MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 148/2018

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 186 (XXX) - Nr. 148         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Vineri, 16 februarie 2018

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 595 din 26 septembrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 teza a doua, art. 8 şi art. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă

 

Decizia nr. 626 din 17 octombrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, precum şi ale art. 277 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală

 

Decizia nr. 681 din 2 noiembrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, art. II art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, art. 9 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice şi art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare .

 

Decizia nr. 729 din 21 noiembrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (12) din Codul de procedură penală

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 595

din 26 septembrie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 teza a doua, art. 8 şi art. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Atilla - judecător

Andreea Costin - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan Sorin Daniel Chiriazi.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7, art. 8 şi art. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, excepţie ridicată de Matei Postea şi Mara Postea, prin reprezentant legal Anca Postea, în Dosarul nr. 8.068/2/2016 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 332D/2017.

2. La apelul nominal se prezintă Matei Postea şi Anca Postea, lipsind celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 333D/2017, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7, art. 8 şi art. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie Civilă, excepţie ridicată de aceleaşi părţi în Dosarul nr. 8.069/2/2016 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

4. La apelul nominal se prezintă Matei Postea şi Anca Postea, lipsind celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea cauzelor. Părţile prezente sunt de acord cu măsura conexării. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de conexare a cauzelor. Curtea, având în vedere obiectul identic al cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 333D/2017 la Dosarul nr. 332D/2017, care a fost primul înregistrat.

6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul doamnei Anca Postea, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate astfel cum a fost formulată. Se arată, în esenţă, că, astfel cum a menţionat şi Avocatul Poporului în punctul său de vedere aflat la dosarul cauzei, dispoziţiile legale criticate au mai format obiect al controlului de constituţionalitate, şi, în opinia sa, vor mai forma, întrucât reprezintă o reală problemă pentru cei aflaţi în situaţii similare cu cea a familiei sale. Aşadar, apreciază că din dispoziţiile art. 7 şi art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 rezultă, în mod clar, o neconcordanţă între lege şi realităţile economice concrete, întrucât salariul mediu pe economie creşte, însă plafoanele maxime de venit sub care justiţiabilii au dreptul de a obţine sprijin de la stat rămân neschimbate, iar plafonul maxim în limita căruia se acordă ajutorul public judiciar de 10 salarii minime brute pe ţară nu reprezintă realitatea posibilităţilor unui cetăţean. Referitor la dispoziţiile art. 14 din ordonanţa de urgenţă, arată că instanţele iau în calcul la stabilirea veniturilor familiei şi pensia de întreţinere, pe care părintele necustode este obligat, prin lege, să o plătească copiilor săi. Or, pensia de întreţinere nu reprezintă o sursă de venit, ci este acordată întrucât destinatarul ei nu are capacitatea de a-şi câştiga existenţa.

7. În continuare, făcând referire la cazul concret în care se află familia sa, arată că nu beneficiază de venituri, iar taxa judiciară de timbru este, efectiv, plătită de copiii săi din pensia lor de întreţinere,

8. Având cuvântul, Matei Postea, celălalt autor al excepţiei de neconstituţionalitate, arată că nu mai are nimic de adăugat faţă de cele susţinute de mama sa.

9. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 şi art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008, menţionând, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, spre exemplu Decizia nr. 69 din 18 februarie 2016 sau Decizia nr. 79 din 28 februarie 2017. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008, pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, întrucât solicitarea autorilor acesteia de a se stabili dacă pensia de întreţinere este luată în calcul, ca venit, atunci când se soluţionează o cerere de acordare a ajutorului public judiciar, excede competenţei Curţii Constituţionale, fiind o chestiune ce priveşte modul de aplicare a legii de către instanţele de judecată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

10. Prin încheierile din 11 ianuarie 2017, pronunţate în Dosarul nr. 8.068/2/2016 şi Dosarul nr. 8.069/2/2016, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7, art. 8 şi art. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public Judiciar în materie civilă, excepţie ridicată de Matei Postea şi Mara Postea, prin reprezentant legal Anca Postea, în cauze având ca obiect soluţionarea cererilor de acordare a ajutorului public judiciar, în sensul scutirii de la plata taxei judiciare de timbru aferente unei contestaţii în anulare, respectiv cereri de revizuire.

11. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 nu lămuresc instanţele de

judecată cu privire la destinaţiile pensiei de întreţinere, pe care părintele necustode are obligaţia legală să o plătească copiilor săi. Dacă pensia de întreţinere a copiilor este luată în calcul, de instanţa de judecată, la stabilirea veniturilor familiei, atunci cererea de ajutor public judiciar pentru plata taxelor judiciare de timbru va fi respinsă. Or, pensia de întreţinere reprezintă o cheltuială pentru destinatarul ei, şi nu o sursă de venit, având în vedere că este calculată potrivit nevoilor celor care o solicită. Aşadar, pensia de întreţinere este acordată întrucât destinatarul ei nu are capacitatea de a-şi câştiga singur existenţa.

12. În continuare se arată că dispoziţiile art. 7 şi 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 nu ţin cont de realităţile economice ale momentului, în sensul că salariul minim pe economie se modifică, dar pragul acordării ajutorului public judiciar rămâne stabilit la o limită disproporţionată faţă acesta. Cu alte cuvinte, există o necorelare între salariul minim pe economie şi limita scăzută, instituită de legiuitor în ceea ce priveşte acordarea ajutorului public judiciar.

13. Se mai arată că neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 7, art. 8 şi art. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 rezultă şi prin prisma termenilor folosiţi în art. 9 al ordonanţei de urgenţă, care nu lămuresc instanţele de judecată cu privire la distincţia între venituri şi cheltuieli ale familiei. Astfel, instanţele de judecată confundă termenii cuprinşi în art. 9 din ordonanţa de urgenţă, în sensul că nu deosebesc „indemnizaţiile” sau „altele asemenea” de pensia de întreţinere, sau confundă termenul de „obligaţiile de întreţinere” - care reprezintă pensia de întreţinere - cu veniturile familiei.

14. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, dispoziţiile legale criticate fiind conforme prevederilor şi principiilor Constituţiei. De asemenea, invocă şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 1.322 din 13 octombrie 2009.

15. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

16. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că, ajutorul public judiciar reprezintă sprijinul acordat de stat pentru persoanele care sunt sau care urmează să devină parte Într-un litigiu aflat pe rolul instanţelor judecătoreşti, tocmai ca un mijloc de a permite tuturor persoanelor un acces efectiv la justiţie. Totodată, invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, respectiv Decizia nr. 713 din 27 octombrie 2015, Decizia nr. 1.610 din 26 noiembrie 2009, Decizia nr. 39 din 3 februarie 2015, Decizia nr. 532 din 14 iulie 2015 şi Decizia nr. 123 din 6 martie 2014

17. Avocatul Poporului precizează că îşi menţine punctul de vedere anterior exprimat, în sensul constituţionalităţii dispoziţiilor legale criticate, care a fost reţinut de Curtea Constituţională în deciziile nr. 628 din 12 iunie 2012, nr. 1.077 din 13 decembrie 2012, nr. 254 din 21 mai 2013, nr. 39 din 3 februarie 2015 şi nr. 485 din 30 iunie 2016.

18. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

19. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

20. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierile de sesizare, îl reprezintă dispoziţiile art. 7, art. 8 şi art. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă. Însă, având în vedere motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, precum şi cauzele în care aceasta a fost ridicată, Curtea reţine ca obiect al acesteia dispoziţiile art. 7 teza a doua, art. 8 şi art. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 193/2008, cu modificările şi completările ulterioare, cu următorul conţinut:

- Art. 7 teza a doua:.,[...]. Valoarea ajutorului public judiciar acordat, separat sau cumulat, în oricare dintre formele prevăzute la art. 6 lit. a)-c), nu poate depăşi, în cursul unei perioade de un an, suma maximă echivalentă cu 10 salarii minime brute pe ţară la nivelul anului în care a fost formulată cererea de acordare.”;

- Art. 8: „(1) Beneficiază de ajutor public judiciar în formele prevăzute la art. 6 persoanele al căror venit mediu net lunar pe membru de familie, în ultimele două luni anterioare formulării cererii, se situează sub nivelul de 300 lei. În acest caz, sumele care constituie ajutor public judiciar se avansează în întregime de către stat

(2) Dacă venitul mediu net tunar pe membru de familie, în ultimele două luni anterioare formulării cererii, se situează sub nivelul de 600 lei, sumele de bani care constituie ajutor public judiciar se avansează de către stat în proporţie de 50%.

(3) Ajutorul public judiciar se poate acorda şi în alte situaţii, proporţional cu nevoile solicitantului, în cazul în care costurile certe sau estimate ale procesului sunt de natură să îi limiteze accesul efectiv la justiţie, inclusiv din cauza diferenţelor de cost al vieţii dintre statul membru în care acesta îşi are domiciliul sau reşedinţa obişnuită şi cel din România.

- Art. 14: „(1) Cererea pentru acordarea ajutorului public judiciar se formulează în scris şi va cuprinde menţiuni privind obiectul şi natura procesului pentru care se solicită ajutorul public judiciar, identitatea, codul numeric personal, domiciliul şi starea materială a solicitantului şi a familiei sale, ataşându-se înscrisuri doveditoare ale veniturilor acestuia şi ale familiei sale, precum şi dovezi cu privire la obligaţiile de întreţinere sau de plată. Cererea va fi însoţită şi de o declaraţie pe propria răspundere a solicitantului în sensul de a preciza dacă în cursul ultimelor 12 luni a mai beneficiat de ajutor public judiciar; în ce formă, pentru ce cauză, precum şi cuantumul acestui ajutor.

(2) La primirea cererii pentru acordarea ajutorului public judiciar solicitantului i se va pune în vedere faptul că, în cazul pierderii procesului, cheltuielile de judecată ale celeilalte părţi vor H în sarcina sa, precum şi posibilitatea restituirii sumelor primite cu titlu de ajutor public judiciar în cazul prevăzut la art. 17 alin. (2).

(3) Instanţa poate solicita orice lămuriri şi dovezi părţilor sau informaţii scrise autorităţilor competente.”

21. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie astfel cum se interpretează, potrivit art. 20 alin. (1) din Constituţie, prin prisma art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

22. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că dispoziţiile art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 251/2011 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 866 din 8 decembrie 2011, se referă, în teza a doua, la ajutorul public judiciar acordat, separat sau cumulat, în oricare dintre formele prevăzute la art. 6 lit. a)-c) din ordonanţa de urgenţă. Aşadar, dispoziţiile art. 7 teza a două se referă la acele forme de ajutor public judiciar care presupun avansarea sumelor din bugetul statului, respectiv plata onorariului avocatului, plata expertului, a traducătorului sau a interpretului şi plata executorului judecătoresc, şi nu fac referire şi la forma de ajutor public sub formă de scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări de la plata taxelor judiciare, inclusiv a celor datorate în faza executării silite, prevăzută la art. 6 lit. d) din ordonanţa de urgenţă.

23. Prin urmare, Curtea constată că, în privinţa taxei judiciare de timbru, judecătorul are posibilitatea de a aprecia asupra acesteia, fără a fi limitat la plafonul stabilit prin art. 7 teza a două din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008. În acest context, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 teza a două din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât nu are legătură cu soluţionarea cererilor de acordare a ajutorului public judiciar în sensul scutirii de la plata taxei judiciare de timbru aferente contestaţiei în anulare şi a cererii de revizuire.

24. Curtea reţine că sintagma „legătură cu soluţionarea cauzei”, cuprinsă în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. presupune „atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului” (Decizia nr. 289 din 22 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 516 din 10 iulie 2014, paragraful 25, sau Decizia nr. 756 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficiat al României, Partea I, nr. 110 din 11 februarie 2015, paragraful 16).

25. În continuare, referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008, Curtea observă că autorii excepţiei sunt nemulţumiţi faţă de limita instituită de legiuitor în ceea ce priveşte acordarea ajutorului public judiciar, respectiv de faptul că aceasta nu este corelată cu salariul minim pe economie. Cu privire la aceste aspecte, în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că ţin de opţiunea legiuitorului, care stabileşte sfera persoanelor îndreptăţite să solicite sprijinul statului, cât şi criteriile în funcţie de care se acordă ajutorul public judiciar în materie civilă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 713 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 955 din 23 decembrie 2015, paragraful 17, sau Decizia nr. 100 din 25 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 25 aprilie 2016, paragraful 15). În acest context, Curtea a amintit că, prin Hotărârea din 19 iunie 2001, pronunţată în Cauza Kreuz împotriva Poloniei, paragraful 59, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că dreptul efectiv de acces la un tribunal nu înseamnă, însă, un drept necondiţionat de a obţine un ajutor judiciar gratuit din partea statului în materie civilă şi nici dreptul la o procedură gratuită în această materie (a se vedea Decizia nr. 39 din 3 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 143 din 26 februarie 2015, paragrafele 15-17).

26. De altfel, Curtea observă că dispoziţiile art. 8 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 prevăd că ajutorul public judiciar se poate acorda şi în alte situaţii, proporţional cu nevoile solicitantului, în cazul în care costurile certe sau estimate ale procesului sunt de natură să îi limiteze accesul efectiv la justiţie, inclusiv din cauza diferenţelor de cost al vieţii dintre statul membru în care acesta îşi are domiciliul sau reşedinţa obişnuită şi cel din România. Or, aceste dispoziţii permit instanţei de judecată să individualizeze acordarea acestui ajutor în funcţie de nevoile reale ale solicitantului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 79 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 8 mai 2017, paragraful 19).

27. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate apreciază că dispoziţiile art. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 sunt neconstituţionale, întrucât nu lămuresc instanţele de judecată cu privire la destinaţia pensiei de întreţinere. Curtea reţine că soluţionarea acestor aspecte este de competenţa instanţelor de judecată, întrucât dispoziţiile art. 14 alin. (1) din ordonanţa de urgenţă se referă la menţiunile pe care trebuie să le cuprindă cererea de ajutor public judiciar şi la furnizarea datelor şi a documentelor necesare acordării acestuia, deoarece situaţia materială se apreciază în raport cu sursele de venit ale solicitantului şi ale membrilor familiei, precum şi cu obligaţiile periodice pe care aceştia le au. Prin urmare, dispoziţiile art. 14 din ordonanţa de urgenţă reprezintă forma ad probationem a soluţiei legislative consacrate de art. 9 din acelaşi act normativ, care stabileşte categoriile de venituri cu caracter periodic care se iau în calcul pentru determinarea venitului mediu net lunar pe membru de familie, în ultimele două luni anterioare formulării cererii privind acordarea ajutorului public judiciar. Totodată, Curtea reţine că instanţa de judecată, în vederea soluţionării cererii de acordare a ajutorului public judiciar, poate solicita, suplimentar, în temeiul art. 14 alin. (3) din ordonanţa de urgenţă, orice lămuriri şi dovezi părţilor sau informaţii scrise autorităţilor competente.

28. Aşadar, Curtea reţine că dispoziţiile art. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 stabilesc anumite condiţii, precum şi o procedură de urmat pentru acordarea ajutorului public judiciar. Furnizarea datelor şi a documentelor prevăzute la art. 14 alin. (1) din actul normativ criticat a fost impusă în scopul asigurării accesului unei sfere cât mai largi de persoane la ajutorul public judiciar şi a unei transparenţe ridicate în acordarea acestui ajutor, precum şi pentru o bună administrare a fondurilor ce au această destinaţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.077 din 13 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 4 februarie 2013).

29. De altfel, referitor la dispoziţiile art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 invocate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea, în jurisprudenţa sa, a constatat că acestea reprezintă opţiunea legiuitorului, care consacră, în această manieră, sfera persoanelor îndreptăţite la a solicita sprijinul statului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 757 din 1 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 21 iulie 2010).

30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 teza a două din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, excepţie ridicată de Matei Postea şi Mara Postea, prin reprezentant legal Anca Postea, în dosarele nr. 8.068/2/2016 şi nr. 8.069/2/2016 ale Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II l-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceleaşi părţi în aceleaşi dosare ale aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 8 şi art. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 26 septembrie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Andreea Costin

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 626

din 17 octombrie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, precum şi ale art. 277 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Fabian Niculae - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Li viu Drăgănescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, precum şi ale art. 277 alin. (1) lit. a) şi alin, (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Societatea DRG Optik - S.R.L. din comuna Hăghig, judeţul Covasna, în Dosarul nr. 201/64/2016 al Curţii de Apel Braşov - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 658D/2016, precum şi de Societatea AMC - S.R.L. din comuna Hăghig, judeţul Covasna, în Dosarul nr. 234/64/2016 al Curţii de Apel Braşov - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 659D/2016.

2. La apelul nominal se prezintă, pentru autoarele excepţiei de neconstituţionalitate, domnul avocat Dan Chiriac din Baroul Ilfov, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar, lipsind celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că dezbaterile iniţiale au avut loc în şedinţa publică din 28 septembrie 2017, în prezenţa domnului avocat Dan Chiriac din Baroul Ilfov, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar, precum şi a domnului Marius Chiriac. reprezentant legal, administrator al acestor societăţi, dată la care Curtea a conexat cele două dosare şi când, având în vedere necesitatea lămuririi suplimentare a unor aspecte, în temeiul dispoziţiilor art. 58 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus redeschiderea dezbaterilor pentru 17 octombrie 2017, când Curtea a pronunţat prezenta decizie.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului părţilor prezente, care arată că nu are nimic de adăugat la cele susţinute la termenul precedent, precum şi faptul că aşteaptă eventuale întrebări din partea judecătorilor Curţii.

5. Preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 277 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

6. Prin încheierile din 7 şi 14 aprilie 2016, pronunţate în dosarele nr. 201/64/2016 şi nr. 234/64/2016, Curtea de Apel Braşov - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, precum şi ale art. 277 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Societăţile DRG Optik - S.R.L. şi AMC - S.R.L. din comuna Hăghig, judeţul Covasna, în cauze având ca obiect anularea unor decizii emise de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarele acesteia arată, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale, întrucât prevăd posibilitatea suspendării contestaţiei în procedura administrativă de către organul de soluţionare competent în mod arbitrar prin simpla sesizare (eventual chiar nefondată) a organelor de cercetare penală. Astfel, organul de soluţionare a procedurii prealabile obligatorii contencios-fiscale îşi poate aroga o calitate nouă (aceea de persoană vătămată şi parte civilă). Or, această suspendare nu este dispusă de o instanţă judecătorească. Persoana juridică de drept privat nu dispune de un mecanism Similar: chiar dacă ar formula un denunţ împotriva organelor fiscale, nu dispune de o prevedere în legislaţia fiscală care să îi permită suspendarea cauzei de contencios fiscal prin exercitarea unilaterală a propriei voinţe (formularea unei sesizări penale).

8. Astfel, în momentul în care procesul este afectat prin dezavantajarea uneia dintre părţile participante în raport cu cealaltă parte, se încalcă atât principiul egalităţii, cât şi dreptul la un proces echitabil. Procesul echitabil nu poate fi realizat decât în condiţiile în care acesta respectă principiile fundamentale unanim admise care să asigure echilibrul între interesul general al societăţii şi interesele legitime ale fiecărei persoane. Cu alte cuvinte, atât petentul, cât şi pârâtul din procedura contencioasă fiscală ar trebui să fie egali în faţa legii, iar o eventuală suspendare a cauzei să fie dispusă numai de instanţă.

9. Se mai arată că organele fiscale suspendă procedura contencioasă aflată în faza prealabilă obligatorie - până la soluţionarea definitivă a cauzei penale noi, pe care tot ele au generat-o. Într-o etapă ulterioară, organele fiscale execută decizia de impunere care este titlu executoriu. Aceasta din urmă face atât obiectul procedurii contencios-fiscale, cât şi obiectul procedurii penale noi (sub aspectul laturii civile a procesului penal).

10. Mai mult decât atât, persoana juridică privată, dacă doreşte să îşi recupereze un eventual prejudiciu prin latura civilă a unui proces penal, trebuie să aştepte soluţionarea definitivă a procesului penal în ansamblul său (latura penală şi latura civilă); organele fiscale, însă, „rezolvă” latura civilă a cauzei chiar înainte de începerea urmăririi penale pe latura penală - şi anume, în temeiul celor două articole criticate.

11. Curtea de Apel Braşov - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi-a exprimat opinia în sensul caracterului neîntemeiat al excepţiei de neconstituţionalitate. Instanţa arată că textele de lege criticate se referă la procedura de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă, şi nu la cea jurisdicţională, a cărei desfăşurare nu este împiedicată sau condiţionată de existenţa celei dintâi, pentru ca accesul liber la justiţie să fie încălcat.

12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

13. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Acesta indică jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 1.237 din 18 noiembrie 2008.

14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere al Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse, concluziile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 214 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007, precum şi ale art. 277 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015. Prevederile legale criticate au următorul conţinut:

- Art. 214 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală: „(1) Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă;”;

- Art. 214 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală: „(3) Procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea sau. după caz, la expirarea termenului stabilit de organul de soluţionare competent potrivit alin. (2). indiferent dacă motivul care a determinat suspendarea a încetat sau nu.”;

- Art. 277 alin (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală: „(1) Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă;;

- Art. 277 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală: „(3) Procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea sau, după caz; la expirarea termenului stabilit de organul de soluţionare competent potrivit alin. (2), indiferent dacă motivul care a determinat suspendarea a încetat ori nu.”

17. În opinia autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei puterilor în stat, art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în faţa legii, art. 21 alin. (1), (2) şi (3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, precum şi în art. 126 alin. (1), (5) şi (6) privind înfăptuirea justiţiei prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi instanţele judecătoreşti stabilite de lege.

18. Curtea constată faptul ca dispoziţiile legale ale art. 214 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală au fost abrogate prin art. 354 lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015. Însă, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea va analiza dispoziţiile criticate, având în vedere că ele continuă să producă efecte juridice în cauze. În ceea ce priveşte prevederile art. 277 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, Curtea constată că acestea nu au legătură cu soluţionarea cauzei, procedura fiind începută sub imperiul Codului de procedură fiscală din 2003, ele nefiind, în principiu, de imediată aplicare.

19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine faptul că s-a mai pronunţat asupra dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, prin raportare la critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 1.237 din 18 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 15 decembrie 2008, şi Decizia nr. 401 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 10 ianuarie 2017, Curtea a constatat că, potrivit art. 205 alin. (1) din Codul de procedură fiscală din 2003, contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia. Astfel, chiar dacă decizia sau, după caz, dispoziţia pronunţată de organul fiscal competent al cărui act administrativ fiscal este atacat are caracter definitiv în sistemul căilor administrative de atac, dreptul la acţiune în instanţă al contribuabilului nu este abolit, cum pretinde autorul excepţiei, fiind chiar reconfirmat şi de art. 215 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală în ceea ce priveşte suspendarea executării actului administrativ fiscal.

20. Textul de lege criticat se referă, aşadar, la procedura de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă, şi nu la cea jurisdicţională, a cărei desfăşurare nu este împiedicată sau condiţionată de existenţa celei dintâi, pentru ca accesul liber la justiţie să fie încălcat.

21. Totodată, cazul de suspendare a procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă, reglementat de art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, se referă la o situaţie de excepţie, aceea în care organul care a efectuat activitatea de control fiscal sesizează organele de urmărire penală în urma depistării indiciilor asupra săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi pronunţată în procedura administrativă. Este firesc ca, în virtutea principiului „penalul ţine în loc civilul”, procedura administrativă privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva actelor administrative fiscale să fie suspendată până la încetarea motivului care a determinat suspendarea.

22. În ceea ce priveşte încălcarea art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii, Curtea reţine că a statuat, prin Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, că principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. De asemenea, art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002). Or, dispoziţiile legale criticate se aplică tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică.

23. Curtea observă, de altfel, că, referitor la instituţia procesuală a suspendării facultative a soluţionării cauzei în cadrul procedurii administrative prealabile instituite în titlul IX al Codului de procedură fiscală din 2003, Curtea s-a pronunţat în sensul constituţionalităţii sale. Astfel, prin Decizia nr. 95 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 10 mai 2011, Curtea a reţinut că adoptarea acestei măsuri este condiţionată de înrâurirea hotărâtoare pe care o are constatarea de către organele competente a elementelor constitutive ale unei infracţiuni asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă. Or, într-o atare situaţie, este firesc ca procedura administrativă privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva actelor administrative fiscale să fie suspendată fie până la încetarea motivului care a determinat suspendarea, fie la un termen stabilit de organul fiscal competent prin decizia de suspendare (a se vedea, în acest sens. Decizia nr. 1.173 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 8 decembrie 2008, şi Decizia nr. 1.237 din 18 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 15 decembrie 2008). În momentul încetării motivului care a determinat suspendarea sau, după caz, la expirarea termenului stabilit de organul de soluţionare competent, indiferent dacă motivul care a determinat suspendarea a încetat ori nu, procedura administrativă este reluată, fiind emisă o decizie privind soluţionarea contestaţiei.

24. Referitor la dispoziţiile art. 214 alin. (1) ale Codului de procedură fiscală din 2003, prin Decizia nr. 271 din 27 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 11 august 2017, Curtea a reţinut că acestea dau posibilitatea ca, în cadrul procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă, organul competent să dispună suspendarea acesteia. În această decizie, ca şi prin Decizia nr. 63 din 2 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 239 din 16 martie 2006, Curtea a constatat Că, pentru identitate de raţiune, cele statuate în materie civilă îşi găsesc justificarea şi în materie fiscală, în ceea ce priveşte suspendarea facultativă a procedurii de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva actelor administrative fiscale, şi anume atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni, a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

25. În această privinţă, Curtea a reţinut că modificările în materie procesual civilă şi în materie procesual penală nu vizează, totuşi, o modificare fundamentală de optică a legiuitorului român, oi numai o circumstanţiere, realizată în vederea unei protecţii efective a accesului liber la justiţie. Instituţia suspendării facultative rămâne, în continuare, o opţiune a legiuitorului român, care serveşte interese importante, astfel încât raţionamentul prin analogie la care s-a oprit Curtea Constituţională în decizia proci tată îşi păstrează, în continuare, valabilitatea.

26. În plus, Curtea a constatat că însuşi textul criticat oferă o garanţie, care poate fi apreciată ca suficientă, pentru a-l asigura pe contestatar că suspendarea nu va fi dispusă în mod arbitrar (Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei). Situaţiile în care poate fi dispusă această măsură sunt expres şi limitativ prevăzute, fiind determinate printr-un grad de precizie suficient de ridicat care, o dată în plus, să îl protejeze pe contestatar de un eventual abuz.

27. Faptul că, de la caz la caz, se pot ivi situaţii în care suspendarea soluţionării contestaţiei să conducă, în mod efectiv, la îngreunarea, cu totul regretabilă, a situaţiei unui contestatar anume, nu reprezintă un temei suficient pentru a invalida, în integralitatea ei, o instituţie juridică, în speţă cea a suspendării facultative a soluţionării contestaţiei pe cale administrativă. De altfel, în asemenea situaţii, nu se ridică probleme de constituţionalitate, ci, eventual, de aplicare a legii, aşa cum, în mod judicios, a reţinut Curtea Constituţională în trecut, de pildă prin Decizia nr. 95 din 1 februarie 2011, precitată, când, respingând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 218 alin. (2) din Codul de procedură fiscală din 2003, a constatat că eventualul comportament al părţilor sau al instituţiilor administrative care determină o întârziere în soluţionarea contestaţiei nu reprezintă o problemă de constituţionalitate, ci o problemă ce ţine exclusiv de conduita părţilor implicate, conduită ce nu este determinată de textul de lege criticat. Or, Curtea Constituţională judecă numai în drept, astfel încât conduita procesuală a contribuabilului contestator sau a organului fiscal ori unele decizii administrative sau judecătoreşti discutabile nu pot constitui temei pentru constatarea neconstituţionalităţii unor texte legale.

28. Pe lângă argumentele menţionate constant de instanţa de contencios constituţional, Curtea le reţine şi pe cele din jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 18 mai 2017, pronunţată în Cauza Johannesson şi alţii împotriva Islandei.

29. În speţă, reclamanţii s-au plâns că au fost judecaţi de două ori pentru declaraţii fiscale inexacte, fiindu-le impuse, pe de o parte, amenzi fiscale, iar, pe de altă parte, fiind condamnaţi, ulterior, pentru infracţiuni fiscale agravante. Instanţa europeană de contencios a drepturilor omului a constatat că ambele seturi de proceduri au fost de natură penală şi că faptele care au stat la baza celor două proceduri au fost aceleaşi: nedeclararea veniturilor pentru aceeaşi perioadă de timp, fiind constatată eludarea plăţii aceloraşi sume de bani. Curtea de la Strasbourg a statuat că pentru a nu exista o dublare a procedurilor, între procedura administrativă (Uscată) şi cea penală trebuie să existe o legătură materială şi temporală suficient de strânsă, e/e trebuind să fie combinate într-o manieră integrată încât să formeze un ansamblu coerent.

30. Or, în această speţă, Curtea a constatat că nu a existat o legătură materială şi temporală suficient de strânsă între cele două seturi de proceduri pentru a se evita dublarea. Pe de o parte, a existat doar o suprapunere limitată în calendarul celor două seturi de proceduri, iar, pe de altă parte, administrarea şi evaluarea probelor s-au realizat distinct, răspunderea reclamanţilor fiind evaluată de către diferite autorităţi şi instanţe în cadrul unor proceduri care au fost în mare măsură independente una de cealaltă [paragrafele 50-55]

31. Curtea Constituţională mai reţine că actul administrativ de suspendare a unei proceduri administrative nu este sustras controlului judecătoresc. Legea prevede o înşiruire logică a procedurilor care permit apărarea interesului public, cât şi al persoanelor private. Potrivit art. 214 alin. (3) din Codul de procedură fiscală din 2003, procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea. Ceea ce poate fi pus în discuţie este intervalul de timp în care contribuabilul trebuie să aştepte pentru a avea posibilitatea să conteste actul administrativ, pentru că soluţionarea unei cauze penale poate dura suficient de mult timp, cu alte cuvinte, termenul rezonabil al urmăririi penale şi cel al judecăţii. Însă, Curtea observă că partea interesată poate formula o contestaţie întemeiată pe prevederile art. 4881 din Codul de procedură penală, ceea ce ar putea avea ca efect accelerarea procedurii din faţa organelor de urmărire penală sau a instanţelor judecătoreşti. Potrivit acestor dispoziţii:

„(1) Dacă activitatea de urmărire penală sau de judecată nu se îndeplineşte într-o durată rezonabilă, se poate face contestaţie, solicitându-se accelerarea procedurii.

(2) Contestaţia poate fi introdusă de către suspect, inculpat, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. În cursul judecăţii, contestaţia poate fi introdusă şi de către procuror.

Contestaţia poate fi formulată după cum urmează:

a) după cel puţin un an de la începerea urmăririi penale, pentru cauzele aflate în cursul urmăririi penale;

b) după cei puţin un an de la trimiterea în judecată, pentru cauzele aflate în cursul judecăţii în primă instanţă;

c) după cel puţin 6 luni de la sesizarea instanţei cu o cale de atac, pentru cauzele aflate în căile de atac ordinare sau extraordinare.

(4) Contestaţia poate fi retrasă oricând până la soluţionarea acesteia. Contestaţia nu mai poate fi reiterată în cadrul aceleiaşi faze procesuale în care a fost retrasă.”

32. Cu privire la necesitatea respectării unui termen rezonabil

în derularea procedurilor judiciare, Curtea reţine faptul că instanţa de la Strasbourg a statuat că prin impunerea respectării unui termen rezonabil pentru înfăptuirea actului de justiţie, Convenţia subliniază importanţa faptului că justiţia trebuie să fie administrată fără întârzieri de natură a-i compromite eficacitatea şi credibilitatea (Hotărârea din 27 octombrie 1994, pronunţată în Cauza Katte Klitsche de la Grange împotriva Italiei, paragraful 61), statul fiind responsabil pentru activitatea ansamblului serviciilor sale, nu numai pentru aceea a organelor judiciare (Hotărârea din 23 octombrie 1990. pronunţată în Cauza Moreira de Azavedo împotriva Portugaliei, paragraful 73). Criteriile după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri penale sunt aceleaşi ca în materie civilă: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.

33. În ceea ce priveşte problema executării obligaţiei de plată rezultate din actul organului fiscal, Curtea apreciază că Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală instituie garanţii suficiente pentru a nu se ajunge la prejudicierea dreptului de proprietate al persoanei căreia i se adresează. Astfel, potrivit art. 215 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, contribuabilul poate cere suspendarea executării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Instanţa competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauţiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauţiune de până la 2.000 lei

34. Curtea constată că ipoteza de la care trebuie iniţiată analiza comportamentului actorilor instituţionali implicaţi este aceea a unor organe fiscale şi de urmărire penală de bună-credinţă, precum şi a unor instanţe judecătoreşti care sunt conştiente de obligativitatea respectării principiilor statului de drept. Potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015, paragraful 49, statul de drept consacră o serie de garanţii, inclusiv jurisdicţionale, care să asigure respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor prin autolimitarea statului, respectiv încadrarea autorităţilor publice în coordonatele dreptului. Curtea reţine că statul a elaborat cadrul normativ necesar pentru soluţionarea situaţiilor care pot apărea în legătură cu săvârşirea unor infracţiuni într-un mod rezonabil. Curtea mai reţine că persoanele fizice şi juridice au o serie de drepturi, dar şi de obligaţii, iar statul trebuie să fie în măsură de a apăra în mod eficient ordinea de drept instituită, cu respectarea principiilor statului de drept.

35. În aceste condiţii, Curtea nu poate reţine încălcarea art. 1 alin. (4), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (1)-(3), art. 124 şi art. 126 alin. (1), (5) şi (6) din Constituţie.

36. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi în privinţa dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală şi cu majoritate de voturi referitor la prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Societatea DRG Optik - S.R.L. din comuna Hăghig, judeţul Covasna, în Dosarul nr. 201/64/2016 al Curţii de Apel Braşov - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi de Societatea AMC - S.R.L. din comuna Hăghig, judeţul Covasna, în Dosarul nr. 234/64/2016 al aceleiaşi instanţe.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceleaşi părţi în aceleaşi dosare ale aceleiaşi instanţe şi constată că prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Braşov - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 17 octombrie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Fabian Niculae

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 681

din 2 noiembrie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, art. 13 elin. (1) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, art. II art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, art. 9 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice şi art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Daniel-Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Patricia Marilena Ionea - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, art. 13 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, art. 9 din Legea nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice şi art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, excepţie ridicată de Ovidiu Stelian Vîrban în Dosarul nr. 33.565/3/2015 (nr. vechi 2.399/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VI l-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.697D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc autorul excepţiei şi partea Ministerul Apărării Naţionale. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. În acest sens arată că ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile acordate la ieşirea la pensie, retragere ori la trecerea în rezervă nu reprezintă drepturi fundamentale, astfel că legiuitorul este liber să dispună cu privire la acordarea lor. În sprijinul acestor argumente invocă şi cele reţinute de Curtea Constituţionala prin Decizia nr. 443 din 21 iunie 2016.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 5 septembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 33.565/3/2015 (nr. vechi 2.399/2016), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, art. 13 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, art. 9 din Legea nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, art. 10 din Ordonanţa de urgenţi a Guvernului nr. 103/2013 din privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice şi art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare. Excepţia a fost ridicată de Ovidiu Stelian Vîrban, cu prilejul soluţionării unei cauze privind drepturi băneşti.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia arată, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate contravin art. 1 alin. (3), (4) şi (5), art. 21 alin. (3), art. 24, art. 61 alin. (1), art. 102, art. 115 alin. (4) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. În acest sens arată că modul de redactare a acestor dispoziţii de lege este lipsit de claritate şi previzibilitate, astfel încât este incert dacă se referă la suspendarea sau abrogarea drepturilor băneşti acordate prin art. 20 alin. (1) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Sintagmele „nu se acordă” sau „nu se aplică” nu se încadrează în niciunul dintre evenimentele legislative enumerate în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, ci apar, mai degrabă, ca un procedeu sui generis. Din această cauză, în practica judiciară au rezultat interpretări diferite ale aceloraşi dispoziţii de lege.

6. Autorul excepţiei susţine, de asemenea, că dispoziţiile de lege criticate au încălcat demnitatea umană, care presupune dreptul şi obligaţia oamenilor de a le fi respectate şi, în mod corelativ, de a respecta drepturile şi libertăţile fundamentale ale semenilor, precum şi dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la apărare.

7. Totodată, consideră că a fost înfrânt principiul separaţiei puterilor în stat, întrucât, din cauza formulării ambigue a textelor de lege criticate, judecătorul este obligat să adauge la lege şi să stabilească el însuşi în faţa cărui eveniment legislativ se află, substituindu-se legiuitorului. Autorul excepţiei arată că principiul separaţiei puterilor în stat este încălcat şi pentru că Guvernul a contracarat, pe calea unor ordonanţe de urgenţă, dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea-cadru nr. 284/2010, care au fost adoptate de Parlament

8. În continuare arată că textele de lege supuse analizei de constituţionalitate contravin celor statuate de Curtea Constituţională prin deciziile nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008, nr. 842 din 2 iunie 2009, nr. 984 din 30 iunie 2009 şi nr. 989 din 30 iunie 2009, astfel încât se încalcă art. 147 alin. (4) din Constituţie, referitor la efectele obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale.

9. În sfârşit, autorul excepţiei susţine că, prin emiterea şi aplicarea unor noi acte normative în litigii pendinte, statul şi-a asigurat o poziţie favorabilă în proces, în detrimentul principiului egalităţii de arme ale părţilor.

10. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale consideră că dispoziţiile de lege criticate nu contravin prevederilor constituţionale invocate. În acest sens arată că ajutorul la trecerea în rezervă nu reprezintă un drept fundamental, legiuitorul fiind liber să dispună cu privire la conţinutul, limitele şi condiţiile de acordare a acestuia. Din acest punct de vedere, soluţia legislativă de a nu acorda sau de a nu aplica prevederile legale în discuţie nu poate fi apreciată ca fiind lipsită de previzibilitate, efectul produs fiind cert, în sensul neacordării dreptului. Ceea ce interesează este exigibilitatea dreptului, fiind cert că acesta nu se acordă pentru perioadele indicate, Problema existenţei dreptului ţine de interpretarea şi aplicarea legii, iar existenţa jurisprudenţei neunitare nu dovedeşte lipsa de previzibilitate a normelor. De altfel, această problemă a fost tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 16/2015, în sensul că dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 118/2010 vizează exerciţiul dreptului, acesta fiind suspendat în perioada 3 iulie 2010-31 decembrie 2010. Totodată, instanţa de judecată aminteşte Decizia Curţii Constituţionale nr. 443 din 21 iunie 2016, prin care s-a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate referitoare la aceleaşi texte de lege criticate şi în prezenta cauză.

11. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

12. Guvernul, invocând jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, consideră că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată.

13. Avocatul Poporului, făcând, de asemenea, trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la dispoziţiile de lege criticate, arată că aceste dispoziţii sunt constituţionale.

14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3,10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate H constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 30 iunie 2010, art. 13 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 din 28 decembrie 2010, art. 9 din Legea nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11* din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 14 decembrie 2011, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficiai al României, Partea I, nr. 845 din 13 decembrie 2012, art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 703 din 15 noiembrie 2013, art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, şi art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 923 din 11 decembrie 2015. Examinând critica de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 285/2010, autorul excepţiei are în vedere doar dispoziţiile alin. (1), astfel că doar acesta va fi supus analizei de constituţionalitate. Aceeaşi concluzie rezultă şi în ceea ce priveşte art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, criticile referindu-se doar la primul alineat al acestor articole de lege. De asemenea, în ceea ce priveşte critica art. 9 din Legea nr. 283/2011, Curtea observă Că, în realitate, sunt avute în vedere dispoziţiile art. II art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, ordonanţă publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 10 septembrie 2010, şi aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011. Dispoziţiile de lege criticate au următoarea redactare:

- Art. 9 din Legea nr. 118/2010: „începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi nu se mai acordă ajutoare sau, după caz, indemnizaţii la ieşirea la pensie, retragere ori la trecerea în rezervă. (potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 118/2010, „Prevederile art. 1-3, ari. 5, art. 6 alin. (1), precum şi cele ale art. 9-14 se aplică până la 31 decembrie 2010*)\

- Art. 13 alin. (1) din Legea nr. 285/2010: „în anul 2011, dispoziţiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplică.”;

- Art. II art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010: „în anul 2012 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă”;

- Art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012: „Prevederile art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012, şi a/e art. 1 alin. (4) şi (5), art. 2, 3, art. 4 alin. (1) şi (2), art. 6, 7, 9, 11, art. 12 alin. (2) şi art. 13 ale art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, se aplică în mod corespunzător şi în anul 2013”;

- Art. 10 aţin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013: „în anul 2014 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă”;

- Art. 9 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014: „în anul 2015, dispoziţiile legale privind acordarea ajutoarelor sau; după caz, indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplică,

- Art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015: „în anul 2016, dispoziţiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, a indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplică,”

17. Curtea constată că dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 118/2010. art. 13 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, art. II art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 şi art. 9 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi-au încetat aplicarea anterior sesizării Curţii Constituţionale cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate. Având în vedere însă cele reţinute prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea î, nr. 549 din 3 august 2011, în sensul că „sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare”, precum şi faptul că dispoziţiile de lege arătate continuă să producă efecte în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, Curtea urmează să analizeze constituţionalitatea acestor texte de lege.

18. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate consideră că dispoziţiile de lege criticate contravin următoarelor prevederi din Constituţie: art. 1 alin. (3), (4) şi (5) referitoare la statul român, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, art. 24 referitor la dreptul la apărare, art. 61 privind rolul şi structura Parlamentului, art. 102 referitor la rolul şi structura guvernului, art. 115 alin. (4) privind condiţiile emiterii ordonanţelor de urgenţă şi art. 147 alin. (4) referitor la deciziile Curţii Constituţionale.

19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate au mai fost supuse analizei instanţei de contencios constituţional în raport cu aceleaşi prevederi ale Legii fundamentale şi aceeaşi motivare. Astfel, prin Decizia nr. 170 din 19 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 354 din 22 mai 2015, paragraful 21, Curtea a reţinut, în esenţă, că ajutoarele sau indemnizaţiile acordate cu prilejul ieşirii la pensie, retragerii ori trecerii în rezervă „reprezintă beneficii acordate anumitor categorii socioprofesionale în virtutea statutului special al acestora, fără a avea însă un temei constituţional”. Prin paragraful 23 al aceleiaşi decizii, Curtea a precizat că „art. 53 din Constituţie [...] se referă la restrângerea exerciţiului unor drepturi ori libertăţi fundamentale. Or, ajutoarele ori indemnizaţiile la care se referă art. 13 alin. (1) din Legea nr. 285/2010 nu foc parte din această categorie de drepturi, astfel că legiuitorul este liber să dispună cu privire la conţinutul, limitele şi condiţiile de acordare a acestora, precum şi să dispună diminuarea ori chiar încetarea acordării acestora, fără a fi necesară întrunirea condiţiilor stabilite de art. 53 din Legea fundamentală”. De asemenea, în paragraful 25 din Decizia nr. 170 din 19 martie 2015, Curtea a arătat că „nu există o obligaţie constituţională a legiuitorului de a reglementa acordarea de ajutoare sau indemnizaţii la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă”.

20. Cu privire la caracterul previzibil al dispoziţiilor referitoare la neacordarea ajutoarelor sau, după caz, a indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă, prin Decizia nr. 541 din 14 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 622 din 17 august 2015, paragraful 17, Curtea a arătat că „persoanele care se pensionează se supun dispoziţiilor legale în vigoare la data deschiderii dreptului la pensie, potrivit principiului tempus regit actum.

21. Prin următorul paragraf din Decizia nr. 541 din 14 iulie 2015, Curtea, referindu-se la compatibilitatea dispoziţiilor de lege criticate cu prevederile constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul de proprietate, a amintit că, „în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, aşa cum este Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, s-a statuat că statul este în măsură să stabilească ce beneficii trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Astfel, statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor_astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare. În acelaşi sens este şi Decizia de inadmisibilitate din 6 decembrie 2011, pronunţată în cauzele conexate nr. 44,232/11 şi nr. 44.605/11 Felicia Mihăieş împotriva României şi Adrian Gavril Senteş împotriva României, paragrafele 15 şi 19, prin care Curtea de la Strasbourg aminteşte că, datorită unei cunoaşteri directe a propriei societăţi şi a necesităţilor acesteia, autorităţile naţionale se află, în principiu, într-o poziţie mai adecvată decât instanţa internaţională pentru a stabili ce anume este «de utilitate publică». În consecinţă, în cadrul mecanismului de protecţie creat de Convenţie, este de competenţa acestora să se pronunţe primele cu privire la existenţa unei probleme de interes general. Considerând normal ca legiuitorul să dispună de o mare libertate în conducerea unei politici economice şi sociale, Curtea respectă modul în care acesta percepe imperativele «utilităţii publice», cu excepţia cazului în care raţionamentul său se dovedeşte în mod vădit lipsit de orice temei rezonabil (paragraful 19).”

22. Cu privire la posibilitatea Guvernului de a suspenda ori lipsi de efect dispoziţiile unei legi, pe calea ordonanţelor de urgenţă, Curtea, prin Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 804 din 2 decembrie 2008, a statuat că „ordonanţa de urgenţă, ca act normativ ce permite Guvernului, sub controlul Parlamentului, să facă faţă unei situaţii extraordinare, se justifică prin necesitatea şi urgenţa reglementării acestei situaţii care, datorită circumstanţelor sale, impune adoptarea de soluţii imediate în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public”. Considerente asemănătoare Deciziei nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008 au fost preluate şi în Decizia nr. 842 din 2 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 464 din 6 iulie 2009, Decizia nr. 984 din 30 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 4 august 2009, ori Decizia nr. 989 din 30 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 31 iulie 2009, prin care Curtea a reţinut că adoptarea ordonanţelor de urgenţă numai în scopul contracarării unei măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării personalului din învăţământ, adoptată de Parlament, încalcă art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1) şi art. 115 alin. (4) din Constituţie. Prin Decizia nr. 278 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 447 din 23 iunie 2015, Curtea a statuat că, alături de respectarea exigenţelor constituţionale ale art. 115 alin. (4)-(6), în exerciţiul competenţei sale de a emite ordonanţe de urgenţă, Guvernul este ţinut totodată de obligaţia respectării prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, astfel că dispoziţiile unei ordonanţe de urgenţă nu pot avea ca scop împiedicarea unei legi adoptate de Parlament de a-şi produce efectele. Curtea a subliniat însă că, prin efectele ordonanţelor de urgenţă a căror neconstituţionalitate a fost constatată prin deciziile nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008, nr. 842 din 2 iunie 2009, nr. 984 din 30 iunie 2009 şi nr. 989 din 30 iunie 2009, a fost afectat un drept fundamental. Astfel, concluziile Curţii referitoare la interdicţia Guvernului de a adopta ordonanţe de urgenţă care împiedică o lege adoptată de Parlament să îşi producă efectele nu au vizat şi dreptul puterii executive de a reglementa cu privire la drepturi care nu au o consacrare constituţională. Ţinând cont de aspectele mai sus arătate, Curtea, prin Decizia nr. 443 din

21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 29 iulie 2016, a apreciat ca fiind lipsită de temei critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor de lege analizate în prezenta cauză, critică formulată în raport cu prevederile art. 1 alin. (4), art. 61 privind rolul şi structura Parlamentului şi art. 102 referitor la rolul şi structura Guvernului.

23. Tot prin Decizia nr. 443 din 21 iunie 2016, Curtea, referindu-se la critica raportată la prevederile art. 115 alin. (4) din Constituţie, a reţinut că aceasta nu se impune a fi analizată decât în raport cu prevederile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, art. 9 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, întrucât celelalte dispoziţii care au prevăzut neacordarea în anii 2010, 2011 şi 2012 a ajutoarelor sau, după caz, a indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă au fost reglementate prin legi adoptate de Parlament

24. În ceea ce priveşte dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, Curtea a invocat Decizia nr. 42 din

22 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 25 martie 2014, prin care a reţinut că „cele invocate de Guvern în nota de fundamentare întrunesc condiţiile existenţei unei situaţii extraordinare şi urgente care, în mod obiectiv, impun emiterea unei ordonanţe de urgenţă. Astfel, necesitatea stabilirii în timp util a unor direcţii clare în ceea ce priveşte domenii extrem de importante, aşa cum este salarizarea personalului bugetar, domenii cu implicaţii financiare majore, şi riscul ca aceste măsuri, ca de altfel întregul program de guvernare, să nu poată fi adoptate până la începutul anului 2013, din cauze obiective determinate de desfăşurarea unor proceduri privind constituirea Parlamentului nou-ales fi a învestirii noului Guvern, reprezintă motive ce justifică intervenţia legislativă a Guvernului pentru evitarea unei grave atingeri aduse interesului public”. Având în vedere că şi în ceea ce priveşte emiterea dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, art. 9 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi a celor ale art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 Guvernul a invocat situaţii comparabile cu cele analizate prin Decizia nr. 42 din 22 ianuarie 2014, Curtea a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de constituţionalitate prevăzute de art. 115 alin. (4) din Constituţie.

25. Având în vedere că nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţiile amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

26. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ovidiu Stelian Vîrban în Dosarul nr. 33.565/3/2015 (nr. vechi 2.399/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constată că dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, art. II art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, art. 9 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice şi art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 2 noiembrie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Patricia Marilena Ionea

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 729

din 21 noiembrie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (12) din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Varga Attila - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (12) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Marinela Ofelia Câmpean în Dosarul nr. 2.055/100/2014 al Tribunalului Maramureş - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.768D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că partea Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus concluzii scrise, prin care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece legiuitorul este liber să instituie regulile de desfăşurare a procesului penal în faţa instanţelor judecătoreşti, iar principiul accesului liber la justiţie presupune tocmai posibilitatea celor interesaţi de a le exercita în condiţiile legii, fără ca prin aceasta să se înţeleagă că, în toate cazurile, este necesară efectuarea unei expertize.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin încheierea din 1 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.055/100/2014, Tribunalul Maramureş - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (12) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Marinela Ofelia Câmpean într-o cauză penală, în care se fac cercetări pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi art. 5 din Codul penal.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale menţionate sunt neconstituţionale, deoarece, spre deosebire de reglementarea anterioară modificării prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, efectuarea unei expertize nu mai este obligatorie, ci facultativă, urmând ca organul judiciar să o dispună numai dacă apreciază că este necesară, chiar dacă părţile au contestat concluziile raportului de constatare efectuat în cursul urmăririi penale. Contradictorialitatea, fiind intim legată de ideea de egalitate a armelor, impune judecătorului să dispună ca orice element susceptibil să influenţeze soluţia privind procesul penal să facă obiectul unei dezbateri contradictorii. Or, singura posibilitate de a combate concluziile unui raport de constatare în cauzele penale privind infracţiunile economice o reprezintă efectuarea unei expertize financiar-contabile, cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale privind garantarea dreptului la apărare şi, implicit, a dreptului la un proces echitabil.

7. În acest sens, conform jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, prin refuzul de a dispune refacerea expertizei sau efectuarea uneia la cererea unei părţi, instanţa a încălcat dreptul la contradictorialitate al părţilor (a se vedea Hotărârea din 18 martie 1997, pronunţată în Cauza Mantovanelli împotriva Franţei).

8. Drept urmare, o limitare în calea posibilelor abuzuri o constituie admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (12) din Codul de procedură penală şi aplicarea în practică a acestor prevederi conform reglementării anterioare, care instituia o obligaţie legală în sarcina organului judiciar de a dispune efectuarea unei expertize în situaţia contestării de către părţi a concluziilor raportului de constatare, nefiind lăsată la latitudinea organelor judiciare administrarea acestei probe, în baza unor interpretări personale ale acestora.

9. Tribunalul Maramureş - Secţia penală opinează că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale.

10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

11. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, reglementarea contestată are scopul de a asigura celeritatea procesului penal, în contextul în care forma sa anterioară îi tenta pe inculpaţi să conteste în orice situaţie, chiar nemotivat, rapoartele de constatare, cunoscând că, în acest mod, vor obţine automat încuviinţarea efectuării unei expertize judiciare şi, prin aceasta, tergiversarea soluţionării cauzei.

12. Câtă vreme dispoziţiile art. 172 alin. (12) din Codul de procedură penală nu refuză inculpatului dreptul de a contesta concluziile raportului de constatare şi de a propune administrarea de probe printr-un raport de expertiză, ci - în acord cu prevederile art. 100 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală - ele recunosc organelor judiciare competenţa de a aprecia utilitatea expertizei solicitate, prin prisma elementelor de fapt pe care inculpatul tinde să le probeze, Guvernul apreciază că pretinsa încălcare a dreptului la apărare nu subzistă.

13. Pe de altă parte, potrivit art. 100 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală, cererea privitoare la administrarea unor probe - formulată în cursul urmăririi penale sau al judecăţii - poate fi respinsă numai în anumite situaţii expres şi limitativ prevăzute de lege şi numai motivat. Or, obligaţia de a motiva respingerea unei astfel de cereri garantează respectarea dreptului la un proces echitabil, căci, în aceste condiţii, inculpatul are posibilitatea de a contesta în calea de atac respingerea probei propuse, iar instanţa de control judiciar dispune de reperele necesare pentru a evalua - în raport cu întreg materialul probator administrat-dacă efectuarea expertizei - în completarea raportului de constatare - era sau nu utilă cauzei.

14. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Faptul că, în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei, organul judiciar este suveran în aprecierea necesităţii efectuării expertizei nu contravine sub niciun aspect prevederilor constituţionale, ci, dimpotrivă, dă expresie principiilor privitoare la înfăptuirea justiţiei, consacrate de art. 124 şi art. 126 din Legea fundamentală.

15. Pe de altă parte, la efectuarea expertizei pot participa şi experţi independenţi autorizaţi, numiţi la solicitarea părţilor sau a subiecţilor procesuali principali, cu aplicarea art. 173 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală, potrivit cărora „Părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul să solicite ca la efectuarea expertizei să participe un expert recomandat de acestea.”

16. Astfel, în generalitatea sa, art. 21 din Constituţie permite oricărei persoane accesul la justiţie, pentru apărarea oricărui drept sau libertăţi şi a oricărui interes legitim, indiferent dacă acestea rezultă din Legea fundamentală sau din alte legi. Accesul liber la justiţie presupune accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie.

17. Aşa fiind, legiuitorul, în ansamblul legislaţiei în materie, a reuşit să creeze premisele unui proces echitabil, în cadrul căruia părţile implicate beneficiază de suficiente garanţii pentru respectarea dreptului la apărare, întrucât inculpatul are posibilitatea să solicite şi să administreze toate probele necesare şi utile cauzei.

18. În plus, este de competenţa exclusivă a legiuitor ului să instituie regulile de desfăşurare a procesului penal în faţa instanţelor judecătoreşti, iar principiul accesului liber la justiţie presupune tocmai posibilitatea celor interesaţi de a le exercita în condiţiile legii.

19. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, concluziile scrise depuse, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

20. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

21. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 172 alin. (12) din Codul de procedură penală cu denumirea marginală Dispunerea efectuării expertizei sau a constatării, astfel cum au fost modificate prin art. II pct. 35 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, care au următorul conţinut: „După finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert sau când concluziile raportului de constatare sunt contestate, se poate dispune efectuarea unei expertize.”

22. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 24 referitor la Dreptul la apărare, precum şi dispoziţiile art. 6 paragrafele 1 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil.

23. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile legale criticate, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, dispun cu privire la posibilitatea efectuării unei expertize, atunci când concluziile raportului de constatare sunt contestate. În redactarea anterioară modificării prin ordonanţa mai sus menţionată, efectuarea unei expertize era obligatorie dacă părţile contestau concluziile raportului de constatare.

24. Aşa fiind, autoarea excepţiei apreciază că, prin modificarea astfel operată, îi sunt afectate dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, fiind lăsată la discreţia organului judiciar dispunerea efectuării unei expertize.

25. O astfel de critică nu poate fi primită, deoarece dispoziţiile art. 172 alin. (12) din Codul de procedură penală nu refuză dreptul suspectului/inculpatului sau al oricărei altei persoane interesate de a contesta concluziile raportului de constatare, ci conferă organului judiciar competenţa de a aprecia asupra utilităţii efectuării unei expertize.

26. Împrejurarea că, subsecvent constatării, efectuarea unei expertize este condiţionată de aprecierea necesităţii sale, indiferent că această necesitate este impusă de nelămurirea organului judiciar ori de aspectele inserate de părţi în momentul contestării raportului de constatare, nu este de natură a aduce atingere dreptului la apărare al părţilor, care au posibilitatea de a formula cereri în faţa organului de urmărire penală şi instanţelor judecătoreşti, de a solicita administrarea oricăror probe în apărarea lor, inclusiv de a solicita efectuarea unei expertize şi de a exercita căile de atac prevăzute de lege.

27. Prin urmare, după finalizarea raportului de constatare, concluziile acestuia pot fi contestate de părţi sau de subiecţii procesuali principali, în această situaţie organul judiciar putând dispune efectuarea unei expertize. De asemenea, se poate dispune efectuarea unei expertize şi atunci când, deşi raportul de constatare nu este contestat, faţă de complexitatea cauzei, organul judiciar apreciază că este necesară întocmirea unui raport de expertiză. Totodată, după finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este necesar, se poate solicita opinia unui expert. Aşa fiind, ceea ce guvernează necesitatea dispunerii unei expertize sau necesitatea solicitării opiniei unui expert este principiul referitor la aflarea adevărului, consacrat de art. 5 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit căruia „Organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului”.

28. Totodată, potrivit art. 97 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, rapoartele de constatare sunt mijloace de probă prin care se obţine o probă care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal, Or, în acord cu art. 100 alin. (3) din Codul de procedură penală, „Cererea privitoare la administrarea unor probe formulată în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii se admite ori se respinge, motivat, de către organele judiciare”, sens în care respingerea sa se poate dispune atunci când proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii, când se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă, când proba nu este necesară, când proba este imposibil de obţinut, când cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită şi atunci când administrarea probei este contrară legii [art. 100 alin. (4) din Codul de procedură penală].

29. Aşa fiind, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată nu are obligaţia de a adopta concluziile raportului de constatare sau chiar de expertiză, iar valoarea probantă a acestora nu este prestabilită de către Codul de procedură penală, ele fiind supuse, potrivit art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală, liberei aprecieri a organelor judiciare, în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Aşadar, toate probele, inclusiv cele tehnico-ştiinţifice, trebuie raportate la ansamblul probator.

30. Prin urmare, nu poate fi primită critica potrivit căreia organele judiciare se pronunţă în mod discreţionar asupra necesităţii administrării unei expertize în cauză, cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală, dispunerea condamnării se poate realiza doar atunci când acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest fapt conferă procedurii caracter echitabil, deoarece, pe lângă faptul că, potrivit art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului/inculpatului, principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut, fiind mărginit de existenţa unor mijloace compensatorii care să asigure existenţa unui echilibru suficient între acuzare şi apărare. În acest sens, în Hotărârea din 2 iunie 2005, pronunţată în Cauza Cottin împotriva Belgiei (paragraful 29), Curtea de la Strasbourg a reamintit că unul dintre elementele unei proceduri echitabile în temeiul art. 6 paragraful 1 din Convenţie este caracterul contradictoriu al acesteia: fiecare parte trebuie să aibă, în principiu, posibilitatea nu doar de a prezenta elementele necesare apărării sale şi succesului pretenţiilor safe. ci şi de a lua cunoştinţă şi de a discuta toate dovezile sau observaţiile prezentate judecătorului, în scopul de a influenţa decizia instanţei (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea din 18 martie 1997, pronunţată în Cauza Mantovanelli împotriva Franţei, paragraful 33, Hotărârea din 20 februarie 1996, pronunţată în Cauza Lobo Machado împotriva Portugaliei, paragraful 31, Hotărârea din 20 februarie 1996, pronunţată în Cauza Vermeuien împotriva Belgiei, paragraful 33, şi Hotărârea din 18 februarie 1997, pronunţată în Cauza Niderost-Huber împotriva Elveţiei, paragraful 24).

31. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin aceeaşi hotărâre, paragraful 30, a subliniat că este de competenţa instanţelor naţionale să evalueze dovezile pe care le-au obţinut şi pertinenţa celor pe care părţile doresc să le prezinte, de vreme ce Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu reglementează regimul probelor ca atare. Cu toate acestea, sarcina Curţii este de a stabili dacă procedura în ansamblu, inclusiv modul în care au fost luate probe, a respectat caracterul echitabil impus de art. 6 paragraful 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea din 12 iulie 1988, pronunţată în Cauza Schenk împotriva Elveţiei, paragraful 46). Ca atare, Curtea a afirmat (paragraful 30) că principiul contradictorialităţii, ca şi celelalte garanţii procedurale prevăzute la art. 6 paragraful 1, are ca scop o procedură în faţa unei instanţe. Esenţial este faptul că părţile pot participa într-o manieră adecvată la procedura în faţa instanţei (a se vedea, mutatis mutandis, şi Hotărârea din 19 iulie 1995, pronunţată în Cauza Kerojarvi împotriva Finlandei, paragraful 42 - final).

32. Or, în faza de urmărire penală, suspectul/inculpatul are, între altele, dreptul de a consulta dosarul, dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei, persoana vătămată şi partea civilă au dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale/civile a cauzei, precum şi dreptul de a adresa întrebări experţilor, iar partea responsabilă civilmente îşi exercită drepturile în limitele şi în scopul soluţionării acţiunii civile (a se vedea art. 81 şi următoarele din Codul de procedură penală).

33. Tot astfel, în cursul procedurii de cameră preliminară, părţile interesate pot formula cereri şi excepţii privitoare la verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

34. Mai mult, în acord cu art. 374 alin. (5), (6) şi (9) din Codul de procedură penală, în faza de judecată, preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe, iar în cazul în care se propun probe, trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, respectiv, în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora. Aceasta, întrucât, potrivit art. 100 alin. (2) din acelaşi cod, „în cursul judecăţii, instanţa administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale”, sens în care, în procesul de evaluare a probelor, condamnarea se poate dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă [a se vedea şi art. 103 alin. (2) din acelaşi cod]. Totodată, procurorul, persoana vătămată şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti, iar, după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, se procedează la administrarea probelor încuviinţate [a se vedea şi art. 374 alin. (9) şi art. 376 alin. (3) din acelaşi cod].

35. Aşa fiind, prevederile legale criticate nu încalcă dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece partea interesată beneficiază de garanţiile dreptului la un proces echitabil, sens în care eventualele dificultăţi cauzate apărării prin limitarea drepturilor sunt suficient contrabalansate de procedurile urmate de autorităţile judiciare, putând susţine în faţa instanţei de judecată toate apărările necesare în condiţii de contradictorialitate cu acuzarea.

36. În concluzie, împrejurarea că nu este obligatorie efectuarea unei expertize, în cazul în care concluziile raportului de constatare sunt contestate, are ca scop asigurarea dreptului la un proces echitabil prin soluţionarea cu celeritate a cauzei, întrucât, în caz contrar, s-ar permite prelungirea nejustificată a soluţionării cauzei printr-o simplă contestare a raportului, cu toate că dispunerea unei expertize nu este utilă cauzei, fiind lămurite toate aspectele cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului.

37. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Marinela Ofelia Câmpean în Dosarul nr. 2.055/100/2014 al Tribunalului Maramureş - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 172 alin. (12) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Maramureş - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 21 noiembrie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.