MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 157/2018

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 186 (XXX) - Nr. 157         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Marţi, 20 februarie 2018

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 623 din 17 octombrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 68 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii

 

Decizia nr. 32 din 23 ianuarie 2018 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 14,18, 22 şi 27 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici

 

Decizia nr. 51 din 1 februarie 2018 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2017 privind modificarea şi completarea Legii nr. 160/1998 pentru organizarea şi exercitarea profesiunii de medic veterinar

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

108. - Ordin al directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară privind aprobarea începerii lucrărilor de înregistrare sistematică a imobilelor, pe sectoare cadastrale, în 7 unităţi administrativ-teritoriale din judeţul Teleorman

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 623

din 17 octombrie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 68 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Valentina Bărbăţeanu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 68 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, excepţie ridicată de Liliana Boghiţoiu în Dosarul nr. 8,640/180/2015 al Tribunalului Bacău - Secţia I civilă şi care constituie obiectul Dosarului nr. 412D/2016 al Curţii Constituţionale.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, în susţinerea acestui punct de vedere, arată că textul de lege criticat nu aduce atingere dreptului garantat de art. 21 din Constituţie, ci reprezintă în sine o garanţie a dreptului la un proces echitabil. Procedura lichidării asociaţiei este o procedură necontencioasă, iar modalitatea de înştiinţare a persoanelor interesate prin afişare la uşa instanţei despre operaţiunea efectuată de lichidator nu contravine prevederilor constituţionale invocate de autorul excepţiei, întrucât se adresează unei categorii de persoane nedeterminate, şi anume cea a persoanelor interesate, fiind imposibilă comunicarea către o persoană strict determinată despre care instanţa nu are cunoştinţă.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 23 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 8.640/180/2015, Tribunalul Bacău - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 68 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, excepţie ridicată de Liliana Boghiţoiu într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelului formulat împotriva sentinţei prin care Judecătoria Bacău a respins ca tardiv introdusă cererea de chemare în judecată referitoare la dizolvarea unei persoane juridice.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că procedura de afişare la uşa instanţei a rezultatului lichidării voluntare nu asigură cu necesitate respectarea dreptului la apărare al unui creditor, întrucât acesta nu poate avea cunoştinţă de hotărârea judecătorească împotriva căreia poate declara apel. Autoarea excepţiei precizează că, în speţă, nu a avut cunoştinţă de existenţa şi conţinutul bilanţului de lichidare şi nici nu l-a putut contesta în termen. În consecinţă, nu a putut să se apere efectiv şi să îşi susţină argumentele într-o etapă decisivă pentru drepturile sale cu caracter patrimonial. Citează, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului prin care s-a statuat că instanţele trebuie să facă tot ce se poate aştepta în mod rezonabil de la acestea pentru a cita participanţii la proces şi să se asigure că aceştia din urmă au cunoştinţă de procedurile din care fac parte (Hotărârea din 13 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Övuş împotriva Turciei). Mai arată că dreptul la acţiune sau dreptul de recurs trebuie să se exercite din momentul în care părţile interesate pot cunoaşte efectiv hotărârile judecătoreşti care le impun o obligaţie sau care ar putea aduce atingere drepturilor sau intereselor lor legitime. Susţine că, în speţă, fiind vorba despre un demers judiciar cu consecinţe directe asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, ar fi trebuit să aibă dreptul la un acces efectiv la această procedură şi ar fi trebuit să beneficieze de toate garanţiile ce decurg din principiul contradictorialităţii şi al „loialei citări. Consideră că nu sunt respectate exigenţele dreptului la un proces echitabil, procedura instituită de art. 68 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 constituind o îngrădire nejustificată a dreptului de a contesta bilanţul şi marcând momentul descărcării de gestiune a lichidatorilor printr-o procedură obscură, care avantajează lichidatorii.

6. Tribunalul Bacău - Secţia I civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, arătând că textul de lege nu aduce atingere dreptului de acces liber la justiţie şi reprezintă o garanţie a dreptului părţilor la un proces echitabil, în acest sens, precizează că procedura lichidării, astfel cum este prevăzută de Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, este o procedură necontencioasă, care presupune efectuarea unor operaţiuni strict determinate de către un lichidator judiciar. Aceste operaţiuni trebuie declarate în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor al judecătoriei în a cărei circumscripţie îşi are sediul asociaţia în termen de două luni de la terminarea lichidării, iar în acelaşi termen lichidarea se publică prin afişare la uşa instanţei în a cărei circumscripţie îşi are sediul persoana juridică. Această modalitate de încunoştinţare a persoanelor interesate despre operaţiunea efectuată de lichidator nu contravine prevederilor constituţionale invocate de autoarea excepţiei, întrucât se adresează unor persoane nedeterminate, şi anume categoriei persoanelor interesate, fiind deci imposibilă efectuarea unei comunicări unei persoane despre care instanţa nu are cunoştinţă. Arată că legiuitorul a apreciat că această modalitate de comunicare a terminării lichidării este corespunzătoare tipului de act procedural efectuat şi a prevăzut un termen rezonabil, de 30 de zile, înăuntrul căruia se poate contesta bilanţul lichidatorului, termen care este suficient de bine conturat pentru o persoană interesată şi diligentă.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Guvernul îşi exprimă opinia în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Apreciază că procedura necontencioasă prin care legiuitorul a reglementat lichidarea asociaţiilor şi fundaţiilor nu aduce atingere dreptului la apărare, chiar dacă publicitatea lichidării se efectuează prin afişare la uşa instanţei. Consideră că această modalitate nu împiedică persoana interesată care depune un minimum de diligenţă să îşi exercite dreptul stabilit prin lege, legiuitorul punând, de altfel, la dispoziţia acesteia un termen rezonabil, de 30 de zile, pentru contestarea bilanţului.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 68 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 31 ianuarie 2000, care au următoarea redactare: „Publicarea lichidării se face prin afişarea la uşa Instanţei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul persoana juridică, în termen de două luni de la terminarea lichidării”.

12. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, art. 24 care garantează dreptul la apărare, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau unor libertăţi şi art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei. Prin raportare la dispoziţiile art. 20 din Constituţie, se invocă, de asemenea, şi prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 instituie, prin prevederile capitolului IX, o procedură specială de dizolvare şi lichidare a asociaţiilor, fundaţiilor şi federaţiilor, ca persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial, care are ca finalitate îndestularea creditorilor, transmiterea bunurilor rămase în urma lichidării şi radierea acestor forme asociative din Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.

14. Autoarea excepţiei susţine, în esenţă, că se încalcă dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare al creditorilor, din cauza faptului că publicarea lichidării se face prin afişarea la uşa instanţei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul persoana juridică, astfel că persoanele interesate nu pot afla despre încheierea lichidării asociaţiei sau fundaţiei. Faţă de aceste critici, Curtea reţine că, în conformitate cu prevederile art. 68 alin. (2) şi (3) din ordonanţă, în cazul dizolvării, ca modalitate de încetare a activităţii persoanei juridice, lichidatorii au obligaţia ca, în termen de două luni de la terminarea lichidării, să depună bilanţul, registrul jurnal şi un memorandum, declarând operaţiunile de lichidare la Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor al judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul asociaţia sau fundaţia. În acelaşi timp,aceştia trebuie să îndeplinească toate procedurile pentru publicarea lichidării asociaţiei sau fundaţiei, întrucât art. 70 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 permite oricărei persoane interesate ca, în interval de 30 de zile de la depunerea bilanţului, să conteste acest act la judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială se afla sediul persoanei juridice lichidate.

15. Curtea constată că aducerea la cunoştinţa publică se realizează, potrivit textului de lege criticat, prin afişare, aceasta fiind singura modalitate prin care, în mod practic, se poate crea cadrul necesar exercitării dreptului de a contesta bilanţul lichidatorului, în condiţiile în care acesta este acordat, generic, oricărei persoane interesate. Imposibilitatea individualizării în concret a persoanelor interesate să recurgă la mijlocul procedural prevăzut de art. 68 alin. (3) din ordonanţă face inutilizabilă procedura citării astfel cum aceasta este reglementată prin Codul de procedură civilă. Această împrejurare a determinat legiuitorul să opteze pentru modalitatea afişării la sediul instanţei, o asemenea manieră de aducere la cunoştinţă publică putând satisface imperativul publicităţii, necesar pentru exercitarea dreptului de a contesta bilanţul întocmit de lichidator. În condiţiile unei atitudini diligente, persoanele interesate pot afla despre lichidare şi au la dispoziţie un termen de 30 de zile în care legea le permite să formuleze contestaţii.

16. Prin urmare, nu pot fi reţinute criticile aduse prevederilor art. 68 alin, (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, textul de lege menţionat neconstituindu-se într-un obstacol în ce priveşte accesul liber la justiţie şi nefiind de natură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil sau dreptului la apărare, careva putea f exercitat plenar în cursul judecării contestaţiei introduse potrivit art. 70 alin, (1) din ordonanţă.

17 Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Liliana Boghiţoiu în Dosarul nr. 8.640/130/2015 al Tribunalului Bacău - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 68 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bacău - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 17 octombrie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Valentina Bărbăţeanu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 32

din 23 ianuarie 2018

referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 14, 18, 22 şi 27 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent-şef

 

1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, obiecţie formulată de Preşedintele României, în temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

2. Cu Adresa nr. CP1/1.733 din 4 decembrie 2017, Preşedintele României a trimis Curţii Constituţionale sesizarea formulată, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 12.053 din 4 decembrie 2017 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.857A/2017.

3. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, autorul formulează critici de neconstituţionalitate cu privire la abrogarea suspendării raportului de serviciu al funcţionarului public ca urmare a trimiterii în judecată, sub aspectul încălcării dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (4), art. 16 alin. (1) şi art. 54 alin. (2) din Constituţie, cu privire la introducerea posibilităţii de delegare a competenţei de organizare a concursului pentru ocuparea funcţiilor publice prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, cu încălcarea art. 1 alin. (4) şi alin. (5) din Constituţie, precum şi cu privire la transformarea unei funcţii de nivel inferior pentru a corespunde studiilor şi/sau vechimii funcţionarului public de conducere, cu încălcarea art. 16 alin, (1) din Constituţie.

4. În ceea ce priveşte primul aspect criticat - dispoziţiile art. I pct. 18 şi 22 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, autorul sesizării susţine că noile dispoziţii legale diminuează standardele de integritate, componente ale statului de drept. Arată că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut că sancţiunea prevăzută de art. 94 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 188/1999, cea a suspendării de drept a raportului de serviciu al funcţionarului public trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni de natura celor prevăzute la art. 54 lit. hi), are ca finalitate protejarea autorităţii sau a instituţiei publice faţă de pericolul continuării activităţii ilicite şi al extinderii consecinţelor periculoase ale faptei penale săvârşite de către funcţionarul public. Ţinând cont de natura administrativă a acestei măsuri, „nu se pune problema nerespectării prezumţiei de nevinovăţie, care va trebui însă respectată pe tot parcursul desfăşurării întregului proces penal pornit împotriva respectivului funcţionar public, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare”. Această sancţiune este una temporară şi urmăreşte un scop legitim, fiind în concordanţă cu exigenţele constituţionale. Funcţionarul public al cărui raport de serviciu a fost suspendat îşi reia activitatea în conformitate cu art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, în cazul în care s-a dispus clasarea sau renunţarea la urmărirea penală ori achitarea sau renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, precum şi în cazul încetării procesului penal. De asemenea, respectivului funcţionar public îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare. Prin raportare la scopul legitim avut în vedere de legiuitor, măsura este justificată de necesitatea asigurării autorităţii şi integrităţii funcţiei publice. Măsura suspendării raportului de serviciu vizează doar infracţiuni de o anumită gravitate: infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau contra autorităţii, infracţiuni de corupţie şi de serviciu, infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei, infracţiuni de fals ori situaţia unei infracţiuni săvârşite cu intenţie care ar face persoana ce deţine funcţia publică incompatibilă cu exercitarea respectivei funcţii publice. Având în vedere că funcţia publică implică ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică, standardele privind integritatea şi deontologia funcţionarului public trebuie să fie astfel stabilite încât faptele penale săvârşite de acesta să nu se răsfrângă asupra instituţiei publice. Aceste standarde privind integritatea şi deontologia profesională se menţin atât în situaţia în care există o condamnare definitivă a acestuia de către instanţa de judecată, fiind înlăturată prezumţia de nevinovăţie, cât şi în situaţia în care funcţionarul public este trimis în judecată pentru infracţiuni de o gravitate deosebită, în acest ultim caz nefiind înlăturată prezumţia de nevinovăţie. Cele două situaţii diferite reclamă soluţii juridice diferite pentru protejarea aceleiaşi valori sociale. Atunci când intervine trimiterea în judecată, deci există o suspiciune rezonabilă cu privire la comiterea unor infracţiuni, nu este înlăturată prezumţia de nevinovăţie, dar nu se poate reţine că autoritatea şi integritatea funcţiei publice nu sunt afectate, motiv pentru care legiuitorul a instituit regula conform căreia se suspendă de drept raportul de serviciu pentru funcţionarul urmărit penal. În acest sens, prin Decizia nr. 302 din 28 aprilie 2015, Curtea a reţinut că, referitor la suspendarea din funcţie a funcţionarilor publici ca urmare a trimiterii în judecată pentru săvârşirea anumitor infracţiuni, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Decizia de inadmisibilitate din 22 noiembrie 2011, pronunţată în Cauza Ţehanciuc împotriva României, a observat că autoritatea publică ce dispune măsura suspendării din funcţie nu pretinde că reclamantul a comis vreun act ilegal şi nimic din decizia sa nu indică vreo apreciere sau antepronunţare a vinovăţiei reclamantului cu privire la acuzaţiile penale aduse împotriva acestuia. Intr-adevăr, suspendarea sa este obligatorie şi automată potrivit Legii nr. 188/1999, însă nimic din această lege nu arată că scopul măsurii atacate de suspendare este punitiv, ci mai degrabă de precauţie şi provizoriu, în măsura în care priveşte apărarea interesului public, prin suspendarea din funcţie a unei persoane acuzate de comiterea unei infracţiuni de serviciu, şi, astfel, de prevenire a altor posibile acte similare sau consecinţe ale unor asemenea acte. În consecinţă, elementul comun care conduce la protejarea autorităţii şi integrităţii funcţiei publice este faptul că funcţionarul public condamnat definitiv sau trimis în judecată nu mai desfăşoară efectiv atribuţiile de serviciu, fie cu caracter definitiv (îh cazul certitudinii comiterii unor infracţiuni), fie cu caracter temporar (numai pe perioada în care a existat suspiciunea comiterii unor infracţiuni).

5. Cu privire la integritatea în funcţia publică, instanţa constituţională a dezvoltat o amplă jurisprudenţă, reţinând că exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice trebuie să se realizeze în coordonatele statului de drept, care „presupune, pe de o parte, capacitatea statului de a asigura cetăţenilor servicii publice de calitate şi de a crea mijloacele pentru a spori încrederea acestora în instituţiile şi autorităţile publice. Aceasta presupune obligaţia statului de a impune standarde etice şi profesionale, în special celor chemaţi să îndeplinească activităţi ori servicii de interes public şi, cu atât mai mult, celor care înfăptuiesc acte de autoritate publică, adică pentru acei agenţi publici sau privaţi care sunt învestiţi şi au abilitarea de a invoca autoritatea statului în îndeplinirea anumitor acte sau sarcini. Statul este dator să creeze toate premisele - iar cadrul legislativ este una dintre ele - pentru exercitarea funcţiilor sale de către profesionişti care îndeplinesc criterii profesionale şi de probitate morală” (Decizia Curţii Constituţionale nr. 582 din 20 iulie 2016).

6. Aşadar, autorul sesizării susţine că abrogarea dispoziţiilor art. 86 alin. (2) şi (3), precum şi ale art. 94 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 188/1999 - art. I pct. 18 şi 22 din legea supusă controlului de constituţionalitate - determină diminuarea standardelor de integritate cu privire la exercitarea unei funcţii publice şi afectează profund încrederea cetăţenilor în instituţii. Aceste standarde se constituie într-un element component al statului de drept şi al democraţiei constituţionale, valori supreme în cadrul unei societăţi democratice, consacrate la nivel constituţional de art. 1 alin. (3) şi alin. (4). Mai mult, dispoziţiile criticate creează un privilegiu nejustificat şi încalcă art. 16 alin. (1) din Constituţie. Pentru protejarea integrităţii şi prestigiului funcţiei publice învestite cu autoritate de stat, legiuitorul a prevăzut suspendarea din funcţie la momentul trimiterii în judecată sau al arestului preventiv, pentru: membrii Guvernului - conform art. 109 alin. (2) din Constituţie; aleşii locali-art. 56 alin. (1) şi art. 71 alin. (1) din Legea nr. 215/2001; salariaţi - potrivit art. 50 lit. g) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii; judecători şi procurori - potrivit art. 62 alin. (1) lit. a) şi a1) din Legea nr. 303/2004; judecătorii constituţionali - potrivit art. 66 alin. (3) din Legea nr. 47/1992; notarii publici - potrivit art. 41 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 36/1995; practicienii în insolvenţă - potrivit art. 36 lit. h) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 86/2006; personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti - Legea nr. 567/2004. Aceste considerente sunt valabile şi în cazul funcţionarilor publici, sancţiunea administrativă a suspendării de drept a raportului de serviciu fiind una care întăreşte efectul disuasiv al protejării integrităţii în funcţia publică şi a încrederii cetăţenilor în persoanele care sunt învestite cu autoritate de stat. Din categoria persoanelor amintite anterior cărora le sunt încredinţate funcţii publice, în sensul art. 54 alin. (2) din Constituţie, instituirea unui privilegiu prin abrogarea cazului de suspendare a raportului de serviciu la trimiterea în judecată pentru funcţionarii publici trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional. Or, autorul sesizării apreciază că instituirea unui astfel de privilegiu pentru funcţionarii publici în cadrul Legii nr. 188/1999 nu este unul justificat obiectiv şi raţional, încălcându-se prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie. Mai mult, o prevedere care elimină sancţiunea suspendării raportului de serviciu al unui funcţionar public trimis în judecată pentru infracţiuni de o anumită gravitate este de natură să aducă atingere standardelor etice şi profesionale necesare pentru persoanele învestite cu autoritate a statului, ceea ce încalcă art. 54 alin. (2) din Constituţie. Incriminarea faptelor în legătură cu serviciul şi a faptelor de corupţie sunt consecinţe ale protecţiei penale acordate unor valori sociale deosebit de importante, aspecte confirmate şi de Decizia Curţii Constituţionale nr. 582 din 20 iulie 2016. Astfel, se poate observa o contradicţie evidentă între cerinţele de probitate pentru ocuparea unei funcţii publice, condiţii stabilite de art. 54 din Legea nr. 188/1999, şi modificarea legislativă propusă, care permite menţinerea raportului de serviciu la trimiterea în judecată a funcţionarilor publici.

7. Cu privire la cel de al doilea aspect criticat - dispoziţiile art. I pct. 14 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici -, autorul obiecţiei de neconstituţionalitate arată că funcţionarii publici sunt învestiţi cu exerciţiul autorităţii publice, iar raportul de serviciu al acestora ia naştere, se execută şi se stinge în condiţiile Legii nr. 188/1999, lege cu caracter organic. Tocmai de aceea, dispoziţiile referitoare la organizarea concursului de recrutare se referă în mod intrinsec la statutul funcţionarului public. Aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţă Curţii Constituţionale, „aspectele esenţiale ale ocupării posturilor funcţionarilor publici trebuie reglementate prin lege organică”. Or, dispoziţiile art. I pct. 14 din legea supusă controlului Curţii Constituţionale introduc posibilitatea ca Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, prin ordin al preşedintelui, să delege autorităţilor sau instituţiilor publice competenţa de a organiza concursuri de recrutare şi promovare pentru ocuparea funcţiilor publice de execuţie, a funcţiilor publice de conducere de şef serviciu şi şef birou, precum şi a funcţiilor publice specifice asimilate acestora. Astfel, prin soluţia legislativă criticată se ajunge la situaţia ca un aspect esenţial care vizează raportul de serviciu, reglementat de legea organică, să fie delegat printr-un act administrativ, cu caracter infralegal, ceea ce determină o stare de incertitudine juridică, aspect sancţionat prin jurisprudenţă Curţii Constituţionale.

8. Aşadar, autorul sesizării susţine că, pe de o parte, prevederile criticate contravin art. 1 alin. (4) din Constituţie referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat întrucât instituie posibilitatea ca preşedintele Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici să aprecieze cu privire la eliminarea competenţei legale a Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici (A.N.F.P.) de a organiza conform procedurii legale concursurile de recrutare, şi, pe de altă parte, încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la incertitudinea şi impredictibilitatea aplicării legii, întrucât, atunci când apreciază necesitatea delegării competenţelor legale ale A.N.F.P. către autorităţi şi instituţii publice, legea nu prevede şi procedura de urmat în acest caz specific.

9. În ceea ce priveşte ultimul aspect criticat, autorul sesizării arată că, potrivit art. I pct. 27 din legea supusă controlului Curţii Constituţionale, funcţionarul public de conducere are prioritate la ocuparea unei funcţii publice vacante de nivel inferior, chiar şi atunci când funcţia vacantă de nivel inferior este o funcţie publică de execuţie care nu corespunde studiilor şi/sau vechimii în specialitatea funcţionarului public de conducere. În acest caz, funcţia publică de execuţie de nivel inferior va fi transformată într-o funcţie publică corespunzătoare, dacă transformarea nu afectează structura organizatorică aprobată. În comparaţie cu persoanele care îndeplinesc condiţiile de studii şi vechime pentru ocuparea funcţiei publice vacante, acordarea priorităţii la ocuparea respectivei funcţii unui funcţionar public de conducere, chiar în situaţia în care acesta nu îndeplineşte condiţiile de studii şi vechime, reprezintă un privilegiu nejustificat raţional şi obiectiv. Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, deosebirea de tratament pentru situaţiile în care se află anumite categorii de persoane „trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional”. Acest argument este susţinut şi de faptul că, în prezent, art. 99 din Legea nr. 188/1999 prevede şi alte opţiuni pentru funcţionarul public eliberat din funcţie precum: punerea la dispoziţie a funcţiilor publice vacante disponibile în cazul motivelor neimputabile funcţionarului sau transferul acestuia în interes de serviciu sau la cerere pe o altă funcţie vacantă pentru care funcţionarul corespunde cerinţelor de studii şi vechime. Prin raportare la aceste argumente, deosebirea de tratament nu este justificată, iar privilegiul creat pentru funcţionarii publici de conducere nu corespunde unui criteriu obiectiv şi raţional, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie.

10. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a comunica punctul lor de vedere.

11. Guvernul a transmis cu Adresa nr. 5/8.094/2017, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 12.318 din 13 decembrie 2017, punctul său de vedere, în care susţine netemeinicia criticii formulate cu privire la abrogarea suspendării raportului de serviciu al funcţionarului public ca urmare a trimiterii în judecată. Statul are obligaţia de a impune standarde etice şi profesionale, în special celor chemaţi să îndeplinească activităţi ori servicii de interes public şi cu atât mai mult celor care înfăptuiesc acte de autoritate publică, adică acei agenţi publici sau privaţi care sunt învestiţi şi au abilitarea de a invoca autoritatea statului în îndeplinirea anumitor acte sau sarcini. Prin urmare, deşi reprezintă indiscutabil o diminuare a standardelor în materie de integritate şi probitate morală în exercitarea funcţiei publice, Guvernul consideră că „nu orice diminuare a acestor standarde reprezintă în mod automat şi o încălcare a principiilor statului de drept, marja de apreciere a fluctuaţiei standardelor în materie fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului şi constituind o problemă de oportunitate”.

12. Cu privire la critica ce vizează încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie, prin crearea unui privilegiu nejustificat prin raportare la standardele de integritate şi probitate aplicabile membrilor Guvernului, aleşilor locali, salariaţilor, judecătorilor şi procurorilor, judecătorilor constituţionali, notarilor, practicienilor în insolvenţă, personalului de specialitate al instanţelor judecătoreşti, Guvernul considera ca „instituirea unui regim diferit în cazul funcţionarilor publici poate apărea ca fiind justificată”.

13. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art. 54 alin. (2) din Constituţie, Guvernul apreciază că dispoziţiile criticate nu pot fi calificate de natură a aduce atingere acestor prevederi constituţionale, care fac referire la manifestarea fidelităţii faţă de ţară, ca dimensiune firească a activităţii funcţionarilor publici şi consacrarea formală a acesteia prin depunerea jurământului.

14. Referitor la critica art. I pct. 14 privitoare la introducerea posibilităţii de delegare a competenţei de organizare a concursului pentru ocuparea funcţiilor publice prin ordin al preşedintelui A.N.F.P., având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010 şi Decizia nr. 392 din 2 iulie 2014) şi ţinând seama de faptul că textul criticat se referă la momentul accesului/ocupării efective a funcţiilor publice prin concurs de recrutare/promovare, Guvernul arătă că argumentele reţinute de Curte privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi cele privind reglementarea numai prin lege a elementelor privind statutul funcţionarilor publici sunt aplicabile şi în speţa de faţă, astfel că, sub acest aspect, „critica de neconstituţionalitate ar putea fi considerată ca fiind întemeiată”.

15. Privitor la încălcarea principului egalităţii în drepturi prin transformarea unei funcţii de nivel inferior pentru a corespunde studiilor şi/sau vechimii funcţionarului public de conducere prin art. I pct. 27 din legea criticată, Guvernul arătă că „accesul la funcţia publică trebuie să se facă prin examen/concurs, şi nu prin alte modalităţi, deoarece s-ar ocoli chiar această cerinţă constituţională, ajungându-se la situaţii de discriminare sub

aspectul accesului la funcţia publică”. În acest sens Curtea, prin Decizia nr. 1.039 din 9 iulie 2009, a statuat că statul are obligaţia „de a reglementa condiţii obiective şi nediscriminatorii, de natură a garanta accesul la un loc de muncă”. Acest considerent este aplicabil şi situaţiei de faţă, astfel încât „în măsura în care legiuitorul nu garantează condiţii nediscriminatorii şi cu privire la modalitatea de ocupare a funcţiei publice, textul criticat poate prezenta vicii de neconstituţionalitate prin raportare la art. 16 din Constituţie.”

16. Preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor nu au comunicat punctul lor de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Guvernului, raportul judecătorului-raportor, dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, precum şi prevederile Constituţiei, reţine următoarele:

17. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, art. 10, art. 15, art. 16 şi art. 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate.

18. Deşi prin actul de sesizare al Curţii Constituţionale autorul obiecţiei de neconstituţionalitate formulează o obiecţie cu privire la Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, din conţinutul actului rezultă că obiect al criticilor de neconstituţionalitate îl constituie doar dispoziţiile art. I pct. 14, 18, 22 şi 27 din legea menţionată.

19. Autorul sesizării susţine că dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3), (4) şi (5), art. 16 alin. (1) şi ale art. 54 alin. (2) din Constituţie.

20. În vederea soluţionării prezentei sesizări, Curtea procedează, mai întâi, la verificarea admisibilităţii acesteia. Analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării trebuie realizată prin raportare la art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cei puţin 25 de senatori.” Astfel, se constată că actul supus controlului de constituţionalitate este o lege adoptată de Parlamentul României, sesizarea fiind formulată de Preşedintele României, care, potrivit dispoziţiilor legale, întruneşte calitatea de titular al sesizării.

21. Propunerea de lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publica fost iniţiată de un număr de 8 deputaţi şi senatori şi înaintată Senatului, în calitate de primă Cameră sesizată, la data de 27 aprilie 2015. Iniţiativa legislativă este justificată în Expunerea de motive de necesitatea „întăririi respectării principiilor egalităţii de şanse, nediscriminării şi echităţii între funcţionarii publici”. Se arată, printre altele, că: „Pentru a înlătura discriminarea între personalul contractual şi funcţionarii publici, propunem ca la art. 86 alin. (2), suspendarea raportului de serviciu pentru săvârşirea unei infracţiuni de natura celor prevăzute la art. 54 lit. h), să fie opţională şi nu obligatorie cum este în forma actuală, cu atât mai mult cu cât în cazul în care funcţionarul public îşi reia activitatea după achitare sau încetarea procesului penal, este obligatorie achitarea drepturilor salariale aferente perioadei de suspendare.” Se propune, de asemenea, completarea art. 98 în sensul posibilităţii continuării activităţii după pensionare, justificat de „necesitatea continuării şi/sau finalizării unor proiecte în care funcţionarii publici sunt implicaţi prin natura funcţiei deţinute; pentru asigurarea funcţionării în bune condiţii a activităţii în instituţiile publice, în cazul vacantării, într-o anumită perioadă, a unui număr mai mare de posturi publice; pentru eliminarea unor inechităţi în ceea ce priveşte posibilitatea continuării activităţii după împlinirea vârstei standard de pensionare, între funcţionarii publici şi alte categorii profesionale (medici, profesori etc.)”.

22. Propunerea legislativă a primit Avizul Consiliului Legislativ, adoptat la data de 25 martie 2015, prin care această autoritate a avizat favorabil iniţiativa, cu unele observaţii punctuale. În ceea ce priveşte „pretinsa discriminare creată datorită aplicării unui tratament juridic diferit funcţionarilor publici faţă de celelalte categorii de funcţionari sub aspectul suspendării raportului de serviciu”, Consiliul Legislativ, având în vedere finalitatea normei în forma aflată în vigoare, astfel cum a fost reţinută în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a sugerat renunţarea la modificarea propusă.

23. Propunerea legislativă a fost aprobată de Senatul României, în data de 29 iunie 2015, şi trimisă spre Camera decizională. La 22 iunie 2016, Camera Deputaţilor. În temeiul art. 75 şi art. 76 alin. (1) din Constituţie, a adoptat legea şi a trimis-o spre promulgare Preşedintelui României în data de 2 iulie 2016.

24. În termenul legal, Guvernul României a formulat obiecţie de neconstituţionalitate, care a fost admisă de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 667 din 9 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 19 ianuarie 2017.

25. În procedura de reexaminare a legii, a fost eliminată norma declarată neconstituţională, legea fiind adoptată de cele două Camere ale Parlamentului, în şedinţele din 27 februarie 2017 (Senatul), respectiv 25 aprilie 2017 (Camera Deputaţilor). Legea a fost trimisă spre promulgare Preşedintelui României, care la data de 15 mai 2017 a formulat cerere de reexaminare, prin care arată că nu se justifică intervenţia legislativă prevăzută la art. I pct. 18 şi pct. 22, care abrogă dispoziţiile referitoare la suspendarea raportului de serviciu al funcţionarului public ca urmare a trimiterii în judecată. În ceea ce priveşte aplicarea în timp a dispoziţiilor privitoare la suspendarea raporturilor de serviciu, Preşedintele a susţinut că se impune şi reanalizarea art. II alin. (1) din legea transmisă la promulgare, întrucât norma este lipsită de claritate, putând genera interpretări diferite în practică, mai ales prin raportare la art. I pct. 22 din lege. De asemenea, Preşedintele a apreciat că ar trebui reanalizate şi intervenţiile legislative prin care sunt modificate unele prerogative ale Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici (A.N.F.P.) ce au drept consecinţă diminuarea influenţei sale în procesul de recrutare a funcţionarilor publici şi de management al funcţiei publice.

26. Legea a fost reexaminată de cele două Camere ale Parlamentului şi adoptată, cu amendamente privind art. II alin. (1), atât de Senat, în data de 30 octombrie 2017, cât şi de Camera Deputaţilor, în data de 14 noiembrie 2017. În data de

20 noiembrie 2017, legea a fost trimisă pentru promulgare Preşedintelui României, care, în termenul prevăzut de lege, a formulat obiecţia de neconstituţionalitate care constituie obiectul prezentului dosar.

27. Analiza criticii referitoare la dispoziţiile art. I pct. 18 şi 22 privind abrogarea suspendării raportului de serviciu al funcţionarului public ca urmare a trimiterii În judecată prin raportare la prevederile art. 1 alin. (3) şi (4), art. 16 alin. (1) şi art. 54 alin. (2) din Constituţie. Funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome. Printre principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice, enumerate de art. 3 din Legea nr. 188/1999, sunt principiul legalităţii, imparţialităţii şi obiectivităţii şi principiul responsabilităţii, în conformitate cu prevederile legale. În ceea ce priveşte legalitatea, aceasta este de esenţa activităţii statului, a administraţiei în ansamblul ei. Însuşi modul de definire a administraţiei publice, de către majoritatea autorilor de specialitate, face referire la realizarea funcţiei publice prin punerea în aplicare, respectiv executarea legii, în limitele stabilite de aceasta. Principiul legalităţii exprimă în conţinutul lui două exigenţe ale statului de drept: obligaţia tuturor subiectelor de drept de a respecta normele juridice în vigoare, precum şi de a respecta ierarhia acestora în sistemul normativ intern. De aceea, în mod firesc, textul prevede, ca primă trăsătură a serviciului public pe care îl prestează funcţionarul public, realizarea lui în conformitate cu dispoziţiile legii.

28. În strânsă legătură cu legalitatea acţiunii administraţiei şi, implicit, a funcţionarilor săi, sunt imparţialitatea şi obiectivitatea serviciului public. Imparţialitatea este o trăsătură care îşi află legitimitatea în chiar norma constituţională, mai precis în art. 16 alin. (1) şi (2), care garantează egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări, precum şi faptul că nimeni nu este mai presus de lege. Caracterul imparţial şi obiectiv al serviciului public derivă din calitatea serviciilor publice de a asigura egalitatea de tratament a cetăţenilor în faţa autorităţilor şi instituţiilor publice, principiu în temeiul căruia funcţionarii publici au îndatorirea de a aplica acelaşi regim juridic în situaţii identice sau similare. Sub acest aspect, Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici consacră, la art. 3 lit. e), imparţialitatea şi independenţa - principiu conform căruia funcţionarii publici sunt obligaţi să aibă o atitudine obiectivă, neutră faţă de orice interes politic, economic, religios sau de altă natură, în exercitarea funcţiei publice, profesionalismul - principiu conform căruia funcţionarii publici au obligaţia de a îndeplini atribuţiile de serviciu cu responsabilitate, competenţă, eficienţă, corectitudine şi conştiinciozitate, şi integritatea morală - principiu conform căruia funcţionarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte, direct ori indirect, pentru ei sau pentru alţii, vreun avantaj ori beneficiu în considerarea funcţiei publice pe care o deţin, sau să abuzeze în vreun fel de această funcţie.

29. Calitatea profesională şi morală a persoanei care îşi desfăşoară activitatea în structurile administraţiei publice, în calitate de funcţionar public, constituie fundamentul responsabilităţii acesteia, respectiv convingerea interioară privind misiunea care îi revine, în funcţia cu care a fost învestită. Aceste calităţi se află în strânsă legătură cu procesul de recrutare, promovare şi păstrare în corpul profesional al funcţionarilor publici. Cu alte cuvinte, pentru a garanta caracterul profesionist al serviciului public, statul trebuie să ia măsuri în scopul asigurării profesionalismului celor care îl realizează, pe de o parte, precum şi a calităţii prestaţiilor serviciului public, pe de altă parte.

30. Corolar al acestor principii, se regăseşte în teoria actului administrativ, cu caracter de constantă a dreptului administrativ, faptul că actul administrativ se bucură de trei prezumţii, respectiv prezumţia de legalitate - conformitatea cu legea, prezumţia de veridicitate - conformitatea cu adevărul şi prezumţia de autenticitate - presupunerea că emană de la organul indicat prin forma exterioară a actului.

31. Potrivit art. 2 din Legea nr. 188/1999, funcţionarii publici desfăşoară activităţi care implică exercitarea unor prerogative de putere publică. Aceştia sunt numiţi în funcţie printr-un act administrativ unilateral emis de o autoritate sau instituţie publică, ca urmare a promovării unui concurs, fiind selectaţi pe criterii de competenţă profesională. Mai mult, astfel cum se precizează în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea în folosul serviciului public pe care îl deserveşte, în interesul cetăţenilor, precum şi al autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală.

32.  în ceea ce priveşte recrutarea în funcţia publică, legea prevede condiţia lipsei antecedentelor penale, dispoziţiile art. 54 lit. h) din Legea nr. 188/1999 enumerând infracţiunile care atrag incompatibilitatea cu exercitarea unei funcţii publice: infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciu, care împiedică înfăptuirea justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea.

33. Enumerarea din text este enunţiativă, nu limitativă, în sensul că se trimite la orice altă infracţiune săvârşită cu intenţie care ar atrage incompatibilitatea cu exercitarea unei funcţii publice. Însă, Curtea observă că formula redacţională nu impune lipsa oricărui antecedent penal, ci doar a acelor antecedente care ar face incompatibilă persoana cu funcţia pe care ar urma să o exercite.

34. Potrivit dispoziţiilor art. 86 alin. (1) din lege. „Răspunderea funcţionarului public pentru infracţiunile săvârşite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă se angajează potrivit legii penale”. În acest sens, Curtea reţine că art. 98 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 188/1999 stabileşte unul dintre cazurile de încetare de drept a raportului de serviciu al funcţionarului public, respectiv la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus una dintre următoarele soluţii: fie condamnarea pentru o faptă prevăzută la art. 54 lit. h) din Legea nr. 188/1999, caz în care nu prezintă relevanţă pedeapsa aplicată, importantă fiind doar stabilirea pe cale judecătorească a răspunderii penale a funcţionarului public şi condamnarea acestuia pentru una dintre infracţiunile enumerate; fie aplicarea unei pedepse privative de libertate, din formularea acestei a două teze a textului înţelegându-se că legiuitorul a avut în vedere hotărâri definitive prin care s-a dispus aplicarea unei pedepse privative de libertate pentru săvârşirea oricărei infracţiuni prevăzute de Codul penal sau legile penale speciale.

35. Potrivit dispoziţiilor art. 86 alin. (2) din lege, „în cazul în care funcţionarul public este trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni de natura celor prevăzute la art. 54 lit. h), persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică va dispune suspendarea funcţionarului public din funcţia publică pe care o deţine”, iar în temeiul alin. (3) al aceluiaşi articol „în cazul în care s-a dispus clasarea sau renunţarea la urmărirea penală ori achitarea sau renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, precum şi în cazul încetării procesului penal, suspendarea din funcţia publică încetează, iar funcţionarul public respectiv îşi va relua activitatea în funcţia publică deţinută anterior şi îi vor fi achitate drepturile salariate aferente perioadei de suspendare”.

36. De asemenea, art. 94 alin. (1) lit. f) şi m) din lege prevede că „Raportul de serviciu se suspendă de drept atunci când funcţionarul public se află în una dintre următoarele situaţii: [...] f) este arestat preventiv sau se află în arest la domiciliu; [...] m) hi cazul în care s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni de natura celor prevăzute la art. 54 lit. h).”

37. Având în vedere conţinutul normativ al dispoziţiilor de lege menţionate, Curtea reţine că, începând cu data de 1 februarie 2014, data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, rechizitoriul reprezintă atât actul prin care se dispune trimiterea în judecată a inculpatului, la terminarea urmăririi penale, cât şi actul de sesizare a instanţei de judecată, potrivit dispoziţiilor alin. 327 lit. a) şi art. 329 alin. (1) din Codul de procedură penală. Conform art. 15 din Codul de procedură penală, acţiunea penală se pune în mişcare şi se exercită când există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există cazuri care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acesteia. Ulterior, atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate, procurorul, în temeiul art. 327 lit. a) din Codul de procedură penală, emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din iunie 2015).

38. În acord cu literatura juridică şi jurisprudenţa constantă a Curţii, suspendarea funcţionarului public din funcţia publică pe care o deţine, în cazul în care s-a dispus trimiterea în judecată a acestuia, reprezintă o măsură administrativă care are ca finalitate protejarea autorităţii sau a instituţiei publice faţă de pericolul continuării activităţii ilicite şi al extinderii consecinţelor periculoase ale faptei penale săvârşite de către funcţionarul public.

39. Curtea observă că, în funcţie de categoria socio-profesională vizată, legiuitorul a reglementat această sancţiune, după cum urmează:

- Constituţia prevede, la art. 96 alin. (3), suspendarea de drept a Preşedintelui României de la data adoptării hotărârii Parlamentului de punere sub acuzare pentru săvârşirea infracţiunii de înaltă trădare;

- Constituţia prevede, la art. 109 alin. (2), în ceea ce priveşte membrul Guvernului, că trimiterea în judecată atrage suspendarea lui din funcţie;

- Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, cu modificările şi completările ulterioare, prevede la art. 52 alin. (1) lit. b) teza a două că, în ceea ce priveşte contractul individual de muncă, acesta poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului în căzui în care salariatul a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti; prima teză a art. 52 alin. (1) lit. b) care prevedea posibilitatea suspendării contractului de muncă în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului a fost constatată neconstituţională prin Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015;

- Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea i, nr. 826 din 13 septembrie 2005, prevede la art. 62 alin. (1) lit. a) că judecătorul sau procurorul este suspendat din funcţie când a fost trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni; în temeiul art. 66 alin. (4) din aceeaşi lege, măsura este aplicabilă şi magistraţilor-asistenţi;

- Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, reglementează la art. 66 alin. (3) că, de la data trimiterii în judecată penală, judecătorul Curţii Constituţionale este suspendat de drept din funcţia sa;

- Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 3 aprilie 2014, care la art. 54 prevede că, de la data trimiterii în judecată penală, membrii Curţii de Conturi şi auditorii publici externi sunt suspendaţi de drept din funcţiile lor;

- Legea nr. 35/1997privind organizarea şi funcţionarea Instituţiei Avocatul Poporului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 277 din 15 aprilie 2014, prevede la art. 31 alin. (3) că Avocatul Poporului sau adjuncţii săi vor fi suspendaţi din funcţie, de drept, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, dacă sunt arestaţi ori trimişi în judecată penală;

- Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1197 din 14 decembrie 2004, respectiv art. 48 alin. (1) lit. a) care prevedea suspendarea personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea când a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa prin ordonanţă sau rechizitoriu, normă declarată neconstituţională prin Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din

12 iunie 2015, care la paragraful 28 a menţionat că „personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea este suspendat din funcţie când a fost trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni”;

- Legea nr. 269/2003 privind Statutul Corpului diplomatic şi consular al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 23 iunie 2003, la art. 60 statuează că, dacă s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unui membru al Corpului diplomatic şi consular al României pentru o infracţiune de natură să îl facă incompatibil cu statutul său, ministrul afacerilor externe va lua măsura suspendării raporturilor de muncă;

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2004 privind Statutul personalului vamal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 23 martie 2004, prevede la art. 34 alin. (2) că reglementările prin care se stabilesc drepturi, îndatoriri şi incompatibilităţi specifice, precum şi cele referitoare la funcţiile publice privind personalul vamal se completează, de drept, cu normele generale prevăzute de Legea nr. 188/1999, cu modificările şi completările ulterioare, deci inclusiv cele referitoare la suspendarea raportului de serviciu la data trimiterii în judecată;

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 86/2006 privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 724 din

13 octombrie 2011, prevede la art. 36 lit. h) suspendarea calităţii de practician în insolvenţă în cazul în care împotriva practicianului s-a pus în mişcare acţiunea penală sau s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni de natură să aducă atingere prestigiului profesiei, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive,

40. Din analiza dispoziţiilor legale referitoare la suspendarea raporturilor de muncă/serviciu pe parcursul unui proces penal, în cazul trimiterii în judecată, Curtea reţine că soluţiile legislative diferă în ceea ce priveşte intervenţia acestei sancţiuni administrative. Astfel, în funcţie de efectul juridic pe care îl produce trimiterea în judecată penală, suspendarea este obligatorie, operând de drept, în cazul Preşedintelui României (în cazul exclusiv prevăzut de Constituţie), a miniştrilor, judecătorilor, procurorilor, magistraţilor-asistenţi, judecătorilor Curţii Constituţionale, Avocatului Poporului sau adjuncţilor săi, membrilor Curţii de Conturi şi auditorilor publici externi, practicienilor în insolvenţă, membrilor Corpului diplomatic şi consular al României, personalului vamal, precum şi în cazul funcţionarilor publici, sau facultativă, la latitudinea angajatorului, în cazul salariaţilor cu contracte de muncă individuale.

41. De asemenea, Curtea constată că sunt situaţii în care suspendarea este obligatorie, operând de drept, pentru ipoteza punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva unui membru al Corpului diplomatic şi consular al României sau a unui practician în insolvenţă.

42. În ipoteza funcţionarului public, persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică - şi anume conducătorul autorităţii sau instituţiei publice - este cea care dispune suspendarea atunci când infracţiunea pentru care funcţionarul public a fost trimis în judecată penală face parte din categoria infracţiunilor prevăzute la art. 54 lit. h) din Legea nr. 188/1999. Formula de reglementare este imperativă, în sensul că suspendarea nu reprezintă o aptitudine pe care o are la îndemână conducătorul unei autorităţi sau instituţii publice, ci o obligaţie care rezultă din redactarea imperativă a textului, sancţiunea administrativă operând de iure.

43. Pe de altă parte, în prezent, în cursul procesului penal, suspendarea raporturilor de muncă intervine doar în cazul în care s-a luat măsura arestării preventive ori a arestului la domiciliu în ceea ce îi priveşte pe primari, viceprimari, consilieri locali şi consilieri judeţeni [art. 56 alin. (1) şi art. 71 alin. (1) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001], executori judecătoreşti [art. 50 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti], notari publici [art. 41 alin. (1) lit. g) din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995], funcţionari parlamentari [art. 61 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 7/2006 privind statutul funcţionarului public parlamentar] şi poliţişti [art. 2725 lit. a) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului],

44. Asupra constituţionalităţii dispoziţiilor de lege care instituie sancţiunea administrativă a suspendării din funcţie în cazul săvârşirii unor presupuse fapte penale, Curtea s-a pronunţat prin mai multe decizii, constatând caracterul constituţional al acestora.

45. Referitor la invocarea prevederilor art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală, poate fi amintită, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 676 din 18 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 22 iunie 2010, prin care Curtea a statuat, în acord cu jurisprudenţa sa anterioară (Decizia nr. 48 din 4 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 26 martie 2003), că sancţiunea administrativă a suspendării funcţionarului public din funcţia publică pe care acesta o deţine, în cazul în care s-a dispus trimiterea în judecată a acestuia, are ca finalitate protejarea autorităţii sau a instituţiei publice faţă de pericolul continuării activităţii ilicite şi al extinderii consecinţelor periculoase ale faptei penale săvârşite de către funcţionarul public. Totodată, Curtea a observat că, ţinând cont de natura administrativă a acestei măsuri, nu sunt incidente prevederile constituţionale şi convenţionale care instituie prezumţia de nevinovăţie, care va trebui însă respectată pe tot parcursul desfăşurării întregului proces penal pornit împotriva respectivului funcţionar public, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. În plus, măsura suspendării din funcţie se aplică tuturor funcţionarilor publici aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normei legale. De asemenea, Curtea a precizat că stabilirea compatibilităţii prevederilor din legislaţia naţională cu cele cuprinse în acte emise de instituţiile Uniunii Europene nu poate fi realizată de instanţa de contencios constituţional, ci revine, în cadrul operaţiunii de interpretare şi aplicare a legii, judecătorului învestit cu soluţionarea litigiului în cursul soluţionării căruia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate.

46. Curtea a reţinut prin Decizia nr. 302 din 28 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 7 iulie 2015, că, referitor la suspendarea din funcţie a funcţionarilor publici ca urmare a trimiterii în judecată pentru săvârşirea anumitor infracţiuni, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Decizia de inadmisibilitate din 22 noiembrie 2011, pronunţată în Cauza Ţehanciuc împotriva României, a observat că autoritatea publică ce dispune măsura suspendării din funcţie nu pretinde că reclamantul a comis vreun act ilegal şi nimic din decizia sa nu indică vreo apreciere sau antepronunţare a vinovăţiei reclamantului cu privire la acuzaţiile penale aduse împotriva acestuia. Într-adevăr, suspendarea sa este obligatorie şi automată potrivit Legii nr. 188/1999, însă nimic din această lege nu arată că scopul măsurii atacate de suspendare este punitiv, ci mai degrabă de precauţie şi provizoriu, în măsura în care priveşte apărarea interesului public, prin suspendarea din funcţie a unei persoane acuzate de comiterea unei infracţiuni de serviciu şi astfel de prevenire a altor posibile acte similare sau consecinţe ale unor asemenea acte.

47. Prin Decizia nr. 481 din 6 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 408 din 30 mai 2008, Curtea a reţinut că măsura suspendării din funcţie se aplică tuturor funcţionarilor publici aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normei legale, şi anume în cazul în care s-a pus în mişcare acţiunea penală pentru săvârşirea uneia dintre infracţiunile contra umanităţii, contra statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie, care i-ar face incompatibili cu exercitarea funcţiei publice. Aşa fiind, nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate privind încălcarea ari. 16 alin. (1) din Constituţie referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.

48. Cu privire la critica referitoare la prevederile art. 41 din Constituţie privind dreptul la muncă, prin Decizia nr. 921 din 16 septembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 718 din 22 octombrie 2008, Curtea a reţinut că aceasta este neîntemeiată, deoarece nu se poate susţine că suspendarea din funcţie sau suspendarea de drept a raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici în căzui trimiterii în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni de natura celor prevăzute la art. 54 lit. h) din Legea nr. 188/1999 ar contraveni principiului alegerii libere a profesiei, a meseriei, a ocupaţiei sau a locului de muncă, deoarece, pe de o parte măsura suspendării este temporară, iar pe de altă parte este justificată de trimiterea în judecată a funcţionarului public pentru infracţiuni de o gravitate deosebită.

49. Totodată, prin Decizia nr. 539 din 27 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 2 iunie 2010, Curtea a constatat că textele de lege criticate nu aduc atingere nici dispoziţiilor art. 47 din Constituţie, observând în acest sens că. potrivit art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, dacă instanţa judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din funcţia publică încetează, iar funcţionarul public respectiv îşi va relua activitatea în funcţia publică deţinută anterior şi îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare.

50. Conceptul „statului de drept”, consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituţie, presupune, pe de o parte, capacitatea statului de a asigura cetăţenilor servicii publice de calitate şi de a crea mijloacele pentru a spori încrederea acestora în instituţiile şi autorităţile publice Aceasta presupune obligaţia statului de a impune standarde etice şi profesionale, în special celor chemaţi să îndeplinească activităţi ori servicii de interes public şi, cu atât mai mult, celor care înfăptuiesc acte de autoritate publică, adică pentru acei agenţi publici sau privaţi care sunt învestiţi şi au abilitarea de a invoca autoritatea statului în îndeplinirea anumitor acte sau sarcini. Statul este dator să creeze toate premisele - iar cadrul legislativ este una dintre ele - pentru exercitarea funcţiilor sale de către profesionişti care îndeplinesc criterii profesionale şi de probitate morală.(Decizia nr. 582 din 20 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 731 din 21 septembrie 2016, paragraful 53).

51. Pornind de la premisa că stabilirea standardelor de Integritate a funcţiei publice constituie o chestiune de oportunitate care Intră în marja de apreciere a legiuitorului, unica autoritate decizională în crearea cadrului legal corespunzător protejării acestei valori sociale şi considerând că nu orice diminuare a acestor standarde reprezintă automat o încălcare a prevederilor constituţionale, Curtea urmează a analiza în ce măsură abrogarea normelor din legea-cadru a statutului funcţionarului public referitoare la o garanţie a integrităţii şi probităţii morale a persoanei care ocupă această funcţie afectează principii sau valori constituţionale.

52. În primul rând, Curtea constată că, prin intervenţia sa, legiuitorul nu optează pentru o modificare a standardului de integritate, în sensul transformării suspendării de drept a raportului de serviciu al funcţionarului public în cazul trimiterii în judecată într-o suspendare facultativă, lăsată la latitudinea persoanei care are competenţa legală de numire în funcţia publică, care poate aprecia cu privire la efectele pe care o astfel de măsură le are asupra activităţii şi imaginii publice a autorităţii, ci elimină pur şi simplu standardul de integritate consacrat de normele în vigoare.

53. Or, Curtea nu poate trece cu vederea împrejurarea că pentru alte categorii de funcţionari publici cu statute speciale, precum şi pentru judecători, procurori, persoane care ocupă funcţii publice numite sau alese, dar şi profesii liberale sau simpli salariaţi, legiuitorul a prevăzut consecinţe juridice asupra raporturilor de muncă în cazul în care o procedură judiciară penală se află în desfăşurare. De vreme ce pentru miniştri, judecători, procurori, magistraţi-asistenţi, judecători ai Curţii Constituţionale, Avocatul Poporului, membri ai Curţii de Conturi şi auditori publici externi, practicieni în insolvenţă, membri ai Corpului diplomatic şi consular al României, personalul vamal, salariaţi cu contracte de muncă individuale sau avocaţi, legea prevede suspendarea contractului, raportului de muncă sau raportului de serviciu, după caz, în ipoteza trimiterii în judecată sub acuzaţia săvârşirii unei fapte penale, suspendare care operează de drept sau facultativ, după caz, nimic nu justifică crearea unui regim juridic mai favorabil sub aspectul incidenţei măsurii administrative a suspendării raportului de serviciu în cazul funcţionarilor publici, care În egală măsură sunt ţinuţi de respectarea unei conduite în deplină legalitate şi integritate, aşa cum aceste principii au fost configurate la paragrafele 27-29 din prezenta decizie.

54. Având în vedere că funcţia publică implică ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică, standardele privind integritatea şi deontologia funcţionarului public trebuie să fie astfel stabilite încât faptele penale săvârşite de acesta în timpul ocupării unei funcţii publice să nu se răsfrângă asupra instituţiei publice. Aceste standarde privind integritatea şi deontologia profesională se menţin atât în situaţia în care există o condamnare definitivă a acestuia de către instanţa de judecată, fiind înlăturată prezumţia de nevinovăţie, cât şi în situaţia în care funcţionarul public este trimis în judecată pentru infracţiuni de o gravitate deosebită, în acest ultim caz nefiind înlăturată prezumţia de nevinovăţie.

55. Cele două situaţii diferite reclamă soluţii juridice diferite pentru protejarea aceleiaşi valori sociale - integritatea/ probitatea persoanei care deţine această calitate şi prestează un serviciu public, exercitând autoritatea publică cu care a fost învestită de stat. Atunci când intervine condamnarea penală, deci o certitudine a comiterii infracţiunii, este înlăturată prezumţia de nevinovăţie şi raportul de serviciu încetează de drept. Atunci când intervine trimiterea în judecată sau arestul preventiv, deci există o suspiciune rezonabilă cu privire la comiterea unor infracţiuni, nu este înlăturată prezumţia de nevinovăţie, dar nu se poate reţine că autoritatea şi integritatea funcţiei publice nu sunt afectate, motiv pentru care legiuitorul a instituit regula suspendării raportului de serviciu pentru funcţionarul în cauză. Însă elementul comun care conduce la protejarea autorităţii şi integrităţii funcţiei publice este faptul că funcţionarul public condamnat definitiv sau trimis în judecată nu mai poate desfăşura atribuţiile de serviciu, fie cu caracter definitiv (în cazul certitudinii comiterii unor infracţiuni), fie cu caracter temporar (numai pe perioada în care a existat suspiciunea comiterii unor infracţiuni).

56. Formularea unei acuzaţii penale, urmată de luarea măsurii preventive a arestului şi/sau de trimiterea în judecată, nu înlătură prezumţia de nevinovăţie a persoanei acuzate penal, dar o plasează temporar în afara cadrului legal de exercitare a funcţiei publice. De aceea, doar condamnarea este cea care determină pierderea integrităţii/probităţii, element fundamental al exercitării autorităţii publice fără de care persoana care ocupă respectiva funcţie publică nu mai are legitimitatea de a-şi continua activitatea. Etapa intermediară a procesului penal, cea în care se dispune măsura preventivă a arestului sau cea în care se declanşează cercetarea judecătorească vizează indirect valoarea protejată, respectiv integritatea/probitatea persoanei care deţine calitatea de funcţionar public, fără a avea un caracter definitiv asupra acesteia. Luarea măsurii preventive a arestului sau trimiterea în judecată este cea care determină schimbarea situaţiei juridice a persoanei care exercită autoritatea publică şi îi suspendă cu caracter temporar, din punct de vedere legal şi moral, calitatea de a ocupa funcţia cu care a fost învestită. Pe de altă parte, chiar dacă prezumţia de nevinovăţie a acesteia nu este desfiinţată până la pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare, întrucât există îndoieli rezonabile cu privire la buna-credinţă şi loialitatea funcţionarului public în exercitarea atribuţiilor ce îi revin, în această perioadă, acestuia nu i se mai poate încredinţa de către stat exerciţiul autorităţii publice, persoana pierzând temporar legitimitatea de a reprezenta interesele generale pe care legea o obligă să le protejeze.

57. Aşa fiind, Curtea constată că modificarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, respectiv abrogarea suspendării de drept a raportului de serviciu al funcţionarului public ca urmare a trimiterii în judecată, fără înlocuirea sa cu o altă formă de protecţie a funcţiei publice sub aspectul integrităţii şi probităţii morale a persoanei care o ocupă, Stabileşte un tratament juridic diferit aplicabil unor persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică, respectiv deţin calitatea de funcţionari publici şi sunt supuse unei proceduri judiciare penale, în care a fost dispusă măsura trimiterii în judecată. Dispoziţiile abrogatoare nu au nicio justificare obiectivă şi rezonabilă, ci, din contră, dovedesc o distincţie aleatorie pe care legiuitorul o realizează cu privire la persoane care au calitatea de funcţionari publici, operând o modificare legislativă în domeniul cadru de reglementare, care protejează valori sociale identice sau similare.

58. Măsura este discutabilă cu atât mai mult cu cât reglementarea în vigoare nu prevede suspendarea raportului de serviciu a funcţionarilor publici trimişi în judecată sub acuzaţia săvârşirii oricărei infracţiuni, ci doar a celor care se încadrează expres în ipoteza normei (infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice), deci acele infracţiuni apreciate de legiuitor ca având o gravitate sporită, care afectează valori sociale importante şi a căror comitere prejudiciază încrederea cetăţenilor în autorităţile statului.

59. Tratamentul juridic instituit de noua reglementare este cu atât mal puţin Justificabil şi proporţional, din perspectiva scopului reglementării, cu cât în căzui salariaţilor cu contracte de muncă individuale, persoane fizice supuse unor raporturi de muncă de drept privat, guvernate de Codul muncii, angajatorul are la dispoziţie posibilitatea de a dispune suspendarea raportului de muncă în căzui în care trimiterea în judecata penală ar aduce atingere/prejudicii desfăşurării normale a activităţii sale, în vreme ce pentru funcţionarul public care exercită, în condiţiile legii, prerogative de putere publică, raportul de serviciu poate continua fără nicio consecinţă.

60. Întrucât egalitatea în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, acest principiu nu exclude ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. Cu alte cuvinte, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. Or, în situaţia de faţă, opţiunea legiuitorului pentru eliminarea unei garanţii a integrităţii şi probităţii morale a persoanei care ocupă o funcţie publică, ce presupune, în temeiul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, realizarea unor prerogative de putere publică, introduce un dublu standard în materia suspendării raporturilor de muncă ca urmare a desfăşurării unor proceduri judiciare şi apare ca un demers arbitrar; fără nicio justificare raţională, obiectivă şi rezonabilă. Curtea constată că nimic nu împiedică legiuitorul să modifice cadrul normativ în materia integrităţii publice, în sensul sporirii sau diminuării standardelor de protecţie, respectiv să opteze pentru o suspendare de drept sau una facultativă a raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici în cazul trimiterii lor în judecată penală. Cu toate că stabilirea acestor criterii este atributul exclusiv al legiuitorului, reglementarea adoptată trebuie să respecte, însă, prevederile constituţionale şi principiile de drept general valabile.

61. Prin urmare, având în vedere aceste argumente, Curtea reţine că dispoziţiile cuprinse în art. I pct. 18 şi 22 din legea modificatoare încalcă prevederile art. 16 din Constituţie, întrucât prin modificarea operată stabilesc privilegii pentru persoane care exercită atribuţii de autoritate publică, prin excluderea de la sancţiunea administrativă a suspendării raportului de serviciu a persoanelor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, în cadrul unui proces penal. Mai mult, posibilitatea lăsată acestor persoane de a continua să exercite prerogativele de funcţionar public, cu toate drepturile şi responsabilităţile pe care exerciţiul autorităţii de stat le implică, În condiţiile în care s-ar afecta activitatea şi imaginea publică a autorităţii, contravine principiului statului drept şi principiului supremaţiei Constituţiei şi a obligativităţii respectării legilor, consacrate de art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală, şi vulnerabilizează încrederea cetăţenilor în autorităţile statului.

62. Analiza criticii referitoare la art. I pct. 14 privind posibilitatea de delegare a competenţei de organizare a concursului pentru ocuparea funcţiilor publice prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici către autorităţi sau instituţii publice prin raportare la art. 1 alin. (4) şi alin. (5) din Constituţie. Potrivit art. 56 din Legea nr. 188/1999, ocuparea funcţiilor publice se face prin: promovare, transfer, redistribuire, recrutare sau alte modalităţi prevăzute expres de prezenta lege. În temeiul art. 57, recrutarea în vederea intrării în corpul funcţionarilor publici se face prin concurs, în limita funcţiilor publice vacante rezervate în acest scop prin planul de ocupare a funcţiilor publice, condiţiile de participare şi procedura de organizare a concursului stabilindu-se potrivit legii. Prin acest articol se consacră atât reguli generale, cât şi reguli specifice pentru organizarea şi desfăşurarea concursului, precum şi condiţiile minime de vechime în specialitatea studiilor necesare pentru participarea la concursul de recrutare. Cât priveşte principiile în baza cărora se organizează concursul, este vorba despre competiţia deschisă, care să le permită tuturor candidaţilor care îndeplinesc condiţiile

legii să participe la el; transparenţă, care asigură legalitatea concursului şi eliminarea oricărui subiectivism şi arbitrariu în derularea lui; meritele profesionale şi competenţa, care garantează ca prin concurs să se facă o selecţie pe bâza unor criterii obiective, care să probeze cunoştinţele şi aptitudinile persoanei pentru ocuparea unei anumite funcţii publice; egalitatea accesului la funcţiile publice permite tuturor cetăţenilor care îndeplinesc condiţiile legale să se bucure de un tratament egal în toate fazele concursului, de la înscrierea la concurs până la definitivarea rezultatelor acestuia. Această egalitate de acces este garantată chiar de art. 16 alin. (3) din Constituţie, ca o dimensiune a egalităţii tuturor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări, coroborată cu principiul că nimeni nu este mai presus de lege.

63. Potrivit art. 58 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, concursul de recrutare pentru funcţiile publice vacante din autorităţile şi instituţiile publice centrale este organizat astfel: (i) în cazul înalţilor funcţionari publici, de către o comisie permanentă, independentă, formată din 7 membri numiţi prin decizie a prim-ministrului, ale cărei atribuţii şi mod de organizare şi funcţionare se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, (ii) în cazul funcţiilor publice de conducere generale şi specifice de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, iar (iii) în cazul funcţiilor publice de execuţie generale şi specifice de către autorităţi şi instituţii publice, cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

64. Potrivit art. 58 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, concursul de recrutare pentru funcţiile publice vacante din autorităţile şi instituţiile publice din administraţia publică locală este organizat de către autorităţi şi instituţii publice, cu excepţia funcţiilor publice de conducere din următoarele domenii: protecţia copilului, evidenţa informatizată a persoanei, audit public intern, financiar-contabilitate, urbanism şi arhitectură, resurse umane, integrare europeană, pentru secretarii unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi pentru funcţiile publice de execuţie din domeniul auditului public intern, cazuri în care este organizat de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici.

65. Din analiza coroborată a celor două alineate rezultă că legea face diferenţă între autorităţile competente să organizeze concursul pentru ocuparea unei funcţii publice, în funcţie de două criterii: pe de o parte, nivelul funcţiilor publice centrale sau locale, iar pe de altă parte, rangul funcţiilor publice: înalte funcţii publice, funcţii publice de conducere şi funcţii publice de execuţie. Din modul de organizare a concursului rezultă şi aspecte specifice în ceea ce priveşte modul de numire a funcţionarilor publici.

66. Astfel, în cazul înalţilor funcţionari publici (aceştia se regăsesc numai la nivel central), date fiind rolul şi importanţa atribuţiilor lor, respectiv realizarea managementului de nivel superior în administraţia publică centrală şi în autorităţile administrative autonome, apare ca firească şi pe deplin justificată soluţia legislativă care consacră modul de intrare în această categorie profesională doar pe bază de concurs naţional, responsabilitatea organizării concursului revenind unei Comisii speciale constituite conform art. 18 alin. (1) din lege. Numirea în funcţie de realizează de Guvern sau prim-ministru, după caz.

67. Referitor la funcţiile publice de conducere în toate autorităţile şi Instituţiile publice, centrale şi locale, persoanele care ocupă aceste funcţii sunt numite de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, în temeiul art. 62 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, autoritate care organizează concursul de recrutare. Potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din lege, „Pentru crearea şi dezvoltarea unui corp de funcţionari publici profesionist, stabil şi imparţial se înfiinţează, în subordinea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici este autoritatea competentă, potrivit legii, să asigure managementul funcţiei publice şi a corpului funcţionarilor publici în România, fiind condusă de un preşedinte, cu rang de secretar de stat, numit de către prim-ministru, la propunerea ministrului dezvoltării regionale, administraţiei publice şi fondurilor europene. Deşi Agenţia este competentă să organizeze concursul pentru anumite funcţii de conducere, stabilind expres şi limitativ domeniile, analizând art. 58 alin. (2) lit. a), Curtea constată că el cuprinde o enumerare largă, care include practic, toate funcţiile de conducere, cu excepţia celor de şef birou şi şef serviciu.

68. Soluţia legislativă în vigoare, care condiţionează numirea în funcţia publică de conducere de propunerea A.N.F.P., consacră centralizarea procesului de recrutare În domeniul funcţiilor publice de conducere din cadrul tuturor autorităţilor sau instituţiilor publice, de la nivel central sau local.

69. Prin derogare de la dispoziţiile menţionate, în temeiul art. 58 alin. (4) din Legea nr. 188/1999, „Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici poate delega autorităţilor sau instituţiilor publice, în condiţiile legii, competenţa de a organiza concursuri de recrutare pentru ocuparea funcţiilor publice de conducere generale şi specifice”. Se recunoaşte astfel Agenţiei dreptul de a delega atribuţia de organizare a concursului autorităţii sau instituţiei publice din structura căreia face parte funcţia pentru care se organizează concursul.

70. În fine, în ceea ce priveşte funcţiile publice de execuţie şi funcţiile publice de conducere de şef birou şi şef serviciu, legea prevede ocuparea tuturor acestor funcţii pe bază de concurs organizat de autoritatea sau instituţia publică din structura căreia face parte funcţia pentru care se organizează concursul.

71. În acest context, legea supusă controlului de constituţionalitate completează cadrul normativ, prevăzând la art. I pct. 14, că „La articolul 58, după alineatul (8) se introduce un nou alineat, alin. (9), cu următorul cuprins: «(9) Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici poate delega autorităţilor sau instituţiilor publice, în condiţiile legii, prin ordin al preşedintelui, competenţa de a organiza concursuri de recrutare şi promovare pentru ocuparea funcţiilor publice de execuţie, a funcţiilor publice de conducere de şef serviciu şi şef birou, precum şi a funcţiilor publice specifice asimilate acestora.»“

72. Analizând textul criticat, Curtea constată că norma instituită prevede posibilitatea delegării competenţei Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici de a organiza concursuri de recrutare şi promovare pentru ocuparea funcţiilor publice de execuţie, a funcţiilor publice de conducere de şef serviciu şi şef birou, precum şi a funcţiilor publice specifice asimilate acestora, către autoritatea sau instituţia publică din structura căreia face parte funcţia pentru care se organizează concursul. Or, aşa cum s-a menţionat mai sus, competenţa organizării unor astfel de concursuri aparţine, potrivit art. 58 alin. (1) lit. c) şi art. 58 alin. (2) din lege, dispoziţii care nu au fost modificate de legea care face obiect al controlului de constituţionalitate, tocmai autorităţii sau instituţiei publice din structura căreia face parte funcţia pentru care se organizează concursul.

73. Având în vedere aceste aspecte, susţinerile autorului obiecţiei de neconstituţionalitate potrivit cărora „prin soluţia legislativă se ajunge la situaţia ca un aspect esenţial care vizează raportul de serviciu, reglementat de legea organică, să fie delegat printr-un act administrativ”, ceea ce ar contraveni celor statuate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, precum şi art. 1 alin. (4) şi (5) din Constituţie, întrucât „instituie posibilitatea ca preşedintele Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici să aprecieze cu privire la eliminarea competenţei legale a A.N.F.P. de a organiza conform procedurii legale concursurile de recrutare”, sunt neîntemeiate.

74. În mod distinct de criticile autorului sesizării, Curtea observă însă că norma introdusă de art. I pct. 14 din legea supusă controlului de constituţionalitate, respectiv art. 58 alin. (9), este în contradicţie evidentă cu alineatele anterioare ale acestui articol, respectiv alin. (1) şi (2), care rămân nemodificate. Astfel, întrucât Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici nu are competenţa proprie în organizarea unor astfel de concursuri, ea nu poate delega o competenţă pe care nu o deţine. Mai mult, întrucât autoritatea sau instituţia publică are competenţa organizării acestor concursuri în temeiul legii, această competenţă nu îi poate fi delegată printr-un act administrativ al preşedintelui A.N.F.P.

75. Or, Curtea constată că prezenţa În acelaşi act normativ (acelaşi articol) a două soluţii legislative contradictorii, care pot genera un conflict de competenţă, sub aspectul organizării concursului de recrutare a funcţiilor publice de execuţie, a funcţiilor publice de conducere de şef serviciu şi şef birou, precum şi a funcţiilor publice specifice asimilate acestora, între Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici şi autoritatea sau instituţia publică din structura căreia face parte funcţia pentru care se organizează concursul, determină caracterul ambiguu al textului, împrejurare de natură a contraveni principiului legalităţii consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea normei.

76. Analiza criticii referitoare la dispoziţiile art. I pct. 27 privind transformarea unei funcţii de nivel inferior pentru a corespunde studiilor şi/sau vechimii funcţionarului public de conducere prin raportare la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie. Aşa cum s-a arătat, în prealabil, la paragraful 63, potrivit art. 56 din Legea nr. 188/1999, ocuparea funcţiilor publice se face prin: promovare, transfer, redistribuire, recrutare sau alte modalităţi prevăzute expres de prezenta lege. În temeiul art. 99 alin. (7), una dintre modalităţile prevăzute de lege este aceea a ocupării unei funcţii publice vacante la nivel inferior de către un funcţionar public de conducere, norma reglementând expres prioritatea pe care o are acesta în raport cu ceilalţi funcţionari publici 1,(7) Funcţionarul public de conducere are prioritate la ocuparea unei funcţii publice vacante la nivel inferiori], în ipoteza incidenţei unuia dintre cazurile de eliberare din funcţie.

77. Eliberarea din funcţie reprezintă o modalitate de încetare a raportului de serviciu, care intervine atât pentru motive neimputabile funcţionarilor publici, cât şi pentru motive imputabile acestora. Cazurile în care intervine această instituţie fără motive imputabile sunt reglementate de art. 99 alin. (1) lit. a)-c) şi e)-g), legea impunând să nu mai existe funcţii publice corespunzătoare în cadrul autorităţii sau instituţiei publice respective. În cazurile în care au loc anumite transformări în cadrul autorităţii sau instituţiei publice (încetarea activităţii, mutarea în altă localitate, reducerea personalului, reintegrarea în funcţie a funcţionarului public căruia i-a încetat ilegal raportul de serviciu) sau funcţionarul public nu mai îndeplineşte condiţiile specifice fişei postului, autoritatea sau instituţia publică are obligaţia să depună diligenţe pentru punerea la dispoziţia funcţionarului public a unui post corespunzător. Legea prevede două situaţii pentru punerea la dispoziţie a unei funcţii publice corespunzătoare vacante: (i) în cazul reducerii de personal ca urmare a reorganizării activităţii, în cazul reintegrării în funcţia publică ocupată de către funcţionarul public ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti sau în cazul în care persoana nu mai îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice, dacă există o funcţie publică vacantă corespunzătoare, în perioada de preaviz, autoritatea sau instituţia publică are obligaţia să o pună la dispoziţia funcţionarului public aflat în situaţia eliberării din funcţie, respectiv (ii) în cazurile expuse anterior, precum şi în cazul în care autoritatea sau instituţia publică şi-a încetat activitatea ori a fost mutată într-o altă localitate, dacă nu există funcţii publice vacante corespunzătoare în cadrul autorităţii sau instituţiei publice, aceasta va solicita Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici să-i pună la dispoziţie lista posturilor vacante, iar în cazul în care există o asemenea funcţie, înăuntrul termenului de preaviz, funcţionarul public va fi transferat în interesul serviciului sau la cerere. În ceea ce priveşte funcţionarul public de conducere, în cazul în care acesta se află în una dintre ipotezele prevăzute de lege, acesta are prioritate la ocuparea unei funcţii publice de nivel inferior.

78. În acest context, legea supusă controlului de constituţionalitate completează cadrul normativ, prevăzând la art. I pct. 27, că „La articolul 99, alineatul (7) se modifică şi va avea următorul cuprins: «(7) Funcţionarul public de conducere are prioritate la ocuparea unei funcţii publice vacante de nivel inferior, în cazul în care funcţia publică vacantă de nivel inferior este o funcţie publică de execuţie şi nu corespunde studiilor şi/sau vechimii în specialitatea funcţionarului public de conducere, aceasta va fi transformată intr-o funcţie publică corespunzătoare, dacă transformarea nu afectează structura organizatorică aprobată.»“

79. Autorul sesizării susţine că, în comparaţie cu persoanele care îndeplinesc condiţiile de studii şi vechime pentru ocuparea funcţiei publice vacante, acordarea priorităţii la ocuparea respectivei funcţii unui funcţionar public de conducere în situaţia în care acesta nu îndeplineşte condiţiile cerute pentru funcţia vacantă, reprezintă un privilegiu nejustificat raţional şi obiectiv, ce încalcă dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie.

80. Cu privire la critica formulată, Curtea apreciază că este neîntemeiată pentru următoarele argumente. Persoana care ocupă o funcţie publică de conducere este funcţionar public, care a dobândit această calitate ca urmare a recrutării sale în corpul funcţionarilor publici. Persoana în cauză a parcurs în prealabil procedurile de selecţie, iar împrejurarea că deja ocupă o funcţie publică constituie dovada că îndeplineşte toate criteriile de competenţă profesională şi de integritate prevăzute de lege. Textul de lege acordă prioritate persoanei aflate în una dintre ipotezele prevăzute de art. 99 alin. (1) din lege, ipoteze referitoare la cazurile de încetare a raportului de serviciu pentru motive neimputabile la ocuparea unei funcţii publice de nivel inferior, împrejurare care nu constituie o modalitate de acces în corpul funcţionarilor publici, ci doar o altă formă de ocupare a unei funcţii publice. Astfel, dacă nu există o funcţie publică vacantă corespunzătoare pe care autoritatea sau instituţia publică să o pună la dispoziţia funcţionarului public de conducere aflat în situaţia eliberării din funcţie sau dacă, în urma solicitării adresate Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, rezultă că nu există posturi vacante în vederea transferului în interesul serviciului sau, la cerere, legea acordă acestei persoane dreptul de a opta pentru ocuparea unei Funcţii inferioare celei pentru care a concurat şi pe care a ocupat-o prin concurs. Într-o atare situaţie, Curtea apreciază că nu operează nicio discriminare între persoane aflate în situaţii juridice identice, întrucât ocuparea funcţiei publice de nivel inferior nu se realizează prin concurs de recrutare, astfel încât să se poată susţine că persoane cu vocaţie la înscrierea pentru procedura de recrutare sunt îndepărtate prin efectul legii.

81. Pe de altă parte, Curtea reţine că transformarea funcţiei publice de execuţie într-o funcţie publică corespunzătoare studiilor şi/sau vechimii în specialitatea funcţionarului public de conducere este prevăzută de lege şi nu operează în detrimentul intereselor autorităţii sau instituţiei publice angajatoare, ci este condiţionată de îndeplinirea cerinţei de a nu afecta structura organizatorică a acesteia şi, implicit, buna funcţionare a entităţii publice. Soluţia legislativă apare pe deplin justificată ca formă de protecţie a persoanelor care au dobândit anterior statutul de funcţionar public, ocupând funcţii publice de conducere, şi constituie opţiunea legiuitorului pentru stabilirea unei ordini de preferinţă în ceea ce priveşte categoriile de funcţionari publici menţinute în sistemul funcţiei publice, în cazul în care sunt incidente ipotezele de eliberare din funcţiile publice, prevăzute de art. 99 alin. (1) din lege. Norma completatoare nu face altceva decât să stabilească la nivel de lege modalitatea în care funcţionarul public de conducere va ocupa funcţia publică vacantă la nivel inferior, respectiv numai după transformarea acesteia într-o funcţie publică corespunzătoare studiilor şi/sau vechimii în specialitate şi numai dacă transformarea nu afectează structura organizatorică aprobată a autorităţii publice.

82. Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile art. I pct. 27 din legea supusă controlului de constituţionalitate nu contravin prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, referitoare la principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor.

83. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. I pct. 14,18 şi 22 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, şi cu majoritate de voturi, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. I pct. 27 din aceeaşi lege,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României şi constată că dispoziţiile art. I pct. 14,18 şi 22 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici sunt neconstituţionale.

2. Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de acelaşi autor şi constată că dispoziţiile art. I pct. 27 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere, prim-ministrului şi Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 23 ianuarie 2018.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent-şef,

Mihaela Senia Costinescu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 51

din 1 februarie 2018

referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2017 privind modificarea şi completarea Legii nr. 160/1998 pentru organizarea şi exercitarea profesiunii de medic veterinar

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent-şef

 

1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2017 privind modificarea şi completarea Legii nr. 160/1998 pentru organizarea şi exercitarea profesiunii de medic veterinar, obiecţie formulată de un număr de 55 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal, în temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

2. Cu Adresa nr. 2/12.044 din 18 decembrie 2017, Secretarul General al Camerei Deputaţilor a trimis Curţii Constituţionale sesizarea formulată, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 12.445 din 19 decembrie 2017 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.942A/2017.

3. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, autorii formulează atât critici de neconstituţionalitate extrinsecă, cât şi intrinsecă.

4. Criticile de neconstituţionalitate extrinsecă vizează Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2017, care, în opinia autorilor sesizării, încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 61 alin. (2), art. 75 alin. (1), art. 76 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (5).

5. Astfel, autorii susţin că, din analiza comparată a documentelor privind iniţierea şi desfăşurarea procesului legislativ în cauza de faţă, respectiv a proiectului de lege depus de Guvern, a formei adoptate de Senat, ca primă Cameră sesizată, şi a celei adoptate de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, se observă că există deosebiri majore de conţinut şi de formă. Una dintre aceste deosebiri s-a concretizat în introducerea pct. 32 al articolului unic din forma adoptată de Camera Deputaţilor, prin care se aduc modificări de substanţă Legii nr. 160/1998, neavute în vedere nici de iniţiator şi nici de Senat, în calitate de primă Cameră sesizată. Această modificare nu are nicio legătură cu ordonanţa de urgenţă, cu scopul şi obiectul declarat al acestui act normativ, respectiv cu efectele juridice pe perioada de aplicare a ordonanţei. Prin urmare, legea de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2017 şi, cu precădere, acest pct. 32 al articolului unic contravin principiului bicameralismului, consacrat de art. 61 alin. (2) din Constituţie. În demonstrarea temeiniciei criticii formulate, autorii sesizării invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale în această materie.

6. În continuare, autorii sesizării arată că legea pentru aprobarea ordonanţei de urgenţă a fost adoptată de Parlamentul României ca lege ordinară, deşi conţine prevederi care cad în sfera exclusivă de reglementare a legii organice. Astfel, toate normele cuprinse în textul legii criticate instituie reguli noi, diferite de cele stabilite prin Legea nr. 160/1998, care a fost adoptată ca lege organică. Sub acest aspect, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că „ori de câte ori o lege derogă de la o lege organică, ea trebuie calificată ca fiind organică, întrucât intervine tot în domeniul rezervat legii organice”. În cuprinsul legii criticate se regăsesc inclusiv dispoziţii care se încadrează şi/sau care interferează cu cele privind statutul funcţionarilor publici, care intră în gestiunea Colegiului Medicilor Veterinari din România [art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie], organizarea generală a învăţământului, în domeniul sanitar veterinar [art. 73 alin. (3) lit. n) din Constituţie] şi, respectiv, regimul general privind raporturile de muncă în sistemul veterinar privat [art. 73 alin. (3) lit. p) din Constituţie]. Cu toate acestea, legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2017 a fost înregistrată, analizată şi adoptată ca lege ordinară, cu toate particularităţile decurgând din stabilirea greşită a caracterului legii.

7. Caracterul legii determină ordinea în care cele două Camere ale Parlamentului vor dezbate proiectul sau propunerea legislativă, în temeiul art. 75 alin. (1) din Constituţie. Aşadar, autorii obiecţiei arată că, ab initio, calificarea legii ce urmează să fie adoptată, ca organică sau ordinară, are o influenţă hotărâtoare asupra procesului legislativ, determinând automat parcursul proiectului de lege sau al propunerii legislative. În cazul de faţă, „astfel cum rezultă din fişa aferentă înregistrării la fiecare din cele două Camere ale Parlamentului, legea a fost dezbătută şi adoptată greşit ca fiind ordinară, ceea ce a atras competenţa Senatului ca primă Cameră sesizată, respectiv pe cea de Cameră decizională a Camerei Deputaţilor. Este adevărat că aceeaşi ordine de sesizare şi de decizie ar fi fost aplicabilă şi în situaţia în care legea ar fi fost calificată ca fiind organică, urmând să fie adoptată în procedura prevăzută de teza finală a art. 75 alin. (1) din Constituţie, însă acest aspect nu acoperă neregularitatea rezultată din incorecta calificare a legii ca ordinară, în loc de organică”. Viciul de neconstituţionalitate extrinsecă, generat de încadrarea legii în categoria legilor ordinare, determină şi încălcarea art. 115 alin. (5) din Constituţie, potrivit căruia ordonanţele de urgenţă care conţin norme de natura legii organice trebuie aprobate cu majoritatea prevăzută la art. 76 alin. (1) din Constituţie.

8. Criticile de neconstituţionalitate extrinsecă vizează fi dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2017, care, în opinia autorilor sesizării, a fost adoptată de Guvern cu încălcarea dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 61 alin. (1) şi în art. 115 alin. (4). Astfel, pe de o parte, ordonanţa de urgenţă contracarează, anulează efectele unei legi adoptate de Parlamentul României, respectiv dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 160/1998, înfrângând în acest mod voinţa legiuitorului primar, şi, pe de altă parte, prevederile pct. 3 şi 4 din ordonanţa de urgenţă, preluate în legea de aprobare, au fost adoptate cu încălcarea condiţiilor restrictive privind existenţa unei situaţii extraordinare şi motivarea pertinentă a urgenţei reglementării. Prin adoptarea unei ordonanţe de urgenţă, „Guvernul nu poate în mod făţiş să se opună unei legi deja adoptate de Parlament. O atare limitare a legiuitorului delegat rezultă chiar din însăşi raţiunea existenţei delegării legislative. Astfel, atribuţiile legislative delegate în favoarea Guvernului nu se pot constitui în piedici pentru punerea în aplicare a unui act de reglementare primară adoptat chiar de către puterea legiuitoare în exercitarea competenţei sale originare”.

9. Autorii sesizării susţin că măsurile privind modificarea/alterarea principiului exclusivităţii profesiunii de medic veterinar, în modalitatea prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 160/1998, care prevedea „comercializarea cu amănuntul şi utilizarea produselor biologice, antiparazitare de uz special şi medicamentelor de uz veterinar”, au fost adoptate, deşi nu exista o situaţie extraordinară care să justifice folosirea procedurii ordonanţei de urgenţă. Autorii arată că, dacă măsurile reglementate la pct. 1, 2 şi 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2017 au fost adoptate pentru a preîntâmpina declanşarea procedurii de infringement împotriva României, aflată în faza unei iminente sesizări a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru obligarea României la plata unei sume forfetare în valoare de 1.855.000 euro, cauzată de netranspunerea Directivei 2013/55/UE în domeniul medical veterinar, în ceea ce priveşte măsurile reglementate la pct. 3 şi 4 din ordonanţa de urgenţă, acestea vizează o procedură de infringement total diferită, începută într-o altă cauză, şi care se află într-o fază în care nu există niciun pericol pentru sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi/sau pentru obligarea României la penalităţi. Altfel spus, nu există şi nu este în niciun mod justificată imposibilitatea reglementării ulterioare, printr-o lege adoptată în Parlament, a măsurilor care fac obiectul reglementării prin pct. 3 şi 4 din ordonanţa de urgenţă. În preambulul actului normativ nu există o motivare pertinentă a urgenţei, care să poată justifica adoptarea acestuia în procedura ordonanţei de urgenţă. Cele două argumente, respectiv existenţa scrisorii Comisiei Europene C(2015) 3352 final în cauza 2014/4096 şi punctul de vedere al Comisiei Europene în cauza C297/16 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, sunt „puerile, formale şi irelevante, neputând satisface cerinţa textului constituţional”.

10. Aşa fiind, autorii sesizării consideră că, prin măsurile prevăzute la pct. 3 şi 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2017, a fost înfrântă voinţa expresă a Parlamentului ca organ reprezentativ suprem al poporului român şi unică autoritate legiuitoare a ţării. Or, „Guvernul trebuie să acţioneze în sensul punerii în aplicare a legilor edictate de către Parlament, neavând dreptul de a le modifica în mod discreţionar prin ordonanţe de urgenţă. Atunci când există impedimente de orice natură pentru aplicarea legii adoptate de Parlament, Guvernul poate să o modifice prin angajarea răspunderii în temeiul art. 114 din Constituţie sau prin supunerea spre adoptare a unui proiect de lege în procedură de urgenţă. În niciun caz, Guvernul proprio motu nu poate altera sau contracara voinţa materializată a Parlamentului”.

11. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, autorii sesizării arată că „modificările aduse Legii nr. 160/1998 vor avea ca rezultat tocmai opusul considerentului Directivei 2001/82, în sensul că va creşte riscul utilizării produselor medicinale fără responsabilitatea medicului veterinar, va creşte riscul consumului de produse alimentare provenite de la animale tratate fără respectarea timpului de aşteptare, va creşte numărul reacţiilor adverse în rândul proprietarilor de animale, va creşte riscul antibiorezistenţei, va creşte consumul de antimicrobiene în detrimentul vaccinurilor etc.”, ceea ce este de natură a contraveni dispoziţiilor art. 34 alin. (1) şi (2) din Constituţie privind dreptul la ocrotirea sănătăţii şi obligaţia statului de a asigura sănătatea publică a cetăţenilor.

12. Noua reglementare „dă posibilitatea ca personalul cu studii medii (tehnician/asistent veterinar) să utilizeze şi să administreze produsele medicinale din categoria stupefiante şi psihotrope, în condiţiile în care, conform Legii nr. 339/2005 şi normelor de aplicare ale acesteia, doar medicul veterinar are dreptul de a prescrie, utiliza şi administra astfel de produse. Ţinerea la zi a registrului de evidenţă al substanţelor stupefiante şi psihotrope este sub responsabilitatea şi semnătura medicului veterinar. Medicul veterinar consemnează în registrul zilnic substanţa utilizată, cantitatea etc. Astfel, se încalcă Directiva 36/2005, deoarece singura profesie care are competenţe dobândite prin curricula obligatorie să utilizeze produsele medicinale veterinare la animale este cea de medic veterinar. Activitatea medicilor veterinari este una rezervată prin Directiva 2005/36/CE privind recunoaşterea calificărilor profesionale şi Directiva 2006/123/CE privind serviciile în cadrul pieţei interne. Farmaciile veterinare vor putea să comercializeze cu amănuntul orice produs medicinal veterinar, întrucât prin lege nu există nicio interdicţie. În acest mod se încalcă legislaţia europeană şi, în special, prevederile referitoare la produsele ce conţin substanţe hormonale, tireostatice şi betagoniste, care trebuie să se găsească doar la medicul veterinar în vederea administrării la animale pentru a evita riscurile asupra sănătăţii publice (Directiva 96/22/CE).”

13. În concluzie, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate solicită admiterea criticilor şi constatarea neconstituţionalităţii Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2017 privind modificarea şi completarea Legii nr. 160/1998 pentru organizarea şi exercitarea profesiunii de medic veterinar, în ansamblul ei.

14. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a comunica punctul lor de vedere.

15. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis, cu Adresa nr. 2/116 din 5 ianuarie 2018, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 139 din 9 ianuarie 2018, punctul său de vedere cu privire la sesizarea ce face obiectul Dosarului Curţii nr. 2.942A/2017. Referitor la obiecţiile de neconstituţionalitate extrinsecă, arată că acestea sunt neîntemeiate, întrucât, în procedura de adoptare a legii criticate a fost respectat principiul bicameralismului, jurisprudenţa constituţională invocată de autorii sesizării confirmând această susţinere, iar în ceea ce priveşte apartenenţa unei reglementări la categoria legilor organice sau ordinare, singurul criteriu definitoriu este cel material, astfel că nu se poate reţine încălcarea art. 75 alin. (1) şi a art. 115 alin. (5) din Constituţie, de vreme ce „modificările şi completările aduse în Camera decizională, Camera Deputaţilor, nu au vizat în niciun fel dispoziţii de natura legii organice, ci numai dispoziţii de natura legii ordinare”.

16. În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 115 alin. (4) din Constituţie, Preşedintele Camerei Deputaţilor susţine că „autorii sesizării abuzează din nou de bogata jurisprudenţa a Curţii Constituţionale, fără însă a ţine cont că Guvernul a justificat foarte bine caracterul de urgenţă în motivarea emiterii Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2017”.

17. Cu privire la obiecţiile de neconstituţionalitate intrinsecă, Preşedintele Camerei Deputaţilor arată că autorii invocă art. 168 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, fără a ţine însă cont de faptul că exclusivitatea în temeiul căreia acţionarii din farmaciile veterinare şi punctele farmaceutice veterinare pot fi doar medici veterinari, „constituie o restricţie în sensul art. 63 din acelaşi Tratat, precum şi o restricţie privind libertatea de stabilire, deoarece rezervă exercitarea unei activităţi doar unei categorii de persoane care îndeplineşte cerinţe prestabilite, care descurajează sau chiar împiedică operatorii economici din alte state membre să îşi exercite activităţile în statul membru gazdă. O astfel de restricţie este prevăzută la art. 15 alin. (2) lit. c) din Directiva 2006/123 privind cerinţele referitoare la deţinerea capitalului unei societăţi şi trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute la alin. (3) al aceluiaşi articol pentru a putea fi menţinută. În consecinţă, se creează premisa discriminării, în funcţie de criteriul proprietăţii, la comercializarea aceloraşi tipuri de produse, în sensul în care farmaciilor comunitare nu li se va impune modificarea structurii de proprietate, deşi acestea comercializează şi medicamente de uz veterinar. Cele susţinute de autorii sesizării intră în contradicţie şi cu prevederile Legii farmaciei nr. 266/2008, republicată, referitoare la comercializarea produselor medicinale veterinare prin farmaciile umane, în condiţiile în care acţionariatul nu este restricţionat.”

18. Având în vedere considerentele expuse, Preşedintele Camerei Deputaţilor consideră obiecţia de neconstituţionalitate ca neîntemeiată şi propune respingerea acesteia ca atare.

19. Preşedinţii Senatului şi Guvernul nu au comunicat punctul lor de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate.

20. La dosarul cauzei a fost depus un memoriu din partea Colegiului Medicilor Veterinari, prin care se susţin obiecţiile de neconstituţionalitate privind dispoziţiile Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2017 privind modificarea şi completarea Legii nr. 160/1998 pentru organizarea şi exercitarea profesiunii de medic veterinar.

21. În temeiul dispoziţiilor art. 76 din Legea nr. 47/1992, în vederea stabilirii situaţiei de drept, necesare soluţionării cererii adresate Curţii, instanţa constituţională a solicitat Ministerului Afacerilor Externe - Agentul guvernamental pentru Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi pentru Curtea de Justiţie a Asociaţiei Europene a Liberului Schimb informaţii cu privire la existenţa unei situaţii iminente de declanşare a unor proceduri de infringement în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene împotriva României, cauzate de neîndeplinirea obligaţiilor de stat membru, potrivit art. 258 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, cu privire la transpunerea prevederilor Directivei 2013/55/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 noiembrie 2013 de modificare a Directivei 2005/36/CE privind recunoaşterea calificărilor profesionale şi a Regulamentului (UE) nr. 1.024/2012 privind cooperarea administrativă prin intermediul Sistemului de informare al pieţei interne („Regulamentul IMI"), respectiv cu privire la incompatibilitatea anumitor restricţii din cadrul dreptului românesc, privind structura acţionariatului farmaciilor veterinare, cu prevederile Directivei 2006/123/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieţei interne.

22. Prin Adresa nr. K2/184 din 25 ianuarie 2018, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 644 din 26 ianuarie 2018, Ministerul Afacerilor Externe, prin Agentul guvernamental pentru Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi pentru Curtea de Justiţie a Asociaţiei Europene a Liberului Schimb a transmis răspunsul său, în care arată că „asigură reprezentarea juridică a Guvernului României în Cauza 2014/4096, care are ca obiect o acţiune în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor ce revin României în temeiul art. 11 alin. (1), al art. 15 alin. (2) lit. (c) coroborat cu alin. (3), precum şi al art. 15 alin. (2) lit. (d) coroborat cu alin. (3) din Directiva 2006/123/CE privind serviciile în cadrul pieţei interne. Unul dintre aspectele reproşate de Comisia Europeană, în această cauză, este structura acţionariatului farmaciilor veterinare, mai exact exclusivitatea deţinerii farmaciilor veterinare de către medicii veterinari, situaţie care ar ridica, în opinia Comisiei, probleme din perspectiva prevederilor Directivei 2006/123/CE. Cauza 2014/4/096 se află în prima etapă a fazei precontencioase - etapa punerii în întârziere suplimentare cu răspuns transmis Comisiei Europene la data de 29 septembrie 2015.”

23. Pe de altă parte, Ministerul Afacerilor Externe, prin Agentul guvernamental pentru Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi pentru Curtea de Justiţie a Asociaţiei Europene a Liberului Schimb „a depus observaţii, în numele Guvernului, în Cauza C-297/16, Colegiul Medicilor Veterinari din România/Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată de Curtea de Apel Bucureşti în legătură cu interpretarea dreptului Uniunii Europene (n.n.: în materia libertăţii de stabilire şi a libertăţii de prestare de servicii), în contextul activităţii de comercializare cu amănuntul a produselor medicamentoase veterinare. La data de 1 martie 2018, C.J.U.E. va pronunţa hotărârea sa în Cauza C-297/16.”

24. De asemenea precizează că „în Cauza 2016/0228, acţiune în constatarea neîndeplinirii obligaţiei de comunicare a măsurilor naţionale de transpunere a Directivei 2005/36/CE privind recunoaşterea calificărilor profesionale şi Regulamentului (UE) nr. 1.024/2012 privind cooperarea administrativă prin intermediul Sistemului de informare al pieţei interne („Regulamentul IMF), Comisia Europeană a reproşat autorităţilor române că nu au asigurat transpunerea completă a respectivului act al U.E. În urma notificării actelor normative interne care asigură transpunerea directivei (printre care şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2017 privind modificarea şi completarea Legii nr. 160/1998 pentru organizarea şi exercitarea profesiunii de medic veterinar, împreună cu legea de aprobare a acesteia şi cu tabelul de concordanţă aferent), Comisia a luat, la data de 25 ianuarie 2018, decizia de a clasa Cauza 2016/0228”.

CURTEA,

examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul judecătorului-raportor, dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, precum şi prevederile Constituţiei, reţine următoarele:

25. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, art. 10, art. 15, art. 16 şi art. 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate.

26. Actul de sesizare are ca obiect al criticilor de neconstituţionalitate dispoziţiile Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2017 privind modificarea şi completarea Legii nr. 160/1998 pentru organizarea şi exercitarea profesiunii de medic veterinar, în ansamblul său, dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2017, în ansamblul său, precum şi art. I pct. 3 şi 4 din ordonanţa de urgenţă, în special.

27. Autorul sesizării susţine că dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3), (4) şi (5), art. 16 alin. (1) şi ale art. 54 alin. (2) din Constituţie.

28. În vederea soluţionării prezentei sesizări, Curtea procedează, mai întâi, la verificarea admisibilităţii acesteia. Analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării trebuie realizată prin raportare la art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.” Astfel, se constată că actul supus controlului de constituţionalitate este o lege adoptată de Parlamentul României, sesizarea fiind formulată de un număr de 55 de deputaţi aparţinând grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal, subiect de drept care întruneşte, potrivit dispoziţiilor legale, calitatea de titular al sesizării Curţii Constituţionale cu obiecţia de neconstituţionalitate.

29. Examinând cadrul normativ în domeniul vizat de legea supusă controlului de constituţionalitate, Curtea constată că medicina veterinară este una dintre profesiile reglementate sectorial prin Directiva Parlamentului şi a Consiliului European nr. 2005/36/CE din 7 septembrie 2005 privind recunoaşterea calificărilor profesionale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 255 din 30 septembrie 2005. Exercitarea profesiei de medic veterinar este reglementată prin Legea nr. 160/1998 pentru organizarea şi exercitarea profesiunii de medic veterinar, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 24 martie 2014.

30. Prin art. 4 lit. i) din Legea nr. 160/1998, în forma anterioară intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2017, se prevedea că „Profesiunea de medic veterinar are exclusivitate în următoarele domenii de competenţă: [...] comercializarea cu amănuntul şi utilizarea produselor biologice, antiparazitare de uz special şi medicamentelor de uz veterinar;”. Această reglementare a principiului exclusivităţii s-a întemeiat pe Directiva 2001/82/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, de instituire a unui cod comunitar cu privire la produsele medicamentoase veterinare, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 311 din 28 noiembrie 2001,

31. Directiva 2001/82/CE prevede, la art. 66 alin. (1), obligaţia tuturor statelor membre de a lua măsurile necesare pentru a se asigura că vânzarea cu amănuntul a produselor medicinale veterinare este îndeplinită doar de către persoane autorizate să efectueze această activitate conform legislaţiei naţionale. De asemenea, în directivă se menţionează faptul că utilizarea şi comercializarea medicamentelor veterinare trebuie să fie reglementată şi controlată de statele membre, având în vedere faptul că obiectivul esenţial al normelor ce reglementează producţia şi distribuţia produselor medicamentoase veterinare trebuie să fie protecţia sănătăţii publice, stabilind totodată, prin art. 67,68,70 şi 72, o serie de reguli şi restricţii de utilizare şi comercializare cu amănuntul a acestora.

32. Prin Decizia nr. 511 din 4 Iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 4 octombrie 2017, Curtea Constituţională a reţinut că „exclusivitatea conferită medicilor veterinari de art. 4 lit. i) din Legea nr. 160/1998, cu eliminarea implicită a posibilităţii oricărei persoane care nu are calitatea de medic veterinar de a comercializa tipurile de produse enumerate de textul de lege este o expresie a prevederilor art. 35 alin. (1) şi (2) din Constituţie, potrivit cărora statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic şi, în acest scop, trebuie să asigure cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept. [...] Grija pentru sănătatea animalelor apare, aşadar, ca o reflexie a dreptului oamenilor la ocrotirea sănătăţii, garantat la nivel constituţional prin prevederile art. 34, care instituie în sarcina statului obligaţia de a lua măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice”.

33. La data de 5 octombrie 2017, Guvernul a adoptat Ordonanţa de urgenţă nr. 70/2017 privind modificarea şi completarea Legii nr. 160/1998 pentru organizarea şi exercitarea profesiunii de medic veterinar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 799 din 10 octombrie 2017. Dispoziţiile ordonanţei de urgenţă vizează, la pct. 1 şi 2, aspecte privind statutul profesiei de medic veterinar. Prin pct. 3 din ordonanţa de urgenţă s-a dispus modificarea art. 4 lit. i) din Legea nr. 160/1998, în sensul înlocuirii exclusivităţii în „comercializarea cu amănuntul şi utilizarea produselor biologice, antiparazitare de uz special şi medicamentelor de uz veterinar, printr-o exclusivitate ce vizează în mod limitativ „prescrierea produselor medicinale veterinare”. Prin pct. 4 din ordonanţa de urgenţă se modifică art. 37 din lege, care are ca obiect de reglementare comercializarea produselor medicinale veterinare din depozite farmaceutice veterinare, puncte farmaceutice veterinare şi farmacii veterinare, iar prin pct. 5 din actul normativ se introduce obligaţia Colegiului Medicilor Veterinari de a informa autorităţile competente cu privire la restrângerea sau interzicerea dreptului de exercitare a profesiei de către medicii veterinari.

34. Proiectul de lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2017 a fost depus la Senatul României, în calitate de primă Cameră sesizată, la data de 10 octombrie 2017. Proiectul de lege primise Avizul Consiliului Legislativ, adoptat la data de 25 septembrie 2017, prin care această autoritate a avizat favorabil iniţiativa, cu unele observaţii şi propuneri punctuale. La data de 7 noiembrie 2017, proiectul de lege a fost aprobat, cu modificări şi completări, de Senat, şi înaintat, ulterior, spre Camera decizională. La data de 13 decembrie 2017, Camera Deputaţilor, în temeiul art. 75 şi art. 76 alin. (2) din Constituţie, a adoptat legea, cu modificări şi completări, şi a trimis-o spre promulgare Preşedintelui României în data de 20 decembrie 2017.

35. În termenul legal, un număr de 55 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal a formulat obiecţia de neconstituţionalitate, care constituie obiectul prezentului dosar.

36. Analiza criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă care vizează Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2017, raportate la dispoziţiile constituţionale ale art. 61 alin. (2), art. 75 alin. (1), art. 76 alin. (1) şi ala art. 115 alin. (5). Analizând criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, Curtea reţine cele statuate prin Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, potrivit cărora „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, iar structura sa este bicamerală, fiind alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. Principiul bicameralismului, astfel consacrat, se reflectă însă nu numai în dualismul instituţional în cadrul Parlamentului, ci şi în cel funcţional, deoarece art. 75 din Legea fundamentală stabileşte competenţe de legiferare potrivit cărora fiecare dintre cele două Camere are, în cazurile expres definite, fie calitatea de primă Cameră sesizată, fie de Cameră decizională. Totodată, ţinând seama de indivizibilitatea Parlamentului ca organ reprezentativ suprem al poporului român şi de unicitatea sa ca autoritate legiuitoare a ţării, Constituţia nu permite adoptarea unei legi de către o singură Cameră, fără ca proiectul de lege să fi fost dezbătut şi de cealaltă Cameră. Art. 75 din Legea fundamentală a introdus, după revizuirea şi republicarea acesteia în octombrie 2003, soluţia obligativităţii sesizării, în anumite materii, ca primă Cameră, de reflecţie, a Senatului sau, după caz, a Camerei Deputaţilor şi, pe cale de consecinţă, reglementarea rolului de Cameră decizională, pentru anumite materii, a Senatului şi, pentru alte materii, a Camerei Deputaţilor, tocmai pentru a nu exclude o Cameră sau alta din mecanismul legiferării”.

37. De asemenea, dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în plenul celor două Camere ale Parlamentului. Aşa fiind, modificările şi completările, pe care Camera decizională le aduce asupra proiectului de lege sau propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată, trebuie să se raporteze la materia avută în vedere de iniţiator şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze în mod exclusiv, ceea ce contravine principiului bicameralismului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 336 din 30 aprilie 2008).

38. Pe cale jurisprudenţială (Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României. Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011), Curtea a stabilit două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care prin procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Întrunirea cumulativă a celor două criterii este de natură a afecta principiul constituţional care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ.

39. În consecinţă, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 937 din 22 noiembrie 2016, că art. 75 alin. (3) din Constituţie, atunci când foloseşte sintagma „decide definitiv” cu privire la Camera decizională, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune ca proiectul sau propunerea legislativă adoptate de prima Cameră sesizată să fie dezbătute în Camera decizională, unde li se pot aduce modificări şi completări. Însă, în acest caz, Camera decizională nu poate modifica substanţial obiectul de reglementare şi configuraţia iniţiativei legislative, cu consecinţa deturnării de la finalitatea urmărită de iniţiator.

40. Pornind de la premisa că legea este, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament, Curtea reţine că autoritatea legiuitoare trebuie să respecte principiile constituţionale în virtutea cărora o lege nu poate fi adoptată de către o singură Cameră. Din analiza comparativă a conţinutului normativ al actelor adoptate în prima Cameră sesizată (Senatul), respectiv în Camera decizională (Camera Deputaţilor), Curtea observă că, pe de o parte, prima Cameră sesizată (Senatul, în şedinţa plenului din 7 noiembrie 2017) aduce o serie de completări legii iniţiate de Guvern, modificând mai multe articole ale ordonanţei de urgenţă supuse aprobării, iar, pe de altă parte, Camera decizională (Camera Deputaţilor, în şedinţa plenului din 13 decembrie 2017) înlătură şi modifică o parte din amendamentele primei Camere şi aduce o completare legii iniţiate de Guvern, forma finală a legii modificând două articole din ordonanţă, dintre care unul face obiectul criticii privind încălcarea principiului bicameralismului. Este vorba de introducerea prin articolul unic pct. 1 din lege a unui nou punct, 31, la articolul unic din ordonanţa de urgenţă, modificare care vizează completarea dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 160/1998, referitoare la suspendarea calităţii de membru al Colegiului Medicilor Veterinari pe perioada în care medicul veterinar exercită o funcţie publică, deci devine funcţionar public. Suspendarea reprezintă consecinţa stării de incompatibilitate în care se află funcţionarul public, potrivit dispoziţiilor art. 94 din Legea nr. 161/2003 „(1) Calitatea de funcţionar public este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte funcţii publice sau calităţi decât cea în care a fost numit, precum şi cu funcţiile de demnitate publică”. Cu alte cuvinte, suspendarea calităţii de membru al Colegiului Medicilor Veterinari, deci a exercitării profesiei de medic veterinar, are scopul de a preîntâmpina starea de incompatibilitate cu funcţia publică dobândită şi constituie o măsură care întregeşte statutul juridic al medicului veterinar, statut care a constituit obiectul modificărilor operate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2017. Aşadar. Curtea observă că, deşi forma adoptată de Senat, Cameră de reflecţie, diferă de cea adoptată de Camera Deputaţilor, Cameră decizională, între cele două forme ale legii nu există o diferenţă majoră de conţinut, legea finală dând substanţă şi efectivitate scopului urmărit de iniţiator, Guvernul României, şi anume clarificarea unor aspecte referitoare la statutul profesiei de medic veterinar. Legea, în redactarea pe care a adoptat-o Camera Deputaţilor, nu se îndepărtează de textul adoptat în Senat şi nici nu deturnează obiectivele urmărite de iniţiativa legislativă, prin modificările aduse, Camera Deputaţilor reglementând norme care se circumscriu în mod complementar obiectului de reglementare a legii iniţiate de Guvern.

41. Bicameralismul nu înseamnă ca ambele Camere să se pronunţe asupra unei soluţii legislative identice, în Camera decizională putând exista abateri inerente de la forma adoptată de Camera de reflecţie, desigur, fără schimbarea obiectului esenţial al proiectului de lege/propunerii legislative. A nega posibilitatea Camerei decizionale de a se îndepărta de la forma votată în Camera de reflecţie ar însemna limitarea rolului său constituţional, iar caracterul decizional ataşat acesteia devine iluzoriu. S-ar ajunge la un veritabil mimetism în sensul că cea de-a două Cameră se va identifica, în ceea ce priveşte activitatea sa legislativă, cu prima Cameră, neputându-se îndepărta în niciun fel de la soluţiile legislative pentru care a optat prima Cameră, ceea ce este contrar, până la urmă, chiar ideii de bicameralism.

42. Prin urmare, nu se poate susţine încălcarea principiului bicameralismului atât timp cât legea adoptată de Camera decizională se referă la aspectele principiale pe care le-a avut în vedere propunerea/proiectul de lege în forma sa însuşită de Camera de reflecţie. În acest sens, modificările aduse formei adoptate de Camera de reflecţie trebuie să cuprindă o soluţie legislativă care păstrează concepţia de ansamblu a acesteia şi să fie adaptate în mod corespunzător, prin stabilirea unei soluţii legislative alternative/complementare care nu se abate de la forma adoptată de Camera de reflecţie, în condiţiile în care aceasta este mai cuprinzătoare sau mai bine articulată în cadrul ansamblului legii, cu realizarea anumitor coroborări inerente oricărei modificări (a se vedea în acest sens Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 21 februarie 2017).

43. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate nu încalcă art. 61 alin. (2) din Constituţie; din contră, modul în care a fost adoptată legea criticată constituie o aplicare a principiului bicameralismului, caracterizat printr-o strânsă conlucrare şi colaborare între cele două Camere ale Parlamentului.

44. În continuare, referitor la profesia de medic veterinar, Curtea observă că Legea fundamentală nu cuprinde reglementări exprese şi nici nu impune reglementarea organizării sau funcţionării sale prin norme de natura legii organice, ale cărei domenii, stabilite prin art. 73 alin. (3) din Constituţie, sunt de strictă interpretare şi aplicare. Potrivit Constituţiei, legile organice pot fi adoptate numai în domeniile expres prevăzute de art. 73 alin. (3), iar organizarea şi exercitarea profesiei de medic veterinar, care nu reprezintă o profesie circumscrisă noţiunii de funcţionar public, nu se regăsesc printre acestea şi nici, conform lit. t) a aceluiaşi alineat, printre „celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice”, care sunt stabilite expres, la art. 31 alin. (5), art. 40 alin. (3), art. 55 alin. (2), art. 58 alin. (3), art. 79 alin. (2), art. 102 alin. (3), art. 105 alin. (2), art. 117 alin. (3), art. 118 alin. (2) şi (3), art. 120 alin. (2), art. 126 alin. (4) şi (5) şi art. 142 alin. (5) din Constituţie (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 1.150 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României. Partea I, nr. 832 din data de 10 decembrie 2008).

45. Cu toate acestea, Legea nr. 160/1998 pentru organizarea şi exercitarea profesiunii de medic veterinar, astfel cum rezultă din menţiunea finală a acesteia, care atestă că „legea a fost adoptată de Senat în şedinţa din 9 iulie 1998, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (1) din Constituţia României” [art. 76 alin. (1) din Constituţia, republicată] a fost adoptată cu majoritatea cerută de Constituţie pentru o lege organică.

46. Trecând peste aceste aspecte care ţin de modul de adoptare a Legii nr. 160/1998, act normativ care nu face obiectul controlului de constituţionalitate în prezenta cauză, dar având ca premisă faptul că această lege a fost adoptată în temeiul dispoziţiilor constituţionale referitoare la majoritatea de vot necesară unei legi organice, Curtea urmează să analizeze în ce măsură o lege organică poate suferi modificări aduse printr-o lege ordinară.

47. Astfel cum a statuat în jurisprudenţa sa, Curtea reţine că printr-o lege ordinară se pot modifica dispoziţii dintr-o lege organică, dacă acestea nu conţin norme de natura legii organice, ci se referă la aspecte care nu sunt în directă legătură cu domeniul de reglementare al legii organice. În consecinţă, criteriul material este definitoriu pentru a analiza apartenenţa sau nu a unei reglementări la categoria legilor ordinare sau organice (a se vedea şi Decizia nr. 53 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 9 noiembrie 1994, Decizia nr. 88 din 2 iunie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 3 iunie 1998, şi Decizia nr. 442 din 10 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 526 din 15 iulie 2015). Cu alte cuvinte, Curtea a stabilit că este posibil ca o lege organică să cuprindă, din motive de politică legislativă, şi norme de natura legii ordinare, dar fără ca aceste norme să capete caracter organic, întrucât, altfel, s-ar extinde domeniile rezervate de Constituţie legii organice (a se vedea în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 548 din 15 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 2 iulie 2008, şi Decizia nr. 786 din 13 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009).

48. Actul normativ care modifică şi completează Legea nr. 160/1998 este Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2017. Conţinutul normativ al ordonanţai de  urgenţă vizează modificarea unor dispoziţii referitoare la statutul profesiei de medic veterinar, modalităţile de comercializare a produselor medicinale veterinare, precum şi o serie de atribuţii ale Colegiului Medicilor Veterinari. Toate aceste reglementări încadrează actul normativ în categoria legilor ordinare. În cauza de faţă, Curtea constată că legea supusă controlului de constituţionalitate, respectiv legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2017, este o lege cu caracter ordinar, îndeplinind atât cerinţa criteriului material, cât şi cerinţa criteriului formal, astfel cum rezultă din menţiunea finală a acesteia, care atestă că „Legea a fost adoptată de Parlamentul României cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată”.

49. Stabilirea caracterului ordinar al legii are relevanţă şi cu privire la respectarea procedurii de adoptare a legilor, astfel cum aceasta este consacrată în Legea fundamentală. Astfel, ordinea în care cele două Camere ale Parlamentului vor dezbate proiectul sau propunerea legislativă depinde şi de caracterizarea legii ca organică sau ordinară, în funcţie de această caracterizare urmând să fie determinată Camera competentă să adopte legea în calitate de Cameră de reflecţie, respectiv Cameră decizionale, în temeiul art. 75 alin. (1) din Constituţie. Aşadar, calificarea iniţială a legii ce urmează să fie adoptată, ca organică sau ordinară, are influenţă asupra procesului legislativ, determinând parcursul proiectului de lege sau al propunerii legislative (a se vedea Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017). În cazul de faţă, legea a fost considerată ca aparţinând categoriei legilor ordinare, ceea ce a atras competenţa Senatului ca primă Cameră sesizată şi pe cea de Cameră decizională a Camerei Deputaţilor.

50. În fine, referitor la critica de neconstituţionalitate a legii de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2017 în raport cu art. 115 alin. (5) din Constituţie, potrivit căruia „Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1)\ Curtea reţine că, per a contrario, ordonanţa de urgenţă care nu cuprinde norme de natura legii organice va fi aprobată cu majoritatea prevăzută de art. 76 alin. (2) din Constituţie, referitoare la legile organice, lucru care s-a petrecut şi în cazul de fată.

51. În concluzie, în considerarea argumentelor mai sus prezentate, Curtea constată că Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2017 privind modificarea şi completarea Legii nr. 160/1998 pentru organizarea şi exercitarea profesiunii de medic veterinar a fost adoptată ca lege ordinară, fiind respectate prevederile art. 75, art. 76 alin. (2) şi art. 115 alin. (5) din Constituţie.

52. Analiza criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă care vizează dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2017, raportate la dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 61 alin. (1) şi în art. 115 alin. (4). În jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că, după aprobarea ordonanţei de urgenţă de către Parlament, controlul de constituţionalitate se exercită faţă de legea de aprobare, al cărei conţinut este chiar ordonanţa guvernamentală. Altfel spus, legea de aprobare integrează în totalitate prevederile din ordonanţa de urgenţă aprobată, iar, prin aprobare, ordonanţa de urgenţă încetează să mai existe ca act juridic normativ distinct; aprobarea dă naştere, însă, unui act normativ nou, care a absorbit şi ordonanţa de urgenţă. Ca atare, Curtea consideră că, întrucât devin parte integrantă a legii de aprobare, dispoziţiile ordonanţei de urgenţă pot fi supuse controlului de constituţionalitate în condiţiile art. 146 lit. a) din Legea fundamentală (a se vedea Decizia nr. 1.257 din 7 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 6 noiembrie 2009).

53. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale referitoare la art. 115 alin. (4) din Constituţie (spre exemplu, Decizia nr. 255 din 11 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iunie 2005), Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă în următoarele condiţii, întrunite în mod cumulativ: existenţa unei situaţii extraordinare; reglementarea acesteia să nu poată fi amânată şi urgenţa să fie motivată în cuprinsul ordonanţei. Situaţiile extraordinare exprimă un grad mare de abatere de la obişnuit sau comun şi au un caracter obiectiv, în sensul că existenţa lor nu depinde de voinţa Guvernului, care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacţioneze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanţei de urgenţă (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 83 din 19 mai 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 8 iunie 1998). De asemenea, în accepţiunea Deciziei nr. 258 din 14 martie 2006, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 341 din 17 aprilie 2006, „Inexistenţa sau neexplicarea urgenţei reglementării situaţiilor extraordinare [...] constituie în mod evident o barieră constituţională în calea adoptării de către Guvern a unei ordonanţe de urgenţă [...]. A decide altfel înseamnă a goli de conţinut dispoziţiile art. 115 din Constituţie privind delegarea legislativă şi a lăsa libertate Guvernului să adopte în regim de urgenţă acte normative cu putere de lege, oricând şi - ţinând seama de împrejurarea că prin ordonanţă de urgenţă se poate reglementa şi în materii care fac obiectul legilor organice - în orice domeniu” (a se vedea şi Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014). Aşa fiind, pentru emiterea unei ordonanţe de urgenţă este necesară existenţa unei stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voinţa Guvernului, care pune în pericol un interes public. Cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 255 din 11 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iunie 2005, Curtea a reţinut că „invocarea elementului de oportunitate, prin definiţie de natură subiectivă, căruia i se conferă o eficienţă contributivă determinantă a urgenţei, ceea ce, implicit, îl converteşte în situaţie extraordinară, impune concluzia că aceasta nu are, în mod necesar şi univoc, caracter obiectiv, ci poate da expresie şi unor factori subiectivi Din analiza jurisprudenţei menţionate rezultă că numai existenţa unor elemente cu caracter obiectiv, care nu au putut fi prevăzute, pot determina apariţia unei situaţii a cărei reglementare se impune cu celeritate. Constatarea acestor elemente se realizează de Guvern, care este obligat să motiveze intervenţia sa în preambulul actului normativ adoptat. Prin urmare, decizia legiferării aparţine în exclusivitate legiuitorului delegat, care, dacă hotărăşte reglementarea unei anumite situaţii juridice, are obligaţia de a se conforma exigenţelor constituţionale.

54. Referitor la critica de neconstituţionalitate a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2017, formulată în raport cu art. 115 alin. (4) din Constituţie, Curtea reţine că urgenţa adoptării acestui act normativ a fost motivată potrivit preambulului său şi notei de fundamentare. Astfel, în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2017, Guvernul şl-a justificat intervenţia legislativă, arătând că scopul reglementării îl constituie „evitarea riscului iminent al declanşării unei acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor de stat membru, potrivit art. 258 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene”. Pe de o parte, Guvernul a luat act de faptul că termenul pentru transpunerea în legislaţia naţională a Directivei 2013/55/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 noiembrie 2013 de modificare a Directivei 2005/36/CE privind recunoaşterea calificărilor profesionale şi a Regulamentului (UE) nr. 1.024/2012 privind cooperarea administrativă prin intermediul Sistemului de informare al pieţei interne („Regulamentul IMI”) a fost stabilit pentru data de 18 ianuarie 2016, precum şi de „Scrisoarea Comisiei Europene C(2016) 2.500/23 final din 23 martie 2016, prin care a fost transmisă autorităţilor române punerea în întârziere în Cauza 2016/0228 pentru neîndeplinirea obligaţiei de comunicare a măsurilor naţionale de transpunere a Directivei 2013/55/UE, prin care Comisia Europeană a invitat autorităţile române să îi comunice, până la data de 23 mai 2017, măsurile naţionale adoptate în acest sens”. În scrisoarea menţionată, Comisia Europeană „atrage atenţia asupra sancţiunilor financiare pe care le poate impune Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în temeiul art. 260 alin. (3) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, şi pe care Comisia le va aplica astfel cum se prevede în Comunicarea sa din 11 noiembrie 2010 privind punerea în aplicare a art. 260 alin. (3) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene”,

55. Pe de altă parte, Guvernul şi-a propus să transpună legislaţia europeană şi să creeze cadrul organizatoric necesar pentru aplicarea măsurilor necesare recunoaşterii titlurilor oficiale de calificare în profesia de medic veterinar, având în vedere consecinţele negative pe care netranspunerea dispoziţiilor Directivei 2013/55/UE le-ar determina cu privire la nerecunoaşterea sau recunoaşterea neconformă cu normele europene obligatorii a acestor calificări profesionale, „ceea ce este de natură a restrânge exercitarea dreptului la liberă circulaţie a persoanelor, libertate fundamentală consacrată la nivelul Uniunii Europene în art. 45-53 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, ratificat de România”, în acest sens, sunt invocate „Scrisoarea Comisiei Europene C(2015) 3.352 final de somare suplimentară în Cauza 2014/4.096, referitoare la incompatibilitatea anumitor restricţii din cadrul dreptului românesc, privind structura acţionariatului farmaciilor veterinare, cu prevederile Directivei 2006/123/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieţei interne”, precum şi punctul de vedere al Comisiei Europene din data de 23 noiembrie 2016, transmis Curţii de Justiţie a Uniunii Europene la Cauza C-297/16 CMVRO, potrivit căruia „libertatea de stabilire, în special principiul proporţionalităţii astfel cum este definit la art. 15 alin. (3) din Directiva 2006/123/CE, se opune unei cerinţe prin care se instituie obligativitatea organizării numai ca persoane juridice a farmaciilor veterinare şi punctelor farmaceutice veterinare”.

56. Având în vedere şi răspunsul transmis de Ministerul Afacerilor Externe - Agentul guvernamental pentru Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi pentru Curtea de Justiţie a Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (paragrafele 21-24 din prezenta decizie), Curtea constată că actul normativ supus controlului de constituţionalitate întruneşte exigenţele stabilite de art. 115 alin. (4) din Constituţie, astfel încât critica de neconstituţionalitate a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2017, sub acest aspect, este neîntemeiată.

57. În ceea ce priveşte critica referitoare la neconstituţionalitatea dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2017 prin raportare la prevederile constituţionale cuprinse în art. 61 alin. (1), pe motiv că ordonanţa de urgenţă contracarează, anulează efectele unei legi adoptate de Parlamentul României, respectiv „alterează” principiul exclusivităţii profesiunii de medic veterinar în modalitatea prevăzută de art. 4 lit. i) din Legea nr. 160/1998 care prevedea „comercializarea cu amănuntul şi utilizarea produselor biologice, antiparazitare de uz special şi medicamentelor de uz veterinar”, Curtea reţine că aceasta este, de asemenea, neîntemeiată.

58. Delegarea legislativă, consacrată expres de Legea fundamentală, presupune o excepţie de la principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat şi o derogare de la prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”, Mandatul atribuit Guvernului, în temeiul art. 115 alin. (4), izvorăşte direct din Constituţie şi vizează cazuri extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, Delegarea întemeiată pe dispoziţiile art. 115 alin. (4), care are ca efect adoptarea ordonanţelor de urgenţă, reprezintă o excepţie, de care Guvernul nu poate uza decât în situaţii cu un grad mare de abatere de la normal, cazuri în care aprobarea de către Parlament, în procedură de urgenţă, este obligatorie, controlul parlamentar asupra actului administrativ cu forţă de lege exercitându-se, în temeiul art. 61 alin. (1) din Constituţie. De altfel, pentru a garanta statutul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării, legiuitorul constituant a condiţionat intrarea în vigoare a ordonanţei de urgenţă de declanşarea controlului parlamentar asupra acestui act normativ, prevăzând obligaţia Guvernului de a-l depune spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată (a se vedea în acest sens Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, paragraful 37).

59. În jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că aprecierea oportunităţii adoptării unei ordonanţe de urgenţă, sub aspectul deciziei legiferării, constituie un atribut exclusiv al legiuitorului delegat, care poate fi cenzurat doar în condiţiile prevăzute expres de Constituţie, respectiv doar pe cafea controlului parlamentar exercitat potrivit art. 115 alin. (5) din Constituţie. Aşadar, doar Parlamentul poate decide soarta actului normativ al Guvernului, adoptând o lege de aprobare sau de respingere. Cu ocazia dezbaterilor parlamentare, forul legislativ suprem are competenţa de a cenzura ordonanţa de urgenţă a Guvernului, atât sub aspectul legalităţii, cât şi al oportunităţii, dispoziţiile art. 115 alin. (8) din Constituţie statuând că prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei Având în vedere prevederile constituţionale invocate, Curtea a constatat că nicio altă autoritate publică, aparţinând altei puteri decât cea legislativă, nu poate controla actul normativ al Guvernului din perspectiva oportunităţii actului de legiferare (a se vedea Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din data de 14 martie 2017).

60. Curtea nu poate reţine incidenţa, în cauza de faţă, a argumentelor care au stat la baza soluţiei pronunţate prin Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 804 din 2 decembrie 2008, decizie în care Curtea a statuat că „adoptarea de către Guvern a Ordonanţei de urgenţă nr. 136/2008 nu a fost motivată de necesitatea reglementării într-un domeniu în care legiuitorul primar nu a intervenit, ci, dimpotrivă, de contracararea unei măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării personalului din învăţământ adoptată de Parlament. Aşa fiind, în condiţiile în care legiuitorul primar a stabilit deja prin Legea nr. 221/2008 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învăţământ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 730 din 28 octombrie 2008, condiţiile şi criteriile de acordare a acestor creşteri salariale, Guvernul, prin intervenţia sa ulterioară, intră în conflict cu prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie”. Cu acel prilej, intervenţia legiuitorului delegat a avut ca unic scop anularea unei măsuri legislative adoptate de Parlament, imediat după adoptarea sa şi înainte ca aceasta să producă efecte juridice, înlăturând practic voinţa legiuitorului primar, cu sfidarea art. 61 alin. (1) din Constituţie.

61. Or, în cauza de faţă, soluţia legislativă modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2017 a produs efecte juridice de la data intrării în vigoare a Legii nr. 160/1998, respectiv 6 august 1998, până la data la care, motivat de argumentele prezentate în preambulul ordonanţei de urgenţă, Guvernul a operat modificarea, respectiv 5 octombrie 2017, în sensul limitării exclusivităţii medicului veterinar doar la domeniul „prescrierii produselor medicinale veterinare”, deci peste 19 ani. Mai mult, intervenţia Guvernului nu poate fi calificată drept o „contracarare a unei măsuri de politică legislativă” a Parlamentului, în condiţiile în care chiar Parlamentul validează, ulterior, modificarea, prin adoptarea legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă, cu alte cuvinte, confirmă oportunitatea actului de legiferare.

62. În concluzie, în considerarea argumentelor mai sus prezentate, Curtea constată că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2017 privind modificarea şi completarea Legii nr. 160/1998 pentru organizarea şi exercitarea profesiunii de medic veterinar a fost adoptată cu respectarea prevederilor art. 61 alin. (1) şi art. 115 alin. (4) din Constituţie.

63. Analiza criticilor care vizează înlăturarea exclusivităţii profesiunii de medic veterinar în activitatea de comercializare a produselor biologice, antiparazitare de uz special şi medicamentelor de uz veterinar, prin raportare la prevederile art. 34 alin. (1) şi (2) din Constituţie referitoare la dreptul la ocrotirea sănătăţii şi obligaţia statului de a asigura sănătatea publică a cetăţenilor. Cu privire la exclusivitatea conferită medicilor veterinari de art. 4 lit. i) din Legea nr. 160/1998, în forma anterioară modificării operate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2017, Curtea s-a pronunţat În prealabil, reţinând că aceasta „este o expresie a prevederilor art. 35 alin. (1) şi (2) din Constituţie, potrivit cărora Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic şi, în acest scop, trebuie să asigure cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept. Animalele pot fi privite ca o parte constitutivă a unui mediu înconjurător durabil şi echilibrat ecologic, protecţia acestora fiind încorporată în cadrul mai larg al asigurării condiţiilor pentru menţinerea unei naturi sănătoase, de care să beneficieze atât generaţiile prezente, cât şi cele viitoare” (Decizia nr. 511 din 4 iulie 2017, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 4 octombrie 2017, paragraful 14). Curtea a reţinut că „activităţile pe care legiuitorul le dă în competenţa exclusivă a medicilor veterinari prezintă o importanţă deosebită, având un impact direct asupra sănătăţii animalelor şi indirect asupra celei a oamenilor. În considerarea acestor valori ce se urmăreşte a fi protejate, desfăşurarea activităţilor date de lege în competenţa medicilor veterinari - inclusiv cea asupra căreia poartă critica de neconstituţionalitate în cauza de faţă - necesită o pregătire teoretică şi practică specială, pe care doar persoanele care au obţinut diplomă de medic veterinar eliberată de o instituţie de învăţământ superior o pot dovedi. Absolvirea studiilor academice de medicină veterinară (învăţământ universitar desfăşurat pe parcursul a 6 ani) reprezintă o garanţie pentru dobândirea cunoştinţelor de specialitate care conturează un profesionist autentic, apt să acţioneze cu responsabilitate şi competenţă pentru prevenirea, combaterea şi vindecarea bolilor animalelor. Stabilindu-se prin lege exclusivitatea medicului veterinar în domeniul comercializării şi utilizării produselor biologice, antiparazitare de uz special şi medicamentelor de uz veterinar, se conferă profesionalism actului medical-veterinar şi se evită riscul ca o persoană lipsită de pregătire de specialitate să exercite competenţe proprii unei profesii strict specializate, cu consecinţa periculoasă a posibilei comiteri a unor greşeli care să afecteze negativ sănătatea animalelor şi, consecutiv, pe cea a oamenilor” (paragraful 16).

64. În consecinţă, Curtea a apreciat că „este justificat ca medicul veterinar să fie cel care să comercializeze produsele biologice, antiparazitare de uz special şi medicamentele de uz veterinar conştientizând responsabilitatea exerciţiului actului medica] specific, cunoscând necesitatea respectării anumitor scheme de tratament şi importanţa aprecierii corecte cu privire la compatibilitatea substanţelor active existente în anumite medicamente în căzui asocierilor de tratamente şi având permanent în vedere prevenirea riscului accidentelor medicamentoase, în scopul asigurării deopotrivă a sănătăţii animalelor şi a sănătăţii oamenilor” (paragraful 19).

65. Din punctul de vedere al dreptului european, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2017 privind modificarea şi completarea Legii nr. 160/1998 pentru organizarea şi exercitarea profesiunii de medic veterinar şi legea sa de aprobare intră sub incidenţa reglementărilor statuate la nivelul Uniunii Europene, subsumate Politicii în domeniul liberei circulaţii a persoanelor şi a serviciilor, având ca sediu primar al materiei art. 45, art. 49, respectiv art. 56 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (T.F.U.E.). Aceste reglementări primare au drept scop garantarea exercitării unei activităţi economice sau a unei profesii de către cetăţeanul unui stat membru, pe teritoriul altui stat decât cel în care şi-a dobândit calificările profesionale sau al cărui resortisant este, ca lucrător salariat sau independent, cu titlu permanent sau ocazional, fără a fi supus unui tratament discriminatoriu, în special din raţiuni de cetăţenie sau de domiciliu/reşedinţă.

66. Deşi Directiva 2013/55/UE a făcut obiectul transpunerii parţiale prin mai multe acte normative, acestea nu reglementează şi exercitarea profesiei de medic veterinar, precum şi recunoaşterea calificărilor profesionale specifice. Or, transpunerea la nivel naţional a dispoziţiilor directivei reprezintă o necesitate stringentă, în raport de termenul limită fixat, ce s-ar fi impus a fi respectat, respectiv, data de 18 ianuarie 2016. Această împrejurare a condus la transmiterea, din partea Comisiei Europene, a unei scrisori de punere în întârziere, având ca obiect neîndeplinirea obligaţiei de comunicare a măsurilor naţionale de transpunere a Directivei 2013/55/UE, România având ca termen de răspuns la scrisoarea Comisiei data de 23 mai 2017.

67. Totodată, Curtea reţine că, modificarea art. 4 lit. i) şi a art. 37 din Legea nr. 160/1998 pentru organizarea şi exercitarea profesiunii de medic veterinar, s-a realizat ca urmare a scrisorii de somare suplimentară în Cauza 2014/4096 (referitoare la „acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor (infringement) care revin autorităţilor române ca stat membru al Uniunii Europene privind cerinţelor referitoare la structura acţionariatului farmaciilor veterinare, având ca obiect posibila încălcare a prevederilor Directivei 2006/123/CE privind serviciile în cadrul pieţei interne de către anumite acte care reglementează funcţionarea farmaciilor veterinare în România).

68. Curtea constată că, prin introducerea unor prevederi referitoare la organizarea şi funcţionarea farmaciilor veterinare şi a punctelor farmaceutice veterinare, se evită apariţia unor situaţii de restricţionam a concurenţei pe piaţa comercializării cu amănuntul a produselor medicinale veterinare, şi, în acelaşi timp, se elimină crearea unor drepturi exclusive în favoarea medicului veterinar de liberă practică în înfiinţarea şi deţinerea unităţilor farmaceutice veterinare. Din această perspectivă, Curtea consideră că modificările operate au ca scop asigurarea unei pieţe reglementate care să ţină seama, pe de o parte, de dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic şi, pe de altă parte, de accesul liber al persoanei la o activitate economică, precum şi libera iniţiativă, în condiţiile stabilite prin lege. Or, în acest caz, ţinând cont de importanţa domeniului vizat, legiuitorul a înţeles să păstreze exclusivitatea medicilor veterinari în ceea ce priveşte activitatea de prescriere a produselor biologice, antiparazitare de uz special şi medicamentelor de uz veterinar, eliminând exclusivitatea cu privire la activitatea de comercializare a acestora, în condiţiile în care această piaţă este una reglementată, supusă autorizării statului, deci controlată de autoritatea publică. Măsura este de natură să asigure un just echilibru între cerinţele de interes general referitoare la sănătatea publică şi interesul privat referitor la organizarea şi funcţionarea farmaciilor veterinare şi a punctelor farmaceutice veterinare şi întruneşte exigenţele referitoare la caracterul adecvat şi necesar realizării scopului pentru care au fost edictate.

69. Noua reglementare este în acord şi cu art. 66 alin. (1) din Directiva 2001/82/CE care prevede obligaţia tuturor statelor membre de a lua măsurile necesare pentru a se asigura că vânzarea cu amănuntul a produselor medicinale veterinare este efectuată doar de către persoane autorizate să efectueze această activitate conform legislaţiei naţionale, întrucât, potrivit art. 37 alin (3) şi (4) din Legea nr. 160/1998, în forma modificată, „Activitatea din cadrul farmaciilor veterinare şi al punctelor farmaceutice veterinare este coordonată de medici veterinari cu drept de liberă practică”, iar „Depozitele farmaceutice veterinare, farmaciile veterinare şi punctele farmaceutice veterinare funcţionează în baza autorizaţiei/înregistrării sanitar-veterinare emise de Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, prin direcţiile sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti”. Mai mult, potrivit alin. (7) al aceluiaşi articol, „Produsele medicinale veterinare care conţin substanţe din categoria stupefiante, psihotrope, precum şi produsele medicinale veterinare care conţin substanţe aflate sub control naţional sunt utilizate şi se administrează doar da către medicii veterinari, atât la sediul unităţilor de asistenţă medicală veterinară, cât şi în condiţii de teren; medicul veterinar întocmeşte şi păstrează un registru de evidenţă a acestor produse medicinale veterinare, care este prezentat organelor de control sau de inspecţie, la solicitarea acestora*.

70. Aşa fiind, în raport cu prevederile europene mai sus menţionate, rezultă că demersul normativ şi-a atins finalitatea propusă, prin îndeplinirea condiţiilor de fond cerute de dispoziţiile Directivei 2005/36/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoaşterea calificărilor profesionale, aşa cum a fost modificată prin Directiva 2013/55/UE, consolidând astfel cadrul legislativ naţional în domeniu.

71. În acest context normativ, naţional şi european, împrejurarea că, anterior modificărilor operate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2017 asupra Legii nr. 160/1998, Curtea Constituţională a analizat unele dispoziţii ale legii, constatând conformitatea lor cu Legea fundamentală, nu împiedică legiuitorul ca, în considerarea unor argumente precum cele înfăţişate în prealabil, în cadrul marjei proprii de apreciere, să modifice aceste dispoziţii, în procedura de transpunere a legislaţiei europene, asigurând conformitatea dreptului intern cu actele obligatorii ale Uniunii Europene, în temeiul art. 148 din Constituţie. Noile reglementări pot fi supuse controlului de constituţionalitate (cauza de faţă fiind un exemplu în acest sens), instanţa constituţională având competenţa de a se pronunţa asupra modului în care legiuitorul a respectat procedurile de legiferare şi drepturile şi libertăţile fundamentale prevăzute în Constituţie.

72. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că modificările prevăzute de dispoziţiile art. I pct. 3 şi 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2017 privind modificarea şi completarea Legii nr. 160/1998 pentru organizarea şi exercitarea profesiunii de medic veterinar, astfel cum au fost modificate prin legea sa de aprobare, sunt constituţionale prin raportare la prevederile art. 34 alin. (1) şi (2) din Constituţie.

73. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A. a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de un număr de 55 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal şi constată că dispoziţiile Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2017 privind modificarea şi completarea Legii nr. 160/1998 pentru organizarea şi exercitarea profesiunii de medic veterinar sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 1 februarie 2018.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent-şef,

Mihaela Senia Costinescu

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

AGENŢIA NAŢIONALĂ DE CADASTRU ŞI PUBLICITATE IMOBILIARĂ

 

ORDIN

privind aprobarea începerii lucrărilor de înregistrare sistematică a imobilelor, pe sectoare cadastrale, în 7 unităţi administrativ-teritoriale din judeţul Teleorman

 

Având în vedere prevederile art. 11 alin. (1) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 15 alin. (3) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.288/2012, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul art. 3 alin. (13) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

directorul general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliara emite prezentul ordin.

Art. 1. - Se aprobă începerea lucrărilor de înregistrare sistematică a imobilelor, pe sectoare cadastrale, situate pe teritoriul a 7 unităţi administrativ-teritoriale din judeţul Teleorman, după cum urmează:

a) unitatea administrativ-teritorială Buzescu - sectoarele cadastrale nr. 1,2, 3,4,5, 6, 9, 10, 11, 12, 15,23 şi 24;

b) unitatea administrativ-teritorială Mavrodin - sectoarele cadastrale nr. 6, 16, 17, 19 şi 20;

c) unitatea administrativ-teritorială Măldăeni - sectoarele cadastrale nr. 9, 10, 11, 13, 16, 17 şi 23;

d) unitatea administrativ-teritorială Nenciuleşti - sectoarele cadastrale nr. 19, 20, 22, 23, 25 şi 26;

e) unitatea administrativ-teritorială Peretu - sectoarele cadastrale nr. 1, 2, 8 şi 10;

f) unitatea administrativ-teritorială Plosca - sectoarele cadastrale nr. 1,2 şi 9;

g) unitatea administrativ-teritorială Roşiori de Vede - sectoarele cadastrale nr. 13, 14, 15, 16, 26, 31, 36 şi 37,

Art. 2. - Reprezentarea grafică a sectoarelor cadastrale în care se desfăşoară lucrările de înregistrare sistematică a imobilelor este prevăzută în anexele nr. 1-7 la prezentul ordin.

Art. 3. - Anexele nr. 1-7*) fac parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 4. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Directorul general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară,

Radu-Codruţ Ştefănescu

 

Bucureşti, 29 ianuarie 2018.

Nr. 108.


*) Anexele nr. 1-7 sunt reproduse în facsimil.

 

ANEXA Nr. 1

 

Reprezentarea grafică a sectoarelor cadastrale în care se desfăşoară lucrări de înregistrare sistematică

Judeţ: TELEORMAN

UAT: BUZESCU

Sectoare: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 9, 10, 11, 12, 15, 23, 24

 

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.