MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 159/2018

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 186 (XXX) - Nr. 159         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Marţi, 20 februarie 2018

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 624 din 17 octombrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 alin. (1) lit. 0 şi art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru şi ale art. 83 alin. (1) teza a două din Codul de procedură civilă

 

Decizia nr. 688 din 7 noiembrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal

 

Decizia nr. 723 din 21 noiembrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 şi art. 3 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989

 

Decizia nr. 770 din 28 noiembrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II art. 8 alin. (1) şi art. II art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, ale art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, ale art. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 29/2013 privind reglementarea unor măsuri bugetare şi ale art. 12 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

13. - Decizie a preşedintelui Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale privind încetarea concesiunii miniere de exploatare a nisipului şi pietrişului din perimetrul Ciugud (Ciugud amonte + Ciugud aval), judeţul Alba

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 624

din 17 octombrie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 alin. (1) lit. f) şi art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru şi ale art. 83 alin. (1) teza a două din Codul de procedură civilă

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia-Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Valentina Bărbăţeanu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. f) şi art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru şi ale art. 83 alin. (1) teza a două din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Cristian Sbîngu şi Daniela Sbîngu în Dosarul nr. 3.716/99/2013 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă şi care formează obiectul Dosarului nr. 555D/2016 al Curţii Constituţionale.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent învederează Curţii că autorul excepţiei Cristian Sbîngu a transmis note scrise prin care arată, în esenţă, că textele de lege criticate sunt neconstituţionale.

4. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 317D/2017, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 83 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Maria Popovici în Dosarul nr. 40.583/245/2014 al Tribunalului Iaşi - Secţia I civilă.

5. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

6. Curtea, din oficiu, pune în discuţie problema conexării celor două dosare. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu propunerea de conexare Deliberând, Curtea dispune, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, conexarea Dosarului nr. 317D/2017 la Dosarul nr. 555D/2016, care a fost primul înregistrat.

7. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând, în acest sens, că nu se impune reconsiderarea jurisprudenţei deja existente a Curţii Constituţionale în materiile reglementate de textele de lege ce formează obiect al excepţiei.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:

8. Prin încheierea din 5 aprilie 2016 şi prin Decizia civilă nr. 1.789 din 5 decembrie 2016, pronunţate în Dosarul nr. 3.716/99/2013 şi, respectiv, în Dosarul nr. 40.583/245/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă şi Tribunalul Iaşi - Secţia I civilă au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 alin. (1) lit. 1) şi art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele Judiciare de timbru şi ale art. 83 alin. (1) teza a două din Codul de procedură civilă, respectiv ale art. 83 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Cristian Sbîngu, Daniela Sbîngu şi Maria Popovici în cauze având ca obiect soluţionarea unui recurs introdus împotriva deciziei prin care Curtea de Apel Bucureşti a respins ca netimbrate cererile de daune morale formulate de reclamanţi, respectiv soluţionarea unui apel declarat împotriva sentinţei pronunţate de Judecătoria Iaşi cu privire la cererea de anulare a unui contract de vânzare-cumpărare.

9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate formulate în Dosarul nr. 555D/2016, autorii acesteia arată că cererea lor de daune morale a fost încadrată la cerere evaluabilă în bani şi taxată ca atare, conform art. 3 alin. (1) lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, din cauza neclarităţii prevederilor art. 7 din acelaşi act normativ, text care asigură accesul la justiţie pentru o sumă modică doar persoanelor vătămate în demnitatea omului, nu şi pentru faptele ilicite şi alte prejudicii cauzate de executări silite frauduloase asupra domiciliului conjugal. Se susţine, în esenţă, că prevederile criticate din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 instituie o taxă judiciară de timbru disproporţionată pentru acţiunile având ca obiect daune morale aduse drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, încalcă normele de tehnică legislativă prin crearea de situaţii de incoerenţă şi instabilitate şi sunt lipsite de precizie şi claritate, creând o şansă de câştig pentru stat şi o obstrucţionare a accesului la justiţie pentru cetăţean. În ce priveşte prevederile art. 83 alin. (1) teza a două din Codul de procedură civilă, autorii excepţiei susţin că încalcă dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la apărare, întrucât lipsa posibilităţilor financiare, care împiedică apelarea la serviciile unui avocat şi determină partea să opteze pentru acordarea unui mandat de reprezentare cu titlu gratuit, nu ar trebui să ducă la restricţionarea posibilităţilor de exprimare a mandatarului.

10. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate ce formează obiectul Dosarului nr. 317D/2017 al Curţii Constituţionale arată, în esenţă, că prevederile art. 83 alin. (1) din Codul de procedură civilă încalcă dreptul de acces liber la justiţie, întrucât impun apărarea numai prin avocat, ştiut fiind că persoanele care apelează la apărarea prin mandatari neavocaţi au un venit sub venitul minim garantat pe economie, iar ajutorul public judiciar acordat este o iluzie. Menţionează Hotărârea din 9 octombrie 1979, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Airey împotriva Irlandei, paragraful 25.

11. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât prevederile de lege criticate nu încalcă dreptul la un proces echitabil, nu instituie discriminări şi nu contravin principiului egalităţii de tratament între subiectele de drept.

În susţinerea acestei opinii, invocă cele reţinute de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa în materie.

12. Tribunalul Iaşi - Secţia I civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, arătând că prevederile art. 83 alin. (1) din Codul de procedură civilă constituie o afirmare a dreptului la apărare, atribuind posibilitatea de a pune concluzii doar avocatului, adică unei persoane care a dobândit această calitate cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege şi care întruneşte înalte standarde de competenţă juridică.

13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

14. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, evocând jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional cu privire la aceeaşi problematică. Precizează că normele privind reprezentarea părţilor prin mandatar şi condiţiile de exercitare a acestui mandat vizează un scop legitim şi nu afectează în chiar substanţa sa dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la apărare, legiuitorul fiind singurul în drept să stabilească procedura de judecată, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie.

15. Avocatul Poporului consideră că prevederile de lege criticate sunt constituţionale, arătând că acestea nu contravin dispoziţiilor din Legea fundamentală la care autorii excepţiei îşi raportează criticile.

16. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

17. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum st ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

18. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 3 alin. (1) lit. f) şi art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 29 iunie 2013, şi cele ale art. 83 alin. (1) teza a două din Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015. Deşi în Dosarul nr. 317D/2017 Curtea Constituţională a fost sesizată cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) din Codul de procedură civilă, din motivarea scrisă aflată la dosarul cauzei rezultă că se critică doar prevederile tezei a două al articolului menţionat. Textele de lege criticate au următoarea redactare:

- Art. 3 alin. (1) lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013:

„(1) Acţiunile şi cererile evaluabile în bani, introduse la instanţele judecătoreşti, se taxează astfel: [...]

1) peste 250.000 lei - 6.f05 lei + 1% pentru ce depăşeşte 250.000 lei.”

- Art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013: Acţiunile privind stabilirea şi acordarea de despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnităţii sau reputaţiei unei persoane fizice se taxează cu 100 lei.”

- Art. 83 alin. (1) teza a două din Codul de procedură civilă: „(1) 1fn faţa primei instanţe, precum şi în apel, persoanele fizice pot fi reprezentate de către avocat sau alt mandatar.] Dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii asupra excepţiilor procesuale şi asupra fondului decât prin avocat, atât în etapa cercetării procesului, cât şi în etapa dezbaterilor.”

19. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, textele de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse la art. 1 alin. (5) care instituie obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 16 privind egalitatea în faţa legii, art. 21 privind dreptul de acces liber la justiţie, art. 24 referitor la dreptul la apărare, art. 26 care garantează dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, art. 30 alin. (1) privind libertatea de exprimare, art. 52 referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică şi art. 124 alin. (2) privind înfăptuirea justiţiei. De asemenea, invocă şi dispoziţiile art. 6 - Dreptul la un proces echitabil şi art. 8 - Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile art. 3 alin. (1) lit. f) şi art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 au mai format obiect al controlului de constituţionalitate, prin prisma unor critici similare, formulate într-o cauză prezentând aceleaşi coordonate procesuale, respectiv o cerere de acordare de daune morale considerată de instanţă - conform afirmaţiilor autorilor - cerere evaluabilă în bani şi taxată ca atare, formulată într-o cauză având ca obiect solicitarea de repunere în situaţia anterioară executării silite a bunului imobil proprietatea reclamanţilor, care reprezintă şi domiciliul conjugal al acestora. Astfel, prin Decizia nr. 231 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 483 din 29 iunie 2016, paragraful 17, Curtea a observat că, în jurisprudenţa sa referitoare la dispoziţiile art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 (de exemplu, Decizia nr. 649 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 7 ianuarie 2015), a statuat că accesul liber la justiţie nu înseamnă că acesta trebuie să fie în toate cazurile gratuit, în condiţiile în care art. 21 din Constituţie nu instituie nicio interdicţie cu privire la taxele în justiţie, fiind legal şi normal ca justiţiabilii care obţin un folos nemijlocit din activitatea desfăşurată de autorităţile judecătoreşti să contribuie la acoperirea cheltuielilor acestora. Mai mult, în virtutea dispoziţiilor constituţionale ale art. 56 alin. (1), potrivit cărora „Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice”, plata taxelor şi a impozitelor reprezintă o obligaţie constituţională a cetăţenilor. De asemenea, Curtea a reţinut că echivalentul taxelor judiciare de timbru este integrat în valoarea cheltuielilor stabilite de instanţa de judecată prin hotărârea pe care o pronunţă în cauză, plata acestora revenind părţii care cade în pretenţii (a se vedea Decizia nr. 418 din 28 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 552 din 24 iulie 2015). În acelaşi sens este, de altfel, şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a statuat că o caracteristică a principiului liberului acces la justiţie este aceea că nu este un drept absolut, acest drept putând fi subiectul unor limitări, atât timp cât nu este atinsă însăşi substanţa sa (Hotărârea din 28 mai 1985, pronunţată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit, paragraful 57).

21. Prin Decizia nr. 231 din 19 aprilie 2016, paragraful 18-19, mai sus citată, Curtea a observat că din examinarea dispoziţiilor art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 reiese că acestea prevăd faptul că acţiunile şi cererile evaluabile în bani introduse la instanţele judecătoreşti se taxează, iar taxa judiciară de timbru este stabilită în funcţie de valoarea obiectului litigiului. Curtea a apreciat că aspectele referitoare la calificarea cererilor introduse la instanţele de judecată şi la determinarea sumelor ce trebuie achitate cu titlu de taxă judiciară de timbru nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, ci sunt de competenţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege, potrivit cu particularităţile fiecărei cauze. A răspunde criticilor autorilor excepţiei în această situaţie ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

22. Referitor la dispoziţiile art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, Curtea a constatat, prin Decizia nr. 388 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 604 din 13 august 2014, paragraful 19, că soluţia legislativă actuală este justificată atât timp cât legiuitorul optează, în ipoteza despăgubirilor pentru daunele morale aduse onoarei, demnităţii sau reputaţiei unei persoane fizice, pentru sistemul unei taxe fixe, şi nu la valoare.

23. Faţă de criticile formulate, identice cu cele din cauza de faţă, Curtea a constatat, prin Decizia nr. 231 din 19 aprilie 2016, paragrafele 21 şi 22, că nu poate reţine pretinsa încălcare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 21 alin. (1) şi (2), precum şi a prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar dispoziţiile art. 26 din Constituţie şi ale art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, nu au incidenţă în cauză.

24. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 83 alin. (1) teza a două din Codul de procedură civilă, potrivit cărora dacă mandatul de reprezentare în instanţă este dat unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii asupra excepţiilor procesuale şi asupra fondului decât prin avocat, atât în etapa cercetării procesului, cât şi în etapa dezbaterilor, Curtea, de asemenea, s-a mai pronunţat, prin Decizia nr. 77 din 23 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 12 mai 2016, paragrafele 14-16, observând că prevederile de lege criticate preiau soluţia legislativă cuprinsă în art. 68 alin. 4 şi 5 din Codul de procedură civilă din 1865, în prezent abrogat, asupra cărora s-a mai pronunţat, prin numeroase decizii, constatând că limitele şi condiţiile în care poate fi exercitat mandatul de reprezentare, inclusiv posibilitatea mandatarului de a pune sau nu concluzii în instanţă în numele părţii, reprezintă opţiuni ale legiuitorului, care, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, stabileşte regulile privind procedura de judecată. Curtea a reţinut, totodată, că restricţia mandatarului care nu are calitatea de avocat de a pune concluzii orale în instanţă nu constituie o împiedicare a accesului liber la justiţie, întrucât partea însăşi poate participa la dezbateri şi poate pune concluzii înaintea instanţei de judecată, iar mandatarul are posibilitatea să formuleze cereri, să ridice excepţii, să propună probe în tot cursul procesului, precum şi să depună concluzii scrise (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 332 din 10 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 13 iunie 2012, Decizia nr. 191 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 340 din 18 mai 2012, Decizia nr. 412 din 26 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 28 aprilie 2009, Decizia nr. 749 din 13 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 715 din 23 octombrie 2007, sau Decizia nr. 726 din 24 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 979 din 7 decembrie 2006).

25. În ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 30 din Constituţie, Curtea constată că nu au relevanţă în cauză, întrucât soluţionarea proceselor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti este strict reglementată legal, fiind aplicabile regulile procedurale stabilite pentru fiecare materie în parte. Or, libertatea de exprimare, garantată prin Legea fundamentală, se referă la posibilitatea exteriorizării gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel. În condiţiile existenţei unui cadru organizat al procesului judiciar, apărările formulate de părţi nu intră sub incidenţa art. 30 din Constituţie, acestea fiind ţinute de respectarea normelor de procedură specifice desfăşurării procesului.

26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cristian Sbîngu şi Daniela Sbîngu în Dosarul nr. 3.716/99/2013 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă şi de Maria Popovici în Dosarul nr. 40.583/245/2014 al Tribunalului Iaşi - Secţia I civilă şi constată că prevederile art. 3 alin. (1) lit. f) şi art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru şi ale art. 83 alin. (1) teza a două din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă şi Tribunalului Iaşi - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 17 octombrie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Valentina Bărbăţeanu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 688

din 7 noiembrie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Ion Livadariu şi Stelian Livadariu în Dosarul nr. 76.760/3/2011* (4.478/2014) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.908 D/2016.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se arată că dispoziţiile legale criticate au mai fost examinate de către Curtea Constituţională, din perspectiva unor critici similare, Curtea arătând că acestea au fost elaborate, de legiuitor, cu respectarea dispoziţiilor art. 73 alin. 3 lit. h) din Constituţie şi cu respectarea marjei sale de apreciere, prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituţie. Se susţine că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal cuprind o individualizare legală, care se reflectă în cuantumul pedepselor stabilit între limitele speciale prevăzute de legiuitor şi în tratamentul juridic pe care acesta îl prevede pentru pluralitatea de infracţiuni, care însă nu anihilează individualizarea judiciară, aceasta fiind apanajul exclusiv al judecătorului. Acesta din urmă, în limitele stabilite de legiuitor, are obligaţia de a stabili pedepsele aplicate, individualizând, în ipoteza concursului de infracţiuni, pedeapsa rezultantă şi aplicând tratamentul sancţionator, prevăzut de dispoziţiile Codului penal, care impune un spor obligatoriu, egal cu o treime din totalul celorlalte pedepse. Se solicită, totodată, menţinerea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materia analizată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Decizia penală nr. 1.622/A din 27 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 76.760/3/2011* (4.478/2014), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 39 alin. (2) din Codul penal, excepţie invocată de Ion Livadariu şi Stelian Livadariu, într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorilor excepţiei sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat şi instigare la evaziune fiscală, reţinute în concurs.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că textul criticat este neconstituţional, întrucât impune instanţelor dispunerea unui spor de pedeapsă obligatoriu, într-un cuantum determinat, în cazul reţinerii concursului de infracţiuni, fără a le lăsa acestora posibilitatea să aprecieze cu privire la oportunitatea acestui spor şi să îl individualizeze, în funcţie de gravitatea faptelor săvârşite. Se susţine că, deoarece sporul astfel reglementat nu poate fi individualizat, ci reprezintă o formulă abstractă, care nu are în vedere pericolul concret al faptelor, aplicarea sa determină apariţia, în jurisprudenţa instanţelor, a unor situaţii absurde, cum ar fi cea a stabilirii unor pedepse egale pentru concursuri de infracţiuni săvârşite din culpă şi concursuri de infracţiuni comise cu intenţie, fără a putea fi aplicate criterii precum tipul concursului de infracţiuni, natura infracţiunilor săvârşite sau celelalte criterii de individualizare a pedepsei, care să justifice aplicarea sporului prevăzut la art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal. Se susţine că orice determinare absolută a cuantumului unor pedepse penale este de natură a contraveni principiului legalităţii incriminării, prevăzut de art. 2 din Codul de procedură penală şi art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Pentru aceleaşi considerente se susţine că prevederile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal reglementează o pedeapsă penală în sine, care poate depăşi chiar cea mai mare pedeapsă aplicată în cadrul pluralităţii de infracţiuni, existând situaţii în care pedeapsa rezultantă se determină, în mod special, pe baza sporului analizat, aspect ce minimizează, în mod nejustificat, rolul instanţei în procesul de stabilire a pedepselor. Prin urmare, se susţine că textul criticat reprezintă o imixtiune a legiuitorului în atribuţiile puterii judecătoreşti, întrucât înlătură rolul suveran al instanţelor judecătoreşti de a individualiza cuantumul pedepselor aplicate, aspect definitoriu pentru înfăptuirea justiţiei în materie penală. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, prin care s-a arătat că aplicarea legii penale în timp în baza unei lex tertia ar constitui o imixtiune a puterii judecătoreşti în atribuţiile puterii legislative, precum şi la Decizia Curţii Constituţionale nr. 6 din 11 noiembrie 1992, prin care instanţa de contencios constituţional a subliniat faptul că, potrivit principiului separaţiei puterilor în stat, Parlamentul nu are dreptul să intervină în procesul de realizare a justiţiei. În fine, se susţine că regimul sancţionator al concursului de infracţiuni reglementat de Codul penal din 1969 corespundea exigenţelor constituţionale invocate.

6. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală susţine că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că regimul sancţionator al concursului de infracţiuni, aşa cum este reglementat prin textul criticat, nu încalcă prevederile art. 126 din Constituţie. Se susţine că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal nu contravin rolului instanţei de apreciere a cuantumului pedepselor pentru infracţiunile ce formează concursul de infracţiuni şi că sporul dispus, conform dispoziţiilor legale criticate, reprezintă o chestiune de politică penală a legiuitorului. Se arată că dispoziţiile Codului penal din 1969, invocat de autorii excepţiei, prevedeau situaţii mai împovărătoare pentru persoanele condamnate, care au fost reglementate prin norme juridice, supuse controlului de constituţionalitate şi constatate ca fiind constituţionale, în care instanţele erau obligate să dispună cumulul aritmetic al pedepselor stabilite pentru infracţiunile comise; sunt date ca exemplu revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei şi infracţiunea de evadare.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se stabilesc prin lege organică, atribuţia de reglementare a concursului de infracţiuni şi a regimului sancţionator al acestuia revenind legiuitorului. Se mai susţine că alegerea modalităţii de calcul al sporului de pedeapsă, în funcţie de totalul pedepselor aplicate, nu este de natură a afecta caracterul legal al sancţiunilor penale ori proporţionalitatea acestora, atât timp cât limitele legale ale pedepselor aplicabile şi modalitatea de calcul al sporului aplicat pentru concursul de infracţiuni sunt, în mod expres, prevăzute de lege, prin norme clare, precise şi previzibile. Se mai susţine că alegerea unuia sau a altuia dintre sistemele de sancţionare a concursului de infracţiuni consacrate ţine de politica penală a statului şi reprezintă opţiunea legiuitorului, exprimată potrivit rolul său constituţional. Se mai susţine că prevederile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal nu încalcă dispoziţiile art. 126 din Constituţie, întrucât rolul instanţei de realizare a actului de justiţie este pe deplin realizat, în condiţiile reglementate prin textul criticat

9. Avocatul Poporului susţine că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale şi arată că îşi menţine punctele de vedere exprimate şi reţinute în deciziile Curţii Constituţionale nr. 329 din 24 mai 2016, nr. 545 din 12 iulie 2016 şi nr. 256 din 5 mai 2016.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatul Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3,10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform actului de sesizare, prevederile art. 39 alin. (2) din Codul penal. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine, însă, că autorii critică, în realitate, dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, care au următorul cuprins: (1) în caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa, după cum urmează: [...] b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;”.

13. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi art. 126 alin. (1) cu privire la instanţele judecătoreşti.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, Curtea pronunţând, în acest sens, mai multe decizii, dintre care Decizia nr. 256 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 22 iulie 2016, Decizia nr. 545 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 21 octombrie 2016, şi Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 913 din 9 decembrie 2015, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.

15. Prin Decizia nr. 545 din 12 iulie 2016, paragrafele 23-28, şi Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, paragrafele 18-40, Curtea a reţinut că actualul Cod penal reglementează un regim juridic de sancţionare a celor două forme de concurs de infracţiuni, real şi formal - cât priveşte persoana fizică, infractor major -, în cadrul căruia se poate observa o pluralitate de sisteme de sancţionare, cu modificări substanţiale faţă de concepţia Codului penal din 1969. Astfel, art. 39 alin. (1) din Codul penal instituie sancţionarea concursului de infracţiuni potrivit sistemului absorbţiei, când s-au stabilit pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoarea sau amendă [lit. a)], sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, în cazul în care pentru infracţiunile concurente s-au aplicat numai pedepse cu închisoarea sau numai pedepse cu amendă [lit. b) şi lit. c)], sistemului cumulului aritmetic între pedeapsa închisorii şi pedeapsa amenzii, când au fost aplicate ambele tipuri de sancţiuni [lit. d)] şi un sistem mixt, al cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix combinat cu sistemul cumulului aritmetic, atunci când s-au stabilit mai multe pedepse de specie diferită - închisoare şi amendă [lit. e)]. Atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăşi cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă [art. 39 alin. (2) din Codul penal]. Curtea a observat că, anterior, sancţionarea concursului de infracţiuni era reglementată în dispoziţiile art. 34 din Codul penal din 1969, pentru persoana fizică, inclusiv pentru infractorul minor, fiind consacrat, ca tratament juridic al concursului de infracţiuni, sistemul cumulului juridic cu spor facultativ şi variabil, pedeapsa cea mai grea care se aplica în cazul concursului de infracţiuni sau amenda cea mai mare - în cazul în care pentru infracţiunile concurente s-au stabilit numai amenzi, putând fi sporită de instanţă la maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care a atras acea pedeapsă, cu posibilitatea aplicării şi a unui spor special de până la 5 ani, în cazul în care instanţa considera că pedeapsa cea mai grea, sporită până la maximul ei special, nu ar fi îndestulătoare pentru asigurarea unei sancţionări corespunzătoare a concursului de infracţiuni. Agravarea pedepsei avea caracter excepţional, de vreme ce, potrivit Codului penal din 1969, sistemul cumulului juridic nu se aplica necondiţionat şi în mod absolut în toate cazurile, instanţa având posibilitatea să facă abstracţie de posibilitatea adăugării unui spor şi să se limiteze la aplicarea sistemului absorbţiei, ca tratament juridic al concursului de infracţiuni. Aşadar, sporirea pedepsei celei mai grele sau a amenzii celei mai mari nu era obligatorie, ci facultativă, instanţa având opţiunea să aplice sporul numai atunci când considera că acesta era necesar pentru atingerea scopului pedepsei ori, dimpotrivă, să renunţe la sporirea pedepsei, în special atunci când cealaltă infracţiune concurentă era o infracţiune care prezenta un pericol social redus. În aceste condiţii, Curtea a constatat că, potrivit Codului penal din 1969, adăugarea sporului era lăsată la aprecierea instanţei atât sub raportul necesităţii, cât şi cu privire la cuantumul său, în limita fixată de lege, instanţa având în vedere gradul de pericol social al infracţiunilor concurente, rezultat din toate datele şi împrejurările obiective şi subiective ale acestora, posibilitatea instanţei de a spori pedeapsa cea mai grea, în două trepte, asigurând condiţiile unei individualizări corespunzătoare a pedepsei rezultante, în cazul concursului de infracţiuni.

16. Cu titlu de principiu, prin deciziile mai sus menţionate, Curtea a reţinut că operaţiunea de determinare concretă a pedepsei în cazul concursului de infracţiuni parcurge două etape, în prima etapă având loc stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă în parte, ca şi cum ar fi singură, folosind în acest scop criteriile generale de individualizare a pedepsei şi, eventual, criteriile speciale, respectiv cauzele generale de agravare sau de atenuare a pedepsei, în cea de-a două etapă se aplică pedeapsa pe care infractorul urmează să o execute pentru toate infracţiunile, aşadar pedeapsa rezultantă sau pedeapsa de ansamblu. Atât art. 34 din Codul penal din 1969, cât şi art. 39 din actualul Cod penal deosebesc operaţiunea de stabilire a pedepsei pentru fiecare dintre infracţiunile săvârşite de aceea a aplicării pedepsei ce urmează a fi executată şi care reprezintă sancţiunea pentru toate infracţiunile aflate în concurs. În prima etapă, prin stabilirea pedepsei pentru fiecare dintre infracţiunile săvârşite, instanţa judecătorească realizează o individualizare a răspunderii penale pentru o singură infracţiune care se află în pluralitatea de infracţiuni săvârşite de Infractor, făcându-se abstracţie de existenţa celorlalte infracţiuni, fiecare infracţiune păstrându-şi gradul său de pericol social, această primă etapa fiind normată în mod identic în ambele coduri penale. În cea de-a două etapă - aplicarea pedepsei, potrivit Codului penal din 1969, aceeaşi instanţă apreciază cu privire la ansamblul activităţii infracţionale a infractorului, dând spre executare o pedeapsă pentru întreg ansamblul, pedeapsă ce reflectă pericolul social ce reiese din comiterea infracţiunilor concurente. Concursul de infracţiuni, ca formă a pluralităţii de infracţiuni, este, aşadar, o situaţie de fapt ce îl priveşte pe infractor şi demonstrează, de regulă, un grad de pericol social mărit pe care îl prezintă infractorul. Această a două etapă în procesul de individualizare a pedepsei în cazul concursului de infracţiuni se desfăşoară, în prezent, după regulile instituite de dispoziţiile art. 39 alin. (1) şi (2) din Codul penal, care prevăd două momente ce trebuie parcurse până la aplicarea pedepsei rezultante, respectiv aplicarea pedepsei celei mai grele dintre cele stabilite pentru infracţiunile concurente şi adăugarea sporului fix, obligatoriu. Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din actualul Cod penal, criticate de către autorul excepţiei, reglementează în materia sancţionării concursului de infracţiuni săvârşite de persoana fizică, infractor major, pentru ipoteza în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, stabilind tratamentul penal al concursului de infracţiuni prin aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix. Aşadar, potrivit prevederilor precitate, dacă pentru infracţiunile concurente s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se va aplica pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. În acest context, Curtea a reţinut că o limitare cu privire la cuantumul pedepsei rezultante ce urmează a fi executată se face prin dispoziţiile art. 60 din Codul penal, aceasta neputând fi mai mare de 30 de ani de închisoare.

17. Prin urmare, Curtea a constatat că, în actualul Cod penal, legiuitorul român are o orientare mai degrabă preventivă decât represivă, de vreme ce a optat pentru reducerea limitelor speciale de pedeapsă pentru mai multe infracţiuni, concomitent cu înăsprirea tratamentului penal al pluralităţii de infracţiuni, în contextul în care critica principală a tendinţelor legislative anterioare de majorare a limitelor maxime de pedeapsă, ca principal instrument de combatere a unor infracţiuni, a fost aceea că sistemul sancţionator al vechiului Cod penal nu mai reflecta în mod corect sistemul valorilor sociale pe care legea penală este chemată să le protejeze. Astfel, în Expunerea de motive la proiectul Legii privind Codul penal se arată că „soluţia de dorit nu este, deci, o majorare dusă la absurd a limitelor de pedeapsă, care nu face altceva decât să nesocotească ierarhia valorilor sociale într-o societate democratică”. Pe de altă parte, legiuitorul a urmărit ca noul Cod penal să ofere şi instrumente mult mai eficiente pentru individualizarea şi sancţionarea pluralităţii de infracţiuni, în condiţiile în care, sub imperiul fostei reglementări, pluralitatea de infracţiuni, deşi un indiciu important privind periculozitatea sporită a infractorului, rămânea practic nesancţionată, cauza de agravare fiind, în foarte multe situaţii, ignorată de instanţe în stabilirea pedepsei rezultante, din cauza faptului că sporul de pedeapsă prevăzut de lege avea un caracter facultativ. Aşa încât noul Cod penal răspunde unei puternice exigenţe sociale, de a reglementa mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional. Potrivit expunerii de motive la proiectul Legii privind Codul penal, „într-un stat de drept, întinderea şi intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanţa valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracţiuni înainte de a fi definitiv condamnaţi şi cu atât mai mult pentru cei aflaţi în stare de recidivă. De aceea, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu dispoziţiile părţii generale, care vor permite o agravare proporţională a regimului sancţionator prevăzut pentru pluralitatea de infracţiuni”. Aşadar, în cazul concursului de infracţiuni, pe lângă pedeapsa cea mai grea cu închisoarea - singura sancţiune aplicată, în mod obişnuit, de către instanţe sub legea veche, sub imperiul legii noi este obligatorie aplicarea unui spor egal cu o treime din totalul celorlalte pedepse. Având în vedere toate cele arătate, Curtea a reţinut că, întrucât săvârşirea mai multor infracţiuni de către aceeaşi persoană demonstrează o perseverenţă pe calea infracţională a acesteia, sunt necesare sisteme de sancţionare adecvate pentru asigurarea constrângerii şi reeducării, iar reglementarea acestora nu trebuie să se facă decât cu respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale.

18. De asemenea, Curtea a reţinut, prin deciziile citate anterior, că individualizarea sancţiunilor de drept penal este, pe de o parte, legală - revine legiuitorului, care stabileşte normativ pedepsele şi celelalte sancţiuni de drept penal, prin fixarea unor limite minime şi maxime ale fiecărei pedepse, care să corespundă în abstract importanţei valorii sociale ocrotite, iar, pe de altă parte, judiciară - pe care o realizează judecătorul în cadrul limitelor stabilite de lege. Curtea a subliniat importanţa individualizării legale a sancţiunilor de drept penal prin aceea că legiuitorul nu poate să confere judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, întrucât ar exista riscul unei interpretări şi aplicări arbitrare a pedepsei. Pe de altă parte, Curtea a apreciat că, în reglementarea sancţiunilor de drept penal de către legiuitor, trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental, care face obiectul limitării impuse de sancţiune, şi valoarea socială a cărei protecţie a determinat limitarea. Totodată, legiuitorul nu trebuie să îi ia judecătorului dreptul de a proceda la individualizarea judiciară prin stabilirea unor pedepse absolut determinate sau prin prevederea unor pedepse care, datorită aplicării lor automate, scapă oricărui control judiciar. Prin individualizarea legală, legiuitorul oferă judecătorului puterea de stabilire a pedepsei Fn cadrul anumitor limite predeterminate - minimul şi maximul special al pedepsei, dar, totodată, îi oferă aceluiaşi judecător instrumentele care îi permit alegerea şi determinarea unei sancţiuni concrete, în raport cu particularităţile faptei şi cu persoana infractorului. Curtea a constatat că, în prima etapă a operaţiunii de determinare concretă a pedepsei, în cazul concursului de infracţiuni, judecătorul stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune concurentă în parte, ca şi cum ar fi singură, folosind în acest scop criteriile generale de individualizare a pedepsei şi, eventual, criteriile speciale, respectiv cauzele generale de agravare sau de atenuare a pedepsei. În această etapă, judecătorul realizează o individualizare a răspunderii penale pentru flecare infracţiune care se află în pluralitatea de Infracţiuni săvârşite de infractor, făcându-se abstracţie de existenţa celorlalte infracţiuni, fiecare infracţiune păstrându-şi gradul său de pericol social. Curtea reţine, aşadar, deplina independenţă a judecătorului în a proceda la individualizarea judiciară a sancţiunilor pentru fiecare dintre infracţiunile concurente. În cea de-a două etapă, judecătorul identifică pedeapsa cea mai grea la care, potrivit prevederilor criticate, adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. În acest mod aplică pedeapsa pe care inculpatul urmează să o execute pentru toate infracţiunile, aşadar pedeapsa rezultantă sau pedeapsa de ansamblu, pedeapsă ce trebuie să reflecte pericolul social care reiese din comiterea infracţiunilor concurente.

19. În concluzie, prin deciziile analizate, Curtea a reţinut că reglementarea tratamentului penal al concursului de infracţiuni, pentru ipoteza în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, prin aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, intră în atribuţiile organului legiuitor, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, care, realizând o individualizare legală a sancţiunilor în materie, apreciază, în concret, în funcţie de o serie de criterii, printre care şi frecvenţa fenomenului infracţional. Aşa fiind, Curtea a reţinut că, prin adoptarea noului regim juridic de sancţionare a celor două forme de concurs de infracţiuni, real şi formai - cât priveşte persoana fizică, infractor major -, reglementând mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere.

20. În fine, prin Decizia nr. 545 din 12 iulie 2016, Curtea a apreciat ca fiind neîntemeiată - pentru motivele arătate mai sus - şi critica autorilor excepţiei potrivit căreia, în cazul concursului de infracţiuni, după prima etapă, în care judecătorul individualizează pedeapsa pentru fiecare infracţiune concurentă, în cea de-a două etapă, în care trebuie să se proporţionalizeze pedeapsa rezultantă, judecătorul devine un simplu instrument, un executant automat al aplicării unui spor prestabilit, obligatoriu, egal cu o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite în prima etapă. Prin urmare, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal nu aduc atingere prevederilor art. 1 alin. (4) şi ale art. 126 alin. (1) din Constituţie.

21. Neintervenind elemente noi, de natură să determine o reconsiderare a jurisprudenţei Curţii, atât considerentele, cât şi soluţia din deciziile precitate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

22, Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şt al art. 147 alin, (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ion Livadariu şi Stelian Livadariu în Dosarul nr. 76.760/3/2011* (4.478/2014) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia i penală şi constată că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penai sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 7 noiembrie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 723

din 21 noiembrie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 şi art. 3 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Varga Attila - judecător

Bianca Drăghici - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 şi art. 3 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Eugen Mirtz şi Doina Mirtz în Dosarul nr. 20.507/3/2012 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi care face obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.249D/2016.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, concretizată prin Decizia nr. 731 din 16 decembrie 2014 şi Decizia nr. 150 din 23 februarie 2012.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4. Prin încheierea din 30 aprilie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 20.507/3/2012, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 şi art. 3 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Excepţia a fost ridicată de Eugen Mirtz şi Doina Mirtz într-o cauză având ca obiect plata unor despăgubiri acordate în temeiul Legii nr. 221/2009.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin, în esenţă, că „dispoziţiile de lege criticate constituie o restrângere neproporţională, discriminatorie şi care aduce atingere existenţei unui drept, fiind în neconcordanţă cu documentele internaţionale în materia drepturilor omului”. Astfel, apreciază că situaţiile în care se poate constata aplicarea unei pedepse penale sunt prevăzute limitativ şi nu exemplificativ, din textul legii lipsesc criteriile de stabilire a despăgubirilor, iar dispoziţiile legale care garantează o cercetare judecătorească efectivă sunt insuficiente.

6. Totodată, autorii excepţiei consideră că „este necesară reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materie, întrucât deciziile au fost pronunţate în cauze în care excepţiile de neconstituţionalitate au fost invocate de părţi cu interese contrare”.

7. Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă apreciază că dispoziţiile legale criticate enumera situaţiile concrete care reprezintă premisa acordării drepturilor prevăzute de acest act normativ persoanelor persecutate de regimul comunist şi nu contravin principiului egalităţii în faţa legii şi accesului liber la justiţie, neproducând nicio restrângere neproporţională şi discriminatorie care să aducă atingere existenţei unui drept.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate,

9. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie. Astfel, prin deciziile nr. 376 din 22 martie 2011 şi nr. 402 din 24 martie 2011, Curtea a reţinut că prevederile criticate fac parte din categoria actelor normative prin care s-a legiferat în domeniul măsurilor reparatorii ce se acordă peroanelor privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora. Legiuitorul este liber să opteze în privinţa atât a măsurilor reparatorii, cât şi a întinderii şi a modalităţii de acordare a acestora, în funcţie de situaţia concretă a persoanelor îndreptăţite a beneficia de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetăţeni aflate în situaţii identice.

10. Avocatul Poporului, faţă de jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 1 şi art. 3 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, care au următorul cuprins:

- Art. 1: „(1) Constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.

(2) Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunţate pentru faptele prevăzute în:

a) art. 185-187, 190, 191, 1931, 194, 1941-1944, 1961, 197, 207-209, 2091-2094, 210-218, 2181, 219-222, 224, 225, 227, 2271, 228, 2281, 229, 230, 2301, 258-261, 267, 2687, 2688, 26812, 26814, 26829, 26830, art. 284 ultimul alineat, art. 323-329, 349, 350 şi 5786 din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările şi completările ulterioare; [...]

c) Legea nr. 190/1947 pentru portul şi vânzarea armelor de foc, publicată în Monitorul Oficial nr. 134 din 16 iunie 1947;

d) Decretul nr. 212/1948 pentru completarea pedepselor privind unele infracţiuni ce interesează siguranţa interioară şi exterioară a Republicii Populare Române, publicat în Monitorul Oficial nr. 196 din 25 august 1948;

e) art. 4 şi 5 din Decretul nr. 83/1949 pentru completarea unor dispoziţiuni din Legea nr. 187/1945, publicat în Buletinul Oficial nr. 1 din 2 martie 1949;

f) art. 2 lit. a), b), d) şi e), art. 3 lit. a), b), f). g) şi h) şi art. 4 din Decretul nr. 183/1949 pentru sancţionarea infracţiunilor economice. publicat în Buletinul Oficial nr. 25 din 30 aprilie 1949;

g) Legea nr. 16/1949 pentru sancţionarea unor crime care primejduiesc securitatea Statului şi propăşirea economiei naţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 12 din 15 ianuarie 1949;

h) Decretul nr. 163/1950 pentru deţinerea, portul şi vânzarea armelor şi muniţiilor, precum şi transportul explosivilor, publicat în Buletinul Oficial nr. 54 din 26 iunie 1950;

i) Decretul nr. 199/1950 pentru modificarea Legii nr. 16/1949 pentru sancţionarea unor crime care primejduiesc securitatea Statului şi propăşirea economiei naţionale, publicat în Buletinul Oficial nr. 68 din 12 august 1950;

j) art. 166 alin. 2, ari. 237 şi ari. 238 din Codul penal din 1968, publicat în Buletinul Oficial nr. 79 bis din 21 iunie 1968.

(3) Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.

(4) Caracterul politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3) se constată de instanţa judecătorească, în condiţiile prevăzute la art. 4”;

- Art. 3: „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:

a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 şi Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958;

b) Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 282 din 5 martie 1958 şi Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1.108 din 2 august 1960;

c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului;

d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26,500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 şi Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;

e) deciziile nr. 200/1951. nr. 239/1952 şi nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;

f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securităţii Statului.”

14. În opinia autorilor excepţiei, dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor din Constituţie cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5) referitor la statul român, art. 16 alin, (1) care consacră egalitatea în drepturi, art. 21 privind accesul liber la justiţie şi art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 546 din 17 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 25 februarie 2014, Decizia nr. 376 din 22 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 528 din 27 iulie 2011, şi Decizia nr. 402 din 24 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 12 august 2011, referitor la dispoziţiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, a statuat că „actul normativ face parte din categoria acelora prin care s-a legiferat în domeniul măsurilor reparatorii ce se acordă persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic şi măsuri administrative asimilate acestora. Legiuitorul este liber să opteze atât în privinţa măsurilor reparatorii, cât şi a întinderii şi a modalităţii de acordare a acestora, în funcţie de situaţia concretă a persoanelor îndreptăţite de a beneficia de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetăţeni aflate în situaţii identice. Criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie pentru a se constata caracterul politic al condamnării sau al măsurii administrative asimilate acesteia este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar, deoarece momentul 6 martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar 22 decembrie 1989 vizează sfârşitul acesteia în România. Prin urmare, perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste, astfel încât opţiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privinţa persoanelor aflate în ipoteza art. 1 din lege este una justificată în mod obiectiv şi raţional. Curtea a constatat că legiuitorul este îndreptăţit ca pentru situaţii deosebite să aplice un tratament juridic diferit. De altfel, în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Decizia nr. 126 din 4 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 447 din 11 septembrie 2000, Curtea Constituţională a statuat că egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea, astfel încât, pentru situaţii diferite, justificate obiectiv şi raţional, trebuie să corespundă un tratament juridic diferit.”

16. Totodată, prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea a statuat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării” - este competent să stabilească condiţiile şi criteriile de acordare a acestui drept. Parlamentul, elaborând politica legislativă a ţării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluţii legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptăţiţi pentru daunele suferite în perioada comunistă, cu respectarea prevederilor şi principiilor Constituţiei.

17. Cu privire la critica potrivit căreia lipsesc din textul legii criteriile de stabilire a despăgubirilor şi sunt insuficiente dispoziţiile legale care garantează o cercetare judecătorească efectivă, prin Decizia nr. 301 din 13 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 483 din data de 1 august 2013, Curtea a reţinut că, pentru a respecta obligaţiile pe care le au, potrivit Legii nr. 221/2009, instanţele judecătoreşti trebuie, atunci când este necesar, să verifice situaţia de fapt a celor ce adresează o cerere întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009, administrând în acest sens probele necesare. Aşa fiind, Curtea a reţinut că activitatea de interpretare şi aplicare a unei legi adoptate de Parlament, precum şi administrarea probelor care să ducă la soluţionarea procesului nu au semnificaţia unui „arbitraj cu caracter politic” realizat de către instanţele judecătoreşti, ci a înfăptuirii actului de justiţie, astfel încât nu poate fi reţinută încălcarea textelor constituţionale invocate, reglementările criticate fiind în deplin acord cu principiul înfăptuirii justiţiei, în mod unic, imparţial şi egal, de către judecători independenţi, astfel cum prevede art. 124 din Legea fundamentală.

18. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

19. Cât priveşte dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală, Curtea observă că acestea nu au incidenţă în cauză, deoarece nu s-a constatat restrângerea exerciţiului vreunui drept sau al vreunei libertăţi fundamentale şi, prin urmare, nu ne aflăm în ipoteza prevăzută de norma constituţională invocată.

20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Eugen Mirtz şi Doina Mirtz în Dosarul nr. 20.507/3/2012 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 1 şi art. 3 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 21 noiembrie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Bianca Drăghici

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 770

din 28 noiembrie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II art. 8 alin. (1) şi art. II art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, ale art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, ale art. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 29/2013 privind reglementarea unor măsuri bugetare şi ale art. 12 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, ale art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, ale art. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 29/2013 privind reglementarea unor măsuri bugetare şi ale art. 12 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, excepţie ridicată de Marian Ion Trandafirescu în Dosarul nr. 33.863/3/2015 al Tribunalului Dolj - Secţia conflicte de munca şi asigurări sociale şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.614D/2016.

2. La apelul nominal răspunde avocatul Ilie Drăgulin, pentru Alianţa Asociaţiilor de Revoluţionari din Oltenia, cu împuternicire avocaţială la dosar, lipsesc autorul excepţiei şi celelalte părţi. Procedura de citare a fost legal îndeplinită.

3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în dosarele nr. 2.615-2.632D/2016 şi nr. 2.634D/2016, având ca obiect aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate, ridicată de Marin Constantinescu, Ionel Ovidiu Predoaica, Ion Pătroi, Mihai Bosun, Ion Bran, Marin Călin, Ovidiu Narcis Gheorghe, Nicolae Mitroi, Mirela Therzakis, Jane Bădici, Dan Mogoşanu, Vasile Boiangiu, Georgel Gicu Robu, Mihalache Robu, Eugen Mişină, Valentin Rada, Anastasia Ceche, Constantin Marinescu şi Elena Gavrilă în dosarele nr. 5.300/63/2015-5.316/63/2015, nr. 5.318/63/2015, respectiv nr. 5.317/63/2015 ale Tribunalului Dolj - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale. La apelul nominal, în toate aceste dosare, răspunde avocatul Ilie Drăgulin, cu împuternicire avocaţială la dosar, pentru Alianţa Asociaţiilor de Revoluţionari din Oltenia. Lipsesc autorii excepţiei şi celelalte părţi. Procedura de citare a fost legal îndeplinită.

4. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Reprezentantul Alianţei Asociaţiilor de Revoluţionari din Oltenia şi reprezentantul Ministerului Public sunt de acord cu conexarea cauzelor. Curtea, având în vedere identitatea de obiect a cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 2.615-2.632D/2016 şi nr. 2.634D/2016 la Dosarul nr. 2.614D/2016, care a fost primul înregistrat.

5. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Alianţei Asociaţiilor de Revoluţionari din Oltenia, care precizează că toţi autorii excepţiei fac parte din alianţa pe care o reprezintă şi solicită, ca o chestiune prealabilă, şi constatarea neconstituţionalităţii art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 95/2014, prin care se precizează că indemnizaţiile se calculează în anul 2015 la fel ca în anul 2014. În continuare, arată că printr-o decizie a Curţii Constituţionale din anul 2014 s-a constatat că situaţia de suspendare a acordării indemnizaţiilor nu poate continua sine die. Or, legiuitorul nu a ţinut cont de această decizie şi a adoptat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 95/2014 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, prin care s-a suspendat din nou acordarea indemnizaţiilor revoluţionarilor. Susţine că toate normele criticate, prin care s-a suspendat acordarea indemnizaţiilor revoluţionarilor, nu au respectat principiul transparenţei decizionale. Totodată, aceste norme se referă la salariul mediu brut, însă acest indicator de referinţă nu mai există, deoarece prin legea bugetului pe anul 2011 a fost desfiinţat acest indicator de referinţă. Acest indicator de referinţă se aplică în mod discreţionar şi discriminatoriu, deoarece toţi cei care se alimentează din bugetul de asigurări sociale folosesc câştigul salarial mediu brut, cu excepţia revoluţionarilor, pentru care legiuitorul se raportează la salariul din octombrie 2010. Astfel, există discriminare şi faţă de revoluţionarii de la Braşov, cărora li se calculează indemnizaţiile folosindu-se salariul mediu brut. Având în vedere aceste argumente, toate normele de lege criticate încalcă dreptul la viaţă.

6. Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, existând precedent constituţional, şi anume deciziile nr. 42 din 22 ianuarie 2014 şi nr. 330 din 12 iunie 2014, nefiind elemente noi care să ducă la schimbarea practicii în această materie.

7. Având cuvântul în replică, reprezentantul Alianţei Asociaţiilor de Revoluţionari din Oltenia precizează că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat până în prezent decât asupra art. II art. 8 şi art. II art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, nu şi asupra celorlalte norme invocate prin prezenta excepţie de neconstituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

8. Prin sentinţele civile nr. 2.626, nr. 2.630-2.646, nr. 2.648 şi nr. 2.647 din 29 septembrie 2016, pronunţate în dosarele nr. 33.863/3/2015, nr. 5.300/63/2015-5.316/63/2015, nr. 5.318/ 63/2015, respectiv nr. 5.317/63/2015, Tribunalul Dolj - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor „art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 283/2011, art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 29/2013 şi art. 12 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015”. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de reclamanţii Marian Ion Trandafirescu, Marin Constantinescu, Ionel Ovidiu Predoaica, Ion Pătroi, Mihai Bosun, Ion Bran, Marin Călin, Ovidiu Narcis Gheorghe, Nicolae Mitroi, Mirela Therzakis, Jane Bădici, Dan Mogoşanu, Vasile Boiangiu, Georgel Gicu Robu, Mihalache Robu, Eugen Mişină, Valentin Rada, Anastasia Ceche, Constantin Marinescu şi Elena Gavrilă, în cadrul soluţionării unor cauze având ca obiect cererile prin care solicitau: reintroducerea în plată, începând cu 1 ianuarie 2012, a indemnizaţiei prevăzute de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 341/2004; calcularea indemnizaţiei reparatorii utilizând algoritmul de calcul prevăzut la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 341/2004; restituirea, începând cu 1 ianuarie 2012, a indemnizaţiei reparatorii neacordate conform prevederilor Legii nr. 283/2011; restituirea contribuţiei de asigurări sociale de stat în procent de 5,5% reţinute ilegal începând cu data de 1 ianuarie 2012.

9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin, în esenţă, că, prin nefolosirea algoritmului de calcul al indemnizaţiei reparatorii instituit de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 341/2004, au fost prejudiciaţi şi, ca atare, dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale. Astfel, autorii excepţiei susţin că dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 283/2011 contravin prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece revoluţionarii sunt discriminaţi în raport cu alte categorii de persoane cărora ii s-a restituit în mod real reducerea de 15% din venit. Textele de lege criticate au fost introduse prin nesocotirea principiilor de drept stabilite prin Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. În timp ce absolut toate categoriile prevăzute de Legea nr. 118/2010 au beneficiat în mod real de restabilirea drepturilor salariale şi asigurărilor sociale în raport cu nivelul avut anterior diminuării cu 25%, respectiv 15%, persoanele vizate de Legea nr. 341/2004 au beneficiat doar formal de reîntregirea venitului, deoarece, „prin neluarea în considerare a algoritmului de calcul, prevăzut la art. 4 şi art. 5 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 341/2004, diminuarea cu 15% a drepturilor revoluţionarilor la indemnizaţia reparatorie şi indemnizaţia lunară a persistat şi persistă.” Discriminarea mai rezultă şi din faptul că alte categorii de persoane, precum cadrele militare din armata regală, veteranii de război, deţinuţii politici şi alte persoane persecutate politic beneficiază de indemnizaţii reparatorii, spre deosebire de revoluţionari.

10. Referitor la dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 283/2011, autorii excepţiei susţin, în esenţă, că acestea contravin dispoziţiilor art. 22 alin. (1), art. 47 alin. (2) şi art. 53 din Constituţie, deoarece indemnizaţia prevăzută de Legea nr. 341/2004, indemnizaţie care nu se mai acordă potrivit dispoziţiilor de lege criticate, a constituit singura sursă de venit şi a folosit la garantarea împrumuturilor obţinute de la bănci. În continuare, autorii excepţiei susţin că dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 283/2011 încalcă prevederile Constituţiei referitoare la condiţiile în care poate fi restrâns exerciţiul unor drepturi sau libertăţi. Astfel, consideră că nu există nicio justificare pentru neacordarea unor drepturi.

11. Tribunalul Dolj - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale reiterează considerentele din deciziile Curţii Constituţionale referitoare la dispoziţiile de lege criticate, în sensul netemeiniciei excepţiei de neconstituţionalitate.

12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

13. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 306 din 13 iunie 2013, nr. 203 din 3 aprilie 2014 şi nr. 373 din 14 mai 2015.

14. Avocatul Poporului precizează că îşi menţine punctul de vedere, astfel cum a fost reţinut în deciziile Curţii Constituţionale nr. 42 din 22 ianuarie 2014, nr. 330 din 12 iunie 2014, nr. 482 din 23 septembrie 2014, nr. 555 din 15 octombrie 2014, nr. 756 din 5 noiembrie 2015 şi nr. 64 din 16 februarie 2016, în sensul că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. Cu privire la dispoziţiile art. 12 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, apreciază că sunt aplicabile aceleaşi considerente precum cele reţinute în deciziile susmenţionate.

15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatul Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului Alianţei Asociaţiilor de Revoluţionari din Oltenia din şedinţa publică, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum este menţionat în actele de sesizare, îl constituie prevederile „art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 283/2011, art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 29/2013 şi art. 12 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015”. În realitate, din susţinerile autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, reiese că aceştia critică: dispoziţiile art. II art. 8 alin. (1) şi art. II art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 10 septembrie 2010, introduse prin Legea nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, lege publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 14 decembrie 2011; dispoziţiile art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 decembrie 2012; dispoziţiile art. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 29/2013 privind reglementarea unor măsuri bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 550 din 30 august 2013; dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 923 din 11 decembrie 2015. Ulterior sesizării Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 şi art. 12 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 au fost abrogate prin art. 44 alin. (1) pct. 27, pct. 29, respectiv pct. 20 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017. Prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea a stabilit că sintagma „în vigoare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. Astfel, deşi nu mai sunt în vigoare, dispoziţiile criticate îşi produc în continuare efectele juridica, deoarece obiectul principal al cauzelor în cadrul cărora a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate îl reprezintă solicitarea de reintroducere în plată, începând cu 1 ianuarie 2012, a indemnizaţiei prevăzute de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 341/2004, în concluzie, Curtea reţine că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. li art. 8 alin. (1)şi art. II art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, ale art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, ale art. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 29/2013 şi ale art. 12 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, care au următorul conţinut:

- art. II art. 8 alin. (1) şi art. II art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010: „Pentru anul 2012 se aprobă instituirea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, după cum urmează: [...]

Art. 8. - (1) în anul 2012, cuantumul drepturilor prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. a), b) şi d), alin. (4), art. 13 lit. b) şi c) şi la art. 14 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările şi completările ulterioare, se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2011.

[...]

Art. 18. - În anul 2012, indemnizaţiile prevăzute la art. 4 alin. (4) din Legea recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, precum şi faţă de persoanele care şi-au jertfit viaţa sau au avut de suferit în urma revoltei muncitoreşti anticomuniste de la Braşov din noiembrie 1987 nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, nu se acordă.”;

- art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012: „Prevederile art. 15, 18, 19 şi 20 ale art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, se aplică în mod corespunzător şi în anul 2013.

- art. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 29/2013: „Prevederile art. 18 şi 19 ale art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, se aplică în mod corespunzător şi în anul 2014”;

- art. 12 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015: „în anul 2016, indemnizaţiile stabilite în baza Legii recunoştinţei pentru victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989 şi pentru revolta muncitorească anticomunistă de la Braşov din noiembrie 1987 nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, se acordă în cuantumul cuvenit sau aliat în plată în luna decembrie 2015.”

18. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 22 alin. (1) privind dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, art. 47 alin. (2) privind dreptul la pensie şi art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

19. Cu privire la cererea formulată în şedinţa publică de către reprezentantul Alianţei Asociaţiilor de Revoluţionari din Oltenia, prin care solicită constatarea neconstituţionalităţii art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 95/2014, Curtea constată că nu poate primi aceste susţineri, întrucât ele au fost formulate ulterior sesizării Curţii. Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a Curţii îl reprezintă încheierea instanţei judecătoreşti, iar litigiul constituţional se desfăşoară numai în limitele determinate prin încheierea de sesizare, fără ca acestea să poată fi modificate de vreuna dintre părţi. Prin urmare, nu poate fi primită cererea prin care se invocă o nouă excepţie de neconstituţionalitate, ulterior încheierii de sesizare, direct în faţa Curţii Constituţionale (a se vedea în acelaşi sens, de exemplu, Decizia nr. 1.054 din 11 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 31 ianuarie 2013).

20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, referitor la dispoziţiile art. II art. 8 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, s-a mai pronunţat prin numeroase decizii, spre exemplu, prin Decizia nr. 482 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 20 noiembrie 2014, prin Decizia nr. 419 din 28 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 3 august 2015, Decizia nr. 508 din 30 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 14 august 2015, şi Decizia nr. 756 din 5 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 10 februarie 2016, respingând ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a acestora. Curtea a reţinut că indemnizaţiile reparatorii prevăzute de Legea nr. 341/2004, acordate în anul 2012, se menţin la acelaşi nivel cu cel din luna decembrie 2011, autorii excepţiei fiind nemulţumiţi de modul de calcul al acestora, şi anume de raportarea la indemnizaţia aflată în plată în octombrie 2010, iar nu la câştigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat, aşa cum prevede Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 11/2011 privind utilizarea indicatorului de referinţă „câştigul salarial mediu brut”, în actele normative din domeniul muncii şi protecţiei sociale. În această materie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a pronunţat Decizia nr. 22 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 16 decembrie 2013, prin care a admis recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Avocatul Poporului, şi a stabilit - în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (4) şi art. 5 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 285/2010 - că indemnizaţiile lunare reparatorii şi indemnizaţiile lunare prevăzute de Legea nr. 341/2004 se calculează, în anul 2011, prin aplicarea coeficientului de 15% asupra cuantumului indemnizaţiei aflat în plată în luna octombrie 2010.

21. Curtea nu a reţinut critica privind pretinsa discriminare între beneficiarii Legii nr. 341/2004 şi celelalte categorii sociale, plătite din bugetul asigurărilor sociale de stat, deoarece aceştia nu se află în situaţii juridice similare. Aceste indemnizaţii au un caracter reparatoriu, iar legiuitorul are deplina competenţă de a stabili condiţiile şi criteriile de acordare, în temeiul art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală.

22. Curtea a reţinut că prevederile art. 22 alin. (1) privind dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică din Constituţie nu au incidenţă în cauzele având un obiect similar prezentei cauze, întrucât conţinutul normativ al dispoziţiilor criticate nu se referă la protecţia şi apărarea acestor valori constituţionale.

23. Curtea a observat că prevederile legale criticate nu pot fi privite ca aducând atingere dreptului constituţional la un nivel de trai decent, prin diminuarea unei măsuri de asistenţă socială - astfel cum califică autorii indemnizaţia, ci mai degrabă ca instituind un set de măsuri de adaptare la condiţiile economico-sociale existente. Legiuitorul este chemat să instituie un ansamblu de măsuri prin care statul să asigure protejarea şi îmbunătăţirea calităţii vieţii cetăţenilor, atât prin reglementarea unor drepturi fundamentale, precum dreptul la securitate socială, dreptul la muncă - condiţie principală pentru un trai decent -, dreptul la o salarizare echitabilă, dreptul la protecţia sănătăţii şi altele asemenea, dar şi prin drepturi care nu au o consacrare constituţională şi care tind către acelaşi obiectiv. În acelaşi spirit, Constituţia consacră, în art. 1 alin. (3), caracterul de stat social al României, obligând statul, prin dispoziţiile art. 135 alin. (2) lit. f), să creeze condiţiile necesare pentru creşterea calităţii vieţii, iar prin art. 41 aţin. (2) şi art. 47 alin. (2) prevede dreptul salariaţilor, respectiv al cetăţenilor, şi la alte măsuri de protecţie socială şi de asistenţă socială decât cele nominalizate expres în Legea fundamentală, măsuri stabilite prin lege. Caracteristic tuturor acestor drepturi ale cetăţenilor şi obligaţii corelative ale statului este faptul că, în măsura în care nu sunt nominalizate expres de Constituţie, legiuitorul este liber să aleagă, în funcţie de politica statului, de resursele financiare, de prioritatea obiectivelor urmărite şi de necesitatea îndeplinirii şi a altor obligaţii ale statului consacrate deopotrivă la nivel constituţional, care sunt măsurile prin care va asigura cetăţenilor un nivel de trai decent, şi să stabilească condiţiile şi limitele acordării lor (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.576 din 7 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 16 ianuarie 2012).

24. În ceea ce priveşte prevederile de lege criticate, ce vizează limitarea ori chiar neacordarea în anul 2012 a unor drepturi ce nu sunt consacrate la nivel constituţional, neavând în consecinţă un caracter fundamental, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 1.576 din 7 decembrie 2011, precitată, că dispoziţiile art. 53 din Constituţie nu sunt incidente, acestea având în vedere doar restrângerea exerciţiului unor drepturi fundamentale. Totodată, Curtea a constatat că, deşi temeiul moral al acordării acestor beneficii, izvorât din sentimentul de recunoştinţă pentru cei care, prin jertfa şi contribuţia proprie, au condus la căderea regimului comunist şi la instaurarea democraţiei, este incontestabil, acesta nu constituie totuşi, potrivit Constituţiei, o obligaţie de reglementare a statului în acest sens, neputându-se vorbi astfel de existenţa unui drept fundamental la obţinerea unor indemnizaţii în virtutea calităţii de Luptător Remarcat prin Fapte Deosebite în cadrul Revoluţiei Române din Decembrie 1989.

25. Cu privire la art. II art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 şi art. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 29/2013, Curtea observă că, potrivit acestora, în anii 2012- 2014, nu se acordă indemnizaţiile prevăzute la art. 4 alin. (4) din Legea nr. 341/2004, respectiv cele de care beneficiau Luptătorii Remarcaţi prin Fapte Deosebite [al căror titlu se regăsea reglementat în art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 3 din Legea nr. 341/2004] şi cele acordate copiilor eroilor-martiri, indiferent de vârstă, dacă nu sunt încadraţi în nicio formă de învăţământ ori nu realizează venituri din motive neimputabile lor. Dispoziţiile de lege prin care - în anii 2012, 2013 şi 2014 - s-a suspendat plata indemnizaţiilor prevăzute de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 341/2004, au făcut obiect al controlului de constituţionalitate, fiind analizate aceleaşi critici ca şi cele invocate în prezenta cauză. Spre exemplu, prin Decizia nr. 88 din 28 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 28 martie 2013, prin Decizia nr. 373 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 25 noiembrie 2013, prin Decizia nr. 42 din 22 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 25 martie 2014, şi prin Decizia nr. 314 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 538 din 21 iulie 2014, prin Decizia nr. 721 din 9 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 10 din 7 ianuarie 2015, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată. Curtea a constatat că dreptul la indemnizaţie reparatorie nu reprezintă un drept fundamental, astfel că „legiuitorul are libera apreciere asupra instituirii unor astfel de beneficii, precum şi a stabilirii condiţiilor şi criteriilor de acordare.” De asemenea, Curtea a reţinut că persoanele încadrate în ipoteza art. 4 alin. (4) din Legea nr. 341/2004 se află într-o situaţie obiectiv diferită faţă de celelalte persoane, care continuă să beneficieze de indemnizaţia reparatorie prevăzută de aceeaşi lege, astfel că instituirea unui tratament juridic diferit nu poate primi semnificaţia încălcării principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor.

26. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudenţa Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

27. Cu privire la dispoziţiile art. 12 alin, (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, care prevăd că, în anul 2016, indemnizaţiile stabilite în baza Legii nr. 341/2004 se acordă în cuantumul cuvenit sau aflat în plată în luna decembrie 2015, Curtea reţine aceleaşi considerente care conduc la netemeinicia excepţiei de neconstituţionalitate a acestora.

28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Marian Ion Trandafirescu, Marin Constantinescu, Ionel Ovidiu Predoaica, Ion Pătroi, Mihai Bosun, Ion Bran, Marin Călin, Ovidiu Narcis Gheorghe, Nicolae Mitrei, Mirela Therzakis, Jane Bădici, Dan Mogoşanu, Vasile Boiangiu, Georgel Gicu Robu, Mihalache Robu, Eugen Mişină, Valentin Rada, Anastasia Ceche, Constantin Marinescu şi Elena Gavrilă în dosarele nr. 33.863/3/2015, nr. 5.300/63/2015-5.316/63/2015, nr. 5.318/63/2015, respectiv nr. 5.317/63/2015 ale Tribunalului Dolj - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constată că dispoziţiile art. II art. 8 alin. (1) şi art. II art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, ale art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, ale art. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 29/2013 privind reglementarea unor măsuri bugetare şi ale art. 12 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Dolj - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 28 noiembrie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Ioana Marilena Chiorean

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU RESURSE MINERALE

 

DECIZIE

privind încetarea concesiunii miniere de exploatare a nisipului şi pietrişului din perimetrul Ciugud (Ciugud amonte + Ciugud aval), judeţul Alba

 

Având în vedere:

- Licenţa de concesiune nr. 1.527/2000, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 2.070/2004 privind aprobarea unor licenţe de concesiune a activităţii miniere de exploatare, încheiate între Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale şi Societatea Comercială „ALCIF” - S.A..;

- Referatul Direcţiei generale gestionare evaluare şi concesionare resurse/rezerve minerale. Integrare europeană nr. 300.166 din 13.02.2018 privind verificarea îndeplinirii condiţiilor legale şi propunerea de aprobare a anulării;

- că titularul Licenţei de exploatare nr. 1.527/2000, Societatea VIPER CONSTRUCT - S.R.L., a fost radiat în data de 8.02.2017 pe motiv de închidere a procedurii falimentului şi radiere a debitorului, conform datelor furnizate de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului prin documentul nr. 256.646 din 13.02.2018;

- art. 37 alin. (1) din Legea minelor nr. 85/2003, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul art. 4 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 1.419/2009 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale, cu modificările ulterioare,

preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale emite prezenta decizie.

Art. 1. - Concesiunea minieră de exploatare a nisipului şi pietrişului din perimetrul Ciugud (Ciugud amonte + Ciugud aval), judeţul Alba, convenită prin Licenţa de concesiune nr. 1.527/2000, încheiată între Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, în calitate de concedent, şi VIPER CONSTRUCT - S.R.L., în calitate de concesionar, cu sediul în satul Sântimbru, comuna Sântimbru, Str. Zorilor nr. 236 C, judeţul Alba, CUI 17823788, încetează la data publicării prezentei decizii.

Art. 2. - Prezenta decizie se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale,

Gigi Dragomir

 

Bucureşti, 13 februarie 2018.

Nr. 13.

 

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.