şi ale angajatorilor (a se vedea Decizia nr. 506 din 4 octombrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 982 din 4 noiembrie 2005). Modificarea contractului individual de muncă, urmare a invalidităţii de gradul III a salariatului, nu se poate transforma într-o modificare unilaterală, lipsită de negociere între părţi, pe baza unor criterii subiective.

Păstrarea în activitate a pensionarului de invaliditate de gradul III nu corespunde, neapărat, nevoii de păstrare a asiguraţilor cât mai mult în masa activă a populaţiei, cu consecinţa menţinerii unui număr cât mai mare de contribuabili la fondul asigurărilor sociale, întrucât ceea ce interesează este cuantumul asigurărilor sociale, iar un simplu calcul aritmetic demonstrează că, în condiţiile în care procentul aplicabil contribuţiilor de asigurări sociale este identic, o persoană angajată cu normă întreagă contribuie în valoare netă mai mult la fondul asigurărilor sociale decât o persoană care nu poate fi angajată, potrivit legii, decât cu normă parţială, de maximum 4 ore, aşa cum este pensionarul de invaliditate de gradul III. Cu alte cuvinte, nici din această perspectivă nu se poate interzice dreptul angajatorului de a beneficia de o forţă de muncă completă, corespunzătoare nevoilor sale, în condiţiile în care au intervenit elemente independente de voinţa sa (invaliditatea de gradul III a angajatului), care nu numai că nu au fost avute în vedere la încheierea contractului de muncă iniţial, dar impun şi modificarea unor elemente esenţiale ale raporturilor de muncă originare.

Pierderea capacităţii de muncă, deşi doar parţială, constituie o modificare importantă a unuia dintre elementele esenţiale ale contractului individual de muncă, cu privire la durata timpului de muncă, şi care nu se poate transforma într-o obligaţie a angajatorului de a păstra contractul de muncă. Or, atât doctrina de specialitate* cât şi practica judiciară converg asupra concluziei că elementele esenţiale ale contractului de muncă nu pot fi modificate sau înlocuite unilateral, cu excepţiile prevăzute expres şi limitativ de lege (de exemplu, delegarea şi detaşarea).

Chiar dacă nu i se poate reproşa angajatului apariţia situaţiei de invaliditate, decizia de pensionare a fost emisă la cererea şi cu acceptul său, ceea ce se poate traduce prin faptul că, implicit, acesta a acceptat ipoteza în care actualul angajator nu poate hotărî menţinerea contractului de muncă încheiat anterior, încetarea de drept a raportului de muncă într-o atare ipoteză nu echivalează cu o încetare în mod abuziv, nelegal şi nejustificat, care să determine intervenţia statului pentru a asigura salariatului exercitarea dreptului de apărare împotriva oricăror măsuri nelegale sau netemeinice. A obliga angajatorul să aibă o anumită conduită, prin raportare la incapacitatea parţială a angajatului său de a îndeplini clauzele contractuale asupra cărora s-a convenit iniţial, echivalează cu o ingerinţă nepermisă cu privire la dreptul acestuia de a le negocia. Faptul că legislaţia în vigoare permite pensionarului de invaliditate de gradul III să cumuleze pensia cu salariul sau că angajatorul are obligaţia morală de a-i oferi unei astfel de persoane posibilitatea de a exercita o anumită activitate nu exclude realitatea că o astfel de problematică este subsecventă şi exterioară contractului individual de muncă încheiat iniţial.

În acele cazuri, expres şi limitativ prevăzute de lege, în care angajatorul trebuie să îi ofere un alt loc de muncă salariatului cu privire la care s-au modificat elemente ale contractului de muncă iniţial, această obligaţie este una de diligenţă, şi nu de rezultat, având în vedere faptul că o condiţie sine qua non pentru un astfel de comportament este aceea a existenţei în fapt a locului de muncă alternativ. Cu privire la această obligaţie, trebuie admis că principiul bunei-credinţe, care guvernează şi raporturile de muncă, impune angajatorului să îşi îndeplinească această obligaţie. Din punct de vedere terminologic, legiuitorul foloseşte, de regulă, în astfel de situaţii, sintagma „locuri de muncă vacante” [art. 64 alin. (1) din Codul muncii].

Apreciem că facilităţile oferite de cadrul normativ în vigoare salariaţilor, cum ar fi reglementarea flexibilă cu privire la posibilitatea acestora de a solicita angajatorului să se transfere fie de la un loc de muncă cu normă întreagă la unul cu fracţiune de normă sau invers, în cazul în care apare această oportunitate, şi obligaţia corelativă a angajatorului de a lua în considerare astfel de cereri, nu este aplicabilă pensionarului de invaliditate de gradul III, pentru care art. 69 lit. c) din Legea nr. 263/2010 stabileşte un program de lucru de maximum jumătate din timpul normal de muncă, respectiv de maximum 4 ore, determinat tocmai de pierderea a cel puţin jumătate din capacitatea de muncă. Pe de o parte, un astfel de angajat nu va putea, legal, să solicite transferul la un loc de muncă cu normă întreagă (dacă doreşte, totuşi, să lucreze mai mult de 4 ore, i se suspendă dreptul la pensia de invaliditate), iar pe de altă parte, în ipoteza în care pensionarul de invaliditate de gradul III doreşte să i se menţină postul cu normă întreagă, acesta se află într-o imposibilitate medicală obiectivă de a solicita aplicarea programului de lucru de 8 ore.

Pentru aceste motive, fără a nega pertinenţa şi valoarea analizei şi argumentelor ce fundamentează soluţia pronunţată cu votul majoritar al judecătorilor Curţii Constituţionale, credem, totuşi, că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin.(1) lit. c) teza a II-a, prima ipoteză din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii trebuia să fie respinsă ca neîntemeiată.

 

JUDECĂTOR

JUDECĂTOR

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

MARIAN ENACHE

 


* A se vedea, I.T. Ştefănescu, op. cit., p. 412; A. fidea, Tratat de dreptul muncii, ediţia a X-a actualizată, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 683.

 

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

 

DECIZIA Nr. 84

din 20 noiembrie 2017

 

Dosar nr. 1.949/1/2017

 

Gabriela Elena Bogasiu - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele delegat al Secţiei I civile

Eugenia Voicheci - preşedintele Secţiei a II-a civile

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Viorica Cosma - judecător la Secţia I civilă

Eugenia Puşcaşiu - judecător la Secţia I civila

Rodica Susanu - judecător la Secţia I civilă

Lavinia Dascălu - judecător la Secţia I civilă

Alina Iuliana Ţuca - judecător la Secţia I civilă

Cosmin Horia Mihăianu - judecător la Secţia a II-a civilă

Ileana Izabela Dolache - judecător la Secţia a II-a civilă

Veronica Magdalena Dănăilă - judecător la Secţia a II-a civilă

Valentina Vrabie - judecător la Secţia a II-a civilă

Ianina Blandiana Grădinaru - judecător la Secţia a II-a civilă

Decebal Constantin Vlad - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Liliana Vişan - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Dana Iarina Vartires - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Claudia Marcela Canacheu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Iuliana Măiereanu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

 

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. t.949/1/2017, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 275 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea şi aplicarea art. 165 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 263/2010), raportat la principiul contributivităţii, reţinut în considerentele Deciziei nr. 5 din 20 septembrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 31.03.2011 (Decizia nr. 5/2010) şi ale deciziilor nr. 19 din 17 octombrie 2011 (Decizia nr. 19/2011) şi nr. 19 din 10 decembrie 2012 (Decizia nr. 19/2012) pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 22.11.2011 şi nr. 51 din 23.01.2013, în situaţia în care veniturile realizate de salariat în perioada anterioară anului 2001 sunt mai mici decât salariile înscrise în carnetul de muncă.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

1. Curtea de Apel Galaţi - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin încheierea din 8 iunie 2017, în Dosarul nr. 857/113/2016, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: interpretarea şi aplicarea art. 165 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la principiul contributivităţii, reţinut în considerentele deciziilor nr. 5 din 20 septembrie 2010, nr. 19 din 17 octombrie 2011 şi nr. 19 din 10 decembrie 2012, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în situaţia în care veniturile realizate de salariat în perioada anterioară anului 2001 sunt mai mici decât salariile înscrise în carnetul de muncă.

2. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 4 iulie 2017, cu nr. 1.949/1/2017.

II. Expunerea succintă a procesului

3. Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila la data de 4 mai 2016, cu nr. 857/113/2016, contestatorul a chemat în judecată pe intimata Casa Judeţeană de Pensii B., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Deciziei nr. xxxxxx din 14.12.2015 şi obligarea intimatei la recalcularea drepturilor de pensie, ţinând seama de veniturile realizate conform adeverinţelor depuse la dosar.

4. În motivarea contestaţiei, contestatorul a arătat că a lucrat în cadrul cooperativei meşteşugăreşti în perioadele 1 ianuarie 1973-1 noiembrie 1991 şi 1 noiembrie 1991-31 martie 2000, în funcţia de croitor şi responsabil de unitate, obţinând adeverinţele în care sunt menţionate veniturile realizate, în raport cu care a solicitat recalcularea pensiei. Prin Decizia nr. xxxxxx din 14.12.2015, intimata i-a respins cererea.

5. Intimata Casa Judeţeană de Pensii B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei, ca nefondată, arătând că decizia atacată a fost emisă conform dispoziţiilor Legii nr. 263/2010. Cu privire la Adeverinţa nr. xxx din 20.10.2015, unitatea angajatoare trebuia să certifice salariul tarifar de încadrare, nicidecum „retribuţia tarifară pentru timpul efectiv lucrat în regim normat de lucru”.

6. Prin Sentinţa civilă nr. xxx din 6 decembrie 2016, Tribunalul a admis în parte contestaţia, a anulat în parte decizia atacată şi a obligat-o pe intimată să emită o nouă decizie, prin care să stabilească drepturile de pensie pentru contestator, prin luarea în calcul a retribuţiei tarifare pentru timpul efectiv lucrat în regim normat de lucru, conform adeverinţei depuse în dosar.

7. În esenţă s-a reţinut că prin dispoziţiile art. 165 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 nu sunt înlăturate de la determinarea punctajelor anuale acele venituri suplimentare realizate în acord global sau sporul în acord, având în vedere atât caracterul permanent al acestora, cât şi faptul că au intrat în baza de calcul al contribuţiei de asigurări sociale. Având în vedere că veniturile obţinute de contestator, cu titlu de retribuţie tarifară pentru timpul efectiv lucrat în regim normat de lucru, au fost avute în vedere atunci când s-a calculat contribuţia de asigurări sociale, tribunalul a constatat că acestea trebuie luate în calcul la stabilirea drepturilor de pensie, în caz contrar încălcându-se principiul contributivităţii.

8. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a pronunţat Decizia nr. 19/2011 şi a stabilit că la recalcularea pensiilor trebuie avute în vedere formele de retribuire în acord global, indiferent de legea pensiei aplicabilă, astfel că nu se poate considera că ar privi doar drepturile de pensie stabilite conform Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 19/2000).

9. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel intimata, susţinând că, în raport cu dispoziţiile art. 165 din Legea nr. 263/2010, nu există temei legal pentru valorificarea la determinarea punctajului mediu anual a retribuţiei tarifare pentru timpul lucrat în regim normat de lucru, că această retribuţie nu poate fi calificată drept formă de retribuire în acord şi că, în mod eronat, instanţa de fond a reţinut că veniturile primite sub formă de acord global au intrat în baza de calcul al contribuţiei de asigurări sociale, atât timp cât nu există nicio dovadă în acest sens.

10. În şedinţa publică din 4 mai 2017, din oficiu, instanţa de apel a pus în discuţia părţilor sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

11. Sesizarea a fost considerată admisibilă prin încheierea din 8 iunie 2017, când, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus şi suspendarea judecăţii.

III. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

12. Instanţa de trimitere a constatat admisibilitatea sesizării, în raport cu prevederile art. 519 din Codul procedură civilă, motivat de următoarele considerente: de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 165 din Legea nr. 263/2010, raportat la principiul contributivităţii, reţinut în considerentele deciziilor nr. 5/2010, nr. 19/2011 şi nr. 19/2012, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în procedura recursului în interesul legii, depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât, potrivit art. 165 alin. (1)-(3) din Legea nr. 263/2010, la determinarea punctajelor lunare, pentru perioadele anterioare datei de 1 aprilie 2001, se utilizează salariile brute sau nete, după caz, în conformitate cu modul de înscriere a acestora în carnetul de muncă, sporurile cu caracter permanent care, după data de 1 aprilie 1992, au făcut parte din baza de calcul al pensiilor conform legislaţiei anterioare şi care sunt înscrise în carnetul de muncă sau sunt dovedite cu adeverinţe eliberate de unităţi, conform legislaţiei în vigoare şi sporul de vechime.

13. În deciziile amintite, pronunţate în recurs în interesul legii, s-a reţinut că sistemul public de pensii instituit prin Legea nr. 19/2000 şi consolidat prin Legea nr. 263/2010 are la bază principiul contributivităţii, iar aplicarea acestui principiu impune luarea în calcul a sporurilor şi veniturilor suplimentare utilizate la determinarea punctajelor medii anuale pentru perioadele anterioare Legii nr. 19/2000, în măsura în care acestea au făcut parte din baza de calcul al pensiilor, au fost înregistrate în carnetul de muncă sau rezultă din adeverinţă, conform legislaţiei în vigoare, şi s-a plătit contribuţia pentru asigurări sociale.

14. În cauză, în perioada 1973-1991, contestatorul a fost retribuit în regie sau după timp, modalitate de retribuire prevăzută de art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea retribuirii după cantitatea şi calitatea muncii nr. 57/1974, cu modificările ulterioare 1. În baza acestei forme de retribuire, de-a lungul anilor, salariatul a încasat venituri variabile: în unele luni, venitul realizat a fost superior veniturilor utilizate la determinarea punctajelor medii anuale în baza Legii nr. 263/2010, în alte luni (majoritare), aceste venituri au fost inferioare salariilor înscrise în carnetul de muncă. Prin adeverinţele depuse la dosarul cauzei, angajatorul a certificat că s-a plătit contribuţia de asigurări sociale la venitul realizat.

 

1 Abrogată prin Legea nr. 120/2000 privind declararea ca abrogate a unor acte normative.

 

15. La stabilirea pensiei, Casa Judeţeană de Pensii B. a avut în vedere elementele prevăzute de art. 165 din Legea nr. 263/2010: salariile din carnetul de muncă, sporurile cu caracter permanent şi sporul de vechime, fără a ţine cont de venitul realizat în regim normat de lucru.

16. Instanţa trebuie să analizeze dispoziţiile art. 165 din lege şi efectele deciziilor pronunţate în recurs în interesul legii în ceea ce priveşte principiul contributivităţii şi să decidă dacă la stabilirea drepturilor de pensie trebuie să se aibă în vedere:

a) numai dispoziţiile art. 165 din Legea nr. 263/2010, fără a ţine cont că, în anumite luni, venitul realizat în regim normat de lucru este superior venitului rezultat din aplicarea acestui text;

b) principiul contributivităţii pentru întreaga perioadă de timp retribuită în regie sau după timp, situaţie în care în lunile în care s-a contribuit mai puţin punctajul lunar va fi mai mic decât cel stabilit conform art. 165 din Legea nr. 263/2010; c) art. 165 din Legea nr. 263/2010, în lunile în care veniturile realizate au fost mai mici decât salariul înscris în carnetul de muncă şi principiul contributivităţii în lunile în care venitul realizat a fost mai mare.

17. Problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

18. În practică, instanţa abia acum se confruntă cu adeverinţe eliberate de angajator, în care se menţionează că există perioade în care s-au realizat venituri şi mai mari, dar şi mai mici decât cele avute în vedere la stabilirea punctajului mediu anual.

19. Problema de drept este una dificilă, întrucât instanţa este obligată să respecte atât dispoziţiile legii, cât şi deciziile pronunţate în recurs în interesul legii.

IV. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

20. Apelanta-intimată Casa Judeţeană de Pensii B. a susţinut că veniturile înscrise într-o adeverinţa pot fi valorificate indiferent dacă sunt mai mici sau mai mari decât salariile înscrise în carnetul de muncă, cu condiţia ca sporurile să fi avut un caracter permanent şi să se facă dovada reţinerii şi virării contribuţiei de asigurări sociale.

21. Intimatul, prin apărător, a arătat că trebuie să se valorifice doar veniturile suplimentare, conform principiului contributivităţii.

V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

22. Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului a apreciat că Legea nr. 263/2010 prevede în art. 165 elementele care se iau în calcul la determinarea punctajelor lunare, pentru perioadele anterioare datei de 1 aprilie 2001, respectiv: salariile brute sau nete, după caz, în conformitate cu modul de înscriere a acestora în carnetul de muncă, sporurile cu caracter permanent şi sporul de vechime. În anexa nr. 15 la Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, se menţionează expres că formele de retribuire în acord sau cu bucata, în regie ori după timp, pe bază de tarife sau cote procentuale nu sunt luate în calcul la stabilirea punctajului mediu anual, întrucât nu au făcut parte din baza de calcul al pensiilor, conform legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001.

23. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aşa cum rezultă din deciziile nr. 5/2010, nr. 19/2011 şi nr. 19/2012, pronunţate în recurs în interesul legii, este în sensul stabilirii drepturilor de pensie pe baza principiului contributivităţii, consacrat expres prin Legea nr. 19/2000 şi menţinut prin Legea nr. 263/2010.

24. Pornind de la premisa că veniturile realizate sunt mai mari decât cele stabilite potrivit art. 164 din Legea nr. 19/2000, dispoziţie identică cu cea a art. 165 din Legea nr. 263/2010, s-a reţinut că aplicarea principiului contributivităţii impune luarea în calcul a sporurilor şi veniturilor suplimentare utilizate la determinarea punctajelor medii anuale pentru perioadele anterioare Legii nr. 19/2000, în măsura în care acestea au făcut parte din baza de calcul al pensiilor, au fost înregistrate în carnetul de muncă sau rezultă din adeverinţe, conform legislaţiei în vigoare, şi s-a plătit contribuţia de asigurări sociale.

25. Întrucât anumite categorii de salariaţi au fost retribuite pe toată durata derulării raporturilor de muncă în baza unor forme de retribuire care permiteau majorarea sau diminuarea retribuţiei în funcţie de anumiţi indicatori cantitativi, în practică se constată că salariaţii nu au realizat întotdeauna venituri mai mari decât venitul ce se ia în calcul la stabilirea punctajului lunar, conform legislaţiei pensiilor.

26. Punctul de vedere al instanţei este că stabilirea punctajului lunar trebuie să se facă consecvent, în baza aceluiaşi temei juridic, pe toată perioada în care salariatul a beneficiat de aceeaşi formă de retribuire.

27. Instanţa a apreciat că nu este admisibil să se realizeze o combinare a art. 165 din Legea nr. 263/2010 cu principiul contributivităţii, exclusiv în interesul beneficiarului pensiei, astfel încât în lunile în care venitul realizat, la care s-a plătit contribuţia de asigurări sociale, este mai mare decât salariul înscris în carnetul de muncă la care se adaugă sporurile, să se ţină seama de venitul realizat în regie/acord, iar în lunile în care venitul este mai mic, deci s-a contribuit mai puţin, să se ia în calcul venitul din carnetul de muncă.

28. În opinia instanţei, tocmai pentru a înlătura aceste diferenţe de retribuţie de la o lună la alta, prin art. 165 din Legea nr. 263/2010, legiuitorul a prevăzut un beneficiu în favoarea asiguraţilor, în sensul că la stabilirea pensiei se ia în calcul salariul înscris în carnetul de muncă, chiar dacă este mai mare decât cel realizat în concret, la care s-a plătit contribuţia de asigurări sociale.

29. Dacă pensionarul solicită ca la stabilirea pensiei sale să se ţină cont de principiul contributivităţii, înseamnă că a renunţat la beneficiul legii şi, la cererea pensionarului, cu asumarea tuturor consecinţelor, punctajul se stabileşte în funcţie de venitul realizat în fiecare lună, la care s-a plătit contribuţia de asigurări sociale, venit care poate fi mai mare sau mai mic în raport cu cel înscris în carnetul de muncă.

VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

30. Curtea de Apel Bacău a comunicat că nu au fost identificate cauze în care să se fi pus această problemă de drept. Magistraţii Secţiei I civile a Tribunalului Neamţ au exprimat două opinii: într-o primă opinie s-a apreciat că, în situaţia în care veniturile realizate de salariat în perioada respectivă sunt mai mici decât salariile înscrise în carnetul de muncă, se valorifică veniturile brute înregistrate în carnetul de muncă, pentru a nu înrăutăţi situaţia contestatorului în cadrul propriei acţiuni; într-o altă opinie nu se prevede posibilitatea existenţei unei asemenea situaţii, cu excepţia situaţiei de concediu medical, caz în care se iau în considerare veniturile realizate efectiv.

31. Curtea de Apel Braşov a comunicat opinia judecătorilor Secţiei civile a Curţii, în sensul că dispoziţiile art. 165 din Legea nr. 263/2010 nu comportă probleme deosebite de interpretare, fiind fără echivoc că pentru perioadele anterioare datei de 1 aprilie 2001 se utilizează salariile brute sau nete, după caz, în conformitate cu modul de înscriere a acestora în carnetul de muncă, cum dispune alin. (1), întrucât acest act autentic era singurul care certifica salariile conform Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de muncă2; prevederile alineatelor următoare privesc sporurile cu caracter permanent, între care şi sporul de vechime, şi care se au în vedere, pe lângă salariul dovedit conform alin. (1), legiuitorul dorind ca la stabilirea punctajului lunar să se asigure principiul contributivităţii, cum s-a reţinut şi prin deciziile nr. 5/2010, nr. 19/2011 şi nr. 19/2012, astfel încât textul în discuţie nu necesită o interpretare specială.

 

2 Abrogat prin Legea nr. 53/2002 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

32. Curtea de Apel Bucureşti a comunicat opinia conturată la nivelul Secţiei a VII-a privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a Curţii de Apel Bucureşti şi al Tribunalului Ilfov. Dispoziţiile art. 165 din Legea nr. 263/2010 fac vorbire despre valorificarea, pentru diferite perioade, a salariilor brute, respectiv nete (o dispoziţie identică regăsindu-se în art. 164 din Legea nr. 19/2000), cu toate că nu exista o astfel de distincţie, respectiv nu subzista noţiunea de salariu „brut” sau „net”. În acest context, prin dispoziţiile art. 165, se ajunge la o modificare, ce poate atrage valorificarea unor venituri mai mici decât cele obţinute în realitate de către solicitantul/beneficiarul pensiei, a sferei de aplicare a unei norme cu valoare de principiu, înscrisă tot în corpul Legii nr. 263/2010, respectiv a principiului contributivităţii.

În carnetele de muncă ale salariaţilor a fost menţionat, de regulă, pentru perioada anterioară anului 1990, salariul tarifar de încadrare, iar nu valoarea reală, primită în mod concret de către salariaţi, în funcţie de caracteristicile plăţii drepturilor salariale anterioare anului 1990, realizarea planului, „indicator” în funcţie de care se realiza, în concret, forma de salarizare „în acord”. Din cauza salarizării „în acord”, de foarte multe ori, salariul tarifar de încadrare, menţionat în carnetele de muncă, nu reprezenta venitul încasat, în realitate, de către salariatul care,

În funcţie de indicatorul mai sus amintit, putea primi un venit (calculat în acord global] mai mic sau mai mare decât cel înscris în carnetul de muncă, în ipoteza sesizată de către Curtea de Apel Galaţi, dacă se dă prevalenţă principiului contributivităţii, context în care salariile înscrise în carnetul de muncă, din motivele mai sus arătate, nu respectau, de cele mai multe ori, valoarea veniturilor primite, în chip real, de către salariaţii plătiţi în acord, ar rezulta că ar fi posibile două soluţii principiale: fie dispunerea valorificării veniturilor atestate prin adeverinţe, indiferent de menţiunile referitoare la salariul tarifar din carnetul de muncă, inclusiv în situaţia în care aceste venituri sunt mai mici decât cele valorificate şi menţionate în carnetul de muncă, pentru că, dacă se manifestă consecvenţă în aplicarea principiului contributivităţii (jurisprudenţă constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin soluţionarea unor recursuri în interesul legii anterioare în materia asigurărilor sociale, chiar dacă acestea interpretează dispoziţii ale Legii nr. 19/2000, abrogată prin Legea nr. 263/2010, este de subliniat că principiul contributivităţii se regăseşte, identic ca formulare, şi în Legea nr. 263/2010, dar şi în Legea nr. 19/2000), se impune valorificarea veniturilor reale, inclusiv a celor mai mici; fie instanţa respinge, sub acest aspect, acţiunea ca lipsită de interes (cu condiţia de a arăta, în concret, care sunt acele venituri „mai mici” decât cele înscrise în carnetul de muncă), context în care rămâne să se aprecieze dacă posibila soluţionare a unei acţiuni, fără a se antama fondul pretenţiei formulate (modificarea cuantumului pensiei ca efect al valorificării veniturilor dintr-o adeverinţă), reprezintă o veritabilă problemă de drept de care s㠄depindă soluţionarea pe fond” a cauzelor având ca obiect fie cererile de recalculare a unor pensii deja aflate în plată, fie contestaţii împotriva unor decizii de stabilire a pensiei faţă de care se exprimă nemulţumirea legată de cuantumul pensiei rezultat din calcule. Lipsa de interes în formularea cererii de chemare în judecată - dacă este vorba despre valorificarea unor venituri „mai mici” decât valoarea salariului tarifar de încadrare menţionat în carnetele de muncă - derivă din faptul că, dacă astfel de adeverinţe ar fi valorificate, rezultatul previzibil ar consta în calcularea unei pensii în cuantum evident mai mic decât cel aflat deja în plată. De asemenea, noţiunea de „venituri” (ce înglobează veniturile obţinute în acord, dar şi contravaloarea tuturor sporurilor şi primelor, adaosurilor, precum şi a altor sume plătite de angajator salariaţilor) nu se confundă cu noţiunea de „salariu tarifar de încadrare”.

33. Curtea de Apel Cluj a comunicat că nu a identificat dosare soluţionate în cadrul cărora să fie invocate sau analizate problemele de drept ce fac obiectul sesizării Opinia judecătorilor Tribunalului Cluj este că instanţa nu poate dispune valorificarea veniturilor realizate de salariat în perioada anterioară anului 2001, în cazul în care acestea sunt mai mici decât salariile înscrise în carnetul de muncă, avute în vedere anterior la Stabilirea pensiei, deoarece s-ar ajunge la situaţia diminuării drepturilor de pensie în cadrul contestaţiei formulate de pensionar. De asemenea s-a susţinut că nu se poate realiza o combinare a art. 165 din Legea nr. 263/2010 cu principiul contributivităţii, astfel încât instanţa va trebui să analizeze situaţia tuturor veniturilor realizate pentru care rezultă că au fost plătite contribuţii de asigurări sociale, urmând a dispune valorificarea acestora doar în situaţia în care s-ar ajunge la o pensie mai mare decât cea rezultată din decizia de pensie contestată.

34. Curtea de Apel Constanţa a comunicat că nu s-au identificat hotărâri judecătoreşti în materia ce face obiectul sesizării. Secţia I civilă a Curţii a comunicat un număr de 5 decizii definitive, prin care s-a reţinut necesitatea valorificării în calculul pensiei a tuturor veniturilor asiguratului pentru care s-a achitat contribuţia de asigurări sociale, conform principiului contributivităţii.

35. Curtea de Apel Craiova a comunicat următoarele: opinia judecătorilor Secţiei I civile a Curţii este în sensul că, raportat la principiul contributivităţii, se iau în calcul veniturile salariatului înscrise în carnetul de muncă. În cadrul Tribunalului Dolj s-a conturat orientarea, în sensul că sumele care au constituit baza de calcul al contribuţiei de asigurări sociale trebuie luată în considerare la stabilirea drepturilor de pensie, întrucât neluarea în considerare a acestora echivalează cu o încălcare a principiului contributivităţii, raţionament juridic cuprins şi în deciziile nr. 5/2010, nr. 19/2011 şi nr. 19/2012; au fost ataşate patru hotărâri judecătoreşti, definitive, considerate relevante.

36. Curtea de Apel Iaşi a comunicat că pe rolul său au fost înregistrate cauze ce au avut ca obiect valorificarea veniturilor obţinute în regim de acord global, soluţiile adoptate fiind de respingere, cu motivarea aplicării dispoziţiilor Legii nr. 263/2010. S-a susţinut astfel că principiul contributivităţii nu poate fi aplicat în abstract, ci în limitele legii şi ale dovezilor din care trebuie să rezulte îndeplinirea condiţiilor legii. Voinţa legiuitorului a fost ca elementul de bază pentru calculul punctajului anual, în vederea stabilirii pensiilor, să fie salariul înregistrat în carnetul de muncă, şi nu venitul efectiv realizat, tocmai pentru că, în multe situaţii, venitul realizat era mai mic decât salariul tarifar notat în carnetul de muncă.

37. Curtea de Apel Oradea a comunicat că nu a identificat hotărâri judecătoreşti cu privire la problema de drept în discuţie. Punctul de vedere al judecătorilor Secţiei I civile a Tribunalului Bihor este că trebuie să se dea eficienţă principiului contributivităţii, respectiv luarea în considerare a sumelor care au constituit baza de calcul al contribuţiei de asigurări sociale, şi nu a unor înscrieri inexacte din carnetul de muncă.

38. Curtea de Apel Piteşti a comunicat că practica judiciară în aceasta materie la nivelul instanţelor din circumscripţia sa a fost în sensul că o cerere de luare în calcul a veniturilor indicate în adeverinţa eliberată de angajator, pentru perioadele anterioare datei de 1.04.2001, pentru care acestea sunt mai mari decât salariile înscrise În carnetul de muncă, este inadmisibilă, întrucât contravine principiului contributivităţii.

39. Curtea de Apel Ploieşti a comunicat că opinia judecătorilor instanţelor din raza sa de competenţă este în sensul că, în situaţia în care veniturile realizate de salariat în perioada anterioară anului 2001 sunt mai mici decât salariile înscrise în carnetul de muncă, ar trebui luate în considerare veniturile efectiv realizate.

40. Celelalte curţi de apel au comunicat că nu au identificat hotărâri judecătoreşti în care să se regăsească problema de drept pusă în discuţie.

41. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii În problema de drept ce formează obiectul sesizării.

VII. Jurisprudenţă Curţii Constituţionale

42. Instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat în repetate rânduri asupra constituţionalităţii dispoziţiilor legale supuse interpretării, identice în Legea nr. 263/2010, cât şi în reglementarea anterioară - Legea nr. 19/2000.

43. Astfel, răspunzând criticii potrivit căreia textul de lege este neconstituţional, deoarece limitează veniturile ce se au în vedere la stabilirea punctajului de pensie, Curtea a reţinut 3 c㠄art. 164 alin. (3) din Legea nr. 19/2000 prevede luarea în calcul la determinarea punctajelor anuale, pe lângă salariu, şi a sporurilor cu caracter permanent, (...), aşa cum acestea sunt înregistrate în carnetul de muncă sau sunt dovedite cu adeverinţe eliberate de unităţi. Numai pentru cazurile în care nu se poate face această dovadă, stabileşte procentele, diferenţiate pe perioade şi în raport cu vechimea în muncă, la care se calculează valoarea sporului de vechime.”

 

3 Decizia Curţii Constituţionale nr. 43 din 11 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 5 februarie 2007; Decizia Curţii Constituţionale nr. 336 din 10 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 439 din 23 iunie 2011.

 

44. Totodată, faţă de susţinerea că dispoziţia criticată este discriminatorie, întrucât pentru stagiile efectuate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000 nu pot fi utilizate la calculul punctajelor acele venituri care nu au caracter permanent, deşi asiguraţii au contribuit în acelaşi mod, indiferent de perioada în care au realizat aceste stagii, instanţa de contencios constituţional a reţinut 4 că legiuitorul are competenţa exclusivă şi opţiunea liberă pentru stabilirea veniturilor în raport cu care se datorează contribuţia la fondul asigurărilor sociale şi în raport cu care se calculează cuantumul pensiilor şi al altor ajutoare sociale.

45. De asemenea a reţinut 5 că inegalităţile pretinse de autorul excepţiei de neconstituţionalitate, constând în excluderea de la veniturile ce sunt luate în calcul la determinarea punctajelor anuale în vederea stabilirii drepturilor de pensie a veniturilor obţinute în forma de retribuire în acord global, provin din prevederile menţiunii din anexa nr. 15 la Normele de aplicare a Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, ce nu pot forma obiect al excepţiei de neconstituţionalitate şi că, oricum, acestea constituie aspecte care ţin de interpretarea şi aplicarea legii, ce intră în competenţa de soluţionare a instanţelor judecătoreşti.

46. Totodată, trebuie subliniat şi că instanţa de contencios constituţional 6, cu referire la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005) 7, a statuat că aplicabilitatea la cazul concret a acestor prevederi legale se stabileşte de instanţă, în funcţie de includerea sau nu a acestor venituri în baza de calcul al contribuţiilor de asigurări sociale, respectiv problema dacă aceste venituri au făcut sau nu parte din baza de calcul al pensiilor şi dacă s-au încasat sau nu contribuţii de asigurări sociale de stat pentru veniturile excluse de la punctajul anual constituie probleme de fapt şi de aplicare a legii a căror soluţionare intră în competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti.

 

4 Decizia Curţii Constituţionale nr. 356 din 23 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.015 din 3 noiembrie 2004; Decizia Curţii Constituţionale nr. 409 din 3 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 498 din 19 iulie 2012.

5 Decizia Curţii Constituţionale nr. 466 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 12 noiembrie 2014; Decizia Curţii Constituţionale nr. 752 din 5 noiembrie 2015, publicată 1h Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 82 din 4 februarie 2016.

6 Decizia Curţii Constituţionale nr. 736 din 24 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 4 din 4 ianuarie 2007.

7 Abrogată de Legea nr. 263/2010.

 

VIII. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia drepturilor de asigurări sociale a statuat următoarele:

47. În data de 13 decembrie 2016, Marea Cameră a Curţii Europene a Drepturilor Omului a pronunţat hotărârea în Cauza Béláné Nagy c. Ungariei 8, dispoziţiile de principiu fiind următoarele: decizia de a adopta legi privind beneficiile de asigurări sociale implică consideraţii de natură economică şi socială. Curtea consideră normal ca marja de apreciere de care dispune legiuitorul în implementarea politicilor sociale şi economice să fie una mare şi va respecta decizia acestuia cu privire la ceea ce constituie interes public, cu excepţia cazului în care aceasta este în mod evident lipsită de o bază rezonabilă (paragraful 113); art. 1 din Primul Protocol adiţional impune ca orice ingerinţă să fie în mod rezonabil proporţională cu scopul urmărit; în acest sens, justul echilibru nu va fi realizat dacă persoana vizată suportă o sarcină individuală excesivă; analizând dacă ingerinţa a impus o sarcină individuală excesivă, Curtea va avea în vedere contextul particular în care s-a ivit problema, respectiv acela al unui sistem de asigurări sociale. Aceste sisteme sunt o expresie a solidarităţii sociale faţă de membrii săi vulnerabili (paragrafele 114-116); în mai multe cazuri, Curtea s-a străduit să stabilească toate elementele relevante în contextul specific; procedând în acest mod, Curtea a atribuit relevanţă unor factori precum natura discriminatorie a pierderii dreptului, absenţa unor măsuri tranzitorii sau condiţiile arbitrare; Curtea reţine că ingerinţa a fost prevăzută de lege, constând tocmai în introducerea unei noi legislaţii începând cu anul 2012 şi a urmărit un scop legitim, respectiv interesul comun de protecţie a resurselor publice prin mijloace de raţionalizare a sistemului de beneficii de asigurări sociale (paragrafele 120-121); în lumina acestor considerente, Curtea este de părere că măsurile adoptate, deşi urmăreau să protejeze resursele publice prin înlăturarea deficienţelor şi raţionalizarea sistemului de beneficii pentru invaliditate, s-au transpus în norme legale care, în circumstanţele cauzei, nu au asigurat un echilibru corect între interesele implicate.

 

8 JurisClasor CEDO - Ianuarie 2017, Autor drd. Răzvan Anghel, Categorie: Hotărâri relevante.

 

48. Opiniile doctrinare au relevat, cu referire punctuală la această decizie, următoarele idei de bază ce se impun a fi reţinute: instanţa de contencios european nu neagă, prin această hotărâre, jurisprudenţa sa anterioară referitoare la posibilitatea statelor de a modifica condiţiile de acordare a pensiilor de invaliditate şi lipsirea de aceste drepturi a beneficiarilor care nu mai îndeplinesc condiţiile de acordare prescrise de noua lege; în această cauză, Marea Cameră a transferat analiza, în realitate, în zona principiului contributivităţii, reţinând ca argument important că reclamanta contribuise mai mult de 23 de ani la sistemul de asigurări sociale, contribuţia sa fiind lipsită de efecte prin noua legislaţie şi, în plus, contribuise o perioadă relevantă semnificativă şi potrivit noii legi, care nu a fost avută în vedere în mod proporţional; totodată, fără a nega posibilitatea statului de a modifica condiţiile de acordare a pensiilor de invaliditate şi posibilitatea de a lipsi pe reclamantă de acest drept, Curtea şi-a concentrat atenţia asupra analizei proporţionalităţii măsurii cu scopul urmărit şi asupra sarcinii excesive suportate de reclamantă, fiind relevantă lipsirea totală de venituri a reclamantei, dificultatea de a ocupa un loc de muncă şi existenţa unei reduceri a capacităţii de muncă; această hotărâre poate fi înţeleasă ca marcând o tendinţă a Curţii de a creşte gradul de protecţie al acestor drepturi de asigurări sociale, în contrapondere cu jurisprudenţa sa anterioară care lăsa statelor membre o mare marjă de apreciere în acest domeniu, mai ales în contextul crizei economice mondiale; este posibil ca această nouă orientare jurisprudenţială să fie rezultatul constatării faptului că, totuşi, măsurile adoptate de state în perioada de criză economică, acceptate de Curte ca intrând în marja de apreciere a acestora, au condus la situaţii foarte dificile pentru unii asiguraţi, care au fost lipsiţi intempestiv de singurul venit în condiţiile în care făceau parte dintr-o categorie vulnerabilă şi, din cauza vârstei şi stării de sănătate, nu puteau obţine un alt venit, fiind necesar să se identifice o soluţie şi în cazul lor. De altfel, poate că pentru aceste situaţii particulare, testul de proporţionalitate al măsurilor adoptate, în raport cu scopul urmărit, este cel mai potrivit instrument de analiză; aşadar, Curtea, prin Marea Cameră, nu neagă dreptul statelor de a modifica condiţiile de acordare a pensiei de invaliditate, din motive de interes public, acestea putând, în funcţie de condiţiile socio-economice, să stabilească în ce condiţii şi căror persoane le poate acorda un astfel de beneficiu; astfel de măsuri trebuie să fie însoţite de măsuri tranzitorii şi de măsuri de protecţie socială corespunzătoare situaţiei concrete a fiecărui asigurat, astfel încât acesta să nu poată fi pus, în fapt şi în mod obiectiv, în situaţia de a nu avea mijloace de subzistenţă; pe de altă parte, deşi condiţiile privind starea de sănătate se pot modifica fără a ridica probleme deosebite, alte condiţii, precum cele privind un stagiu minim de cotizare, ar trebui stabilite în aşa fel încât să poată fi îndeplinite şi să nu pună asiguratul în situaţia de fapt de a nu putea îndeplini aceste condiţii niciodată, mai ales dacă ele se verifică retroactiv. Atunci când aceste limite nu sunt avute în vedere, testul de proporţionalitate efectuat de Curte pentru a verifica existenţa justului echilibru între măsurile luate şi scopul urmărit poate avea rezultate diferite de la caz la caz, care nu sunt în mod necesar previzibile; Curtea atribuie o mare importanţă recunoaşterii unor drepturi de asigurări sociale proporţional cu contribuţia realizată.

49. În egală măsură trebuie consemnată şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului existentă înainte de pronunţarea acestei decizii, astfel: Curtea 9 aminteşte că dacă articolul 1 din Protocolul nr. 1 garantează plata prestaţiilor sociale pentru persoanele care au plătit contribuţii la un fond de asigurare, acesta nu poate fi interpretat ca acordând dreptul la o pensie de o valoare determinată; de asemenea, Curtea aminteşte că statele părţi la Convenţie beneficiază de o marjă de apreciere destul de amplă atunci când vine vorba de reglementarea politicii lor sociale; Curtea consideră că statul este cel care este în măsură să stabilească ce beneficii trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat; statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare. Totuşi, atunci când o dispoziţie legală este în vigoare şi prevede plata anumitor beneficii, iar condiţiile stipulate sunt respectate, autorităţile nu pot refuza în mod deliberat plata acestora atât timp cât dispoziţiile legale rămân în vigoare.

50. Curtea 10 a statuat totodată că, în conformitate cu jurisprudenţa organelor convenţiei, plata cotizaţiei la fond poate da naştere, în anumite situaţii, unui drept patrimonial care poate fi afectat de modul în care se distribuie fondurile. 11

51. În plus, drepturile care decurg din plata cotizaţiilor către regimuri de securitate socială constituie un drept patrimonial în sensul ari 1 din Protocolul nr. 1 12.

 

9 Cauza Kechko împotriva Ucrainei (Cererea nr. 63.134/00), 8 noiembrie 2005, definitivă.

10 Cauza Kjartan Ásmundsson împotriva Islandei (Cererea nr. 60.669/00), 12 octombrie 2004.

11 Bellet, Huertas şi Vialatte împotriva Franţei (decizie), nr. 40.832/98,40.833/98 şi 40.906/98,27 aprilie 1999, şi Skorkiewicz împotriva Poloniei (decizie), nr. 39.860/98,1 iunie 1999.

12 Gaygusuz împotriva Austriei, hotărârea din 16 septembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV, p. 1.142, pct. 39-41.

 

52. Cu toate acestea, chiar considerând că art. 1 din Protocolul nr. 1 ar garanta indemnizaţii persoanelor care au cotizat la un regim de securitate socială, acesta nu ar putea fi interpretat ca dându-le acestor persoane dreptul la o pensie care să se ridice la o anumită valoare13. Pentru a evalua situaţia în privinţa acestei dispoziţii este important să se pună întrebarea dacă dreptul reclamantului de a obţine beneficii de la sistemul de securitate socială în cauză a fost încălcat de aşa manieră încât să aducă atingere esenţei dreptului său la pensie 14.

 

13 Müller împotriva Austriei, nr. 5.849/72, raportul Comisiei din 1 octombrie 1975, Decizii şi rapoarte 3, p. 25, şi decizia Skorkiewicz, citată anterior.

14 Domalewski împotriva Poloniei (decembrie), nr. 34.610/97, CEDO 1999-V.

 

IX. Raportul asupra chestiunii de drept

53. Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate referitoare la ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, cu caracter de noutate şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat.

X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

54. Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

55. Potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”.

56. Legiuitorul a instituit astfel o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii ce se impun a fi întrunite în mod cumulativ: 1. existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; 2. cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; 3. cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; 4. ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; 5. chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

57. Verificând admisibilitatea sesizării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată îndeplinirea numai în parte a condiţiilor prevăzute de lege pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, astfel: litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, curtea de apel învestită cu judecarea apelului urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă, iar cauza ce face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al curţii de apel învestit să o soluţioneze.

58. Celelalte două condiţii - ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare - nu sunt îndeplinite,

59. Nu este îndeplinită condiţia existenţei unei chestiuni de drept reale, de care să depindă soluţionarea pe fond a cauzei.

60. Procedura sesizării instanţei supreme cu pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are o natură juridică sui generis, care se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul procesului al cărui obiect îl constituie chestiunea de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei 15.

 

15 Decizia nr. 8 din 20 februarie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 202 din 23 martie 2017.

 

61. Pe calea mecanismului hotărârii prealabile se realizează o interpretare de principiu a unei norme de drept într-un context factual şi juridic ce se impune a fi evocat cu fidelitate de titularul sesizării, pentru a exclude orice situaţie care ar putea să însemne: interpretarea dată situaţiilor ipotetice, pur teoretice, rezolvarea problemelor particulare ivite în legătură cu soluţionarea pe fond a cauzei, inclusiv apărări care s-au invocat în litigiul principal etc.

62. Noţiunea de „soluţionare pe fond a cauzei” trebuie înţeleasă în sensul dat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în jurisprudenţa sa - s-a statuat astfel că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât şi una de drept procedural dacă prin consecinţele pe care le produc, interpretarea şi aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluţionarea pe fond a cauzei, rezolvarea raportului de drept dedus judecăţii 16. De asemenea, „chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită trebuie să fie specifică, urmărind interpretarea punctuală a unui text legal, fără a-i epuiza înţelesurile sau aplicaţiile; întrebarea instanţei trebuie să fie, deci, una calificată, iar nu generică şi pur ipotetică”17.

 

16 Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014; Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată lin Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015 etc.

17 Decizia nr. 20 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2015.

 

63. Analiza îndeplinirii condiţiei de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei pendinte presupune a stabili dacă dispoziţiile legale care fac obiectul sesizării au legătură cu cauza şi sunt determinante în soluţionarea acesteia.

64. În cazul analizat, titularul sesizării solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea şi aplicarea ari. 165 din Legea nr. 263/2010, raportat la principiul contributivităţii, reţinut în considerentele deciziilor nr. 5/2010, nr. 19/2011 şi nr. 19/2012, în situaţia în care veniturile realizate de salariat în perioada anterioară anului 2001 sunt mai mici decât salariile înscrise în carnetul de muncă.

65. Din cuprinsul încheierii de sesizare a Curţii de Apel Galaţi - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale rezultă că, prin contestaţia dedusă judecăţii, s-a solicitat să se dispună anularea deciziei de pensie, respectiv obligarea intimatei la recalcularea drepturilor de pensie, ţinând seama de veniturile realizate conform adeverinţelor depuse la dosar (care atestă retribuţia tarifară pentru timpul efectiv lucrat în regim normat de lucru, pentru care s-a plătit contribuţia de asigurări sociale) şi care erau mai mari decât salariile de încadrare, deja valorificate la determinarea drepturilor de pensie ale reclamantului.

66. În apel, intimata a criticat hotărârea primei instanţe, în raport cu dispoziţiile art. 165 din Legea nr. 263/2010, susţinând, în esenţă, că nu există temei legal pentru valorificarea la determinarea punctajului mediu anual a retribuţiei tarifare pentru timpul lucrat în regim normat de lucru, ca această retribuţie nu poate fi calificată drept formă de retribuire în acord şi că, în mod eronat, instanţa de fond a reţinut ca veniturile primite sub formă de acord global au intrat în baza de calcul al contribuţiei de asigurări sociale,

67. Prin urmare, titularul sesizării a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prealabilă cu privire la o chestiune de drept care, din perspectiva elementelor definitorii redate de chiar actul de sesizare - pretenţia concretă a contestatorului (recalcularea pensiei în raport cu veniturile mai mari dovedite în cauză), temeiul juridic al acţiunii, criticile formulate în cuprinsul contestaţiei, respectiv apelul subsecvent -, intră în categoria celor generice, pur teoretice, fără nicio legătură cu circumstanţele cauzei pendinte.

68. Pentru a evalua dacă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este aptă să asigure îndeplinirea funcţiei pentru care a fost concepută, aceea de a pronunţa o decizie interpretativă de principiu în scopul de a preîntâmpina apariţia unei practici neunitare la nivel naţional, s-a impus o astfel de evaluare (verificarea circumstanţelor care generează sesizarea, cu relevanţă aşa cum am văzut asupra îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate ce ar putea declanşa mecanismul de interpretare).

69. Nici condiţia noutăţii chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită nu este îndeplinită.

70. S-a statuat 18 deja că cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, cărora instanţele nu le-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate.

 

18 Deciziile Înaltei Curţi da Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; nr. 3 şi nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015; nr. 19 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 19 octombrie 2015 etc.

 

71. Titularul sesizării solicită interpretarea dispoziţiilor art. 165 alin. (1)-(3) din Legea nr. 263/2010, pe care le apreciază ca fiind noi, dispoziţii care au succedat dispoziţiilor art. 164 alin. (1)-(3) din Legea nr. 19/2000, cu particularitatea raportării lor la principiul contributivităţii (reţinut în considerentele deciziilor nr. 5/2010, nr. 19/2011 şi nr. 19/2012) şi la o anumită situaţie de fapt, pe care a apreciat-o ca fiind specifică speţei cu a cărei soluţionare este învestit.

72. Din analiza comparativă a reglementărilor amintite se poate lesne observa că între acestea există o asemănare perfectă de conţinut, dispoziţiile legale supuse interpretării reprezentând o simplă reluare a unor texte legale anterioare, împrejurarea că aceleaşi dispoziţii legale sunt cuprinse într-o altă reglementare nu le conferă caracter de noutate.

73. Invocarea unor reglementări succesive similare şi, corelativ, referirea explicită a titularului sesizării la existenţa deciziilor nr. 5/2010, nr. 19/2011 şi nr. 19/2012, care au clarificat chestiuni de drept punctuale, în temeiul unor considerente juridice pertinente, conduc la concluzia unei învestiri nejustificate, având în vedere, pe de o parte, că problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări a mai fost analizată de instanţa supremă, în interpretarea unui act normativ mai vechi, dar care cuprindea o reglementare similară, iar în cauză nu se poate reţine caracterul real al elementului de circumstanţiere evidenţiat de titularul sesizării (veniturile reclamate fiind, în mod evident, mai mari şi nicidecum mai mici decât salariile de încadrare deja valorificate la determinarea drepturilor de pensie ale reclamantului); pe de altă parte, presupusa chestiune de drept trebuia să decurgă din interpretarea unei dispoziţii legale, iar nu din aplicarea acesteia în condiţiile particulare ale speţei, operaţiune ce rămâne în atribuţiile instanţei învestite cu soluţionarea cauzei 19; titularul nu a argumentat care ar fi premisele reale care ar legitima necesitatea unei noi/alte rezolvări de principiu a aceloraşi probleme ori de ce se justifică un reviriment al modului în care aceeaşi instanţă a interpretat aceleaşi dispoziţii legale.

 

19 Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru delegarea unor chestiuni de drept nr. 46 din 19 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 19.09.2017.

 

74. Se impune, aşadar, concluzia că problema de drept generată de aplicarea dispoziţiilor legale invocate în sesizare nu este recentă, existând trei decizii ale instanţei supreme, pronunţate în cadrul mecanismului recursului în interesul legii, menţionate chiar de către instanţa de trimitere, decizii prii care mai multe chestiuni de drept punctuale (ce se regăsesc, în esenţă, printre criticile formulate în apel) au fost dezlegate în interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii legale anterioare, CU conţinut similar - deciziile nr. 5 din 20 septembrie 2010, nr. 19 din 17 octombrie 2011 şi nr. 19 din 10 decembrie 2012, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

75. În esenţă, considerentele care au condus spre o astfel de interpretare au fost următoarele:

76. S-a statuat că, potrivit principiului contributivităţii, stabilit prin art. 2 lit. e) din Legea nr. 19/2000, fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se în temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite 20.

77. Tot astfel, s-a reţinut că 21 acest principiu era prevăzut, chiar dacă nu era menţionat în mod expres, şi în legea anterioară, respectiv Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială, cu modificările ulterioare 22 (Legea nr. 3/1977), stipulându-se că dreptul la pensie era recunoscut tuturor cetăţenilor care au desfăşurat o activitate permanentă pe baza unui contract de muncă pentru care angajatorii au plătit contribuţia pentru asigurări sociale prevăzută de lege.

 

20 Decizia nr. 5/2010.

21 Decizia nr. 19/2011.

22 Abrogată de Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi sociale, cu modificările şi completările ulterioare.

 

78. Apariţia Legii nr. 19/2000 a dus la crearea unui sistem de asigurări sociale de tip nou, construit în jurul unui principiu fundamental, şi anume că orice element salarial efectiv încasat pe parcursul întregului stagiu de cotizare, pentru care salariatul şi/sau angajatorul (în funcţie de reglementarea în vigoare) au/a achitat statului contribuţii de asigurări sociale, trebuie să se reflecte în cuantumul pensiei.

79. În acest sens, pentru înlăturarea inechităţilor dintre Legea nr. 19/2000 şi Legea nr. 3/1977, în cursul anului 2005 a apărut Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, iar dispoziţiile art. 1 şi ârt. 2 alin. (î) din acest act normativ stipulează că se recalculează toate pensiile din sistemul public provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, stabilite în baza legislaţiei în vigoare anterior datei de 1 aprilie 2001, recalculare ce se face cu respectarea prevederilor Legii nr. 19/2000.

80. Astfel, în condiţiile în care se constată de către instanţele învestite cu cereri de recalculare a pensiilor că pentru sumele salariale reprezentând venituri suplimentare pentru munca în acord angajatorul a plătit contribuţia de asigurări sociale la sistemul public de pensii, că aceste drepturi salariale suplimentare au fost incluse în salariul de bază brut, că bugetul asigurărilor sociale a fost alimentat cu contribuţia de asigurări sociale plătită de către angajator, aferentă veniturilor salariale suplimentare obţinute de către salariaţi, este firesc ca o parte din această contribuţie să revină foştilor salariaţi, în prezent pensionaţi şi să fie avută în vedere la recalcularea drepturilor de pensie.

81. Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în procedura recursului în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe, conform art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, respectiv art. 330 alin. 4 din Codul de procedură civilă de la 1865.

82. Ca atare, raţiunile care au stat la baza interpretării dispoziţiilor art. 164 alin. (1)-(3) din Legea nr. 19/2000, prin deciziile instanţei supreme evocate chiar de instanţa de trimitere, se transpun egal în interpretarea dispoziţiilor art. 165 alin. (1)-(3) din Legea nr. 263/2010, care fac obiectul prezentei sesizări.

83. De altfel, instanţa supremă a statuat 23, într-un context similar, că problema de drept care face obiectul sesizării nu are caracter de noutate, atât timp cât printr-o decizie pronunţată în aceeaşi procedură a hotărârii prealabile a fost explicat sensul interpretării unei dispoziţii legale anterioare, ale cărei principii transcend intrării în vigoare a actelor normative a căror interpretare s-a solicitat prin sesizare.

 

23 Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 11 din 20 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 24 martie 2017.

 

84. În acelaşi timp, faţă de deciziile instanţei supreme anterior evocate, obligatorii erga omnes, se constată că nu este îndeplinită nici condiţia de admisibilitate care impune ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu li statuat asupra chestiunii de drept sesizate.

85. În ce priveşte obligaţia judecătorilor de a se conforma jurisprudenţei Secţiilor Unite ale instanţei supreme, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că reunirea Secţiilor Unite ale unei jurisdicţii are drept scop să confere autoritate deosebită celor mai importante decizii de principiu pe care această jurisdicţie este chemată să le pronunţe; această autoritate particulară - fiind vorba de o curte supremă - se impune atât secţiilor acestei jurisdicţii, cât şi jurisdicţiilor inferioare, fără a se aduce atingere dreptului şi sarcinii lor de a examina, în totală independenţă, cazurile concrete care le sunt supuse judecăţii24.

 

24 Cauza Moşteanu contra României, Hotărârea din 22 noiembrie 2002.

 

86. Relevante sunt, de asemenea, jurisprudenţa şi opiniile exprimate de curţile de apel din ţară. S-a susţinut că o astfel de chestiune de drept nu ar putea fi identificată, întrucât s-ar pune cu elocvenţă problema înrăutăţirii situaţiei contestatorului în cadrul propriei acţiuni (s-ar ajunge la situaţia diminuării drepturilor de pensie în cadrul contestaţiei formulate de pensionar); una dintre opiniile exprimate este în sensul că nu se poate realiza o combinare a art. 165 din Legea nr. 263/2010 cu principiul contributivităţii, astfel încât instanţa va trebui să analizeze situaţia tuturor veniturilor realizate pentru care rezultă că au fost plătite contribuţii de asigurări sociale, urmând a dispune valorificarea acestora doar în situaţia în care s-ar ajunge la o pensie mai mare decât cea rezultată din decizia de pensie contestată.

87. Pe de altă parte, practica judiciară şi punctele de vedere ale instanţelor din ţară sunt unitare, fiind pronunţate în această materie, încă din anii 2010-2012, hotărâri judecătoreşti definitive care au adoptat, unanim, acelaşi gen de soluţie; s-a opinat că dispoziţiile art. 165 din Legea nr. 263/2010 nu comportă probleme deosebite de interpretare, în condiţiile existenţei deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, anterior menţionate; s-a apreciat şi că trebuie să se manifeste consecvenţă în aplicarea principiului contributivităţii, întrucât acest principiu se regăseşte, identic ca formulare, şi în Legea nr. 263/2010, dar şi în Legea nr. 19/2000; una din opiniile exprimate este în sensul că principiul contributivităţii nu poate fi aplicat în abstract, ci în limitele legii şi ale dovezilor din care trebuie să rezulte îndeplinirea condiţiilor legii.

88. În plus, instanţele de judecată, indiferent de nivelul şi competenţa lor, nu pot ignora jurisprudenţa instanţei de contencios european, conform căreia drepturile de asigurări sociale cuvenite în baza contribuţiilor de asigurări sociale plătite constituie un bun patrimonial în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale25. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că drepturile de asigurări sociale sunt legate de plata contribuţiilor de asigurări sociale specifice.26

 

25 Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 7 februarie 2012, pronunţată în Cauza Ana Maria Frimu ş.a. împotriva României.

26 Hotărârea în Cauza Gaygusuz împotriva Austriei din 16 septembrie 1996.

 

89. Într-un astfel de context jurisprudenţial, instanţa supremă a statuat în mod consecvent că nu numai atributul de noutate, ci şi cel de dificultate se pierd pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, iar eventualele opinii jurisprudenţiale izolate sau pur subiective nu ar putea constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile 27.

 

27 Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014.

 

90. Pentru toate aceste considerente se poate concluziona că sesizarea Curţii de Apel Galaţi - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale supune interpretării o problemă de drept care nu este nouă, nu comportă o reală dificultate, câtă vreme nu a apărut în ordinea juridică niciun element nou care să reconfigureze efectele deciziilor anterior amintite.

91. Chiar dacă nu este prevăzută ca o condiţie de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, problema eficienţei sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie raportată la rezolvarea litigiului în care a intervenit reclamă ca identificarea chestiunii de drept de către titularul sesizării să vizeze o chestiune juridică reală, care ridică probleme de interpretare a unor dispoziţii legale imperfecte, lacunare ori contradictorii, ce necesită rezolvarea de principiu a chestiunii de drept în procedura hotărârii prealabile, şi nu realizarea unor operaţiuni de interpretare şi aplicare a unui text de lege în raport cu circumstanţele particulare ce caracterizează fiecare litigiu28.

 

28 Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 9 din 20 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României. Partea I, nr. 246 din 10 aprilie 2017, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 28 din 21 septembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 16 octombrie 2015.

 

92. În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că sesizarea de faţă nu este admisibilă, întrucât mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă poate fi uzitat doar ca urmare a întrunirii condiţiilor restrictive de admisibilitate evocate, rolul său unificator putând fi exercitat numai în privinţa chestiunilor de drept noi, care se impun cu pregnanţă a fi lămurite şi care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 857/113/2016, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la modul de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 165 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la principiul contributivităţii reţinut în considerentele Deciziei nr. 5 din 20 septembrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, şi ale deciziilor nr. 19 din 17 octombrie 2011 şi nr. 19 din 10 decembrie 2012, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în situaţia în care veniturile realizate de salariat în perioada anterioară anului 2001 sunt mai mici decât salariile înscrise în carnetul de muncă.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 noiembrie 2017.

 

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

GABRIELA ELENA BOGASIU

Magistrat-asistent,

Elena Adriana Stamatescu


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.