MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 161/2018

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 186 (XXX) - Nr. 161         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Miercuri, 21 februarie 2018

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 640 din 17 octombrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4881 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală

 

Decizia nr. 641 din 17 octombrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 242 alin. (1) şi alin. (3) din Codul penal

 

Decizia nr. 803 din 5 decembrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (2), art. 345 alin. (1) şi alin. (3), art. 346 alin. (1) şi alin. (41) şi ale art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală

 

Decizia nr. 833 din 14 decembrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) teza întâi raportat la art. 10 alin. (2) teza a două din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

1.295. - Ordin al ministrului finanţelor publice privind desemnarea organelor de control abilitate de Ministerul Finanţelor Publice pentru constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 193/2002 privind introducerea sistemelor moderne de plată

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 640

din 17 octombrie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4881 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4881 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gheorghe Cheptănaru în Dosarul nr. 4.127/269/2016 al Judecătoriei Olteniţa şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.545D/2016.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se arată, în acest sens, că, potrivit prevederilor art. 305 din Codul de procedură penală, când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, este obligatorie începerea urmăririi penale, moment de la care începe să curgă termenul rezonabil al procesului penal şi termenul în care se poate face o contestaţie cu privire la durata procesului penal. Prin urmare, se susţine că nu poate exista o contestaţie cu privire la durata procesului penal în lipsa unui proces penal, iar Codul de procedură penală stabileşte în mod clar care este momentul de la care începe procesul penal, respectiv cel al începerii urmăririi penale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 24 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 4.127/269/2016, Judecătoria Olteniţa a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4881 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală, excepţie invocată de Gheorghe Cheptănaru într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii privind durata procesului penal, formulată de autorul excepţiei, care este cercetat penal, în cadrul unei urmăriri penale în rem, prin urmare, fără ca în privinţa acestuia să fi fost începută urmărirea penală.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se arată că textele criticate creează discriminare între persoanele faţă de care a început urmărirea penală, care au dreptul să formuleze contestaţie cu privire la durata procesului penal, şi cele cu privire la care sunt făcute acte de cercetare penală, fără să fi fost începută urmărirea penală, care nu au dreptul de a promova contestaţia reglementată la art. 4881 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală. În opinia autorului excepţiei, dreptul de a formula contestaţie, conform prevederilor art. 4881 din Codul de procedură penală, în situaţia prelungirii, dincolo de o durată rezonabilă, a activităţii de cercetare penală, este condiţionat de începerea urmăririi penale, cu consecinţa lipsirii persoanei în cauză de accesul la justiţie şi de posibilitatea de a beneficia de un proces echitabil. Mai mult, se susţine că textele criticate dau posibilitatea organelor judiciare de a prelungi, pentru perioade lungi de timp şi în mod discreţionar, efectuarea actelor de cercetare penală. În fine, se observă că, în cazul începerii urmăririi penale, este nevoie de scurgerea unui termen de un an. pentru ca persoana urmărită să aibă dreptul de a formula contestaţie cu privire la durata procesului penal. Se susţine că, pentru toate aceste considerente, textele criticate încalcă accesul la justiţie, a cărui exercitare nu poate fi îngrădită prin nicio lege, conform art. 21 alin, (2) din Constituţie, precum şi dreptul la un proces echitabil.

6, Judecătoria Olteniţa opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că prevederile ari. 4881 alin, (1) şi (3) din Codul de procedură penală reprezintă, de fapt, o aplicare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (3). În ceea ce priveşte termenele de un an şi, respectiv, de 6 luni, reglementate în cuprinsul textelor criticate, se arată că acestea apar ca fiind rezonabile în raport cu complexitatea şi dinamica procesului penal.

7, Potrivit prevederilor art. 30 alin, (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că dispoziţiile art. 4881 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală reprezintă, în realitate, o garanţie a dreptului la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la durata rezonabilă de soluţionare a cauzelor, întrucât dă posibilitatea suspectului, inculpatului, persoanei vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente de a contesta durata urmăririi penale şi de a solicita accelerarea acesteia, atunci când a trecut un an de la începerea ei. Se mai arată că momentul de la care este calculat termenul de un an este cel al începerii urmăririi penale, întrucât numai începând cu acesta se poate vorbi despre existenţa unui proces penal. Se mai susţine că textele criticate nu încalcă principiul egalităţii în drepturi, deoarece persoanele în privinţa cărora sunt efectuate acte de cercetare penală, dar faţă de care nu a început urmărirea penală, se află într-o situaţie diferită de cea a persoanelor care au calitatea de suspect sau de inculpat.

9. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 4881 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Se susţine că textele criticate prevăd o cale de atac .optimă”, prin raportare la materia în care este reglementată, respectiv dreptul penal, luând în considerare faza procesului penal în care aceasta este invocată şi momentul procesual de la care se poate vorbi despre dreptul la un proces echitabil. Se face, de asemenea, trimitere la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 288 din 3 iulie 2003, prin care Curtea a statuat că accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. Se mai susţine că prevederile art. 4881 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală nu încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16, întrucât principiul egalităţii în drepturi nu presupune uniformitate, ci obligă la acordarea unui regim juridic egal doar persoanelor care se află în situaţii similare.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile reprezentantului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 4881 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „(1) Dacă activitatea de urmărim penală sau de judecată nu se îndeplineşte într-o durată rezonabilă, se poate face contestaţie, solicitându-se accelerarea procedurii. [...]

(3) Contestaţia poate fi formulată după cum urmează:

a) după cel puţin un an de la începerea urmăririi penale, pentru cauzele aflate în cursul urmăririi penale;

b) după cel puţin un an de la trimiterea în judecată, pentru cauzele aflate în cursul judecăţii în primă instanţă;

C) după cel puţin 6 luni de la sesizarea instanţei cu o cale de atac, pentru cauzele aflate în căile de atac ordinare sau extraordinare.

13. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi şi art. 21 alin. (1)-(3) cu privire la accesul liber la justiţie şi la dreptul la un proces echitabil, ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu privire la dreptul la un proces echitabil, precum şi ale art. 47 şi art. 52 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, ce reglementează dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil şi, respectiv, întinderea şt interpretarea drepturilor şi principiilor.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că procedura specială reglementată la art. 4881-4886 din Codul de procedură penală, referitoare la contestaţia privind durata procesului penal, reprezintă o garanţie a soluţionării cauzelor penale într-un termen rezonabil şi, în acest fel, a respectării dreptului la un proces echitabil, prevăzut la art. 6 din Convenţie şi la art. 21 alin. (3) din Constituţie, drept fundamental reglementat, totodată, la art. 8 din Codul de procedură penală ca principiu al aplicării legii procesual penale, dispoziţie legală ce constituie o aplicare a normei constituţionale anterior menţionate. De asemenea, legiuitorul a prevăzut procedura contestaţiei privind durata procesului penal, în aplicarea prevederilor art. 13 din Convenţie, ca un remediu efectiv ce poate fi exercitat împotriva prelungirii nejustificate a etapelor procesului penal, în situaţia în care astfel de întârzieri sunt de natură a încălca drepturile fundamentale ale părţilor. În acest sens, a fost reglementat, pentru fiecare etapă a procesului penal, un termen după a cărui împlinire poate fi promovată contestaţia analizată. Astfel, contestaţia reglementată la art. 4881-4886 din Codul de procedură penală poate fi introdusă după trecerea a cel puţin unui an de la începerea urmăririi penale, pentru cauzele aflate în etapa procesuală anterior menţionată, sau de la data trimiterii în judecată, pentru cauzele aflate în cursul judecăţii în primă instanţă, şi, respectiv, după cel puţin 6 luni de la sesizarea instanţei cu o cale de atac, pentru cauzele aflate în căile ordinare sau extraordinare de atac.

15. Astfel reglementată, contestaţia privind durata procesului penal presupune, aşa cum rezultă şi din denumirea instituţiei analizate, existenţa unui proces penal început. Şi, cum prima etapă a procesului penal, conform dispoziţiilor procesual penale, este cea a urmăririi penale, întrucât Codul de procedură penală nu reglementează, ca etapă distinctă a procesului penal, anterioară urmăririi penale, realizarea actelor de cercetare penală premergătoare începerii urmăririi penale, titularii contestaţiei reglementate la art. 4881-4886 din Codul de procedură penală sunt suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente; în cursul judecăţii, contestaţia privind durata procesului penal poate fi formulată şi de către procuror.

16. Aşa fiind, persoana faţă de care sunt realizate acte de cercetare penală, în cursul urmăririi penale începute în rem - sau chiar în cursul urmăririi penale începute in personam, dar în cadrul căreia persoana în cauză nu are calitatea de parte, - nu are dreptul de a promova contestaţia privind durata procesului penal. Prin urmare, în situaţia în care, deşi sesizat cu o plângere, procurorul nu dispune nicio măsură şi nu efectuează niciun act, pasivitatea organelor judiciare nu poate fi sancţionată prin utilizarea procedurii speciale analizate.

17. Această soluţie juridică apare ca fiind rezonabilă, fiind justificată prin lipsa formulării, cu privire la o persoană în legătură cu care sunt efectuate doar acte de cercetare penală, dar care nu are calitatea de suspect sau de inculpat, a unei suspiciuni referitoare la săvârşirea de către aceasta a unei infracţiuni, suspiciune de natură să îi prelungească, pentru o perioadă nejustificată de timp, o situaţie juridică incertă. Cu privire la acest aspect, prin Decizia nr. 362 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 780 din 3 octombrie 2017, paragrafele 23-25, Curtea Constituţională a reţinut că dispoziţiile art. 29 din Codul de procedură penală definesc ca fiind participanţi în procesul penal organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii procesuali principali, precum şi alţi subiecţi procesuali, iar, cu privire la părţi, art. 32 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede că acestea sunt subiecţii procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită acţiunea penală, iar alin. (2) al aceluiaşi art. 32 enumera părţile procesului penal ca fiind inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Totodată, s-a arătat că art. 33 din Codul de procedură penală arată la alin. (1) că subiecţii procesuali principali sunt suspectul şi persoana vătămată, iar la alin. (2) stabileşte, cu valoare de principiu, că aceştia au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţile, cu excepţia celor pe care legea le acordă numai acestora. În fine, art. 34 din Codul de procedură penală reglementează alţi subiecţi procesuali, aceştia fiind martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum şi orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale. Astfel, Curtea a observat că făptuitorul nu este reglementat în Codul de procedură penală, ca participant la procesul penal, această noţiune fiind utilizată în cuprinsul acestui cod, în lipsa unei definiţii legale, spre exemplu, la art. 44 referitor la competenţa în caz de reunire a cauzelor, art. 48 cu privire la competenţa în caz de schimbare a calităţii inculpatului, art. 61 referitor la actele încheiate de unele organe de constatare, art. 62 privind actele încheiate de comandanţii de nave şi aeronave, art. 1461 cu privire la obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane, art. 147 referitor la reţinerea, predarea şi percheziţionata trimiterilor poştale şi art. 148 cu privire la utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală şi a colaboratorilor. Având în vedere aspectele anterior menţionate, Curtea a conchis că prin *făptuitor” se înţelege persoana care nu are calitatea de suspect, dar în legătură cu care sunt realizate acte de cercetare penală. Astfel, pot avea calitatea de făptuitor persoanele împotriva cărora a fost înregistrată o plângere penală sau persoanele avute în vedere în desfăşurarea urmăririi penale în mm, dar în privinţa cărora nu este atins standardul de probaţiune necesar pentru a putea fi încadrate în categoria suspecţilor sau a inculpaţilor. Prin urmare, în privinţa acestor persoane, probatoriul administrat furnizează indicii care să sugereze o eventuală formă de vinovăţie în săvârşirea faptelor ce fac obiectul urmăririi penale. Din această perspectivă, Curtea a constatat că procesul penal parcurge mai multe etape, caracterizate prin nivele diferite ale probării vinovăţiei persoanelor care săvârşesc fapte de natură penală. Această evoluţie graduală debutează cu existenţa unor bănuieli rezonabile că persoana în cauză a săvârşit o infracţiune, suspiciuni a căror constatare îi conferă respectivei persoane calitatea de suspect, continuă cu formarea, pe baza probelor administrate, a unei presupuneri rezonabile că persoana avută în vedere a săvârşit o infracţiune, etapă ce determină punerea în mişcare a acţiunii penale, conform art. 15 din Codul de procedură penală, şi dobândirea calităţii de inculpat, şi se finalizează cu demonstrarea vinovăţiei acesteia, dincolo de orice îndoială rezonabilă, fapt ce transformă inculpatul în persoană condamnată (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 198 din 23 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 4 iulie 2017).

18. Având în vedere considerentele mai sus invocate, Curtea constată că, într-adevăr, procesul etapizat de formulare şi demonstrare a unei acuzaţii în materie penală presupune, printre altele, crearea, pentru participanţii la procesul penal, a unei stări de incertitudine juridică, ce evoluează odată cu etapele procesului penal, incertitudine de natură a afecta existenţa acestora şi de a influenţa conţinutul raporturilor juridice pe care ei le încheie cu alţi subiecţi de drept, motiv pentru care se impune a fi limitată în timp, pentru a nu afecta în mod ireversibil existenţa persoanelor în cauză.

19. Această problemă nu poate fi invocată însă în privinţa făptuitorului sau a altor persoane chemate, în cursul urmăririi penale, pentru a fi audiate cu privire la diferite fapte reţinute în dosarele penale şi care nu au calitatea de părţi ale procesului penal. Acest aspect a fost reţinut şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, spre exemplu, prin Hotărârea din 27 septembrie 2007, paragrafele 48 şi 54, pronunţată în Cauza Reiner şi aţi împotriva României, a statuat, în privinţa reclamantului, că „deşi a fost audiat în anul 1991 de poliţie, el nu avea niciun motiv să presupună că este vizat personal şi nimic nu indică faptul că în acest stadiu era el însuşi bănuit de săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Deşi este adevărat că martorul F.G. l-a menţionat printre agresorii iui A. A., nu a fost luată nicio măsură care ar fi putut avea urmări importante asupra situaţiei sale. În plus, din 1991 până în 1997, el nu a fost citat pentru a depune mărturie şi nicio altă măsură nu a fost luată împotriva lui. Deşi numărul dosarului penal indică faptul că a fost constituit în anul 1990, nu e mai puţin adevărat faptul că era vorba de o urmărire penală în ram şi că era posibil ca ancheta împotriva reclamantului să înceapă mai târziu. De altfel, reclamantul însuşi a precizat în formularul său de cerere trimis Curţii că a fost citat pentru a fi audiat în anul 1997. Abia la data de 13 noiembrie 1997 Parchetul l-a audiat şi l-a informat oficial că era bănuit de săvârşirea unei infracţiuni. Prin urmare, Curtea apreciază că abia la această dată a început procedura penală în ceea ce îl priveşte.” Prin aceeaşi hotărâre, instanţa europeană a reamintit că, în materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are tocmai scopul de a evita „ca o persoană inculpată să rămână prea mult în incertitudine privind soarta sa (Hotărârea din 10 noiembrie 1969, pronunţată în Cauza Stögmüller împotriva Austriei, paragraful 5)”.

20. De altfel, aceeaşi soluţie juridică rezultă şi din raţiunea reglementării instituţiei prescripţiei răspunderii penale. Aceasta, pe de o parte, limitează, în timp, starea de incertitudine a persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală şi care nu mai pot fi trase la răspundere după împlinirea termenelor de prescripţie a răspunderii penale pentru faptele comise, termene ce sunt calculate conform art. 154 din Codul penal şi, respectiv, art. 155 alin. (4) din acelaşi cod, iar, pe de altă parte, asigură dreptul organelor judiciare ca, până la împlinirea termenelor anterior menţionate, sau chiar în scopul întreruperii curgerii acestora, să efectueze toate actele de urmărire penală pe care le consideră necesare, în vederea aflării adevărului. Astfel, în interiorul termenelor de prescripţie a răspunderii penale, organele judiciare au dreptul de a efectua toate actele procedurale pe care le consideră necesare, în vederea soluţionării cauzelor, cu respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor implicate.

21. Pentru aceste considerente, Curtea reţine că excluderea persoanelor faţă de care au fost realizate acte de urmărire penală, dar care nu au calitatea de părţi ale procesului penal, din categoria titularilor dreptului de a formula contestaţie privind durata procesului penal este firească, nefiind de natură a încălca accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil al acestora. Cu privire la drepturile fundamentale anterior menţionate, Curtea Constituţională a arătat, în jurisprudenţa sa, că accesul liber la justiţie este asigurat atunci când persoana interesată are dreptul de a se adresa cel puţin unei instanţe naţionale independente, în vederea valorificării drepturilor sau intereselor sale legitime (a se vedea Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015, paragraful 78), iar dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor garanţii precum egalitatea armelor între acuzare şi apărare, dreptul de a formula apărările necesare şi dreptul de a beneficia de soluţionarea cauzelor în cadrul unor proceduri caracterizate prin contradictorialitate (a se vedea Decizia nr. 307 din 23 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 3 mai 2010). Or, persoanelor aflate în ipoteza invocată de autorul excepţiei le sunt asigurate aceste garanţii procesuale, în forme corespunzătoare etapei procesuale, anterioare urmăririi penale, în care se află.

22. Referitor la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea constată că persoanele care au calitatea de părţi ale procesului penal, aflate în etapele procesuale la care fac referire prevederile art. 4881 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv în cursul urmăririi penale, al judecăţii sau în căile ordinare sau extraordinare de atac, sunt în situaţii diferite sub aspectul nevoii de a limita starea de incertitudine ce rezultă din calitatea procesuală şi etapa procesuală în care se regăsesc, prin formularea linei contestaţii privind durata procesului penal. Acest aspect justifică reglementarea de către legiuitor a unor termene diferite după a căror împlinire persoanele în cauză pot promova calea de atac astfel reglementată, fără ca, în acest fel, să fie încălcat principiul constituţional al egalităţii în drepturi. De altfel, cu privire la acest principiu, Curtea Constituţională a statuat, în repetate rânduri, în jurisprudenţa sa, că egalitatea nu înseamnă uniformitate şi că acest principiu nu interzice reglementarea unor reguli specifice în cazul diferenţei de situaţii (a se vedea Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996, şi Decizia nr. 782 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 15 iunie 2009).

23. Totodată, Curtea constată că prevederile art. 47 şi art. 52 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu sunt aplicabile în prezenta cauză, având în vedere faptul că aspectul de drept procesual penal analizat nu aparţine unui domeniu partajat de Uniunea Europeană cu statele membre, prin aplicarea principiului subsidiarităţii, conform art. 51 din aceeaşi Cartă.

24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gheorghe Cheptănaru în Dosarul nr. 4.127/269/2016 al Judecătoriei Olteniţa şi constată că dispoziţiile art. 4881 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu critici le formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Olteniţa şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 17 octombrie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 641

din 17 octombrie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 242 alin, (1) şi alin. (3) din Codul penal

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona~Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

 

1. Pe ral se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 242 alin. (1) şi alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată de Constantin Costescu în Dosarul nr. 3.323/291/2015 al Judecătoriei Roman şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.747 D/2016.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Referitor la forma de vinovăţie cu care este săvârşită infracţiunea de gestiune frauduloasă, se arată că nu există nicio diferenţă între felul în care aceasta este reglementată la art. 242 alin. (1) şi alin. (3) din Codul penal şi modalitatea în care aceeaşi infracţiune era reglementată în Codul penal din 1969. Se susţine că este adevărat că în actuala reglementare legiuitorul a renunţat la condiţia săvârşirii faptei cu rea-credinţă, însă, conform art. 16 din Codul penal, o fapta poate fi săvârşită din culpă numai atunci când legea o prevede în mod expres. De altfel, condiţia relei-credinţe nu era interpretată, conform dispoziţiilor Codului penal din 1969, în sensul că ar fi impus săvârşirea infracţiunii cu intenţie directă, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 673 din 17 noiembrie 2016, paragraful 32, referitor la semnificaţia, în general, a noţiunii de „rea-credinţă”. Se apreciază, totodată, că nu există nicio problemă de previzibilitate a textului criticat şi că jurisprudenţa este constantă în stabilirea conţinutului constitutiv al infracţiunii analizate. De asemenea se arată că prevederile art. 242 alin. (1) şi alin. (3) din Codul penal nu condiţionează existenţa infracţiunii de încălcarea unei legi, lipsa acestei condiţii fiind explicabilă; se susţine că este firească pedepsirea, conform textelor criticate, spre exemplu, a tutorelui care îşi încalcă obligaţia de a-l proteja pe minor, prin săvârşirea unor acţiuni păgubitoare cu privire la bunurile acestuia. Se arată că infracţiunea de gestiune frauduloasă a fost reglementată identic din perspectiva elementelor anterior menţionate încă din cuprinsul Codului penal din 1936, respectiv la ari. 539. Se face, totodată, trimitere la elemente de drept comparat, fiind dat ca exemplu art. 4 din Actul privind fraudele din 2006, din Regatul Unit, conform căruia frauda prin abuzul de poziţie este o infracţiune aproape similară celei de gestiune frauduloasă prevăzută la art. 242 alin. (1) din Codul penal, având o sferă mai amplă de aplicare doar cu privire la persoanele vizate, întrucât pedepseşte şi persoana care expune alte persoane riscului de a suferi o pagubă, nefiind necesară constatarea producerii unei pagube efective.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 21 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 3.323/291/2015, Judecătoria Roman a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 242 alin. (1) şi (3) din Codul penal, excepţie invocată de Constantin Costescu într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorului excepţiei, sub aspectul Săvârşirii infracţiunii de gestiune frauduloasă, prevăzută de art. 242 din Codul penal.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că textele criticate încalcă dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate, întrucât conţin norme de incriminare lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate. Cu privire la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 242 alin. (1) din Codul penal se susţine că, în lipsa, din cuprinsul acesteia, a sintagmei „cu încălcarea legii” sau a unei expresii cu înţeles similar, dispoziţia legală criticată este lipsită de sens, dând posibilitatea organelor judiciare să considere, ca fiind infracţiuni, fapte a căror ilegalitate rezultă din legi, dar şi din alte acte normative. Se susţine că o ipoteză juridică similară a fost sancţionată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, referitoare la infracţiunea de abuz în serviciu, al cărei element material al laturii obiective putea fi configurat, înainte de intervenţia instanţei de contencios constituţional, anterior menţionată, de către Parlament, Guvern sau alte organe ale statului, inclusiv de persoane juridice de drept privat, prin elaborarea fişei postului, situaţie de neacceptat prin raportare la standardele specifice normelor de drept penal. Se susţine că, sub aceste aspecte, Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016 este aplicabilă şi în prezenta cauză. Se arată că nevoia unei astfel de precizări în cuprinsul prevederilor art. 242 alin. (1) din Codul penal rezultă şi din rechizitoriul întocmit în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate. Se mai susţine că, în lipsa precizării mai sus arătate, s-ar putea conchide că există o variantă ideală de îndeplinire a unui act de conservare sau administrare, la care se referă prevederile art. 242 alin. (1) din Codul penal, cunoscută doar de către procurorul de caz, dar care ar putea să nu fie împărtăşită de instanţa de judecată şi să nu fie cunoscută de administratorul unei societăţi sau de persoana care administrează bunurile unei persoane, în general. Se susţine că este necesară aplicarea, în prezenta cauză, a punctului de vedere exprimat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, conform căruia principiul legalităţii incriminării presupune ca doar legiuitorul primar să poată stabili conduita legală reglementată prin norme de incriminare, aşa încât legalitatea faptelor la care face referire textul criticat să poată fi stabilită numai prin raportare la atribuţii de serviciu prevăzute prin legi sau ordonanţe. Se mai arată că, privită singular, norma de incriminare a infracţiunii de gestiune frauduloasă, care nici măcar nu impune condiţia relei-credinţe a făptuitorului, sau, oricum, condiţia unei forme de intenţie, este lipsită de previzibilitate. De asemenea se susţine că sintagma „pricinuirea de pagube” este, ea însăşi, lipsită de previzibilitate, în lipsa unor criterii legale de apreciere a caracterului păgubitor al faptelor săvârşite. Se arată că, şi sub acest aspect, sunt aplicabile considerentele Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, mai sus invocate. Referitor la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 242 alin. (3) din Codul penal se susţine că sintagma „în scopul de a dobândi un folos patrimonial”, din cuprinsul acestora, este ambiguă, aspect ce determină încălcarea, prin norma de incriminare anterior menţionata, a principiului legalităţii incriminării şi a normelor constituţionale referitoare la calitatea legii, cu consecinţa încălcării dreptului la un proces echitabil. Se arată că folosirea, pură şi simplă, în textul criticat, a verbului „a dobândi” presupune posibilitatea agravării răspunderii penale pentru situaţii care nu ţin de voinţa făptuitorului, cum este cea a obţinerii de către administratorul societăţii a unui folos patrimonial, ca urmare a comiterii faptelor incriminate la alin. (1) al art. 242 din Codul penal. Se susţine, totodată, că, în ipoteza în care cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau a conservării bunurilor unei persoane, are un folos propriu şi urmăreşte obţinerea acestui folos, infracţiunea se consumă odată cu cauzarea prejudiciului material, întrucât va exista o îmbogăţire fără justă cauză pe seama pagubei care a fost pricinuită. Or, această modalitate de comitere ar fi trebuit reglementată ca formă a variantei de bază a infracţiunii de gestiune frauduloasă, şi nu ca variantă agravată. Se arată Că este absurd ca activităţile persoanei care are sau trebuie să aibă grija administrării sau conservării unor bunuri, fără ca faptele sale să conţină, prin ele însele, o rezoluţie infracţională, să poată conduce la stabilirea unor pedepse ca cele prevăzute prin textul criticat. Pentru aceleaşi motive se susţine ca prevederile art. 242 alin. (3) din Codul penal dobândesc valenţe discriminatorii, întrucât acelaşi act poate fi interpretat în mod diferit, de către organe judiciare diferite, aspect ce permite trimiterea în judecată a anumitor persoane, alese conform unor criterii subiective. Se arată, de asemenea, că textul criticat contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 124 alin. (2), conform cărora justiţia este unică, imparţială şi egală. În fine, se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv la deciziile nr. 573 din 3 mai 2011, nr. 196 din 4 aprilie 2013 şi nr. 166 din 17 martie 2015, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat cu privire la obligativitatea respectării de către legiuitor a normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative şi a principiului legalităţii incriminării, drept garanţii ale caracterului echitabil al procesului penal. Se face referire, totodată, la hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 30 noiembrie 1987, 22 noiembrie 1995, 15 noiembrie 1996, 25 noiembrie 1996,4 mai 2000,9 noiembrie 2006 şi 25 ianuarie 2007, pronunţate în Cauzele H. împotriva Belgiei, S. W. împotriva Regatului Unit, Cantoni împotriva Franţei, Wingrove împotriva Regatului Unit, Rotaru împotriva României, Leempoel & S.A. ED Cine Revue împotriva Belgiei şi Sissanis împotriva României, prin care au fost stabilite standarde ale calităţii legii, prin raportare la principiul legalităţii incriminării.

6. Judecătoria Roman opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că autorul excepţiei apreciază, în mod greşit, că, în prezenta cauză, considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016 pot fi aplicate prin analogie. În realitate, acestea nu pot fi avute în vedere în soluţionarea prezentei excepţii de neconstituţionalitate, întrucât cele două infracţiuni analizate au o natură diferită, prin ele fiind protejate relaţii sociale diferite. Astfel, infracţiunea de abuz în serviciu este o infracţiune de serviciu, cu subiect activ calificat, care are calitatea de funcţionar public în sensul legii penale, pe când infracţiunea de gestiune frauduloasă este o infracţiune împotriva patrimoniului, subiect activ al acesteia putând fi orice persoană. În considerarea acestui din urmă aspect, legiuitorul a incriminat orice faptă, licită sau ilicită, în măsura în care aceasta provoacă o pagubă unei persoane, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor sale. Se susţine că textele criticate nu sunt lipsite de claritate, precizie sau previzibilitate, motiv pentru care acestea nu contravin dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate. Prin urmare, se arată că prevederile art. 242 alin. (1) şi alin. (3) din Codul de procedură penală nu lasă organelor judiciare posibilitatea unor interpretări arbitrare ale dispoziţiilor legale criticate. Se mai susţine că maniera de reglementare a infracţiunii de gestiune frauduloasă reprezintă opţiunea legiuitorului, voinţă care, de altfel, transpare cu claritate din dispoziţiile legale analizate şi că aceasta este în acord cu prevederile Legii fundamentale.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că dispoziţiile legale criticate sunt clare, precise şi previzibile, conţinutul constitutiv al infracţiunii de gestiune frauduloasă putând fi determinat, cu uşurinţă, de către organele judiciare. Se arată că textele criticate respectă exigenţele standardelor de calitate a legii şi pe cele impuse de principiul legalităţii incriminării. Se face trimitere, în acest sens, la deciziile Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, nr. 743 din 2 iunie 2011, nr. 1 din 11 ianuarie 2012, nr. 92 din 3 martie 2015 şi nr. 146 din 12 martie 2015, precum şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, exemplificată prin hotărârile din 15 noiembrie 1996, 25 noiembrie 1996, 4 mai 2000 şi 9 noiembrie 2006, pronunţate în Cauzele Cantoni împotriva Franţei, Wingrove împotriva Regatului Unit, Rotaru împotriva României şi Leempoel & S.A. ED Cine Revue împotriva Belgiei.

9. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 242 alin. (1) şi alin. (3) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Referitor la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a dreptului la un proces echitabil, se arată că dreptul fundamental anterior menţionat este asigurat prin norme ale dreptului procesual penal, şi nu prin dispoziţii de drept penal substanţial. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate ce vizează lipsa de claritate, precizie şi previzibilitate a prevederilor art. 242 alin. (1) şi alin. (3) din Codul penal se susţine că acestea nu pot fi reţinute. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 1 din 11 ianuarie 2012 şi nr. 65 din 25 februarie 2015 şi se arată că textele criticate îndeplinesc criteriile specifice calităţii legii, destinatarul lor fiind capabil să îşi adapteze conduita conform conţinutului acestora şi consecinţelor care pot decurge din nerespectarea ei.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatul Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 242 alin. (1) şi alin. (3) din Codul penal, care au următorul cuprins: „(1) Pricinuirea de pagube unei persoane, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuieaibă grija administrării sau conservării acelor bunuri se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. [...]

(3) Faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) săvârşite în scopul de a dobândi un folos patrimonial se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani.”

13. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) în componenta sa referitoare la calitatea legilor, art. 11 cu privire la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 a in. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil, precum şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că analiza comparativă realizată de autorul acesteia între infracţiunea de abuz în serviciu, cu privire la care Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, despre care se afirmă că este aplicabilă, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză, şi infracţiunea de gestiune frauduloasă, reglementată prin dispoziţiile art. 242 din Codul penal, referitor la care se susţine că prezintă aceleaşi vicii de neconstituţionalitate, care au fost constatate de către instanţa de contencios constituţional cu privire la dispoziţiile art. 297 alin. (1) din Codul penal, este irelevantă, întrucât pleacă de la premisa greşită că cele două norme de incriminare comparate au în vedere fenomene infracţionale similare, diferenţa constând doar în mediul public şi, respectiv, privat în care ele îşi găsesc aplicabilitatea,

15. În realitate, în timp ce infracţiunea prevăzută la art. 297 din Codul penal face parte din capitolul II - „Infracţiuni de serviciu” al titlului V - „Infracţiuni de corupţie şi de serviciu”din Partea specială a Codului penal, infracţiunea de gestiune frauduloasă se regăseşte reglementată în titlul II al Părţii speciale a Codului penal, intitulat „Infracţiuni contra patrimoniului”, fiind plasată de legiuitor în cuprinsul capitolului III al acestui titlu, denumit „infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii”. Aşa fiind, dacă infracţiunea de abuz în serviciu are ca obiect juridic generic relaţiile sociale referitoare la desfăşurarea activităţii persoanelor care au calitatea de funcţionari publici, în sensul legii penale, relaţii sociale în cadrul cărora funcţionarii publici, din categoria anterior precizată, trebuie să dea dovadă de corectitudine şi probitate, şi, ca obiect juridic special, aceleaşi relaţii sociale în a căror desfăşurare funcţionarii publici sunt obligaţi să se abţină de la săvârşirea unor fapte de natură a produce pagube sau alte vătămări unor persoane fizice sau juridice, infracţiunea de gestiune frauduloasă are ca obiect juridic generic protejarea relaţiilor sociale referitoare la patrimoniu, iar, ca obiect juridic specific, asigurarea protecţiei penale a relaţiilor sociale formate în strânsă legătură cu ocrotirea patrimoniului altor persoane, prin administrarea sau conservarea bunurilor acestora, relaţii sociale ce au la bază acte de acordare a unei minime încrederi de către proprietarii bunurilor persoanelor care urmează să le administreze sau să le conserve. Obiectul material al infracţiunii de gestiune frauduloasă constă într-o universalitate de bunuri, reprezentând întregul patrimoniu al unei persoane sau o fracţiune din acesta, în timp ce infracţiunea de abuz în serviciu poate avea sau poate fi lipsită de obiect material. De asemenea, infracţiunea de abuz în serviciu are subiect activ calificat, având calitatea de funcţionar public, în sensul legii penale, pe când infracţiunea de gestiune frauduloasă poate fi săvârşită de către orice persoană responsabilă penal, căreia i-a fost încredinţată administrarea bunurilor altuia. De altfel, săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu de către o persoană care îşi desfăşoară activitatea în mediul privat este sancţionată, conform art. 308 din Codul penal, prin aplicarea dispoziţiilor art. 297 din Codul penal şi reducerea cu o treime a limitelor speciale ale pedepsei prevăzute la art. 297 anterior menţionat, fiind exclusă ipoteza conform căreia incriminarea faptelor de gestiune frauduloasă ar reprezenta, de fapt, o formă de reglementare a infracţiunii de abuz în serviciu în mediul privat.

16. Astfel, infracţiunea de gestiune frauduloasă, prevăzută la art. 242 alin, (1) din Codul penal, are ca element material al laturii obiective orice acţiune sau inacţiune, săvârşită de făptuitor, cu prilejul administrării sau conservării bunurilor încredinţate, în acest scop, de către subiectul pasiv al infracţiunii, şi care are un caracter ilicit şi păgubitor pentru proprietarul bunurilor. În acest context, prin caracter ilicit se înţelege un caracter contrar obligaţiilor ce reveneau făptuitorului, fie în virtutea raportului juridic existent între ei şi subiectul pasiv, fie potrivit unor obligaţii legale. De asemenea, prin „administrare” se înţelege o activitate cu caracter gospodăresc, ce poate avea conţinut diferit, în funcţie de natura şi destinaţia bunului, iar prin „conservare” se înţelege luarea de măsuri de apărare a respectivelor bunuri, în vederea evitării distrugerii sau degradării.

17. Având în vedere aceste considerente, legiuitorul nu a prevăzut condiţia ca faptele ce constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii de gestiune frauduloasă să fie săvârşite cu încălcarea legii, aşa cum autorul excepţiei de neconstituţionalitate consideră necesar pentru asigurarea legalităţii incriminării, întrucât, datorită felului în care a fost concepută, gestiunea frauduloasă presupune, în primul rând, o încălcare, de către făptuitor, a unui act de acordare a încrederii încheiat cu proprietarul bunurilor, încredere care este de esenţa acestei infracţiuni, precum şi a restului infracţiunilor reglementate în capitolul III (intitulat, astfel cum s-a arătat mai sus, „Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii”) al titlului II al Părţii speciale a Codului penal. Aşa fiind, spre deosebire de infracţiunea de abuz în serviciu, care presupune încălcarea de către funcţionarul public a unei obligaţii, care, având în vedere natura funcţiei deţinute, nu poate fi decât o obligaţie de natură legală, ce face parte din conţinutul unui raport juridic de drept public, pe care funcţionarul public îl încheie cu instituţia publică în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea, infracţiunea de gestiune frauduloasă presupune existenţa, în sarcina subiectului activ, a obligaţiei de administrare a bunurilor altuia, a actului prin care proprietarul bunurilor ce formează obiectul material al infracţiunii de gestiune frauduloasă acordă încredere subiectului activ al acestei infracţiuni, presupunând, de fapt, un raport juridic de drept civil, din al cărui conţinut face parte şi obligaţia de administrare sau conservare a bunurilor. Aceasta întrucât, conform dispoziţiilor art. 792 din Codul civil, calitatea de administrator al bunurilor altuia poate avea ca izvor un legat sau o convenţie, iar obligaţiile ce incumbă persoanei care are această calitate sunt expres reglementate în titlul V - „Administrarea bunurilor altuia” al cărţii a III-a - „Despre bunuri” a Codului civil. Prin urmare, orice faptă de încălcare, de către persoana căreia i-a fost încredinţată administrarea sau conservarea unor bunuri, a unei obligaţii existente în sarcina sa, care pricinuieşte o pagubă proprietarului, constituie infracţiunea de gestiune frauduloasă, iar izvorul obligaţiilor asumate de către subiectul activ al infracţiunii, în favoarea subiectului pasiv, este actul juridic civil, legat sau convenţie, prin care făptuitorului îi este acordată respectiva încredere. Astfel, spre deosebire de infracţiunea de abuz în serviciu, care presupune, în vederea asigurării caracterului legal al incriminării, posibilitatea determinării, a priori săvârşirii faptelor, de către funcţionarul public a tuturor obligaţiilor prevăzute în sarcina sa prin lege, obligaţii a căror încălcare poate atrage răspunderea sa penală, în cazul infracţiunii de gestiune frauduloasă, atât existenţa actului juridic civil ce are ca obiect administrarea sau conservarea bunurilor, cât şi obligaţiile rezultate din acest act sunt cunoscute făptuitorului în momentul săvârşirii infracţiunii, întrucât conţinutul acestor obligaţii a fost determinat şi asumat de el din momentul naşterii raportului juridic civil corespunzător. Mai mult, actul de acordare a încrederii în legătură cu relaţiile sociale de natură patrimonială este, de regulă, unul intuitu personae. Or, toate aceste aspecte sunt de natură a conferi un caracter clar, precis şi previzibil normei juridice penale criticate. De altfel, nesocotirea încrederii acordate prin acelaşi mecanism, mai sus analizat, în legătură cu desfăşurarea unor relaţii sociale de natură patrimonială, se află la baza tuturor normelor juridice de incriminare din cuprinsul capitolului III al titlului II al Părţii speciale a Codului penal.

18. Mai mult, aşa cum remarcă şi autorul excepţiei, legiuitorul nu a prevăzut în textul art. 242 alin. (1) din Codul penal condiţia săvârşirii cu rea-credinţă a faptelor. Acest lucru este explicabil, întrucât, în contextul filosofiei Codului penal în vigoare, reglementarea unei astfel de condiţii ar fi superfluă. Aceasta deoarece prevederea în cuprinsul dispoziţiei legale analizate a condiţiei anterior menţionate ar avea ca scop excluderea incriminării faptelor de gestiune frauduloasă comise din culpă, însă, conform art. 16 alin. (6) teza a două din Codul penal, fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod expres. Per a contrario. toate faptele incriminate în Partea specială a Codului penal pot fi pedepsite doar atunci când sunt săvârşite cu intenţie, dacă legea nu prevede sancţionarea comiterii lor şi din culpă.

19. Pentru aceste motive, Curtea constată că nu pot fi reţinute susţinerile autorului excepţiei conform cărora, în lipsa introducerii, în cuprinsul dispoziţiilor art. 242 alin. (1) din Codul penal, a sintagmelor „cu încălcarea legii” sau „cu rea-credinţă” sau a unor expresii echivalente, textul criticat este lipsit de claritate, precizie şi previzibilitate, contravenind dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie şi art. 7 din Convenţie.

20. În ceea ce priveşte sensul sintagmei „pricinuirea de pagube”din cuprinsul art. 242 alin. (1) din Codul penal, aceasta nu este definită de legea penală sau de cea procesual penală, aspect ce relevă atribuirea de către legiuitor a sensului comun cuvintelor ce o compun. Mai mult, expresia criticată urmează a fi interpretată în contextul dispoziţiei legale din care face parte. Cum infracţiunea de gestiune frauduloasă este o infracţiune contra patrimoniului, prin care sunt sancţionate conduitele de natură a afecta relaţiile sociale formate în legătură cu patrimoniul, Curtea constată că, prin „pricinuirea de pagube”, se înţelege provocarea unor pierderi de natură patrimonială. Astfel, sensul sintagmei criticate poate fi determinat, cu uşurinţă, prin aplicarea regulilor uzuale de interpretare a normelor juridice, motiv pentru care Curtea reţine că, şi din această perspectivă, textul criticat îndeplineşte cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate impuse de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie şi de art. 7 din Convenţie.

21. Referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 242 alin. (3) din Codul penal, critică ce vizează verbul „a dobândi” din cuprinsul sintagmei „în scopul de a dobândi un folos patrimonial”, Curtea reţine că prevederile legale criticate reglementează o formă agravată a infracţiunii de gestiune frauduloasă, motiv pentru care conţinutul acestora trebuie interpretat prin prisma dispoziţiilor art. 242 alin. (1) din Codul penal, care prevăd varianta sa de bază. Prin urmare, conţinutul constitutiv al infracţiunii de gestiune frauduloasă, în forma agravată supusă analizei, este realizat atunci când faptele săvârşite - prin care sunt pricinuite pagube unei persoane, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri -, sunt comise în scopul de a dobândi un folos patrimonial. Astfel, elementul agravant este dat de săvârşirea faptei cu intenţie directă, în vederea obţinerii unui folos patrimonial. În mod evident, folosul patrimonial la care dispoziţiile art. 242 alin. (3) din Codul penal fac referire este altul decât cel obţinut de subiectul activ, în mod licit, drept contraprestaţie a activităţii de administrare sau conservare a bunurilor. Însă, nu la fel de evident este aspectul, susţinut de autorul excepţiei, potrivit căruia varianta infracţională prevăzută la art. 242 alin. (1) din Codul penal este realizată, de principiu, în scopul îmbogăţirii fără justă cauză a subiectului activ pe seama subiectului pasiv al infracţiunii, motiv pentru care această modalitate de săvârşire a infracţiunii constituie de fapt o varietate a variantei sale de bază şi nu forma agravată a gestiunii frauduloase, reglementată la art. 242 alin. (3) din Codul penal. Dimpotrivă, interpretarea dispoziţiilor art. 242 alin. (1) din Codul penal relevă intenţia legiuitorului de a sancţiona, prin intermediul acestora, nerespectarea cu intenţie a obligaţiilor de administrare sau conservare a unor bunuri, de către persoana care şi-a asumat aceste obligaţii, cu consecinţa provocării unei pagube proprietarului respectivelor bunuri. În consecinţă, săvârşirea aceloraşi fapte, pricinuitoare de prejudicii, în vederea obţinerii unui folos material, determină reţinerea formei agravate a infracţiunii, prevăzută la art. 242 alin. (3) din Codul penal, indiferent dacă folosul patrimonial astfel realizat este egal sau nu cu valoarea pagubei pricinuite sau dacă acesta reprezintă o îmbogăţire fără just temei pe seama patrimoniului subiectului pasiv sau provine dintr-o altă sursă. Mai mult, pentru întrunirea elementelor constitutive ale acesteia din urmă, nu este nevoie ca folosul patrimonial urmărit să fie realizat, fiind suficientă existenţa scopului prevăzut prin norma de incriminare.

22. Având în vedere aceste considerente, Curtea conchide că prevederile art. 242 alin. (3) din Codul penal sunt conforme cu exigenţele art. 1 alin. (5) din Constituţie şi cu cele ale art. 7 din Convenţie.

23. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin prevederile art. 242 alin. (1) şi alin. (3) din Codul penal, a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţie, Curtea reţine că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, deoarece textele criticate conţin norme de drept penal substanţial, iar garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil se asigură prin norme din domeniul dreptului procesual penal.

24. Întrucât dispoziţiile art. 242 alin. (1) şi alin. (3) din Codul penal respectă cerinţele de calitate a legii şi principiul legalităţii incriminării, nu poate fi susţinută ipoteza creării, prin textele criticate, a unor situaţii discriminatorii între persoanele care săvârşesc acte de conservare sau administrare a bunurilor altora, ca urmare a unei aplicări neomogene de către organele judiciare a dispoziţiilor legale criticate, manieră de aplicare generată de lipsa clarităţii, preciziei şi previzibilităţii reglementării elementelor constitutive ale infracţiunii de gestiune frauduloasă, în variantele infracţionale prevăzute la alin. (1) şi alin. (3) din Codul penal, Totuşi, dacă, în fapt, interpretarea şi aplicarea art. 242 alin. (1) şi alin. (3) din Codul penal sunt neuniforme la nivelul instanţelor judecătoreşti, de natură a crea discriminare între diferiţi participanţi la procesul penal, ca urmare a unei înţelegeri diferite de către acestea a normelor criticate, acest aspect excedează competenţei Curţii Constituţionale, putând fi verificat doar în condiţiile arătate prin Decizia nr. 276 din 10 mai 2016.

25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 Ist. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Constantin Costescu în Dosarul nr. 3.323/291/2015 al Judecătoriei Roman şi constată că dispoziţiile art. 242 alin. (1) şi alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticii© formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Roman şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 17 octombrie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 803

din 5 decembrie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (2), art. 345 alin. (1) şi alin. (3), art. 346 alin. (1) şi alin. (41) şi ale art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu – judecător

Varga Attila - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (2), art. 345 alin. (1) şi alin. (3), art. 346 alin. (1) şi art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Robert Coloş în Dosarul nr. 2.710/180/2017/a 1,4 al Tribunalului Bacău - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.013D/2017.

2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Reţine că motivele de neconstituţionalitate invocate sunt formulate, mai degrabă, din perspectiva modificării normelor procesual penale criticate, Arată, totodată, că, prin textele de lege criticate, legiuitorul prevede că judecătorul de cameră preliminară fixează un termen în care procurorul să remedieze neregularităţile actului de sesizare, dar, ulterior, se stabileşte un termen, în camera de consiliu, prilej cu care modul în care procurorul a înţeles să remedieze neregularităţile actului de sesizare este supus discuţiei contradictorie a părţilor

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 6 iunie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 2.710/180/2017/a1.4, Tribunalul Bacău - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (2), art. 345 alin. (1) şi alin. (3), art. 346 alin. (1) şi art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Robert Coloş în soluţionarea apelului formulat împotriva încheierii nr. 1.449 din 25 aprilie 2017, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Bacău, în Dosarul nr. 2.710/180/2017/a1, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, s-au respins cererile, excepţiile şi neregularităţile formulate de inculpat, autor al excepţiei de neconstituţionalitate, s-a constatat legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi s-a dispus începerea judecăţii.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul susţine că prevederile art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală încalcă egalitatea în faţa legii şi accesul liber la justiţie prin faptul că rechizitoriul nu este comunicat persoanei vătămate şi celorlalte părţi din procesul penal, precum şi reprezentanţilor legali, cum ar fi tutorii şi lichidatorii judiciari. Consideră că prevederile art. 345 alin. (1) şi art. 346 alin. (1) şi alin. (41) din Codul de procedură penală sunt contrare dispoziţiilor constituţionale care statuează cu privire la publicitatea şedinţelor de judecată, iar alin. (3) al art. 345 din Codul de procedură penală încalcă dreptul părţilor la un proces echitabil, în sensul că niciuna dintre părţi nu poate verifica dacă procurorul a remediat, în mod corespunzător, neregularităţile actului de sesizare şi nu poate contesta actul astfel remediat. În privinţa prevederilor art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală apreciază că sunt aplicabile toate criticile formulate în legătură cu celelalte norme procesual penale criticate. Invocă jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg referitoare la dreptul la un proces echitabil.

6 Tribunalul Bacău - Secţia penală consideră că textele de lege criticate de autor sunt constituţionale, Reţine că articolele indicate din Legea fundamentală privesc principiul publicităţii, contradictorialităţii, iar prevederile criticate au în vedere o procedură contradictorie, orală, cu asigurarea prezenţei părţilor şi a apărării. Apreciază că excepţia invocată nu poate fi reţinută, deoarece textele de lege criticate se aplică în mod egal tuturor celor aflaţi în ipoteza normei legale, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare. Deşi inculpatul este cercetat în stare de arest preventiv, a avut în permanenţă asigurată prezenţa în instanţă şi cu prilejul soluţionării contestaţiilor pe care le-a formulat de-a lungul timpului, fiind asistat de apărător ales Reţine că durata verificării măsurilor preventive este cea legală, în intervalul celor 30 de zile, fără a depăşi durata stabilită pe parcursul urmăririi penale.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată. În acest sens face referire la considerentele Deciziei nr. 102 din 7 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 30 mai 2017.

9. Avocatul Poporului precizează că a transmis punctul său de vedere, în sensul constituţionalităţii textelor de lege criticate, în dosarele Curţii nr. 374D/2014, nr. 291D/2015 şi nr. 1.1660/2015, fiind reţinut în deciziile Curţii nr. 663 din 11 noiembrie 2014, nr. 472 din 16 iunie 2015 şi nr. 35 din 9 februarie 2016.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3,10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare a Curţii, dispoziţiile art. 344 alin. (2), art. 345 alin. (1) şi (3), art. 346 alin. (1) şi ale art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală. Autorul excepţiei, prin notele scrise, critică în ceea ce priveşte art. 346 din Codul de procedură penală, pe lângă alin. (1) şi alin. (41). În aceste condiţii, Curtea reţine că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 344 alin. (2), art. 345 alin. (1) şi (3), art. 346 alin. (1) şi (41) şi art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate şi completate prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 29 aprilie 2016, cu următorul conţinut:

- Art. 344 alin. (2): „Copia certificată a rechizitoriului şi, după caz, traducerea autorizată a acestuia se comunică inculpatului la locul de deţinere ori, după caz, la adresa unde locuieşte sau la adresa la care a solicitat comunicarea actelor de procedură. Inculpatului, celorlalte părţi şi persoanei vătămate li se aduc la cunoştinţă obiectul procedurii în camera preliminară, dreptul de a-şi angaja un apărător şi termenul în care, de la data comunicării, pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Termenul este stabilit de către judecătorul de cameră preliminară, în funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei, dar nu poate fi mai scurt de 20 de zile.

- Art. 345 alin. (1) şi alin. (3): „La termenul stabilit conform art. 344 alin. (4), judecătorul de cameră preliminară soluţionează cererile şi excepţiile formulate ori excepţiile ridicate din oficiu, în camera de consiliu, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate, ascultând concluziile părţilor şi ale persoanei vătămate, dacă sunt prezente, precum şi ale procurorului.” [...] „în cazul în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularităţi ale actului de sesizare sau în cazul în care sancţionează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii Ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii, procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare şi comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei.

- Art. 346 alin. (1) şi alin. (41): „Dacă nu s-au formulat cereri şi excepţii în termenele prevăzute la art. 344 alin. (2) şi alin. (3) şi nici nu a ridicat din oficiu excepţii, la expirarea acestor termene, judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi dispune începerea judecăţii. Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi fără participarea procurorului, prin încheiere, care se comunică de îndată acestora.” [...] „în cazurile prevăzute la alin. (3) lit. a) şi lit. c) şi la alin. (4), judecătorul de cameră preliminară se pronunţă prin încheiere, în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi cu participarea procurorului. Încheierea se comunică de îndată procurorului, părţilor şi persoanei vătămate.”;

- Art. 347 alin. (3): „Contestaţia se soluţionează în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi cu participarea procurorului. Dispoziţiile art. 345 şi art. 346 se aplică în mod corespunzător

13. Autorul excepţiei susţine că prevederile art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt contrare dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi şi art. 21 privind accesul liber la justiţie, iar prevederile art. 345 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 127 privind caracterul public al dezbaterilor, respectiv dispoziţiilor constituţionale ale art. 21. Cât priveşte dispoziţiile art. 346 alin. (1) şi alin. (41) din Codul de procedură penală consideră că acestea aduc atingere dispoziţiilor art. 21 şi art. 127 din Legea fundamentală, iar prevederile art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt contrare dispoziţiilor art. 21, art. 24 şi art. 127 din Constituţie.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că a fost invocată în soluţionarea fondului camerei preliminare, aşa încât Curtea constată că dispoziţiile criticate, referitoare la procedura de soluţionare a contestaţiei formulate în camera preliminară, nu au legătură cu soluţionarea cauzei. Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei.” În aceste condiţii, ţinând cont de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea va respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală, ca inadmisibila,

15. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea a reţinut, în Decizia nr. 776 din 18 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 19 februarie 2015, şi Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 831 din 6 noiembrie 2015, că împrejurarea potrivit căreia numai inculpatului i se comunică o copie certificată a rechizitoriului şi, după caz, traducerea autorizată a acestuia nu echivalează cu afectarea dreptului la un proces echitabil ori cu înfrângerea egalităţii cetăţenilor în faţa legii, deoarece este firesc ca actul de inculpare să fie comunicat doar persoanei vizate. De altfel, art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale obligă statele să respecte dreptul oricărui acuzat, indiferent că este privat sau nu de libertate, să fie informat în cel mai scurt timp asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa. Potrivit art. 329 alin. (1) din Codul de procedură penală, rechizitoriul reprezintă actul de sesizare a instanţei de judecată, acesta limitându-se la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penată, potrivit art. 328 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, şi, întrucât prin rechizitoriu se formulează o acuzaţie în materie penală, acesta se comunică persoanei astfel acuzate. Totodată, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2015, Curtea a apreciat că, din perspectiva principiului contradictorialităţii, atât părţii civile, cât şi părţii civilmente responsabile trebuie să li se ofere aceleaşi drepturi ca şi inculpatului, aşa încât, odată citate, partea civilă şi partea responsabilă civilmente iau cunoştinţă despre desfăşurarea procedurii în faţa judecătorului de cameră preliminară şi au dreptul să consulte toate documentele existente în dosarul cauzei, inclusiv rechizitoriul, fiindu-le asigurate, în acest fel, toate drepturile şi garanţiile procesuale pe care dreptul la un proces echitabil le presupune în faza procesuală analizată.

16. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 345 alin. (1) şi ale art. 346 alin. (1) şi alin. (41) din Codul de procedură penală, Curtea nu poate reţine criticile autorului excepţiei referitoare la lipsa publicităţii în această procedură, în condiţiile în care judecătorul de cameră preliminară se pronunţă „în camera de consiliu”. Publicitatea, ca principiu al şedinţei de judecată, constă în posibilitatea pe care o are orice persoană de a asista la desfăşurarea judecăţii şi este un mijloc de a prezerva încrederea opiniei publice în instanţele judecătoreşti. Consacrarea sa este asigurată de dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei sale de către o instanţă care va hotărî, între altele, asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat importanţa acestui principiu procesual, statuând că publicitatea procedurilor organelor judiciare la care se referă art. 6 paragraful 1 are ca scop protejarea justiţiabililor împotriva unei Justiţii secrete” şi vizează dezbaterile propriu-zise ale procesului (Hotărârea din 26 septembrie 1995, pronunţată în Cauza Diennet împotriva Franţei, paragraful 33). Totodată, instanţa europeană a reţinut că procedurile ce pot fi derulate în apel, precum şi procedurile ce implică doar aspecte de legalitate sunt în concordanţă cu cerinţele art. 6 din Convenţie, deşi apelantului nu i s-a dat posibilitatea de a fi ascultat personal de către instanţa de apel. (Hotărârea din 29 octombrie 1991, pronunţată în Cauza Jan Ake Andersson împotriva Suediei, paragraful 27, şi Hotărârea din 27 martie 1998, pronunţată în Cauza K.D.B. împotriva Olandei, paragraful 39).

17. Împrejurarea că judecătorul de cameră preliminară soluţionează cererile şi excepţiile formulate ori excepţiile ridicate din oficiu, în camera de consiliu, în condiţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, ori, în condiţiile art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, dispune începerea judecăţii, de asemenea în camera de consiliu, în situaţia în care nu s-au formulat cereri şi excepţii în termenele prevăzute la art. 344 alin. (2) şi alin. (3) şi nici nu s-au ridicat din oficiu excepţii, este în deplină concordanţă cu prevederile art. 127 din Legea fundamentală, potrivit cărora „Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege”, şi nu aduce atingere, în niciun mod, dispoziţiilor constituţionale invocate. Aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit argumentelor dezvoltate în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, precitată, Curtea Constituţională a cenzurat absenţa contradictorialităţii şi oralităţii procedurii instituite în faţa judecătorului de cameră preliminară. Totodată, pronunţându-se cu privire la lipsa oralităţii şi contradictorialităţii în procedura reglementată în art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea a constatat, prin Decizia nr. 521 din 6 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 864 din 1 noiembrie 2017, paragrafele 14-23, că aceste dispoziţii sunt constituţionale, în condiţiile în care legiuitorul a reglementat premisele în vederea exercitării de către inculpat, celelalte părţi şi persoana vătămată a dreptului la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la contradictorialitate, în procedura de fond a camerei preliminare, prin aceasta fiind respectate drepturile şi interesele legitime ale persoanelor implicate în această procedură, lipsa de diligenţă a acestora, atitudinea lor pasivă concretizată în neinvocarea vreunei excepţii ori formularea vreunei cereri cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală neputând fi convertită într-un fine de neconstituţionalitate a normei procesual penale criticate.

18. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, examinând critici similare celor invocate în prezenta cauză, Curtea a reţinut, în Decizia nr. 531 din 11 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 923 din 23 noiembrie 2017, paragrafele 33-36, că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile precitate se regăsea - anterior modificării art. 345 din Codul de procedură penală prin Legea nr. 75/2016- Într-o formă identică celei criticate, în art. 345 alin. (2) şi alin. (3) din Codul de procedură penală. Curtea a constatat că aceste din urmă norme procesual penale au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate, fiind analizate critici similare, relevante, în acest sens, fiind considerentele deciziilor nr. 205 din 31 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 3 iunie 2015, paragraful 16; nr. 552 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, paragraful 29; nr. 631 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 831 din 6 noiembrie 2015, paragraful 20; nr. 777 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 111 din 12 februarie 2016, paragraful 30; nr. 784 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 10 februarie 2016, paragraful 30 şi nr. 40 din 9 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 214 din 23 martie 2016, paragraful 29, potrivit cărora, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, paragraful 64, în care s-a statuat că dispoziţiile art. 345 alin, (2) şi alin. (3) din Codul de procedură penală reglementează procedura în camera preliminară referitoare la constatarea unor neregularităţi ale actului de sesizare, la sancţionarea, potrivit art. 280-282, a actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori excluderea unor probe administrate, precum şi remedierea de către procuror a neregularităţilor actului de sesizare. Referitor la aceste dispoziţii, Curtea a reţinut că acestea sunt criticate din perspectiva încălcării principiului contradictorialităţii şi a dreptului la o procedură orală. Observând dispoziţiile de lege criticate, precum şi conţinutul principiului contradictorialităţii şi al dreptului la o procedură orală, Curtea a constatat că nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate formulată.

19. Astfel, având în vedere competenţele procurorului în procesul penal, Curtea a apreciat că este firesc ca încheierea prin care se constată neregularităţi ale actului de sesizare, prin care s-au sancţionat, potrivit art. 280-282 din Codul de procedură penală, actele de urmărire penală efectuate CU încălcarea legii ori prin care s-au exclus probe administrate, să fie comunicată procurorului, doar acesta din urmă putând fi în măsură să remedieze aceste neajunsuri.

20. Distinct de aceste argumente, în Decizia nr. 358 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 432 din 17 iunie 2015, paragraful 15, Curtea a constatat că, admiţând, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (1) şi art. 347 alin. (3) raportat la art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1) şi art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, a statuat că pronunţarea judecătorului de cameră preliminară, atât pe fond, cât şi în cadrul contestaţiei, în absenţa contradictorialităţii şi oralităţii, afectează dreptul la un proces echitabil. Aşa fiind, raportat la considerentele deciziei mai sus enunţate, judecătorul de camera preliminară va putea pune în discuţie, la cerere sau din oficiu, în condiţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, neregularităţi ale actului de sesizare, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi oralităţii. Prin urmare, elementele de noutate invocate de autor pot fi combătute înainte ca judecătorul de cameră preliminară să emită încheierea ce se va comunica parchetului în temeiul art. 345 alin. (2) din acelaşi cod, pentru că soluţia legislativă „fără participarea procurorului şi a inculpatului” a fost constatată ca fiind neconstituţională. De asemenea, după ce procurorul va remedia în termen de 5 zile neregularităţile actului de sesizare astfel dezbătute în contradictoriu în condiţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, noua formă a rechizitoriului circumscrisă aspectelor analizate poate fi cunoscută de inculpat în condiţiile art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală [în prezent, art. 346 alin. (41) din Codul de procedură penală], deoarece, şi de această dală, judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere, cu respectarea dreptului părţilor la un proces echitabil, în componenta sa privind contradictorialitatea, oralitatea şi egalitatea armelor. Este firesc să fie aşa, câtă vreme a fost regândită poziţia instanţei de judecată care, nemaiavând un rol activ, urmează modelul sistemului adversarial care consacră contradictorialitatea manifestă atât în raporturile dintre părţi, persoana vătămată şi procuror, cât şi în cele ale acestora cu instanţa.

21. Totodată, în Decizia nr. 102 din 7 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 30 mai 2017, paragraful 23, referitor la critica autorului excepţiei cu privire la lipsa reglementării obligaţiei de a-i fi comunicate inculpatului modificările aduse actului de sesizare a instanţei, conform art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 92 alin. (7) din Codul de procedură penală, inculpatul, prin apărătorul său, ales sau desemnat din oficiu, are dreptul să consulte actele dosarului, pe toată durata desfăşurării procedurii de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, aspect ce constituie o altă garanţie a drepturilor fundamentale prevăzute la art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

22. Întrucât până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Robert Coloş în Dosarul nr. 2.710/180/2017/a1.4 al Tribunalului Bacău - Secţia penală.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 344 alin. (2), art. 345 alin. (1) şi alin. (3), art. 346 alin. (î) şi alin. (41) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bacău - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 5 decembrie 2017,

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 833

din 14 decembrie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) teza întâi raportat la art. 10 alin. (2) teza a două din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Bianca Drăghici - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) teza întâi raportat la art. 10 alin. (2) teza a două din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, excepţie ridicată de Marius Rodriguez Aflagea în Dosarul nr. 2.566/207/2016/a1 al Judecătoriei Caracal - Secţia civilă şi care face obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.326D/2016.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că, la dosarul cauzei, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt, în numele şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, a depus un punct de vedere prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată, şi judecarea cauzei în lipsă.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată, faţă de jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

5. Prin încheierea din 5 iulie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.566/207/2016/a1, Judecătoria Caracal - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) teza întâi raportat la art. 10 alin. (2) teza a două din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele Judiciare de timbru. Excepţia a fost ridicată de Marius Rodriguez Aflagea într-o cauză având ca obiect contestaţie la executare.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că taxa judiciară de timbru aferentă contestaţiei la executare nu trebuie calculată la fel ca în cazul unei noi acţiuni judiciare, deci prin raportare la art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, care reglementează formulele generale de calcul al taxei judiciare de timbru pentru acţiunile şi cererile evaluabile în bani, introduse la instanţele judecătoreşti, cum face trimitere implicită textul de lege criticat, „la valoarea bunurilor a căror urmărire se contestă sau la valoarea debitului urmărit, când acest debit este mai mic decât valoarea bunurilor urmărite”, ci la fel ca în cazul în care obiectul executării silite nu este evaluabil în bani, când contestaţia se taxează cu 100 lei. Autorul excepţiei apreciază că, prin această reglementare distinctă, după cum obiectul executării silite este evaluabil în bani, când nivelul taxei este plafonat la maximum 1.000 lei, indiferent de valoarea contestată şi după cum obiectul executării silite nu este evaluabil în bani, când nivelul taxei este de 100 lei, contrar art. 16 alin. (1) din Constituţie, legiuitorul a generat o discriminare a justiţiabililor care formulează contestaţia la executare pe calea acţiunii principale, în condiţiile art. 10 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013.

7. Cu privire la instituirea taxelor judiciare de timbru, autorul apreciază că există o vădită disproporţie între taxa datorată şi serviciul public efectiv prestat care nu diferă cu nimic în cazul soluţionării unei contestaţii la executare, când obiectul executării este evaluabil în bani, faţă de cazul soluţionării unei contestaţii la executare, când obiectul executării silite nu este evaluabil în bani şi, prin urmare, taxa nu a fost instituită în considerarea contraprestaţiei datorate de stat, ceea ce este contrar art. 56 alin. (2) din Constituţie.

8. În concluzie, autorul excepţiei susţine că textul de lege criticat contravine prevederilor art. 16 alin. (1), art. 21 şi celor ale art. 56 din Constituţie, dar şi art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un recurs efectiv.

9. Judecătoria Caracal - Secţia civilă îşi exprimă opinia în sensul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată, pentru argumente similare celor reţinute de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 504 din 20 aprilie 2010.

10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

11. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată. Astfel, arată că, în jurisprudenţa sa în materie, Curtea a statuat că accesul liber la justiţie nu înseamnă gratuitate. Nicio dispoziţie constituţională nu interzice stabilirea taxelor de timbru în justiţie, fiind justificat ca persoanele care se adresează autorităţilor judecătoreşti să contribuie la acoperirea cheltuielilor prilejuite de realizarea actului de justiţie. Regula este cea a timbrării acţiunilor în justiţie, excepţiile fiind posibile numai în măsura în care sunt stabilite de legiuitor.

12. Avocatul Poporului arată că îşi menţine punctul de vedere formulat anterior în dosarele Curţii Constituţionale în care au fost pronunţate deciziile nr. 515 şi nr. 533 din 9 octombrie 2014, în sensul constituţionalităţii dispoziţiilor art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013.

13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îi constituie dispoziţiile art. 10 alin. (2) teza întâi raportat la art. 10 alin. (2) teza a două din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 29 iunie 2013, având următorul cuprins: „în cazul contestaţiei la executarea silită, taxa se calculează la valoarea bunurilor a căror urmărire se contestă sau la valoarea debitului urmărit, când acest debit este mai mic decât valoarea bunurilor urmărite. Taxa aferentă acestei contestaţii nu poate depăşi suma de 1.000 lei, indiferent de valoarea contestată. În cazul în care obiectul executării silite nu este evaluabil în bani, contestaţia la executare se taxează cu 100 lei.”

16. În opinia autorului excepţiei, dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 privind accesul liber la justiţie şi art. 56 cu privire la contribuţii financiare.

17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate exercitat prin prisma unor critici, în esenţă, similare, şi prin Decizia nr. 669 din 17 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 10 februarie 2017, Decizia nr. 649 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 7 ianuarie 2015, şi Decizia nr. 533 din 9 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 837 din data de 17 noiembrie 2014, a respins excepţiile de neconstituţionalitate.

18. Astfel, faptul că prin art. 10 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 se stabileşte cuantumul taxei de timbru în cazul contestaţiei la executarea silită, nu este de natură a afecta accesul liber la justiţie, deoarece, în jurisprudenţa sa, Curtea a stabilit în nenumărate rânduri că prestaţiile judecătoreşti nu trebuie şi nu pot fi în toate cazurile gratuite. Nicio dispoziţie constituţională nu interzice stabilirea taxelor de timbru în justiţie, fiind justificat ca persoanele care se adresează autorităţilor judecătoreşti să contribuie la acoperirea cheltuielilor prilejuite de realizarea actului de justiţie. Regula este cea a timbrării acţiunilor în justiţie, excepţiile fiind posibile numai în măsura în care sunt stabilite de legiuitor. Cheltuielile ocazionate de realizarea actului de justiţie sunt cheltuieli publice, la a căror acoperire, potrivit art. 56 din Constituţie, cetăţenii sunt obligaţi să contribuie prin impozite şi taxe, stabilite în condiţiile legii. Atât obligaţia de plată a taxelor judiciare de timbru, cât şi excepţiile stabilite de lege se aplică deopotrivă tuturor cetăţenilor aflaţi în situaţii identice, precum şi tuturor litigiilor de aceeaşi natură, neexistând discriminări sau privilegii contrare prevederilor art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie.

19. Plata taxelor judiciare de timbru fiind o condiţie legală pentru începerea proceselor civile, obligaţia la plata anticipată a acestor taxe (în unele cazuri până la un termen ulterior, stabilit de instanţa judecătorească) este justificată, ca şi sancţiunea anulării acţiunii sau cererii, în caz de neplată a acestora. De altfel, contribuţia justiţiabilului poate fi recuperată la cererea acestuia, în temeiul art. 453 din Codul de procedură civilă, de la partea care pierde procesul. De asemenea. Curtea a constatat că legiuitorul are deplina legitimitate constituţională de a impune taxe judiciare de timbru fixe sau calculate la valoare în funcţie de Obiectul litigiului, iar stabilirea modalităţii de plată a taxelor judiciare de timbru, precum şi a cuantumului lor reprezintă opţiunea legiuitorului, ce ţine de politica legislativă fiscală. A se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 109 din 6 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 22 aprilie 2014, şi Decizia nr. 81 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 313 din 2 mai 2017.

20. Totodată, prin Decizia nr. 669 din 17 noiembrie 2016, precitată, paragraful 19, Curtea a reţinut că, prin dispoziţiile art. 42 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, legiuitorul a instituit posibilitatea instanţei judecătoreşti de a acorda scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru. Această reglementare vizează tocmai acele situaţii în care partea nu poate face faţă cheltuielilor unui proces din cauza lipsei mijloacelor materiale, constituind o garanţie a liberului acces la justiţie,

21. În continuare. Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a precizat faptul că. „În conformitate cu principiile generale ale fiscalităţii, orice taxă instituită pentru persoane fizice sau juridice trebuie să fie urmată de un serviciu sau o lucrare efectuată în mod direct şi imediat de către organe sau instituţii publice” (a se vedea Decizia nr. 176 din 6 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 9 iunie 2003). Ca atare, în condiţiile în care ar exista o vădită disproporţie între taxa datorată şi serviciul public efectiv prestat, ar rezulta că taxa nu a fost instituită în considerarea contraprestaţiei datorate de stat, ceea ce ar fi contrar art. 56 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale”.

22. În final, referitor la critica privind cuantumul taxei judiciare de timbru, prin Decizia nr. 515 din 9 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din data de 8 decembrie 2014, paragraful 21, Curtea a reţinut că, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, a fost reglementată „acea formă de asistentă acordată de stat care are ca scop asigurarea dreptului la un proces echitabil şi garantarea accesului egal la actul de justiţie, pentru realizarea unor drepturi sau interese legitime pe cale judiciară, inclusiv pentru executarea silită a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii” (art. 1), care se adresează oricărei persoane fizice, „în situaţia în care nu poate face faţă cheltuielilor unui proces sau celor pe care le implică obţinerea unor consultaţii juridice în vederea apărării unui drept sau interes legitim în justiţie, fără a pune în pericol întreţinerea sa ori a familiei sale  (art. 4), şi se concretizează în „scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări de la plata taxelor judiciare prevăzute de lege, inclusiv a celor datorate în faza de executare silită” [art. 6 lit. d)]. Aşa fiind, Curtea Constituţională nu a reţinut criticile de neconstituţionalitate formulate prin raportare la prevederile art. 21 şi ale art. 56 din Legea fundamentală şi ale art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,

23. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Marius Rodriguez Aflagea în Dosarul nr. 2.566/207/2016/a1 al Judecătoriei Caracal - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 10 alin. (2) teza întâi raportat la art. 10 alin. (2) teza a două din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbre sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi generai obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Caracal - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 14 decembrie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Bianca Drăghici

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE

 

ORDIN

privind desemnarea organelor de control abilitate de Ministerul Finanţelor Publice pentru constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 193/2002 privind introducerea sistemelor moderne de plată

 

În temeiul prevederilor art. 10 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, cu modificările şi completările ulterioare,

având în vedere dispoziţiile art. 3 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 193/2002 privind introducerea sistemelor modeme de plată, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 250/2003, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul finanţelor publice emite următorul ordin:

Art. 1. - (1) Organele de control abilitate de Ministerul Finanţelor Publice pentru aplicarea prevederilor art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 193/2002 privind introducerea sistemelor moderne de plată, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 250/2003, cu modificările şi completările ulterioare, sunt organele de control din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

(2) Prin excepţie de la alin. (1), competenţa de constatare a contravenţiilor şi aplicare a sancţiunilor prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 193/2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 250/2003, cu modificările şi completările ulterioare, la operatorii economici prevăzuţi la art. 3 pct. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2011 privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 107/2012, cu modificările ulterioare, revine persoanelor din cadrul aparatului de inspecţie economico-financiară, aşa cum este definit de art. 3 alin. (1) din Normele metodologice privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 101/2012.

Art. 2. - Delimitarea competenţelor diferitelor structuri de control din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală se realizează prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

Art. 3. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul finanţelor publice,

Eugen Orlando Teodorovici

 

Bucureşti, 6 februarie 2018.

Nr. 1.295.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.