MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 116/2018

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 186 (XXX) - Nr. 116         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Marţi, 6 februarie 2018

 

SUMAR

 

ACTE ALE CAMEREI DEPUTAŢILOR

 

2. - Hotărâre privind modificarea anexei la Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 125/2016 pentru aprobarea componenţei nominale a comisiilor permanente ale Camerei Deputaţilor

 

3. - Hotărâre privind vacantarea unui loc de deputat

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 342 şi art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

28. - Ordin al directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară pentru modificarea Ordinului directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 1.249/2017 privind aprobarea începerii lucrărilor de înregistrare sistematică a imobilelor, pe sectoare cadastrale, în 34 de unităţi administrativ-teritoriale din judeţul Olt

 

1.241. - Ordin al ministrului finanţelor publice privind blocarea fondurilor şi resurselor economice, deţinute sau avute sub control de persoana desemnată Ammar Sharif, având calitatea de asociat şi administrator la Societatea Comercială PENDELUM - S R L.

 

1.242. - Ordin al ministrului finanţelor publice pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice privind execuţia bugetelor de venituri şi cheltuieli ale instituţiilor publice autonome, instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din venituri proprii şi activităţilor finanţate integral din venituri proprii, inclusiv a bugetelor creditelor interne, bugetelor creditelor externe, bugetelor fondurilor externe nerambursabile, bugetelor fondului de risc şi bugetelor privind activitatea de privatizare, gestionate de instituţiile publice, indiferent de modalitatea de organizare şi finanţare a acestora, aprobate prin Ordinul ministrului delegat pentru buget nr. 720/2014

 

3.062. - Ordin al ministrului educaţiei naţionale privind modificarea art. 13 din anexa la Ordinul ministrului educaţiei naţionale şi cercetării ştiinţifice nr. 6.102/2016 pentru aprobarea Metodologiei-cadru privind organizarea admiterii în ciclurile de studii universitare de licenţă, de maşter şi de doctorat

 

ACTE ALE AUTORITĂŢII DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ

 

1. - Regulament pentru modificarea şi completarea Regulamentului Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 8/2015 privind agenţii pentru servicii de investiţii financiare, agenţii delegaţi şi pentru modificarea şi completarea Regulamentului nr. 32/2006 privind serviciile de investiţii financiare, aprobat prin Ordinul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. 121/2006

 

ACTE ALE CAMEREI DEPUTAŢILOR

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

CAMERA DEPUTAŢILOR

 

HOTĂRÂRE

privind modificarea anexei la Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 125/2016 pentru aprobarea componenţei nominale a comisiilor permanente ale Camerei Deputaţilor

 

În temeiul prevederilor art. 41 alin. (4) şi art. 43 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8/1994, republicat, cu modificările şi completările ulterioare,

 

Camera Deputaţilor adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Anexa la Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 125/2016 pentru aprobarea componenţei nominale a comisiilor permanente ale Camerei Deputaţilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.045 din 23 decembrie 2016, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică după cum urmează:

- domnului deputat Boboc Valentin-Gabriel, aparţinând Grupului parlamentar al PSD, îi încetează calitatea de membru al Comisiei pentru transporturi şi infrastructură;

- domnul deputat Simonis Alfred-Robert, aparţinând Grupului parlamentar al PSD, trece de la Comisia de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională la Comisia pentru transporturi şi infrastructură, în calitate de membru;

- domnul deputat Bontea Vlad, aparţinând Grupului parlamentar al PSD, trece de la Comisia pentru industrii şi servicii la Comisia de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, în calitate de membru.

 

Această hotărâre a fost adoptată de Camera Deputaţilor în şedinţa din 6 februarie 2018, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR,

FLORIN IORDACHE

 

Bucureşti, 6 februarie 2018.

Nr. 2.

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

CAMERA DEPUTAŢILOR

 

HOTĂRÂRE

privind vacantarea unui loc de deputat

 

Având în vedere faptul că, în şedinţa plenului din data de 1 februarie 2018, Preşedintele Camerei Deputaţilor a luat act de încetarea mandatului de deputat al domnului Ioan Munteanu, deputat ales în Circumscripţia electorală nr. 29 Neamţ, ca urmare a demisiei începând cu data de 23 ianuarie 2018, data înscrisă în demisie,

în baza art. 70 alin. (2) din Constituţia României, republicată, art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi art. 235 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8/1994, republicat, cu modificările şi completările ulterioare,

în baza art. 7 alin. (3) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

 

Camera Deputaţilor adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Camera Deputaţilor declară vacant locul de deputat deţinut de domnul deputat Munteanu Ioan, deputat ales în Circumscripţia electorală nr. 29 Neamţ.

 

Această hotărâre a fost adoptată de către Camera Deputaţilor în şedinţa din 6 februarie 2018, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR,

FLORIN IORDACHE

 

Bucureşti, 6 februarie 2018.

Nr. 3.

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 802

din 5 decembrie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 342 şi art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 342 şi art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Maria Staicu Chiriac în Dosarul nr. 1.915/3/2017/a1 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.225D/2017.

2. La apelul nominal lipseşte autoarea excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate şi menţinerea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materie. În acest sens, invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 511 din 5 iulie 2016 şi nr. 528 din 11 iulie 2017.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 21 martie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.915/3/2017/a1, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 342 şi art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Maria Staicu Chiriac în faza procesuală de verificare a legalităţii sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală în Dosarul nr. 1.777/P/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti privind pe autoarea excepţiei, trimisă în judecată pentru săvârşirea a două infracţiuni de trafic de influenţă.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea susţine, în esenţă, că nelegalitatea administrării unor mijloace de probă nu se poate demonstra în procedura de cameră preliminară doar prin înscrisuri noi, în condiţiile în care probele nu pot avea o valoare dinainte stabilită, rolul judecătorului fiind acela ca, la sfârşitul cercetării judecătoreşti, să dea valoare şi să analizeze atât legalitatea, cât şi temeinicia acestora. Susţine, de asemenea, că nu este constituţional să se dea statut de probă legală unei probe ce ar putea fi constatată, în urma cercetării judecătoreşti, ca fiind obţinută nelegal, doar pentru că a fost depăşit momentul procedurii de cameră preliminară, procedură în care analiza legalităţii probelor nu se face în mod public, nemijlocit şi contradictoriu. Consideră că este constituţional doar textul de lege care ar permite analiza de către judecător, la sfârşitul cercetării judecătoreşti, a întregului material probator atât sub aspectul legalităţii, cât şi al temeiniciei.

6. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală reţine că sunt situaţii în care promisiunile şi îndemnurile folosite în scopul de a se obţine probe nu pot fi dovedite cu înscrisuri, ci doar prin audierea persoanei asupra căreia s-au folosit astfel de mijloace sau audierea unei alte persoane care a fost prezentă sau a luat cunoştinţă de o astfel de împrejurare. Or, prin limitarea prevăzută de art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară este pus în imposibilitatea de a stabili legalitatea probelor administrate în faza de urmărire penală, atunci când se invocă folosirea de către organele de urmărire penală de promisiuni sau îndemnuri în scopul de a obţine probe. Consideră că, din această perspectivă, se poate aprecia că se încalcă dreptul părţilor la un proces echitabil în componenta sa vizând egalitatea armelor. Pe de altă parte, reţine că scopul camerei preliminare este acela de înlăturare a duratei excesive a procedurilor în faza de judecată, fiind, în acelaşi timp, un remediu procesual menit să răspundă exigenţelor de legalitate, celeritate şi echitate a procesului penal. Or, prin administrarea, în procedura camerei preliminare, a probei cu martori - pe aspectul loialităţii administrării probelor în faza de urmărire penală, în condiţiile în care în faza judecăţii se administrează aceleaşi probe sub aspectul temeiniciei acuzaţiei - se poate ajunge la o prelungire a procesului penal şi, prin aceasta, la încălcarea dreptului părţilor la un proces echitabil în componenta sa vizând termenul rezonabil.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şt Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată. În acest sens invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 663 din 11 noiembrie 2014.

9. Avocatul Poporului precizează că a transmis punctul său de vedere, în sensul constituţionalităţii textelor de lege criticate, în dosarele Curţii Constituţionale nr. 374D/2014, nr. 291D/2015, şi nr. 1.166D/2015, fiind reţinut în deciziile Curţii Constituţionale nr. 663 din 11 noiembrie 2014, nr. 472 din 16 iunie 2015 şi nr. 35 din 9 februarie 2016.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale

criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 342 şi art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, acestea din urmă astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 29 aprilie 2016, având următorul conţinut:

- Art. 342 din Codul de procedură penală: „Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală “:

- Art. 345 alin, (1) din Codul de procedură penală: „La termenul stabilit conform art. 344 alin. (4), judecătorul de cameră preliminară soluţionează cererile şi excepţiile formulate ori excepţiile ridicate din oficiu, în camera de consiliu, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate, ascultând concluziile părţilor şi ale persoanei vătămate, dacă sunt prezente, precum şi ale procurorului.”

13. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor procesual penale criticate, autoarea excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin, (5) potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie în România şi art. 21 alin. (3) referitor la dreptul părţilor la un proces echitabil. Totodată, invocă dispoziţiile art. 11 şi art. 20 din Constituţie raportat la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine Că, referitor la normele procesual penale cuprinse în titlul II - „Camera preliminară” al Părţii speciale din Codul de procedură penală, în mod particular cu privire la dispoziţiile art. 342 şi art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară modificării acestora din urmă prin Legea nr. 75/2016, s-a pronunţat, statuând că obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Prin urmare, acesta se circumscrie unor aspecte referitoare la competenţă şi la legalitatea fie a sesizării, fie a administrării probelor care fundamentează acuzaţia în materie penală.

15. Curtea a reţinut, totodată, cu privire la legalitatea probaţiunii, că, în camera preliminară, pot fi supuse controlului judecătorului aspectele referitoare la nulitatea absolută sau relativă ori la excluderea unor probe, care, potrivit art. 102 din Codul de procedură penală, vizează numai probele nelegale, probele obţinute prin tortură şi cele derivate din acestea. Aşa fiind, judecătorul de cameră preliminară nu se poate pronunţa asupra aspectelor legate de temeinicia acuzaţiei, acesta fiind atributul exclusiv al instanţei competente să judece fondul cauzei. Nu în ultimul rând, Curtea a constatat că obiectivul acestei proceduri este de a stabili dacă urmărirea penală şi rechizitoriul sunt apte să declanşeze faza de judecată ori trebuie refăcute, iar, în ipoteza începerii judecăţii, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta şi pe care părţile şi ceilalţi participanţi îşi vor putea întemeia susţinerile ori pe care trebuie să le combată.

16. În aceste condiţii, Curtea a constatat că legiuitorul a limitat la o fază distinctă de parcurs a procesului penal posibilitatea invocării excepţiilor referitoare la competenţa instanţei, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor sau legalitatea actelor efectuate de organul de urmărire penală, fază în care nu se stabileşte vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului. Consecinţa acestei limitări temporale este faptul că, după începerea judecăţii, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluţionării cu celeritate a cauzelor penale. Împrejurarea că instanţa competentă să judece cauza pe fond nu poate ea însăşi să se pronunţe cu privire la cererile şi excepţiile care au fost ridicate în procedura de cameră preliminară şi care au fost soluţionate în această procedură (atât pe fond, cât şi/sau în contestaţie) nu afectează dreptul părţilor la un proces echitabil, deoarece au făcut deja obiect al controlului unui judecător.

17. Considerentele de principiu, anterior citate, au fost dezvoltate de Curte, în jurisprudenţa sa, ulterior pronunţării Deciziei nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală, precum şi soluţia legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) şi în art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă „fără participarea procurorului şi a inculpatului” şi dispoziţiile art. 347 alin, (3) din Codul de procedură penală raportate la cele ale art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1) şi art. 346 alin. (1) din acelaşi cod sunt neconstituţionale, statuându-se că procedura în faza camerei preliminare urmează să se desfăşoare în cadrul unor dezbateri orale şi contradictorii, instanţa citând părţile şi procurorul în acest scop. În această din urmă decizie, Curtea a reţinut, în esenţă, că dreptul la o procedură orală şi contradictorie asigură contactul nemijlocit între judecător şi părţi, făcând ca expunerea susţinerilor formulate de părţi să respecte o anumită ordine şi facilitând astfel stabilirea corectă a faptelor.

18. Totodată, în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, precitată, paragraful 40, Curtea a reţinut că, în concepţia iniţiatorului, proiectul Codului de procedură penală „instituie competenţa judecătorului de cameră preliminară în verificarea conformităţii probelor administrate în cursul urmăririi penale cu garanţiile de echitate a procedurii. Sub acest aspect, legalitatea administrării probelor este strâns şi exclusiv legată de asigurarea caracterului echitabil al procesului penal. [...] Aşadar, prin conţinutul dispoziţiilor care reglementează camera preliminară, prin soluţiile care pot fi dispuse, sunt prevăzute criteriile în baza cărora se stabileşte dacă procedura în cursul urmăririi penale a avut caracter echitabil pentru a se putea proceda la judecata pe fond.” Având în vedere aceste aspecte, Curtea a reţinut că procedura desfăşurată în camera preliminară este deosebit de importantă, având o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis.

19. În acest context, în paragraful 60 al Deciziei nr. 641 din 11 noiembrie 2014, precitată, Curtea a constatat că „din reglementarea instituţiei camerei preliminare, se desprinde ideea imposibilităţii pentru judecătorul din această fază de a administra probe pentru a stabili legalitatea probelor administrate în faza de urmărire penală, nebeneficiind de contradictorialitate şi oralitate, singura posibilitate pentru acesta fiind constatarea formală a legalităţii probelor sau necesitatea excluderii unora dintre acestea.” Totodată, în paragraful 61 al deciziei precitate, Curtea a constatat că „în anumite circumstanţe, aspectele de fapt ce au stat la baza obţinerii anumitor probe au relevanţă directă şi implicită asupra legalităţii probelor; or, imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a administra noi probe ori de a solicita depunerea anumitor înscrisuri, precum şi lipsa unei dezbateri orale cu privire la aceste aspecte, îl pun pe acesta în postura de a nu putea clarifica situaţia de fapt, aspect ce se poate răsfrânge implicit asupra analizei de drept.” Din această perspectivă, Curtea a apreciat că rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului. Or, reglementând în acest mod procedura camerei preliminare şi având în vedere influenţa pe care această procedură o are asupra fazelor de judecată ulterioare, Curtea a constatat că legiuitorul a încălcat dreptul părţilor la un proces echitabil în componenta sa privind contradictorialitatea, oralitatea şi egalitatea armelor

20. Ca urmare a celor statuate de Curte în paragrafele 60 şi 61 ale Deciziei nr. 641 din 11 noiembrie 2014, precitată, în practică s-a admis că, pentru a se stabili caracterul nelegal al procedurii administrării probelor de către organele de urmărire penală, în această fază a procesului penal se pot administra orice mijloace de probă. În acest sens s-a reţinut că, drept urmare a deciziei precitate, judecătorul de cameră preliminară va putea încuviinţa administrarea de probe cu privire la aspectele ce ţin de legalitatea sau loialitatea efectuării urmăririi penale şi a administrării probelor. Aşadar, s-a subliniat că judecătorul de cameră preliminară poate administra orice mijloace de probă pentru verificarea condiţiilor în care probele cu privire la care s-au ridicat excepţii au fost administrate în faza de urmărire penală.

21. Totodată, însăşi Curtea a constatat, ulterior pronunţării Deciziei nr. 641 din 11 noiembrie 2014, precitată, că „în procedura de cameră preliminară se pot administra probe pentru a se face dovada că anumite probe din rechizitoriu sunt obţinute nelegal sau neloial. Dacă s-ar aprecia în mod contrar, s-ar ajunge la situaţia în care dreptul la o procedură orală şi contradictorie ar fi un drept formal a cărui exercitare nu s-ar bucura de efectivitate” (a se vedea Decizia nr. 296 din 11 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 7 octombrie 2016, paragraful 24, şi Decizia nr. 778 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 3 mai 2017, paragraful 19).

22. Ulterior publicării Deciziei Curţii nr. 641 din 11 noiembrie 2014, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, după o îndelungată pasivitate, a fost adoptată Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 29 aprilie 2016, prin care s-au pus de acord, în parte, normele procesual penale examinate cu cele constatate de Curte în considerentele deciziei precitate. Astfel, prin Legea nr. 75/2016, au fost modificate, printre altele, dispoziţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, criticate în prezenta cauză, în sensul că „La termenul stabilit conform art. 344 alin. (4), judecătorul de cameră preliminară soluţionează cererile şi excepţiile formulate ori excepţiile ridicate din oficiu, în camera de consiliu, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate, ascultând concluziile părţilor şi ale persoanei vătămate, dacă sunt prezente, precum şi ale procurorului.”

23. În aceste condiţii, Curtea constată că, în lumina noilor reglementări procesual penale, citate în paragraful anterior, judecătorul de cameră preliminară poate încuviinţa administrarea doar a înscrisurilor noi prezentate de părţi şi de persoana vătămată în vederea verificării condiţiilor în care probele, cu privire la care s-au ridicat excepţii, au fost administrate de către organele de urmărire penală. Altfel spus, Curtea constată că dispoziţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 75/2016, limitează mijloacele de probă ce pot fi administrate în această fază procesuală, în vederea verificării legalităţii administrării probelor în urmărirea penală, doar la înscrisurile noi prezentate de părţi şi persoana vătămată ori administrate la cererea acestora, revenindu-se, în acest fel, la formalismul constatat prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, precitată, paragraful 60, aşadar la „constatarea formală a legalităţii probelor”. În acest fel, se limitează independenţa judecătorului de cameră preliminară în realizarea actului de justiţie, pe de o parte, şi se încalcă dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil al părţilor şi persoanei vătămate, în componenta sa referitoare la egalitatea armelor, pe de altă parte.

24. Curtea reaminteşte că faza procesuală a camerei preliminare are principala menire de a pregăti cauza în vederea exercitării funcţiei de judecată, astfel încât instanţei de judecată îi rămâne să dezlege doar aspectele de fond ale acuzaţiei, examenul de legalitate a rechizitoriului şi a materialului de urmărire penală realizându-se de către judecătorul de cameră preliminară. Or, în condiţiile în care art. 342 din Codul de procedură penală, care reglementează obiectul camerei preliminare, se referă, printre altele, la „legalitatea administrării probelor”, Curtea reţine că fac obiect al verificării în procedura camerei preliminare toate actele de urmărire penală prin care s-au administrat probele pe care se bazează acuzaţia, pentru a se asigura, în acest fel, garanţia de legalitate, independenţă şi imparţialitate. Curtea reţine, totodată, că verificarea legalităţii, inclusiv a loialităţii - componentă intrinsecă a legalităţii - administrării probelor de către organele de urmărire penală, implică controlul realizat de judecătorul de cameră preliminară cu privire la modul/condiţiile de obţinere şi folosire/administrare a probelor. Judecătorul de cameră preliminară este competent a analiza, din oficiu sau la cerere, probele şi actele prin prisma respectării dispoziţiilor legale, nelegalităţile constatate urmând a fi sancţionate în măsura şi cu sancţiunea permisă de lege. Or, având în vedere acest obiect al procedurii de cameră preliminară, Curtea subliniază că judecătorul de cameră preliminară trebuie să realizeze o verificare minuţioasă, exclusiv prin prisma legalităţii, a fiecărei probe şi a mijlocului prin care aceasta a fost administrată. Pe cale de consecinţă, Curtea reţine că verificarea legalităţii şi loialităţii demersului judiciar din faza de urmărire penală privind administrarea probelor exclude o cercetare judecătorească formală, astfel cum se instituie prin dispoziţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, modificate prin Legea nr. 75/2016.

25. Cu referire la probele obţinute în mod nelegal, Curtea a statuat, în Decizia nr. 383 din 27 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 17 iulie 2015, că „o probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută este nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei. Or, nelegalitatea acestora este sancţionată de prevederile art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative. Aceasta deoarece nulităţile, aşa cum sunt ele reglementate la art. 280-282 din Codul de procedură penală, privesc doar actele procedurale şi procesuale, adică mijloacele de probă şi procedeele probatorii, şi nicidecum probele în sine, care nu sunt decât elemente de fapt. Prin urmare, este firească aplicarea regimului nulităţilor, conform art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, doar actelor prin care s-a dispus sau s-a autorizat proba sau actelor prin care s-a administrat aceasta. Doar aceste acte pot fi lovite de nulitate absolută sau relativă, aceasta din urmă presupunând o încălcare a drepturilor unui participant la procesul penal, ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin excluderea probei astfel obţinute din procesul penal” (paragraful 21). Curtea a apreciat că art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală trebuie coroborat cu alin. (3) al aceluiaşi text legal, ceea ce înseamnă că „probele obţinute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală nu pot fi folosite în procesul penal în condiţiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă. Cele două alineate nu reglementează instituţii diferite, ci presupun întotdeauna aplicarea regimului nulităţilor în materia probaţiunii, aşa cum este acesta reglementat la art. 280-282 din Codul de procedură penală, iar rezultatul nulităţii actelor, respectiv a mijloacelor de probă şi a procedeelor probatorii, determină imposibilitatea folosirii probelor în proces” (paragraful 22), [în acelaşi sens, Decizia nr. 784 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 10 februarie 2016, paragrafele 37 şi 38]. Din această perspectivă, Curtea a reţinut în Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 16 februarie 2016, paragraful 22, că „limitarea în timp a momentului până la care pot fi invocate nulităţile relative corespunde noii structuri a procesului penal, caracterizată prin introducerea de către legiuitor în cadrul acestuia, prin dispoziţiile art. 342-348 din Codul de procedură penală, a etapei camerei preliminare. Aceasta este o etapă distinctă de etapa judecăţii în fond a cauzei şi, totodată, obligatorie în cazul emiterii rechizitoriului prin care se dispune trimiterea în judecată a unei persoane. Competenţa realizării etapei procesuale a camerei preliminare este atribuită judecătorului de cameră preliminară, care este un organ judiciar de sine stătător, distinct de instanţa de judecată, potrivit art. 30 lit. d) din Codul de procedură penală, a cărui competenţă constă atât într-o verificare-filtru a actelor procedurale efectuate până în această etapă a procesului penal, cât şi în luarea unor măsuri după finalizarea urmăririi penale, fie prin soluţii de netrimitere în judecată, fie prin soluţii de trimitere în judecată, dar fără începerea judecăţii.”

26. Aşadar, Curtea reţine că verificarea legalităţii probelor, realizată de judecătorul de cameră preliminară, priveşte conformarea activităţii de probaţiune anterior efectuată de organele de cercetare penală (a mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale, a procedeelor probatorii utilizate) cu principiile legalităţii probelor, respectiv al loialităţii administrării probelor, în condiţiile în care ipotezele reglementate în art. 101 din Codul de procedură penală constituie aspecte de nelegalitate a obţinerii probelor. Constatarea - în camera preliminară - încălcării prescripţiilor procedurale de administrare a probelor, respectiv constatarea obţinerii probelor prin utilizarea unor metode nelegale - la cererea părţilor şi a persoanei vătămate, respectiv din oficiu - atrage aplicarea, de către judecătorul de cameră preliminară, a sancţiunii excluderii acestora, în condiţiile în care sancţionarea acestor nelegalităţi procedurale protejează legalitatea procesului penal, consfinţită, ca principiu, în art. 2 din Codul de procedură penală. Astfel cum Curtea a statuat în deciziile nr. 383 din 27 mai

2015, şi nr. 787 din 17 noiembrie 2015, precitate, în materia probaţiunii întotdeauna se aplică regimul nulităţilor, excluderea probelor de către judecătorul de cameră preliminară fiind condiţionată de constatarea nulităţii actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea probei ori prin care aceasta a fost administrată în cursul urmăririi penale, în cazul nulităţilor relative - ce constituie regula în această materie - fiind necesară şi dovedirea existenţei unei vătămări a drepturilor părţilor care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului. Curtea reţine însă că această vătămare nu transpare întotdeauna din lucrările şi materialul dosarului de urmărire penală şi nici nu poate fi dovedită întotdeauna/doar prin înscrisurile noi prezentate de părţi sau persoana vătămată ori administrate la cererea acestora.

27. Curtea subliniază că probele reprezintă elementul central al oricărui proces penal, procedurile legale de administrare a acestora garantând faptul că realitatea obiectivă este reflectată în probele astfel obţinute. Momentul procesual, reglementat expres de normele în vigoare, în care, în cursul procesului penal, se verifică legalitatea administrării probelor de către organele de urmărire penală este cel al camerei preliminare (art. 342 din Codul de procedură penală), în acest sens, instanţa de control constituţional reţinând că verificarea legalităţii administrării probelor este atributul exclusiv al judecătorului de cameră preliminară, acesta procedând în mod suveran asupra stabilirii legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire, fiind singurul care poate aprecia asupra acestor elemente (Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, paragraful 59), actele pe care acesta le îndeplineşte având o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procesului propriu-zis. Din această perspectivă, în cursul judecăţii nu s-ar mai putea aprecia asupra legalităţii administrării probelor ce au rămas câştigate procesului, de vreme ce nu este admisibil a se face proba împotriva unor aspecte definitiv validate, după încheierea procedurii de cameră preliminară, cu privire la legalitatea administrării probaţiunii realizată de către organele de urmărire, operând autoritatea de lucru judecat.

28. Cu toate acestea, Curtea a reţinut în paragraful 26 al prezentei decizii că probele pot fi viciate atât prin încălcarea prescripţiilor procedurale de administrare a lor, cât şi prin obţinerea probelor prin metode nelegale. Or, Curtea observă că legea procesual penală în vigoare interzice în mod absolut administrarea probelor prin practici neloiale, prin dispoziţiile art. 101 alin. (1)-(3), ca şi folosirea procedeelor de obţinere nelegală a probelor, legiuitorul excluzând în mod absolut astfel de practici/procedee din câmpul legalităţii. Acest aspect reiese foarte clar din modul de formulare al textelor menţionate. Astfel, dacă, în mod obişnuit, nelegalitatea probelor este determinată de încălcarea unor reguli procedurale impuse de lege, în cazul principiului loialităţii administrării probelor legiuitorul foloseşte expresii prohibitive în mod absolut [„este oprita se întrebuinţa „nu pot fi folosite „este interzis similar ipotezei probelor obţinute prin tortură, precum şi probelor derivate din acestea [„nu pot fi folosite Cu alte cuvinte, mijloacele de constrângere enumerate în art. 101 alin. (1) din Codul de procedură penală, tehnicile de ascultare care afectează conştienţa persoanei [art. 101 alin. (2) din Codul de procedură penală], provocarea unei persoane să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe [art. 101 alin. (3) din Codul de procedură penală], ca şi folosirea torturii în obţinerea probelor [art. 102 alin. (1) din Codul de procedură penală] atrag nulitatea absolută a mijlocului de probă astfel obţinut, consecinţa fiind excluderea necondiţionată a probei. Aşadar, analizând probatoriul

administrat din perspectiva conformităţii acestuia cu principiul loialităţii administrării probelor, judecătorul de cameră preliminară va sancţiona cu excluderea probele obţinute prin întrebuinţarea de violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri; prin metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar laptele care constituie obiectul probei, chiar dacă persoana ascultată îşi dă consimţământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare; prin provocarea unei persoane să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe [art. 101 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală]. În acelaşi mod, judecătorul de cameră preliminară va aplica sancţiunea excluderii şi în ipoteza în care constată că, în cadrul probatoriului administrat în faza de urmărire penală, se află probe obţinute prin tortură şi probe derivate din acestea [art. 102 alin. (1) din Codul de procedură penală]. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia folosirea în proces a declaraţiilor obţinute prin încălcarea art. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - încălcare determinată de folosirea torturii sau tratamentelor inumane şi degradante - atrage nevalabilitatea întregii proceduri judiciare şi încălcarea art. 6 din Convenţie (Hotărârea din 25 septembrie 2012, pronunţată în Cauza El Haski împotriva Belgiei).

29. În aceste condiţii, Curtea constată că nerespectarea interdicţiei absolute statuată în cuprinsul normelor procesual penale ale art. 102 alin. (1) - potrivit căreia probele obţinute prin tortură, precum şi probele derivate din acestea nu pot fi folosite „în cadrul procesului penal”- şi a dispoziţiilor art. 101 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală privind interzicerea explicită a administrării probelor prin practici neloiale atrage nulitatea absolută a actelor procesuale şi procedurale prin care probele au fost administrate şi excluderea necondiţionată a probei în faza camerei preliminare. Întrucât nerespectarea dispoziţiilor cuprinse în normele precitate cade sub incidenţa inadmisibilităţii care produce efecte prin intermediul nulităţii absolute, Curtea constată, totodată, că o verificare a loialităţii/legalităţii administrării probelor, din această perspectivă, este admisă şi în cursul judecăţii, aplicându-se, în acest mod, regula generală potrivit căreia nulitatea absolută poate fi invocată pe tot parcursul procesului penal. Aşadar, interdicţia categorică a legii în obţinerea probelor prin practici/procedee neloiale/nelegale justifică competenţa judecătorului de fond de a examina şi în cursul judecăţii aceste aspecte. Altfel spus, probele menţinute ca legale de judecătorul de cameră preliminară pot face obiectul unor noi verificări de legalitate în cursul judecăţii din perspectiva constatării inadmisibilităţii procedurii prin care au fost obţinute şi a aplicării nulităţii absolute asupra actelor procesuale şi procedurale prin care probele au fost administrate, în condiţiile în care, în această ipoteză, se prezumă iuris et de iure că se aduce atingere legalităţii procesului penal, vătămarea neputând fi acoperită. De altfel, potrivit art. 346 alin. (5) din Codul de procedură penală, doar probele excluse în camera preliminară nu mai pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei.

30. Cât priveşte competenţa funcţională a judecătorului de cameră preliminară de verificare a legalităţii administrării probelor, aceasta a fost preluată de la instanţa de judecată, astfel cum era reglementată în Codul de procedură penală din 1968. În privinţa probelor, art. 64 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 prevedea, ca o garanţie a dreptului la apărare, că „mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penar, valorificarea excepţiei privind nelegalitatea mijloacelor de probă obţinute realizându-se în etapa dezbaterilor (potrivit art. 340 din Codul de procedură penală din 1968), când excepţia se punea în discuţia procurorului şi a părţilor, fie din oficiu, fie la cererea procurorului şi a părţilor, urmând ca instanţa să dispună asupra ei cu ocazia deliberării şi luării hotărârii, potrivit art. 343 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, în condiţiile în care art. 356 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968 prevedea expres că expunerea, ca parte componentă a hotărârii prin care instanţa penală soluţiona fondul cauzei, trebuia să cuprindă, printre altele, „analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei, cât şi a celor care au fost înlăturate Cu privire la aceste din urmă aspecte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a reţinut, într-o decizie de speţă, că „instanţa se pronunţă asupra caracterului ilegal al mijloacelor de probă prin hotărâre, după efectuarea cercetării judecătoreşti şi după dezbateri” (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Decizia penală nr. 13 din 8 ianuarie 2007).

31. Curtea reţine, aşadar, că, în lumina vechii reglementări procesual penale, convingerea asupra loialităţii şi legalităţii administrării probelor se forma numai în interiorul cercetării judecătoreşti, cadru procesual în care, în mod nemijlocit şi contradictoriu, instanţa penală administra toate mijloacele de probă pe care le aprecia ca utile, pertinente şi concludente, în timp ce, de lege lata, judecătorul de cameră preliminară nu are libertatea de a examina şi administra alte probatorii decât cele administrate în faza de urmărire penală ori, cel mult, înscrisurile noi prezentate de părţi şi persoana vătămată ori administrate la cererea acestora.

32. În aceste condiţii, Curtea constată că identitatea actului de cercetare judecătorească realizat - sub imperiul Codului de procedură penală din 1968, de către instanţa de judecată, şi, în lumina noilor reglementări procesual penale, de către judecătorul de cameră preliminară - pentru a stabili în ce măsură organul de urmărire penală a asigurat legalitatea procedurii de obţinere şi administrare a probelor, impune reglementarea în faza camerei preliminare a unor instrumente procesuale identice, cu excluderea oricărui formalism judiciar.

33. Aşa încât, având în vedere toate cele reţinute anterior, Curtea constată că normele procesual penale ale art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 75/2016, care nu permit judecătorului de cameră preliminară - în soluţionarea cererilor şi excepţiilor formulate şi a excepţiilor ridicate din oficiu - să administreze alte probe, în afara „oricăror înscrisuri noi prezentate”, sunt contrare dispoziţiilor constituţionale privind independenţa judecătorului în realizarea actului de justiţie. Astfel cum a reţinut Curtea în Decizia nr. 54 din 14 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 23 ianuarie 2009, „în domeniul aplicării legii într-o cauză dedusă judecăţii, inclusiv în ceea ce priveşte legalitatea administrării mijloacelor de probă, expert este însuşi judecătorul cauzei, care, în virtutea pregătirii sale profesionale şi a statutului său de independenţă, are competenţa de a decide cu privire la raporturile juridice deduse judecăţii, a mijloacelor de probă administrate şi a normelor juridice aplicabile.” Independenţa puterii judecătoreşti permite judecătorilor să îşi îndeplinească rolul de protectori ai drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor (în acest sens, Decizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 932 din 21 decembrie 2014), norma procesual penală cuprinsă în art. 345 alin. (1), astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 75/2016, neasigurând jurisdicţie deplină cu privire la aspecte ce fac obiectul camerei preliminare - în concret, cu privire la verificarea legalităţii administrării probelor - astfel încât acuzaţia în materie penală nu este supusă controlului complet al unui magistrat independent şi imparţial. Aşadar, Curtea constată că, printr-un formalism dăunător stabilirii adevărului şi realizării dreptăţii ca valoare supremă prevăzută de art. 1 din Legea fundamentală, legiuitorul a reglementat, prin art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 75/2016, un text neconstituţional.

34. În aceeaşi măsură, Curtea constată că dispoziţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 75/2016, restrâng, în mod nejustificat, dreptul părţilor şi persoanei vătămate de a se apăra în această procedură. Dreptul la apărare, reglementat în art. 24 din Constituţie, conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător.

35. Totodată, Curtea constată că dispoziţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 75/2016, aduc atingere şi prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, în componenta sa privind egalitatea armelor, precum şi celor ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin prisma art. 20 din Constituţie.

36. Cu privire la principiul egalităţii armelor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în Hotărârea din 27 octombrie 1993, pronunţată în Cauza Dombo Beheer BV împotriva Olandei, în sensul că fiecare parte la un proces trebuie să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-şi expune cauza în faţa instanţei, inclusiv în ceea ce priveşte probele, în condiţii care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ în raport cu partea adversă. Principiul egalităţii armelor - unul din elementele noţiunii mai largi de proces echitabil şi componentă importantă a unei apărări efective într-un proces cu caracter judiciar - impune fiecărei părţi să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-şi susţine cauza sa în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de net dezavantaj în raport cu „adversarul” ei. Aşadar, principiul egalităţii armelor semnifică tratarea egală a părţilor pe toată durata desfăşurării procedurii în faţa unui tribunal, fără ca una din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces (Hotărârea din 23 octombrie 1996, pronunţată în Cauza Ankerl împotriva Elveţiei, paragraful 38).

37. Astfel cum a reţinut Curtea Constituţională în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, precitată, paragraful 38, un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela că, în materie penală, inclusiv elementele ce ţin de procedură ar trebui să se desfăşoare într-o manieră contradictorie, trebuind să existe egalitate de arme între acuzare şi apărare. Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penai, că atât procurorului, cât şi inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoştinţă şi de a putea aduce observaţii referitoare la toate probele prezentate sau la observaţiile depuse de către cealaltă parte în vederea influenţării deciziei instanţei (Hotărârea din 16 februarie 2000 pronunţată în Cauza Rowe şi Davis împotriva Regatului Unit, paragraful 60). Legislaţia naţională poate îndeplini această exigenţă în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observaţiilor şi să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991, pronunţată în Cauza Brandstetter împotriva Austriei).

38. Or, examinând dispoziţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 75/2016, care stabilesc că judecătorul de cameră preliminară soluţionează cererile şi excepţiile formulate de părţi şi persoana vătămată doar pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a „oricăror înscrisuri noi prezentate”, Curtea constată că părţile şi persoana vătămată se află într-o imposibilitate obiectivă de a contesta în mod efectiv legalitatea probelor, când pentru dovedirea nelegalităţii probatoriului administrat în urmărirea penală se impune administrarea altor probe în afara înscrisurilor noi prezentate de aceşti subiecţi procesuali. Altfel spus, dreptul la apărare şi egalitatea de arme sunt înfrânte, atât timp cât, în soluţionarea cererilor şi excepţiilor formulate, în vederea dovedirii caracterului nelegal al probatoriului administrat în faza de urmărire penală, părţile şi persoana vătămată pot solicita, şi judecătorul de cameră preliminară poate încuviinţa, doar administrarea probei cu „înscrisuri noi prezentate”.

39. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, utilizarea probelor obţinute în faza instrucţiei penale nu contravine art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atât timp cât dreptul la apărare a fost respectat (Hotărârea din 20 septembrie 1993, pronunţată în Cauza Saidi împotriva Franţei, paragrafele 43 şi 44, şi Hotărârea din 13 octombrie 2005, pronunţată în Cauza Bracci împotriva Italiei, paragrafele 51 şi 54). De aceea, utilizarea unei probe aşa cum a fost administrată în faza de urmărire penală nu poate fi luată în considerare dacă acuzatul nu a avut posibilitatea, în niciun stadiu al procedurii, să o conteste în mod efectiv.

40. Totodată, în soluţionarea plângerilor având ca obiect încălcarea principiilor loialităţii şi legalităţii utilizării procedeelor probatorii speciale - investigatori, agenţi infiltraţi - Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu privire la necesitatea analizării atente a procedurilor judiciare prin care se produc aceste probe şi, în special, cu privire la verificarea respectării cerinţelor de contradictorialitate şi egalitate a armelor (Hotărârea din 16 februarie 2000, pronunţată în Cauza Jasper împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragrafele 50-58, şi Hotărârea din 26 octombrie 2006, pronunţată în Cauza Khudobin împotriva Rusiei, paragrafele 133-135).

41. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că, în anumite circumstanţe, autorităţile judiciare pot apela la declaraţiile administrate în faza „instrucţiei”, în special în cazul refuzului persoanelor care le-au dat de a le reitera în public de teamă pentru consecinţele pe care acestea le-ar putea avea pentru siguranţa lor. Dacă inculpatul a avut o ocazie adecvată şi suficientă de a contesta astfel de mărturii, în momentul în care sunt făcute ori mai târziu, utilizarea lor nu violează în sine art. 6 paragrafele 1 şi 3 lit. d) din Convenţie (Hotărârea din 24 noiembrie 1986, pronunţată în Cauza Unterpertinger împotriva Austriei, paragrafele 31-33, Hotărârea din 20 septembrie 1993, pronunţată în Cauza Saidi împotriva Franţei, paragrafele 43 şi 44, şi Hotărârea din 23 aprilie 1997, pronunţată în Cauza Van Mechelen împotriva Olandei, paragraful 55).

42. În acelaşi fel, în Cauza Schenk împotriva Elveţiei, instanţa de la Strasbourg a arătat că este în sarcina sa aprecierea în ansamblu a caracterului echitabil al procesului, şi nu excluderea în principiu şi în abstracto a probelor administrate nelegal. În cauză, s-a constatat că reclamantului i-a fost respectat dreptul la apărare, chiar dacă cererile sale fuseseră respinse, întrucât acesta a putut contesta caracterul nelegal al înregistrărilor, pe motivul că nu fuseseră dispuse de un judecător, şi, pe de altă parte, a avut posibilitatea de a tăgădui autenticitatea înregistrărilor şi de a se opune la folosirea lor (Hotărârea din 12 iulie 1988, paragrafele 46-49). De asemenea, în Hotărârea din 12 mai 2000, pronunţată în Cauza Khan împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragrafele 34-40, instanţa europeană a reţinut, în esenţă, că reclamantul a avut posibilitatea de a contesta în toate gradele de jurisdicţie autenticitatea înregistrărilor, precum şi posibilitatea folosirii lor ca probe în proces.

43. În aceste împrejurări, Curtea constată că instanţa europeană a statuat, în jurisprudenţa sa, cu privire la necesitatea analizării atente a procedurilor judiciare prin care se administrează probe în procesul penal, la posibilitatea veritabilă, adecvată şi suficientă de a contesta legalitatea probatoriilor produse în faza „instrucţiei” (urmăririi penale), aspecte care presupun, în concret, posibilitatea părţilor de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea lor fapte sau împrejurări, inclusiv administrarea oricăror mijloace de probă ce ar demonstra nelegalitatea probatoriilor produse de organele de urmărire penală.

44. Faţă de acestea, Curtea constată că, în reglementarea normelor procesual penale criticate, este necesar a fi preluat standardul convenţional anterior expus, în condiţiile în care art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 75/2016, reglementează posibilitatea părţilor şi a persoanei vătămate de a contesta probatoriul administrat în faza de urmărire penală, însă nu oferă instrumentele, mijloacele procesuale pentru a demonstra nelegalitatea acestuia. Examinând actualul conţinut al dispoziţiilor art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că va fi afectată legitimitatea hotărârii judecătoreşti întemeiată pe mijloace de probă administrate nelegal în faza de urmărire penală şi necontestate în mod efectiv de către părţi şi persoana vătămată în procedura de cameră preliminară.

45. Aşadar, Curtea reţine că - acceptând posibilitatea ca o probă obţinută nelegal în urmărirea penală şi necercetată în mod efectiv în procedura camerei preliminare să poată sta la baza unei hotărâri de condamnare - s-ar eluda standardul convenţional anterior expus, o atare soluţie legislativă nefiind proporţională cu obiectivul propus în Expunerea de motive la Proiectul de Lege privind Codul de procedură penală, respectiv „înlăturarea duratei excesive a procedurilor în faza de judecată” şi „asigurarea premiselor pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei în fond”. De altfel, instanţa de la Strasbourg a reţinut în Hotărârea din 11 februarie 2014, pronunţată în Cauza Cesnieks împotriva Letoniei, că utilizarea în cadrul procedurilor penale a probelor obţinute prin încălcarea unuia dintre drepturile fundamentale prevăzute de Convenţie ridică întotdeauna probleme legate de echitabilitatea procesului penal, chiar dacă admiterea unei asemenea probe nu a fost decisivă în luarea deciziei de condamnare a unei persoane.

46. În concluzie, Curtea constată că dispoziţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 75/2016, limitând mijloacele de probă ce pot fi administrate în verificarea conformităţii probelor administrate în cursul urmăririi penale cu garanţiile de echitabilitate a procedurii, aduc atingere dreptului la apărare şi egalităţii de arme, componentă a dreptului părţilor şi persoanei vătămate la un proces echitabil. Curtea constată că este necesar ca, în procedura de cameră preliminară, verificarea legalităţii administrării probelor de către organele de urmărire penală să fie realizată, în mod nemijlocit, în contradictoriu cu părţile şi persoana vătămată, cu posibilitatea administrării oricăror mijloace de probă.

47. Cât priveşte dispoziţiile art. 342 din Codul de procedură penală, Curtea constată că acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, excepţia de neconstituţionalitate, cu un atare obiect, fiind respinsă ca neîntemeiată, în acest sens existând o bogată jurisprudenţa. Astfel încât, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudenţa, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile Curţii sunt aplicabile şi în prezenta cauză.

48. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin, (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu unanimitate de voturi în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 342 din Codul de procedură penală,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Maria Staicu Chiriac în Dosarul nr. 1,915/3/2017/a1 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu permite judecătorului de cameră preliminară, în soluţionarea cererilor şi excepţiilor formulate ori excepţiilor ridicate din oficiu, să administreze alte mijloace de probă în afara „oricăror înscrisuri noi prezentate” este neconstituţională.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi autoare în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 342 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticii© formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală.

 

Pronunţată în şedinţa din data de 5 decembrie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

AGENŢIA NAŢIONALĂ DE CADASTRU ŞI PUBLICITATE IMOBILIARĂ

 

ORDIN

pentru modificarea Ordinului directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 1.249/2017 privind aprobarea începerii lucrărilor de înregistrare sistematică a imobilelor, pe sectoare cadastrale, în 34 de unităţi administrativ-teritoriale din judeţul Olt

 

Având în vedere prevederile art. 11 alin. (1) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi cele ale art. 15 alin. (3) din Regulamentul de organizare şi funcţionare

a Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate imobiliară, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.288/2012, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul art. 3 alin. (13) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

directorul general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară emite prezentul ordin.

Art. I. - Anexa nr. 9 la Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 1.249/2017 privind aprobarea începerii lucrărilor de înregistrare sistematică a imobilelor, pe sectoare cadastrale, în 34 de unităţi administrativ-teritoriale din judeţul Olt, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 778 din 2 octombrie 2017, se modifică şi se înlocuieşte cu anexa*) care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. II. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Directorul general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară,

Radu-Codruţ Ştefănescu

 

Bucureşti, 9 ianuarie 2018.

Nr. 28.


*) Anexa este reprodusă în facsimil.

 

ANEXĂ

(Anexa nr. 9 la Ordinul nr. 1.249/2017)

 

Reprezentarea grafică a sectoarelor cadastrale în care se desfăşoară lucrări de înregistrare sistematică

Judeţ: OLT

UAT: SLĂTIOARA

Sectoare: 2, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 16, 39

 

MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE

 

ORDIN

privind blocarea fondurilor şi resurselor economice, deţinute sau avute sub control de persoana desemnată Ammar Sharif, având calitatea de asociat şi administrator la Societatea Comercială PENDELUM - S.R.L.

În temeiul art. 10 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, cu modificările şi completările ulterioare, al art. 19 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 202/2008 privind punerea în aplicare a sancţiunilor internaţionale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 217/2009, cu modificările şi completările ulterioare,

având în vedere prevederile:

- Deciziei 2016/1897/PESC a Consiliului din 27 octombrie 2016 privind punerea în aplicare a Deciziei 2013/255/PESC privind măsuri restrictive împotriva Siriei;

- Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 1.856/2011*) pentru aprobarea Procedurii privind emiterea ordinului de blocare a fondurilor şi resurselor economice în domeniul sancţiunilor internaţionale sau de revocare a măsurii dispuse, cu modificările şi completările ulterioare;

- Regulamentului (UE) 2016/1893 al Consiliului din 27 octombrie 2016 de modificare a Regulamentului UE 2012/36, potrivit căruia cetăţeanul sirian Ammar Sharif a fost introdus în lista persoanelor pentru care se aplică măsuri restrictive, respectiv în anexa II, poziţia 212, la Regulamentul UE 2012/36,

ministrul finanţelor publice emite următorul ordin:

Art. 1. - Se dispune blocarea fondurilor şi resurselor economice, deţinute sau avute sub control de persoana desemnată Ammar Sharif, având calitatea de asociat (75% din părţile sociale) şi administrator la Societatea Comercială PENDELUM - S.R.L. (CUI 17620791), astfel:

-15 părţi sociale, în valoare totală de 138.750 lei, respectiv 37.500 euro, reprezentând 75% din capitalul social al Societăţii Comerciale PENDELUM - S.R.L.;

- suprafaţa de teren deţinută în proprietate de Societatea Comercială PENDELUM - S R L, (CU117620791), cu numărul cadastral 3937/1, având 7.000 mp, situată în localitatea Voluntari, judeţul Ilfov;

- suprafaţa de teren deţinută în proprietate de Societatea Comercială PENDELUM - S.R.L. (CU117620791), cu numărul cadastral 3937/2, având 7,991 mp, situată în localitatea Voluntari, judeţul Ilfov;

- orice alte resurse sau fonduri economice deţinute de Societatea Comercială PENDELUM - S.R.L.(CUI 17620791).

Art. 2. - Prezentul ordin poate fi contestat potrivit procedurii prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 3. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul finanţelor publice,

Eugen Orlando Teodorovici

 

Bucureşti, 2 februarie 2018.

Nr. 1.241.


*) Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1.856/2011 nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I.

MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE

 

ORDIN

pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice privind execuţia bugetelor de venituri şi cheltuieli ale instituţiilor publice autonome, instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din venituri proprii şi activităţilor finanţate integral din venituri proprii, inclusiv a bugetelor creditelor interne, bugetelor creditelor externe, bugetelor fondurilor externe nerambursabile, bugetelor fondului de risc şi bugetelor privind activitatea de privatizare, gestionate de instituţiile publice, indiferent de modalitatea de organizare şi finanţare a acestora, aprobate prin Ordinul ministrului delegat pentru buget nr. 720/2014

 

În temeiul prevederilor art. 10 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, cu modificările şi completările ulterioare,

în baza prevederilor art. 6 alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 23/2017 privind plata defalcată a TVA, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 275/2017,

ministrul finanţelor publice emite următorul ordin:

Art. I. - Normele metodologice privind execuţia bugetelor de venituri şi cheltuieli ale instituţiilor publice autonome, instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din venituri proprii şi activităţilor finanţate integral din venituri proprii, inclusiv a bugetelor creditelor interne, bugetelor creditelor externe, bugetelor fondurilor externe nerambursabile, bugetelor fondului de risc şi bugetelor privind activitatea de privatizare, gestionate de instituţiile publice, indiferent de modalitatea de organizare şi finanţare a acestora, aprobate prin Ordinul ministrului delegat pentru buget nr. 720/2014, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 29 mai 2014, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. La articolul 771, partea introductivă a alineatului (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. 771. - (1) Instituţiile publice înregistrate în scopuri de TVA potrivit art. 316 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, înscrise potrivit legii în Registrul persoanelor care aplică plata defalcată a TVA, gestionează sumele aferente activităţilor economice pentru care sunt astfel înregistrate potrivit următoarei proceduri:”.

2. După art. 771 se introduce un nou articol, articolul 772, cu următorul cuprins:

„Art. 772. - (1) Instituţiile publice înregistrate în scopuri de TVA potrivit art. 316 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, care nu au obligaţia potrivit legii să se înscrie în Registrul persoanelor care aplică plata defalcată a TVA, gestionează sumele aferente activităţilor economice respective, potrivit următoarei proceduri:

a) sumele aferente activităţilor economice, respectiv contravaloarea bunurilor livrate şi serviciilor prestate, precum şi contravaloarea TVA se încasează în următoarele conturi de disponibilităţi care se deschid la solicitarea titularilor de cont:

- 50.22.01 «Disponibil al instituţiilor publice din sectorul buget de stat aferent activităţilor economice desfăşurate»;

- 50.22.02 «Disponibil al instituţiilor publice din sectorul asigurărilor sociale de stat aferent activităţilor economice desfăşurate»;

- 50.22.03 «Disponibil al instituţiilor publice din sectorul asigurărilor pentru şomaj aferent activităţilor economice desfăşurate»;

- 50.22.04 «Disponibil al instituţiilor publice din sectorul FNUASS aferent activităţilor economice desfăşurate»;

- 50.22.05 «Disponibil al instituţiilor publice din sectorul bugetelor locale aferent activităţilor economice desfăşurate», pe codurile de identificare fiscală atribuite în calitate de plătitor de TVA;

b) sumele încasate potrivit prevederilor lit. a) se virează de instituţiile publice titulare ale conturilor în conturile de venituri bugetare cărora sumele respective se cuvin, deschise potrivit Clasificaţiei indicatorilor privind finanţele publice, aprobată prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1.954/2005, în termen de maximum două zile lucrătoare de la încasare;

c) instituţiile publice efectuează cheltuielile bugetare în limita bugetelor aprobate şi a creditelor bugetare deschise, cu respectarea legislaţiei în vigoare, inclusiv plata TVA-ului datorat bugetului de stat, din conturile de cheltuieli bugetare corespunzătoare deschise potrivit Clasificaţiei indicatorilor privind finanţele publice, aprobată prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1.954/2005.

(2) Conturile de disponibilităţi prevăzute la alin. (1) lit. a) se deschid pe codurile de identificare fiscală atribuite în calitate de plătitor de TVA, iar conturile de venituri bugetare şi de cheltuieli bugetare prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c) se deschid pe codul de identificare fiscală atribuit pentru activitatea curentă a instituţiilor publice respective

(3) Conturile prevăzute la alin. (1) lit. a) nu pot prezenta sold la finele exerciţiului bugetar.”

Art. II. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul finanţelor publice,

Eugen Orlando Teodorovici

 

Bucureşti, 2 februarie 2018.

Nr. 1.242

MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

 

ORDIN

privind modificarea art. 13 din anexa la Ordinul ministrului educaţiei naţionale şi cercetării ştiinţifice nr. 6.102/2016 pentru aprobarea Metodologiei-cadru privind organizarea admiterii în ciclurile de studii universitare de licenţă, de maşter şi de doctorat

 

În conformitate cu prevederile art. 205 alin. (6) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 26/2017 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Educaţiei Naţionale, cu modificările ulterioare,

ministrul educaţiei naţionale emite prezentul ordin.

Art. I. - Articolul 13 din anexa la Ordinul ministrului educaţiei naţionale şi cercetării ştiinţifice nr. 6.102/2016 pentru aprobarea Metodologiei-cadru privind organizarea admiterii în ciclurile de studii universitare de licenţă, de maşter şi de doctorat, publicat în Monitorul Oficiat al României, Partea I, nr. 1.071 din 30 decembrie 2016, se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. 13. - (1) Un candidat poate fi admis şi înmatriculat ca Student la cel mult două programe de studii concomitent, indiferent de ciclul de studii şi de instituţiile de învăţământ care le oferă.

(2) Un candidat declarat admis poate beneficia de finanţare de la bugetul de stat pentru un singur program de licenţă, pentru un singur program de maşter şi pentru un singur program de doctorat, cu respectarea prevederilor legale în vigoare.

(3) Candidatul declarat admis la mai multe programe de studii universitare optează pentru programul de studii care va fi finanţat de la bugetul de stat, prin depunerea diplomei/ atestatului de recunoaştere a diplomei/adeverinţei de bacalaureat sau a diplomei/atestatului de recunoaştere a diplomei/adeverinţei ciclului de studii universitare anterior absolvit, după caz, în original, la facultatea pe care doreşte să o urmeze, respectând termenul de depunere stabilit de aceasta din urmă.

(4) Costurile aferente depăşirii duratei învăţământului gratuit, prevăzute de lege, se suportă de către studenţi.

(5) în cadrul metodologiei proprii, instituţiile de învăţământ superior stabilesc, potrivit legii, măsuri privind egalitatea de şanse pentru persoanele cu handicap, asigurând, acolo unde este necesar, suport adiţional adaptat nevoilor adulţilor cu handicap, sprijinind accesul acestora în instituţiile de învăţământ superior.

(6) în cadrul metodologiei proprii, instituţiile de învăţământ superior stabilesc facilităţi sau condiţii speciale referitoare la admiterea candidaţilor la programe de studii universitare de licenţă, care au obţinut în perioada studiilor liceale distincţii la olimpiadele şcolare şi/sau la alte concursuri naţionale sau internaţionale.

(7) Candidaţii la studiile universitare de licenţă care au obţinut, în perioada studiilor liceale, distincţii (premiile t, II, III, menţiune) la olimpiadele şcolare internaţionale recunoscute de Ministerul Educaţiei Naţionale beneficiază de dreptul de a se înscrie, fără susţinerea concursului de admitere, pe locuri finanţate de la buget, în instituţiile de învăţământ superior de stat şi, respectiv, cu taxă, în instituţiile de învăţământ superior particulare sau confesionale.

(8) Instituţiile de învăţământ superior pot acorda, în afara cifrei de şcolarizare finanţate de la buget, cel puţin un toc fără taxă de şcolarizare absolvenţilor cu diplomă de bacalaureat proveniţi din centrele de plasament, în condiţiile stabilite de senatul universitar.

(9) Instituţiile de învăţământ superior stabilesc în cadrul metodologiei proprii condiţiile privind admiterea pe locurile bugetate, alocate în condiţiile legii, a absolvenţilor de licee situate în mediul rural.

(10) Cetăţenii menţionaţi la art. 2 alin. (2), declaraţi admişi în ciclul de studii universitare de licenţă, maşter şi doctorat, se pot înmatricula numai în baza diplomei de bacalaureat, de licenţă, respectiv de maşter, recunoscute în conformitate cu metodologiile elaborate de către direcţiile de specialitate din cadrul Ministerului Educaţiei Naţionale.”

Art. II. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul educaţiei naţionale,

Liviu-Marian Pop

 

Bucureşti, 16 ianuarie 2018.

Nr. 3.062.

 

ACTE ALE AUTORITĂŢII DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ

 

AUTORITATEA DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ

 

REGULAMENT

pentru modificarea şi completarea Regulamentului Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 8/2015 privind agenţii pentru servicii de investiţii financiare, agenţii delegaţi şi pentru modificarea şi completarea Regulamentului nr. 32/2006 privind serviciile de investiţii financiare, aprobat prin Ordinul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. 121/2006

 

În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2), art. 2 alin. (1) lit. a) şi d), art. 3 alin. (1) lit. b), art. 6 alin. (2) şi ale art. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 113/2013, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit deliberărilor Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară din şedinţa din data de 23.01.2018,

Autoritatea de Supraveghere Financiară emite următorul regulament:

Art. I. - Regulamentul Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 8/2015 privind agenţii pentru servicii de investiţii financiare, agenţii delegaţi şi pentru modificarea şi completarea Regulamentului nr. 32/2006 privind serviciile de investiţii financiare, aprobat prin Ordinul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. 121/2006, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 465 din 29 iunie 2015, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. La articolul 11, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:

(2) în cazul suspendării contractului individual de muncă în temeiul prevederilor cap. IV al titlului II din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru o perioadă mai mare de 30 de zile, S.S.I.F. are obligaţia să solicite A.S.F. suspendarea autorizaţiei agentului pentru servicii de investiţii financiare, prezentând documentul/ documentele prevăzut(e) la art. 10 alin. (1) lit. c), în termen de maximum cinci zile lucrătoare de la data suspendării contractului individual de muncă sau, în cazul suspendării în temeiul art. 50 lit. a)-c) din Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, până la data de 10 a lunii următoare celei pentru care a fost acordat concediul medical.”

2. Articolul 21 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. 21. - Persoana fizică străină din alt stat membru ce îşi va desfăşura activitatea ca agent delegat al S.S.I.F. pe teritoriul unui alt stat membru trebuie să fie înscrisă în registrul agenţilor delegaţi ţinut de autoritatea competentă din acel stat, dacă există un asemenea registru, şi să depună la A.S.F. dovada acestei înscrieri.”

3. La articolul 25, literele b) şi h) se modifică şi vor avea următorul cuprins:

„b) să fie înregistrată la oficiul registrului comerţului ca societate comercială constituită ca societate pe acţiuni sau ca societate cu răspundere limitată, conform Legii societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare sau, în cazul unei persoane juridice străine din alt stat membru, să fie înregistrată la autoritatea similară din acel stat membru ca persoană juridică conform legislaţiei acelui stat;

h) să aibă un capital social de minimum 25.000 euro, echivalent în lei la cursul de referinţă B.N.R. la data depunerii cererii sau, în cazul unei persoane juridice străine, minimum de capital social impus de legislaţia statului membru respectiv pentru înfiinţarea unei societăţi;”.

4. După articolul 26 se introduc două noi articole, articolele 261 şi 262, cu următorul cuprins:

„Art. 261. - (1) în cazul unei persoane juridice străine din alt stat membru, în locul documentelor menţionate la art. 26 lit. b)-d) şi f) se depun documente oficiale echivalente acestora, eliberate de autoritatea similară din acel stat membru, iar referirile la documentele menţionate şi la oficiul registrului comerţului de la pct. 2-4 şi 7 ale anexei nr. 3A se citesc în acest sens.

(2) în cazul unei persoane juridice străine din alt stat membru, prevederile art. 20 alin. (1) se aplică corespunzător şi persoanelor fizice străine desemnate prin care agentul delegat îşi va desfăşura activitatea.

Art. 262. - Persoana juridică străină din alt stat membru ce îşi va desfăşura activitatea ca agent delegat al S.S.I.F. pe teritoriul unui alt stat membru trebuie să fie înscrisă în registrul agenţilor delegaţi ţinut de autoritatea competentă din acel stat, dacă există un asemenea registru, şi să depună la A.S.F. dovada acestei înscrieri.”

5. Articolul 27 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. 27. - Orice modificare intervenită în modul de organizare şi funcţionare a agentului delegat, persoană juridică, referitoare la valoarea capitalului social, la structura acţionariatului, la modificarea sediului social sau la componenţa consiliului de administraţie/consiliului de supraveghere, a directorilor/membrilor directoratului sau schimbarea administratorului unic se notifică A.S.F., de către S.S.I.F., împreună cu documentele aferente prevăzute la art. 26 şi 261, după caz, în termen de 15 zile de la data producerii acesteia sau, după caz, înregistrării la oficiul registrului comerţului sau, în cazul unei persoane juridice străine din alt stat membru, la autoritatea similară din acel stat membru.”

Art. II. - Prezentul regulament se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, în Buletinul şi pe site-ul Autorităţii de Supraveghere Financiară şi intră în vigoare la data publicării acestuia în Monitorul Oficial al României.

 

Preşedintele Autorităţii de Supraveghere Financiară,

Leonardo Badea

 

Bucureşti, 23 ianuarie 2018.

Nr. 1.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.