MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 166/2018

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 186 (XXX) - Nr. 166         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Joi, 22 februarie 2018

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 628 din 17 octombrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 alin. (4) şi (6) din Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, şi pentru modificarea unor acte normative

 

Decizia nr. 690 din 7 noiembrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 teza a două din Codul penal din 1969

 

Decizia nr. 691 din 7 noiembrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 259 alin. (5) lit. g), art. 260 alin. (2) lit. g) şi art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală

 

ACTE ALE AUTORITĂŢII NAŢIONALE DE REGLEMENTARE ÎN DOMENIUL ENERGIEI

 

31. - Ordin privind aprobarea Regulamentului de funcţionare şi de decontare a pieţei de echilibrare şi a Regulamentului de calcul şi de decontare a dezechilibrelor părţilor responsabile cu echilibrarea, precum şi pentru modificarea, completarea şi abrogarea unor dispoziţii din sectorul energiei electrice

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 628

din 17 octombrie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 alin. (4) şi (6) din Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, şi pentru modificarea unor acte normative

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Valentina Bărbăţeanu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (4) din Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, şi pentru modificarea unor acte normative, excepţie ridicată de Maria Boboc, Oprea Porumbel, Veta Humă, Ioana Firică, Veronica Bădescu, Alexandru Porumbeu şi Maria Neagu în Dosarul nr. 7.373/118/2015 al Tribunalului Constanţa - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului nr. 1.132D/2016 al Curţii Constituţionale.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 1.412D/2016, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 alin. (4) şi (6) din aceeaşi lege, excepţie ridicată de Victoria Mitu în Dosarul nr. 7.051/3/2013 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

4. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Magistratul-asistent precizează că, în ambele dosare, partea Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a transmis note scrise prin care consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

6. Curtea, din oficiu, pune în discuţie problema conexării celor două dosare. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu propunerea de conexare. Deliberând, Curtea dispune, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, conexarea Dosarului nr. 1.412D/2016 la Dosarul nr. 1.132D/2016, care a fost primul înregistrat.

7. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Menţionează faptul că există o bogată jurisprudenţă a Curţii Constituţionale în materie, prin care s-a statuat cu privire la constituţionalitatea textelor de lege criticate, jurisprudenţă care îşi menţine valabilitatea şi în cauzele de faţă.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:

8. Prin Sentinţa civilă nr. 530 din 26 aprilie 2016 şi Decizia civilă nr. 3.213 din 1 iunie 2016, pronunţate în dosarele nr. 7.373/118/2015 şi, respectiv, nr. 7.051/3/2013, Tribunalul Constanţa - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 alin. (4) din Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace Intre România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, şi pentru modificarea unor acte normative respective a prevederilor art. 10 alin. (4) şi (6) din aceeaşi lege, excepţie ridicată de Maria Boboc, Oprea Porumbel, Veta Humă, Ioana Firică, Veronica Bădescu, Alexandru Porumbeu şi Maria Neagu şi, respectiv de Victoria Mitu, în cauze având ca obiect soluţionarea unor cereri referitoare la actualizarea sumelor stabilite ca despăgubiri în temeiul Legii nr. 9/1998.

9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate formulată în Dosarul nr. 1.132D/2016 se arată, în esenţă, că prevederile de lege criticate contravin principiului neretroactivităţii legii civile, în măsura în care intervin în domeniul de aplicare temporală a dispoziţiilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 9/1998 şi ale art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 286/2004 privind unele măsuri referitoare la funcţionarea Comisiei centrale şi a comisiilor judeţene şi a municipiului Bucureşti pentru aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. XXI/2007. De asemenea se susţine că acestea încalcă şi prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie în măsura în care consacră un tratament discriminatoriu între beneficiarii plăţilor făcute în baza Legii nr. 9/1998 anterior intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014 şi cei care vor primi plăţile ulterior lunii decembrie 2014. Autorii excepţiei arată că textele de lege criticate permit Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor să se plaseze mai presus de lege şi să emită acte administrative ce contravin Deciziei nr. XXI/2007 şi hotărârilor judecătoreşti pronunţate în baza acesteia. În ce priveşte critica prin raportare la dispoziţiile art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie menţionează Decizia nr. 694 din 20 octombrie 2015, prin care Curtea Constituţională a reţinut caracterul neconstituţional al prevederilor art. 124 din Codul de procedură fiscală care permiteau organelor fiscale să nu acorde dobânzi pentru sumele plătite de contribuabil şi care ar fi trebuit restituite acestuia. În acest sens arată că, dacă dobânzile corespund unui beneficiu nerealizat, raţionamentul Curţii Constituţionale din decizia menţionată este aplicabil în cauza de faţă cu atât mai mult cu cât actualizarea sumei în raport cu rata inflaţiei nu poate fi considerată o sancţiune, ci o modalitate de asigurare a unui echilibru valoric în condiţiile de instabilitate a monedei naţionale, care să îl protejeze pe creditor în faţa debitorului rău-platnic. Totodată, acordarea sumei actualizate cu rata inflaţiei se impune şi în vederea respectării principiului reparaţiei integrale a prejudiciului. Invocă, totodată, cele reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 12 mai 2009, pronunţată în Cauza Elias împotriva României, în sensul că neplata sumei stabilite ca despăgubiri nici după un interval de timp mai lung de 7 ani reprezintă o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Autorii excepţiei susţin, de asemenea, că prevederile de lege criticate golesc de conţinut dispoziţiile art. 52 alin. (1) din Constituţie şi pe cele ale art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, întrucât persoana prejudiciată este îndreptăţită la actualizarea cu indicele de inflaţie a sumelor restante, mai ales că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nu a respectat obligaţia de validare voluntară a creanţei în termenul de 60 de zile stabilit prin lege.

10. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate ce formează obiectul Dosarului nr. 1.412D/2016 se susţine, în esenţă, că prevederile art. 10 alin. (4) din Legea nr. 164/2014 sunt neconstituţionale, întrucât, atât timp cât o instanţă a dispus în mod definitiv intervalul înlăuntrul căruia va fi efectuată actualizarea sumei, o nouă lege nu poate suprima acest drept al petentului. Arată că, în cauză, instanţa de fond a stabilit prin expertiza contabilă modul în care se impune actualizarea sumei achitate, precum şi data de referinţă. Precizează, aşadar, că deţine o hotărâre judecătorească definitivă pentru actualizarea sumei deja achitate, astfel că plata cuantumului restant se impune a fi făcută conform legislaţiei în vigoare la data sesizării instanţei. În ce priveşte prevederile art. 10 alin. (6) din Legea nr. 164/2014 arată că nu face nicio referire la actualizarea sumelor stabilite prin deciziile de actualizare, încălcând atât dispoziţiile Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. XXI/2007 - în sensul că nu prevede ca sumele să fie actualizate la data plăţii -, cât şi pe cele ale hotărârii judecătoreşti, având în vedere că, în dosarul cauzei, suma datorată a fost stabilită pe data de 5 mai 2015, iar pentru recuperarea integrală a prejudiciului se impune actualizarea acesteia la data plăţii efective, astfel cum este menţionat şi în raportul de expertiză.

11. Tribunalul Constanţa - Secţia de contencios administrativ şi fiscal apreciază că prevederile art. 10 alin. (4) din Legea nr. 164/2014 sunt în concordanţă cu prevederile constituţionale invocate, în condiţiile în care prin acesta rămâne recunoscut dreptul la despăgubiri cuvenit beneficiarilor Legii nr. 9/1998, plata în rate şi actualizată a acestor despăgubiri fiind circumscrisă principiului acoperirii integrale a prejudiciului recunoscut de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. În plus, piaţa eşalonată este o măsură de natură a păstra un just echilibru între interesele persoanelor îndreptăţite la despăgubire şi interesul general al colectivităţii.

12 Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal opinează în sensul conformităţii textelor de lege criticate cu dispoziţiile constituţionale invocate, pentru argumentele reţinute în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

14. Guvernul apreciază, în punctul de vedere exprimat în Dosarul nr. 1.132D/2016, că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât, în opinia sa, prevederile de lege ce formează obiectul acesteia nu contravin dispoziţiilor din Legea fundamentală invocate, precizând, totodată, că revine Curţii Constituţionale sarcina de a evalua afectarea dreptului de proprietate, în măsura în care prelungirea succesivă a eşalonării plăţii sumelor depăşeşte termenele rezonabile avute în vedere de jurisprudenţa sa şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv de a reitera jurisprudenţa avută în vedere, atunci când perioada de plată prea mare a acestor sume aduce atingere art. 21 şi art. 44 din Constituţie.

15. Avocatul Poporului consideră că prevederile de lege supuse controlului nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate, precizând că îşi menţine punctul de vedere reţinut în deciziile nr. 133 din 10 martie 2016 şi nr. 247 din 5 mai 2016.

16. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

17. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

18. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 10 alin. (4) şi (6) din Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, şi pentru modificarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 910 din 15 decembrie 2014, care au următoarea redactare:

- Art. 10 alin. (4) şi (6): „(4) Sumele neplătite, aferente hotărârilor judecătoreşti prevăzute la alin. (3) şi actelor administrative prevăzute la art. 9 lit. a) şi b), se actualizează cu indicele de creştere a preţurilor de consum pentru perioada de la momentul rămânerii irevocabile/definitive, respectiv al emiterii acestora, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, şi constituie obligaţii de plată, în tranşe, în condiţiile prezentei legi. Actualizarea sumei se face prin decizie a preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. (...)

(6) Pentru fiecare tranşă anuală, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor emite un titlu de plată. Titlul de plată, în original, se comunică, în cel mult 5 zile de la emitere, Ministerului Finanţelor Publice şi persoanelor îndreptăţite.

19. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, textele de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse la art. 15 alin. (2) care instituie principiul neretroactivităţii legii, art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, art. 44 alin. (1) şi (2) referitor la dreptul de proprietate privată, art. 52 alin. (1) care consacră dreptul persoanei vătămate într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri, de a obţine recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei şi art. 53 care stabileşte condiţiile în care poate fi restrâns exerciţiul unor libertăţi. De asemenea se invocă şi dispoziţiile art. 1 - Protecţia proprietăţii din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi cele din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene cuprinse în art. 20 - Egalitatea în faţa legii, art. 21 - Nediscriminarea şi art. 41 alin. (1) privind dreptul oricărei persoane de a beneficia, în ce priveşte problemele sale, de un tratament imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii Europene

20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că textele de lege ce formează obiectul acesteia au mai fost examinate din perspectiva unor critici similare, Curtea constatând conformitatea lor cu dispoziţiile din Legea fundamentală invocate şi în cauzele de faţă. Astfel, prin mai multe decizii, ca, de exemplu, Decizia nr. 300 din 12 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 630 din 17 august 2016, Decizia nr. 343 din 24 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 637 din 19 august 2016, sau Decizia nr. 143 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 497 din 29 iunie 2017, paragrafele 29-32, Curtea a statuat, în esenţă, că, recunoscând dreptul la despăgubire născut sub imperiul vechii legi, prevederile art. 10 alin. (4) şi (6) din Legea nr. 164/2014, care instituie reguli privind plata despăgubirilor - atât sub aspectul plăţii eşalonate, cât şi al actualizării sumelor cu indicele preţurilor de consum - nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2), care consacră principiul neretroactivităţii legii civile. Ipoteza avută în vedere de dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 164/2014 este aceea a unei obligaţii neexecutate, deci a unei situaţii juridice în curs, faţă de care noua reglementare nu poate fi decât imediat aplicabilă. Totodată, Curtea a observat că prevederile de lege criticate dispun pentru viitor, urmând a fi aplicate de la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, respectiv 18 decembrie 2014.

21. De asemenea, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, mecanismul eşalonării plăţii, ca modalitate de executare, poate fi considerat ca fiind în concordanţă cu considerentele consacrate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dacă sunt respectate anumite condiţii: tranşe de efectuare a plăţilor intermediare precis determinate, termen rezonabil de executare integrală, acoperirea eventualei devalorizări a sumei datorate (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 602 din 1 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 859 din 18 noiembrie 2015). Curtea a constatat că prevederile art. 10 din Legea nr. 164/2014 îndeplinesc aceste condiţii, stabilind un termen de 5 ani pentru eşalonarea plăţii, precum şi obligaţia de actualizare a sumelor neplătite cu indicele de creştere a preţurilor de consum. Măsura instituită, de reeşalonare a unor debite ale statului pe o durată de 5 ani, poate fi considerată, aşadar, de natură a menţine un just echilibru între interesele debitorului - stat şi cele ale creditorului - persoană îndreptăţită la despăgubiri, de vreme ce persoana îndreptăţită nu suportă o sarcină disproporţionată şi excesivă în privinţa dreptului său de a beneficia de despăgubirile acordate prin lege. De asemenea, eşalonarea pe o perioadă de 5 ani a plăţii sumelor reprezentând despăgubiri fiind o măsură de natură a păstra un just echilibru între interesele persoanelor îndreptăţite la despăgubire şi interesul general al colectivităţii urmăreşte principiile stabilite în jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, astfel încât nu se poate considera că, prin această măsură, statul afectează esenţa dreptului de proprietate privată al beneficiarilor de despăgubiri în temeiul Legii nr. 9/1998 şi al Legii nr. 290/2003. Aceasta cu atât mai mult cu cât statul, prin caracterul său social - valoare constituţională instituită de art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală - are obligaţia de a imprima acţiunilor sale cu caracter economic un conţinut just proporţionat, astfel încât să asigure tuturor cetăţenilor săi exercitarea efectivă a tuturor drepturilor şt libertăţilor lor fundamentale. Ca urmare, referitor la dispoziţiile art. 21 alin. (3) şi art. 44 din Constituţie, precum şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, Curtea a constatat că acestea nu sunt încălcate.

22. Referitor la critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 alin. (6) din Legea nr. 164/2014, prin Decizia nr. 426 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 865 din 31 octombrie 2016, paragraful 37, Curtea a reţinut că normele de lege criticate instituie reguli procedurale privind efectuarea plăţii despăgubirilor deja stabilite, în sensul că pentru fiecare tranşă anuală Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor emite un titlu de plată, care se comunică, în cel mult 5 zile de la emitere, Ministerului Finanţelor Publice şi persoanelor îndreptăţite.

23. Referitor la invocarea dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, Curtea a reţinut, în acord cu jurisprudenţa sa, că aplicarea unui regim juridic temporal diferit nu poate crea o stare de discriminare între diverse persoane, în funcţie de actul normativ incident fiecăreia. Inegalitatea de tratament juridic, prin comparaţie cu acele persoane care au beneficiat de plata despăgubirilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, nu reprezintă un viciu de neconstituţionalitate, fiind rezultatul unor regimuri juridice diferite, aplicate succesiv în timp, incidente în virtutea principiului tempus regit actum.

24. Raportat la situaţia de faţă, Curtea observă că, în Dosarul nr. 1.132D/2016, autorii excepţiei au solicitat instanţei anularea deciziei de actualizare a despăgubirilor pe considerentul că acestea au fost calculate de la data emiterii de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a deciziei de validare a unei hotărâri prin care Comisia Judeţeană Constanţa pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, şi anume de la data de 2 octombrie 2015, iar nu chiar de la data emiterii hotărârii înseşi, respectiv 29 octombrie 2009, reclamanţii solicitând, aşadar, actualizarea şi pentru perioada cuprinsă între data emiterii hotărârii Comisiei judeţene şi data validării acesteia. În mod similar, în Dosarul nr. 1.412D/2016, autoarea excepţiei a solicitat actualizarea despăgubirii începând cu data de 27 iulie 2006, data emiterii hotărârii Comisiei municipiului Bucureşti pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 9/1998 şi ale Legii nr. 290/2003. Au fost invocate, în motivarea neconstituţionalităţii textelor de lege criticate, cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. XXI din 19 martie 2007 pronunţată într-un recurs În interesul legii, în sensul că data stabilirii compensaţiilor este aceea a emiterii hotărârii comisiei judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, pentru aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 9/1998, iar validarea de către Cancelaria Primului-Ministru a hotărârilor comisiilor teritoriale, cu depăşirea termenului de 60 de zile prevăzut de lege, atrage actualizarea întregii sume în raport cu indicele de creştere a preţurilor.

25. Faţă de această critică, Curtea reţine că opţiunea legiuitorului referitoare la actualizarea sumelor cuvenite cu titlu de despăgubire beneficiarilor Legii nr. 9/1998 şi ai Legii nr. 290/2003 este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, pronunţându-se asupra conformităţii cu prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale a reglementării reparatorii naţionale referitoare la finalizarea procesului de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cuprinsă în Legea nr. 165/2013, a statuat, cu privire la modul de configurare şi executare a creanţelor statului în materia restituirii imobilelor, prin Hotărârea din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Mana Atanasiu şi alţii împotriva României, că statului „trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare” (paragraful 233), iar „autorităţile naţionale rămân suverane pentru a alege [...] măsurile generale ce trebuie integrate în ordinea juridică internă pentru a pune capăt încălcărilor constatate de Curte” (paragraful 236). În lumina acestor considerente, Curtea Constituţională a considerat, prin Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 27 ianuarie 2015, paragraful 32, că, „având în vedere, pe de o parte, obligaţiile de natură patrimonială deosebit de complexe şi împovărătoare asupra statului, cu efect grevant chiar asupra bugetului de stat pe o lungă perioadă de timp, corelate cu contextul economic existent, şi, pe de altă parte, faptul că obligaţiile menţionate, raportate la momentul de faţă, au un caracter reparatoriu cu o componentă istorică pronunţată, [...] prin măsura criticată, legiuitorul român s-a plasat, în mod evident, în interiorul acestei marje, îndeplinindu-se, astfel, exigenţele stabilite prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea, în acelaşi sens, şt Decizia nr. 618 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 28 ianuarie 2015, paragrafele 23 şi 24)”.

26. Pentru identitate de raţiune, considerentele de principiu exprimate de Curtea Constituţională cu privire la situaţia despăgubirilor acordate prin Legea nr. 165/2013 sunt aplicabile şi în ceea ce priveşte criticile formulate de autorii prezentei excepţii de neconstituţionalitate referitor la modalitatea de actualizare, prin Legea nr. 164/2014, a sumelor cuvenite ca despăgubiri potrivit Legilor nr. 9/1998 şi nr. 290/2003.

27. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Maria Boboc, Oprea Porumbel, Veta Humă, Ioana Firică, Veronica Bădescu, Alexandru Porumbeu şi Maria Neagu în Dosarul nr. 7.373/118/2015 al Tribunalului Constanţa - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi de Victoria Mitu în Dosarul nr. 7.051/3/2013 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că prevederile art. 10 alin. (4) şi (6) din Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, şi pentru modificarea unor acte normative sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi generai obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Constanţa - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 17 octombrie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Valentina Bărbăţeanu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 690

din 7 noiembrie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 teza a doua din Codul penal din 1969

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 alin. (1) teza a două din Codul penal din 1969, excepţie ridicată de Nicuşor Daniel Constantinescu în Dosarul nr. 17.805/3/2014 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.932D/2016.

2. La apelul nominal răspund părţile Adrian George Gâmbuţeanu şi Marian Turbatu, prezente personal. Se constată lipsa celorlalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul părţii Marian Turbatu, care arată că are calitatea de avocat în Berlin (Germania) şi că se reprezintă în cauza dedusă judecăţii în faţa Curţii Constituţionale, făcând trimitere, în acest sens, la dispoziţiile Directivei 1977/249/CEE referitoare la facilitarea exercitării efective a libertăţii de a presta servicii de către avocaţi şi la dispoziţiile art. 98, art. 110 şi art. 111 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, care prevăd libertatea prestării serviciilor de către avocaţi la nivel intracomunitar, în ceea ce priveşte prestarea unor servicii ocazionale. Arată că noţiunea de „servicii ocazionale a fost definită prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 248 teza a două din Codul penal din 1969, susţine că aceasta este inadmisibilă, întrucât dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale impun ca prevederile legale care constituie obiectul excepţiei de neconstituţionalitate să fie în vigoare. Or, dispoziţiile art. 248 teza a două din Codul penal din 1969 au fost abrogate la data de 1 februarie 2014. Chiar dacă s-ar aprecia că există o ultraactivitate a textului criticat, acesta nu îndeplineşte o altă condiţie de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, prevăzută la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, aceea a legăturii obiectului excepţiei cu soluţionarea cauzei. Susţine că o eventuală constatare a neconstituţionalităţii textului criticat nu ar determina o soluţionare mai favorabilă a cauzei, din perspectiva autorului excepţiei, întrucât încadrarea faptelor săvârşite de aceştia a fost realizată de către parchet conform dispoziţiilor Codului penal în vigoare. Subliniază faptul că nu se poate şti, la data susţinerii excepţiei, dacă faptele anterior menţionate vor fi încadrate de către instanţa de judecată conform dispoziţiilor art. 248 teza a două din Codul penal din 1969. Cu privire la fondul excepţiei de neconstituţionalitate, susţine că sintagma „tulburare însemnată” este clar definită de către jurisprudenţa actuală. Arată că definiţiile doctrinare ale acestei sintagme, la care autorul face referire, sunt diferite, dar că acestea sunt legate de locul şi timpul în care se aplică. Mai arată că o normă juridică nu poate fi considerată neclară doar pentru faptul că este lăsată la latitudinea jurisprudenţei definirea anumitor termeni din cuprinsul său. Susţine că definirea legală a tuturor termenilor folosiţi în cuprinsul normelor juridice ar duce la rigidizarea acestora Apreciază că textul criticat este clar. Arată, de asemenea, faptul că însuşi petentul face o referire foarte largă la acest termen, îl defineşte şi arată că ştie exact care este sensul lui, folosindu-se de aceste elemente procedurale pentru a tergiversa soluţionarea dosarului. La dosarul cauzei sunt depuse note scrise, în susţinerea acesteia.

4. În continuare, preşedintele acordă cuvântului părţii Adrian George Gâmbuţeanu, care susţine, în totalitate, excepţia de neconstituţionalitate invocată de autorul excepţiei. Afirmă că, în prezenta cauză, se încearcă încadrarea unor abateri, care constituie cel mult contravenţii, drept infracţiuni, întrucât încălcarea prevederilor art. 5 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi se sancţionează, conform art. 63 din aceeaşi lege, cu amendă. Susţine că faptele săvârşite de autorul excepţiei ar fi putut fi sancţionate potrivit dispoziţiilor dreptului civil sau conform prevederilor dreptului administrativ.

5. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se arată că sintagma „tulburare însemnată” nu este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, întrucât doctrina şi jurisprudenţa corespunzătoare Codului penal din 1969 sunt unanime în a aprecia că prin aceasta se înţelege orice ştirbire sau orice atingere adusă activităţii instituţiilor enumerate în textul criticat, iar aprecierea intensităţii acestei perturbări revine instanţelor de judecată. Se susţine totodată că nu poate fi vorba despre o dezincriminare a faptelor prevăzute prin textul criticat, întrucât prevederile art. 297 din Codul penal au preluat conţinuturile constitutive ale tuturor formelor de abuz în serviciu prevăzute în Codul penal din 1969, existând, astfel, o continuitate în reglementarea infracţiunii de abuz în serviciu. Se susţine că, în cuprinsul art. 297 din Codul penal, sintagma criticată este înlocuită cu cea de vătămare care trebuie adusă intereselor legale ale unei persoane, fără să fie prevăzută o intensitate a vătămărilor produse prin faptele săvârşite. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016 şi nr. 392 din 6 iunie 2017, paragrafele 56-57, prin acestea instanţa de contencios constituţional prevăzând, în mod expres, obligaţia legiuitorului de a stabili un prag valoric al pagubei produse prin săvârşirea faptelor de abuz în serviciu, respectiv de a proceda la o circumstanţiere a intensităţii vătămării aduse drepturilor şi libertăţilor fundamentele prin astfel de fapte, pentru ca ele să poată fi încadrate conform prevederilor legale ce reglementează infracţiunea de abuz în serviciu.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

6. Prin încheierea din 28 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 17.805/3/2014, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 248 alin. (1) teza a două din Codul penal din 1969, excepţie invocată de Nicuşor Daniel Constantinescu într-o cauză având ca obiect soluţionarea unui apel formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva unei sentinţe penale prin care autorul excepţiei a fost condamnat pentru săvârşirea mai multor infracţiuni de abuz în serviciu contra intereselor publice şi de complicitate la infracţiunea anterior menţionată.

7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că norma de incriminare prevăzută la art. 248 din Codul penal din 1969 este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, întrucât presupune două moduri alternative de săvârşire a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, respectiv cauzarea unei „„tulburări însemnate” sau „a unei pagube patrimoniului” uneia dintre persoanele juridice prevăzute la art. 145 din Codul penal din 1969. Se susţine că textul criticat descrie o situaţie absurdă, cel puţin prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, întrucât aceasta se referă la comportamentul unui funcţionar public lipsit de discernământ, care, cu intenţie, produce, prin fapta sa, un prejudiciu sau o tulburare unei instituţii, prevăzând, aşadar, că acest rezultat se va produce, fără ca, în schimbul atitudinii sale abuzive sau defectuoase, să urmărească obţinerea unui beneficiu, pentru el sau pentru altul. Prin urmare, se susţine că, prin textul criticat, este prefigurat comportamentul unui funcţionar public care săvârşeşte fapte de o anumită gravitate, cu intenţie, doar de plăcere sau pentru a testa forţa de reacţie a statului. În continuare, autorul excepţiei critică sintagma „tulburare însemnată” din cuprinsul art. 248 teza a două din Codul penal din 1969, arătând că aceasta este neclară, motiv pentru care permite încadrarea, de către organele judiciare, a oricărei activităţi ce produce o simplă afectare a activităţii unei instituţii drept infracţiune de abuz în serviciu, chiar dacă respectiva afectare nu este una însemnată. Se susţine că, în realitate, sensul sintagmei „tulburare însemnată a bunului mers” nu este similar cu cel al expresiei „de vătămare a intereselor legitime” din cuprinsul art. 297 din Codul penal. Se arată că, potrivit Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 365/2004, care face parte, în urma ratificării, din dreptul intern, „Fiecare stat parte are în vedere să adopte măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracţiune, în cazul în care actele au fost săvârşite cu intenţie, faptei unui agent public de a abuza de funcţiile sau de postul său, adică de a îndeplini ori de a se abţine să îndeplinească, în exerciţiul funcţiilor sale, un act cu încălcarea legii, cu scopul de a obţine un folos necuvenit pentru sine sau pentru altă persoană sau entitate”, abuzul de funcţii fiind, astfel, reglementat ca o infracţiune de scop, care poate fi săvârşită doar cu intenţie directă, nu şi indirectă. Se susţine că actul internaţional anterior menţionat reprezintă o convenţie referitoare la drepturile omului, motiv pentru care, conform art. 20 din Constituţie, acesta se aplică cu prioritate faţă de dreptul intern. Revenind la sintagma „tulburare însemnată”din cuprinsul textului criticat, autorul arată că, potrivit doctrinei, o astfel de tulburare trebuie să afecteze semnificativ eficienţa şi buna funcţionare a unei instituţii sau organizaţii dintre cele prevăzute la art. 145 din Codul penal din 1969, trebuie să aibă anumite proporţii şi să fie de o anumită gravitate. Or, aşa cum s-a afirmat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, elementele constitutive ale infracţiunii trebuie să rezulte din norma primară care o reglementează, şi nu din interpretarea pe care judecătorul o oferă acesteia. Se arată că viciul de reglementare a infracţiunii, anterior menţionat, conduce la pronunţarea unor soluţii de condamnare pentru infracţiuni care nu sunt reglementate în nicio altă legislaţie naţională. Se susţine că, în lipsa unei reprezentări clare a laturii obiective şi a laturii subiective a infracţiunii, judecătorul este pus în dificultate, fiind în situaţia de a opta între mai multe variante de interpretare a textului criticat şi de a face aprecieri subiective, putând constata că nu a fost săvârşită infracţiunea de abuz în serviciu sau, dimpotrivă, putând dispune condamnarea, pentru fapte similare. Se mai susţine că, potrivit actualei reglementări, aceeaşi fapta poate fi încadrată ca abatere disciplinară, neglijenţă în serviciu sau abuz în serviciu, în funcţie de aprecierea judecătorului. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate ale legii, respectiv la deciziile nr. 166 din 17 martie 2015, nr. 553 din 16 iulie 2015 şi nr. 573 din 3 mai 2011 şi la hotărârile din 22 noiembrie 1995, 15 noiembrie 1996, 22 iunie 2000, 25 ianuarie 2007 şi 25 iunie 2009, pronunţate în cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, Cantoni împotriva Franţei, Coeme şi alţii împotriva Belgiei, Sissanis împotriva României şi Liivik împotriva Estoniei, fiind redate, din această ultimă hotărâre menţionată, paragrafele 92-95, 97, 100-101 şi 104. Se mai susţine că, faţă de argumentele mai sus arătate, în prezenta cauză, este incidenţă mutatis mutandis Decizia Curţii Constituţionale nr. 196 din 4 aprilie 2013. Mai este invocată Opinia Comisiei de la Veneţia exprimată în Raportul din 11 martie 2013, conform căreia „majoritatea ţărilor care incriminează abuzul în serviciu consideră că o condiţie necesară este beneficiul personal sau al altei persoane sau prejudiciul în intenţia de a le cauza. Se poate deduce din numărul foarte limitat de cazuri aduse în faţa curţilor că, în genere, prejudiciile sunt considerate pasibile de pedeapsă numai când sunt intenţionate, adică dacă autorul intenţionează să facă un rău”.

8. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Se susţine că sintagma „tulburare însemnată” din cuprinsul prevederilor art. 248 teza a două din Codul penal din 1969 este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, contravenind dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) şi art. 21 alin. (3). Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016 şi la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 25 iunie 2009, pronunţată în Cauza Liivik împotriva Estoniei, paragraful 97. De asemenea, este invocată Decizia Curţii Constituţionale nr. 390 din 2 iulie 2014, prin care s-a statuat că o noţiune legală poate avea un conţinut şi un înţeles autonom, diferit de la o ţară la alta, cu condiţia definirii acestor termeni prin actele normative în care sunt folosiţi. Se arată că, în caz contrar, destinatarul normei este cel care va stabili înţelesul acelei noţiuni, de la caz la caz, printr-o apreciere, care nu poate fi decât una subiectivă şi discreţionară. Se mai susţine că legiuitorul a înlocuit textul legal criticat, prin prevederile art. 297 alin. (1) din Codul penal, care nu mai conţin sintagma „tulburare însemnată”.

9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

10. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se face trimitere la soluţia şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 497 din 19 aprilie 2011, prin care a fost detaliat sensul noţiunii de „tulburare însemnată”, dar şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate ale legii. Sunt invocate, în acest sens, deciziile Curţii Constituţionale nr. 1 din 11 ianuarie 2012 şi nr. 146 din 12 martie 2015, precum şi hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 15 noiembrie 1996,25 noiembrie 1996,4 mai 2000 şi 9 noiembrie 2006, pronunţate în cauzele Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Rotam împotriva României, paragraful 55, şi Leempoel & S A, Ed. CineRevue împotriva Belgiei, paragraful 59.

11. Avocatul Poporului apreciază că textul criticat este constituţional. Arată că îşi menţine punctele de vedere care au fost reţinute de Curtea Constituţională prin deciziile nr. 400 din 15 iunie 2016 şi nr. 405 din 15 iunie 2016.

12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, concluziile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 248 teza a două din Codul penal din 1969, care au următorul cuprins: „Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani”.

15. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind calitatea legii, art. 11 alin. (1) şi (2) cu privire la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil şi art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea incriminării şi a pedepsei, precum şi prevederilor art. 6 şi 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil şi la legalitatea incriminării şi a pedepsei.

16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că sintagma „tulburare însemnată” din cuprinsul prevederilor art. 248 teza a două din Codul penal din 1969 a mai fost supusă controlului de constituţionalitate, fiind pronunţate, în acest sens, mai multe decizii, dintre care, cu titlul exemplificativ, Curtea reţine Decizia nr. 497 din 19 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 497 din 12 iulie 2011, şi Decizia nr. 1.051 din 16 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 724 din 29 octombrie 2010, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.

17. Prin Decizia nr. 497 din 19 aprilie 2011, Curtea a reţinut că infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 din Codul penal din 1969, este o infracţiune de serviciu, şi nu o infracţiune contra patrimoniului, motiv pentru care valoarea socială ocrotită prin norma incriminatoare este, în principal, bunul mers al activităţii unităţilor prevăzute la art. 145 din Codul penal din 1969. Totodată, Curtea a mai statuat că această infracţiune reprezintă cea mai gravă formă de abuz în serviciu, deoarece este fapta unui funcţionar public şi lezează activitatea unei persoane juridice de interes public, producând fie o tulburare deosebit de gravă a activităţii acesteia, fie o pagubă adusă patrimoniului ei. S-a reţinut, cu aceeaşi ocazie, că tulburarea însemnată a bunului mers al unui organ sau al unei autorităţi publice, instituţii publice ori al altei persoane juridice de interes public sau producerea unei pagube patrimoniului acesteia are, de regulă, consecinţe sociale negative mari.

18. Distinct de cele reţinute prin jurisprudenţa anterior invocată, Curtea constată că, într-adevăr, legislaţia penală nu defineşte sintagma „tulburare însemnată”, aspect ce relevă intenţia legiuitorului de a conferi sintagmei criticate sensul uzual ce rezultă din înţelesul obişnuit al termenilor care o compun. Astfel, prin „tulburare însemnată bunului mers...” se înţelege o perturbare semnificativă a activităţii uneia dintre persoanele juridice ce intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 145 din Codul penal din 1969. Totodată, interpretând sistematic sintagma criticată, în ansamblul dispoziţiei legale din care face parte, Curtea reţine folosirea de către legiuitor, în cuprinsul normei de incriminare a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, alături de expresia „tulburare însemnată”, a sintagmei „sau o pagubă patrimoniului acesteia”, acestea reprezentând variante alternative ale urmării imediate pe care trebuie să o producă fapta funcţionarului public, care, cu prilejul exercitării atribuţiilor sale de serviciu, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos, pentru a putea fi reţinută săvârşirea infracţiunii anterior menţionate. Aşa fiind, Curtea reţine că „tulburarea însemnată1, despre care se face vorbire în textul criticat, are în vedere o afectare gravă a activităţii unui organ sau a unei instituţii de stat ori a unei alte unităţi din cele avute în vedere prin prevederile art. 145 din Codul penal din 1969, afectare care, spre deosebire de cea producătoare de pagube patrimoniului unei astfel de entităţi, are un caracter nepatrimonial. În aceste condiţii, legiuitorul a lăsat la aprecierea instanţelor judecătoreşti încadrarea rezultatelor produse prin fapte ale funcţionarilor publici, ce corespund condiţiilor reglementate prin norma de incriminare, în sfera noţiunii de „tulburare însemnată”, asigurând însă un caracter previzibil unei asemenea încadrări de natură judiciară. De altfel, o enumerare exhaustivă a unor astfel de fapte în ipoteza dispoziţiei penale analizate nu este posibilă.

13. Aceste aspecte nu sunt de natură a lipsi dispoziţia legală criticată de claritate, precizie şi previzibilitate, caracterul general al dispoziţiilor art. 248 teza a două din Codul penal din 1969 nefiind de natură a determina încălcarea, prin acestea, a prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie şi a dispoziţiilor art. 7 din Convenţie. În acest sens, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, paragraful 31, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la legalitatea incriminării şi a pedepsei, a reţinut că, având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută, una dintre tehnicile standard de reglementare constând în recurgerea, mai degrabă, la categorii generale, decât la liste exhaustive. Astfel, s-a statuat că numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică şi că, oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal, nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare existând întotdeauna. Prin aceeaşi jurisprudenţă s-a arătat că, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. S-a reţinut, de asemenea, că rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. S-a conchis că art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (hotărârile din 22 noiembrie 1995, 24 mai 2007, 12 februarie 2008 şi 21 octombrie 2013, pronunţate în cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93).

20. Prin raportare la considerentele anterior arătate, Curtea a constatat că prevederile art. 248 teza a două din Codul penal din 1969 respectă exigenţele de calitate a legii şi sunt în acord cu principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituţie.

21. În ceea ce priveşte critica referitoare la pretinsa lipsă de claritate, precizie şi previzibilitate a textului criticat, determinată de folosirea de către legiuitor, în cuprinsul dispoziţiilor supuse controlului de constituţionalitate, a sintagmei „sau o pagubă patrimoniului acesteia”, astfel cum s-a arătat mai sus, Curtea reţine că provocarea unei tulburări însemnate bunului mers al unei persoane juridice dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal din 1969 sau cauzarea unei pagube patrimoniului acesteia constituie, de fapt, variante alternative de realizare a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, determinate de cele două posibile variante ale rezultatelor imediate ale faptelor incriminate, urmări care, astfel reglementate, acoperă, de fapt, sfera potenţialelor consecinţe, patrimoniale sau nepatrimoniale, de un nivel ridicat de gravitate, a faptelor de abuz în serviciu contra intereselor publice. Această manieră de reglementare nu este însă de natură a lipsi de claritate, precizie sau previzibilitate dispoziţiile legale criticate, motiv pentru care Curtea constată că acestea sunt conforme cu prevederile art. 1 alin. (5) şi art. 23 alin. (12) din Constituţie.

22. Cu privire la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţie, Curtea reţine că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât dispoziţiile legale criticate reprezintă norme de drept penal substanţial, iar garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil se asigură prin mijloace juridice specifice dreptului procesual penal.

23. Cu privire la criticile ce vizează oportunitatea reglementării în România a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice şi o eventuală lipsă de proporţionalitate în incriminarea faptelor prevăzute în ipoteza dispoziţiei legale de la art. 248 din Codul penal din 1969, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, Curtea Constituţională a stabilit că, prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos”, din cuprinsul textului criticat, se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii”, subliniind, totodată, caracterul subsidiar al răspunderii penale pentru infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, aspecte ce au avut ca rezultat stabilirea cu o mai mare exactitate a conţinutului constitutiv al infracţiunii analizate şi, totodată, reducerea sferei sale de aplicare.

24. Tot prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, paragraful 55, Curtea a constatat necesitatea reglementării, de către legiuitor, a unui prag al pagubei produse prin săvârşirea infracţiunii şi circumstanţierea vătămării produse prin comiterea faptei, elemente în funcţie de care să se aprecieze incidenţa sau nu a legii penale. De asemenea, prin paragraful 56 al deciziei mai sus invocate, instanţa de contencios constituţional a constatat că nu are competenţa de a complini acest viciu normativ, întrucât şi-ar depăşi atribuţiile legale, acţionând în sfera exclusivă de competenţă a legiuitorului primar sau delegat. Pe cale de consecinţă, ţinând seama de dispoziţiile constituţionale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei”, şi de cele ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora „în România, respectarea [...] legilor este obligatorie”, Curtea a subliniat că legiuitorul are obligaţia de a reglementa pragul valoric al pagubei şi intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, pasivitatea acestuia fiind de natură să determine apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii.

25. Având însă în vedere argumentele mai sus arătate, Curtea constată că instanţa de contencios constituţional a utilizat toate mijloacele juridice puse de către legiuitor la dispoziţia sa, pentru a restabili situaţia de constituţionalitate a prevederilor legale criticate, urmând ca tuturor considerentelor reţinute prin decizia anterior citată să le fie date eficienţă prin aplicarea prevederilor art. 147 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 61 alin. (1) din Constituţie, referitoare la obligaţia Parlamentului de a pune dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale în acord cu prevederile Legii fundamentale şi la calitatea acestuia de unică autoritate legiuitoare a ţării.

26. Or, aspectele mai sus invocate sunt de natură a restabili caracterul proporţional al reglementării criticate, prin mecanismele specifice controlului de constituţionalitate.

27. În ceea ce priveşte posibilitatea săvârşirii cu intenţie a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, chiar în lipsa prevederii de către legiuitor a scopului obţinerii unor câştiguri materiale, Curtea constată că această modalitate de reglementare este în acord cu specificul categoriei de infracţiuni din care face parte incriminarea criticată, infracţiuni ce au ca obiect juridic protecţia penală a valorilor sociale referitoare la desfăşurarea de către funcţionarii publici a activităţilor specifice funcţiilor pe care le deţin în condiţii de corectitudine şi probitate, care implică lipsa vătămărilor intereselor publice, indiferent de scopul pe care l-ar putea avea asemenea vătămări. Totodată, din perspectiva anterior menţionată, reglementarea criticată constituie opţiunea legiuitorului, exprimată conform dispoziţiilor constituţionale ale art. 61 alin. (1) şi în marja de apreciere prevăzută de acestea.

28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Nicuşor Daniel Constantinescu în Dosarul nr. 17.805/3/2014 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi constată că dispoziţiile art. 248 teza a două din Codul penal din 1969 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 7 noiembrie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr.  691

din 7 noiembrie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 259 alin. (5) lit. g), art. 260 alin. (2) lit. g) şi art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 259 alin. (5) lit. g), art. 260 alin. (2) lit. g) şi art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Daniela Dobrilă în Dosarul nr. 2.428/121/2016/a 1.1 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.134D/2016.

2. La apelul nominal răspunde autoarea excepţiei, prin doamna avocat Sonia Almaş din cadrul Baroului Cluj, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Se constată lipsa celeilalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra faptului că, la dosarul cauzei, autoarea a depus un memoriu, prin care solicită admiterea excepţiei.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantei părţii prezente, care pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate. Se arată că, prin memoriul depus la dosarul cauzei, autoarea excepţiei a solicitat extinderea controlului de constituţionalitate asupra celorlalte articole din Codul de procedură penală referitoare la citare, fiind, astfel, invocată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 259, art. 261 alin. (4), art. 2611 şi art. 264 din Codul de procedură penală. Se susţine că dispoziţiile legale anterior menţionate, luate separat, dar. mai ales, în coroborare cu art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, încalcă prevederile constituţionale ale art. 16, 21 şi 24, precum şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Se precizează că prezenta excepţie este prima excepţie de neconstituţionalitate invocată, care vizează dispoziţiile art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, în forma lor modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la citare şi, în mod special, la Decizia nr. 507 din 5 iulie 2016, paragrafele 20-25. Se arată că autoarea excepţiei se găseşte într-o situaţie diferită de cele invocate până acum şi că, practic, toate remediile indicate de Curtea Constituţională în decizia anterior menţionată, ca fiind eficiente şi ca permiţând accesul la justiţie unei persoane trimise în judecată, nu se mai regăsesc în actuala reglementare, din cauza felului în care a fost modificat art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală. Se susţine că practica judiciară, ulterioară pronunţării de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 641 din 11 noiembrie 2014, a condus la ideea că trebuie să existe o procedură de citare indiferent dacă se formulează sau nu cereri şi excepţii în procedura de cameră preliminară, pentru ca persoanele interesate, odată ce au avut la cunoştinţă că sunt părţi ale unui proces penal şi le-a fost comunicat rechizitoriul, să îşi poată exercita dreptul de a formula cereri şi excepţii. Or, textul criticat vine în contradicţie cu cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014. Se arată că singurul argument în susţinerea constituţionalităţii dispoziţiilor art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală este celeritatea. Însă, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că standardele dreptului la apărare nu pot fi restrânse din motive de celeritate. Pentru acest motiv, se arată că textul criticat, coroborat cu prevederile Codului de procedură penală referitoare la citare, sunt neconstituţionale, aducând atingere accesului la justiţie. Se susţine că inculpatul are cunoştinţă de existenţa procesului penal doar prin comunicarea rechizitoriului, spre deosebire de regimul juridic reglementat potrivit Codului de procedură penală din 1968, care prevedea prezentarea materialului de urmărire penală, act procedural ce inducea ideea începerii unui proces penal. Se arată că, întrucât Codul de procedură penală în vigoare nu reglementează un remediu, prin care să se verifice dacă procedura de comunicare a rechizitoriului este legal îndeplinită, inculpatul care nu a primit rechizitoriul nu are nicio posibilitate legală de a formula cereri şi excepţii. Se mai arată că nici judecătorul care este sesizat cu o astfel de situaţie nu beneficiază de un cadru legal care să îi permită să verifice legalitatea procedurii de citare sau în care să fie prezent un procuror sau un apărător din oficiu, care să poată atrage atenţia instanţei cu privire la un eventual viciu privind citarea sau asupra necesităţii efectuării unor demersuri suplimentare pentru a se verifica dacă, într-adevăr, inculpatul este cel care manifestă o atitudine de delăsare faţă de cauză sau, dimpotrivă, nu s-a realizat o comunicare eficientă a rechizitoriului. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv la Hotărârea din 17 ianuarie 2017, pronunţată în Cauza Carbochim şi alţii împotriva României, prin care instanţa europeană a analizat procedurile realizate prin afişare. Se susţine că procedura existentă înaintea modificărilor legislative operate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 era una echitabilă. Se susţine că textele criticate consacră o ficţiune juridică menită să asigure celeritatea procesului penal, însă viciile privind citarea, care sunt sancţionabile cu nulitatea relativă, trebuie discutate în contradictoriu. Se arată că ele nu pot fi remediate în cadrul procedurii privind contestaţia în anulare, la acel moment procesual persoana interesată nemaifiind în drept să formuleze cererile şi excepţiile pe care le poate invoca în cadrul procedurii camerei preliminare. Se conchide că prevederile art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, coroborat cu dispoziţiile legale din cuprinsul aceluiaşi cod referitoare la procedura de citare, nu conferă garanţiile constituţionale arătate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014,

4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se susţine că dispoziţiile legale criticate reglementează o procedură subsidiară, prevăzută pentru ipoteza în care toate demersurile făcute de organele judiciare pentru îndeplinirea unei proceduri de citare eşuează, neputând fi identificate, prin niciunul dintre mijloacele aflate la dispoziţia lor, domiciliul sau locul de muncă al destinatarului, respectiv pentru situaţia în care destinatarul refuză primirea citaţiei. Se arată că ceea ce se afişează este o încunoştinţare, şi nu citaţia, aceasta din urmă înmânându-se în plic închis, la împlinirea termenului prevăzut în cuprinsul înştiinţării, citaţia fiind considerată comunicată. Cu privire la ipoteza în care, în procedura de cameră preliminară, nu sunt invocate cereri sau excepţii, se susţine că textul criticat prevede pronunţarea încheierii corespunzătoare, fără citarea părţilor şi în lipsa procurorului, întrucât nu există aspecte juridice care să poată fi dezbătute. Se mai susţine că, potrivit art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, destinatarul normei are dreptul să formuleze contestaţie împotriva acestei încheieri, prin care să evoce, inclusiv, lipsa procedurii de citare. Se conchide că dispoziţiile legale criticate oferă suficient de multe garanţii, nefiind încălcate dispoziţiile constituţionale invocate de autoarea excepţiei.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin încheierea din 11 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.428/121/2016/a1.1, Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 259 alin. (5) lit. g), art. 260 alin. (2) lit. g) şi art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie invocată de Daniela Dobrilă într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva unei încheieri prin care s-a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, referitor la pretinsa neconstituţionalitate a prevederilor art. 259 alin. (5) lit. g) şi art. 260 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură penală, se arată că soluţia juridică a considerării citaţiei ca fiind comunicată, la împlinirea termenului stabilit de organul judiciar care a emis citaţia, în care destinatarul este în drept să se prezinte la organul judiciar pentru a i se comunica respectiva citaţie, încalcă accesul liber la justiţie şi dreptul la apărare al persoanelor care nu primesc citaţiile sau celelalte acte procedurale din motive neimputabile lor, fără a refuza sau a se sustrage de la comunicarea acestora. Se arată că, într-o astfel de situaţie, inculpatul se află în imposibilitatea de a lua cunoştinţă de existenţa citaţiei şi, în consecinţă, de existenţa procesului penal şi a termenului la care este citat şi, totodată, judecat. Se face trimitere la Decizia Înaltei Curii de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 10 din 10 iunie 2013, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că „modalitatea de comunicare a procesului-verbal de contravenţie şi a înştiinţării de plată, prin afişare la domiciliul sau sediul contravenientului, este subsidiară comunicării prin poştă, cu aviz de primire”. Se susţine că scopul legiuitorului nu a fost acela al asigurării realizării unei proceduri de citare formale, ci al aducerii la cunoştinţa inculpatului a informaţiilor din cuprinsul citaţiei. Se mai arată că, potrivit Deciziei-cadru a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, statele membre au obligaţia de a garanta oricărei persoane cercetate îndeplinirea procedurii de citare şi informare despre cercetarea judecătorească. Se conchide că soluţia considerării comunicate a citaţiei la împlinirea termenului legal arătat în cuprinsul textelor criticate reprezintă o ficţiune juridică, ce nu asigură, în realitate, citarea inculpatului, în ipotezele invocate în susţinerea excepţiei.

7. Cu privire la pretinsa neconstituţionalitate a prevederilor art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, se susţine că acestea nu asigură contradictorialitatea, oralitatea şi egalitatea armelor în cadrul procesului penal, întrucât lipsesc inculpatul de posibilitatea de a fi citat. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil, respectiv la hotărârile din 15 ianuarie 2005,8 februarie 2005, 31 martie 2005, 28 februarie 2006 şi 7 februarie 2006, pronunţate în cauzele Philippe Pause împotriva Franţei, Lucas împotriva Franţei, F. W. Împotriva Franţei, Tosun împotriva Turciei, Halis Doğan împotriva Turciei ş i Sahin Cağdaş împotriva Turciei. Se susţine că scopul urmărit de legiuitor, prin reglementarea soluţiei juridice criticate, nu numai că nu a fost atins, dar aplicarea dispoziţiilor legale criticate, în anumite situaţii procesuale, poate duce ea însăşi la prelungirea inutilă a procesului penal. Se susţine că, în acest fel, instituţia camerei preliminare afectează însuşi actul de justiţie, generând situaţii care nu pot fi soluţionate într-un mod echitabil. În acest sens se arată că dispoziţiile legale ce reglementează procesul penal sunt inferioare celor din cuprinsul Codului de procedură penală din 1968, în privinţa capacităţii de a asigura celeritatea soluţionării cauzelor. Se mai susţine că legalitatea administrării unor probe nu se referă strict la aspecte formale, ci trebuie puse în discuţie şi aspecte de fapt conexe respectivelor probe, care nu pot fi relevate decât prin administrarea unor noi probe. Se arată că lipsa de la dosar a anumitor înscrisuri şi imposibilitatea judecătorului de a le solicita îl obligă pe acesta să procedeze la o aşa-zisă verificare a probelor fără să aibă o imagine completă asupra situaţiei, motiv pentru care nu numai inculpatul este afectat de această procedură, dar şi judecătorul şi actul de justiţie, în ansamblul său. Se conchide că textul criticat, în forma în vigoare la data invocării excepţiei, reprezintă un real regres faţă de forma sa anterioară, constatată ca fiind neconstituţională, legiuitorul lăsând neacoperită verificarea îndeplinirii procedurii de citare. Se susţine, de asemenea, că regresul instituţiei criticate poate fi constatat şi prin raportare la legislaţia similară din perioada postbelică, ce reglementa şedinţa pregătitoare. Se mai arată că, prin judecarea cauzelor penale fără citarea părţilor, se creează un dezechilibru între acuzare şi apărare, în favoarea acuzării, aceasta având cunoştinţă de toate actele şi demersurile procedurale realizate faţă de inculpat, care este în necunoştinţă de cauză, aspect ce constituie o încălcare a principiului egalităţii armelor.

8. Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor art. 21 şi art. 24 din Constituţie.

9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

10. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că prevederile art. 259 alin. (5) lit. g) şi art. 260 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură penală nu încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 21 şi art. 24, soluţiile juridice prevăzute de acestea fiind de natură a asigura prezenţa în faţa organelor judiciare a persoanelor citate, în situaţiile în care înmânarea citaţiei sau a altor acte de procedură nu a fost posibilă. Referitor la pretinsa neconstituţionalitate a prevederilor art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, se arată că judecătorul dispune, prin încheiere, începerea judecăţii, din motive de celeritate şi având în vedere faptul că inculpatul a luat cunoştinţă de trimiterea sa în judecată, despre rechizitoriu şi despre actele de urmărire penală, încheierea astfel pronunţată urmând a fi comunicată părţilor şi persoanei vătămate.

11. Avocatul Poporului apreciază că textele criticate sunt constituţionale. Se susţine că obligaţia legală a prezentării la organul judiciar a persoanei citate, pentru a i se comunica citaţia, în cazul în care nu se cunoaşte nici adresa la care aceasta locuieşte şi nici locul său de muncă, sau în cazul în care aceasta refuză să primească citaţia, este constituţională, ea nefiind de natură a încălca accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. Se susţine că, dimpotrivă, dispoziţiile legale criticate sunt de natură a asigura îndeplinirea condiţiilor procedurale necesare pentru soluţionarea litigiului dedus judecăţii. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 110 din 24 februarie 2005, nr. 400 din 5 octombrie 2004 şi nr. 71 din 15 ianuarie 2009, precum şi la punctele de vedere transmise şi reţinute prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 631 din 8 octombrie 2015, nr. 784 din 17 noiembrie 2015 şi nr. 36 din 9 februarie 2016.

12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, înscrisurile depuse la dosarul cauzei, concluziile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 259 alin. (5) lit. g), art. 260 alin. (2) lit. g) şi art. 346 alin, (1) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:

- Art. 259 alin. (5) lit. g): „Dacă nu se cunosc nici adresa unde locuieşte suspectul sau inculpatul şi nici locul său de muncă, la sediul organului judiciar se afişează o înştiinţare care trebuie să cuprindă: [...]

g) menţiunea că, în cazul în care destinatarul nu se prezintă pentru comunicarea citaţiei în interiorul termenului prevăzut la lit. f). citaţia se consideră comunicată la împlinirea acestui termen; [...]

- Art. 260 alin. (2) lit. g): „Dacă persoana citată refuză să primească citaţia, persoana însărcinată să comunice citaţia va afişa pe uşa destinatarului o înştiinţare, încheind un proces-verbal cu privire la împrejurările constatate. Înştiinţarea trebuie să cuprindă: [...]

g) menţiunea că, în cazul în care destinatarul nu se prezintă pentru comunicarea citaţiei în interiorul termenului prevăzut la lit. f), citaţia se consideră comunicată la împlinirea acestui termen.

- Art. 346 alin. (1): „Dacă nu s-au formulat cereri şi excepţii în termenele prevăzute la art. 344 alin. (2) şi (3) şi nici nu a ridicat din oficiu excepţii, la expirarea acestor termene, judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi dispune începerea judecăţii. Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi fără participarea procurorului, prin încheiere, care se comunică de îndată acestora.”.

15. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi art. 24 referitor la dreptul la apărare.

16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 259 alin. (5) lit. g) din Codul de procedură penală reglementează o procedură de citare aplicabilă atunci când nu sunt cunoscute nici adresa unde locuieşte suspectul sau inculpatul şi nici locul său de muncă. Această procedură de citare are un caracter subsidiar, aspect ce rezultă din interpretarea gramaticală şi sistematică a prevederilor art. 259 anterior menţionat, urmând a fi aplicată doar în situaţia prevăzută la alin. (1) al art. 259 din Codul de procedură penală, respectiv dacă adresa unde locuiesc persoanele citate şi adresa locului lor de muncă nu sunt cunoscute. Astfel, pentru ca procedura de citare să poată fi realizată şi în ipoteza anterior arătată, legiuitorul a reglementat înştiinţarea suspectului, a inculpatului, a părţilor, precum şi a altor persoane, prin afişarea, la sediul organului judiciar, a unei asemenea înştiinţări. Aceasta trebuie să cuprindă, alături de alte informaţii, prevăzute la art. 259 alin. (5) din Codul de procedură penală, menţiunea că, în cazul în care destinatarul nu se prezintă pentru comunicarea citaţiei în interiorul termenului stabilit de organul judiciar care a emis citaţia - termen în care destinatarul este în drept să se prezinte la organul judiciar pentru a i se comunica citaţia - citaţia se consideră comunicată la împlinirea acestui termen.

17. În mod similar, dispoziţiile art. 260 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură penală reglementează o procedură de înmânare a citaţiei, aplicabilă în situaţia în care persoana citată refuză să primească citaţia, al cărei caracter subsidiar rezultă din aplicarea aceloraşi metode de interpretare, mai sus invocate. Astfel, conform dispoziţiilor art. 260 alin. (1) din Codul de procedură penală, care constituie regula în materia înmânării citaţiei, citaţia se înmânează celui citat, personal, oriunde este găsit, acesta semnând dovada de primire. Totodată, conform art. 260 alin. (2) din Codul de procedură penală, pentru situaţia în care persoana citată refuză să primească citaţia, persoana însărcinată să comunice citaţia va afişa pe uşa destinatarului o înştiinţare, încheind un proces-verbal cu privire la împrejurările constatate. Înştiinţarea trebuie să cuprindă, alături de alte informaţii, menţiunea că, în cazul în care destinatarul nu se prezintă pentru comunicarea citaţiei în interiorul termenului stabilit de organul judiciar care a emis citaţia - termen în care destinatarul este în drept să se prezinte la organul judiciar pentru a i se comunica citaţia - citaţia se consideră comunicată la împlinirea acestui termen.

18. Având în vedere aceste considerente, Curtea reţine că procedurile judiciare reglementate prin art. 259 alin. (5) lit. g), art. 260 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură penală sunt de natură a asigura prezenţa în faţa organelor judiciare a persoanelor citate, constituind, în acest fel, o garanţie a dreptului de acces liber la justiţie şi a dreptului la apărare, şi nu o încălcare a drepturilor fundamentale anterior menţionate.

19. Referitor la invocarea, în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, a Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 10 din 10 iunie 2013, pronunţată cu ocazia soluţionării unui recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că modalitatea de comunicare a procesului-verbal de contravenţie şi a înştiinţării de plată, prin afişare la domiciliul sau sediul contravenientului, este subsidiară comunicării prin poştă, cu aviz de primire şi, de asemenea, că cerinţa comunicării procesului-verbal de contravenţie şi a înştiinţării de plată este îndeplinită şi în situaţia refuzului expres al primirii corespondenţei, consemnat în procesul-verbal încheiat de funcţionarul poştal, Curtea constată că aplicarea deciziei anterior menţionate, prin analogie, cu privire la prevederile art. 259 şi art. 260 din Codul de procedură penală, nu este posibilă, dar nici necesară. Aceasta întrucât caracterul subsidiar al procedurii de citare supuse analizei, realizate prin afişarea unei înştiinţări la sediul organului judiciar, şi, respectiv, caracterul subsidiar al procedurii afişării unei înştiinţări pe uşa destinatarului, în situaţia în care acesta refuză primirea citaţiei, poate fi dedus, în mod direct, din modalitatea de reglementare a celor două articole anterior invocate.

20. Mai mult, nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la citare constituie cauză de nulitate relativă, conform art. 282 alin. (1) coroborat cu art. 281 din Codul de procedură penală. Acestea din urmă, fiind norme cu caracter general, prevăzute de legiuitor în partea generală a Codului de procedură penală, sunt aplicabile în privinţa tuturor cazurilor de nerespectare a dispoziţiilor procesual penale care pot interveni pe tot parcursul procesului penal. Aşa fiind, ele pot fi invocate, conform alin. (4) al aceluiaşi art. 282: a) până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură; b) până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei; c) până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii. Acest mecanism juridic de sancţionare a nelegalei citări constituie o altă formă de garantare a drepturilor fundamentale prevăzute la art. 21 şi art. 24 din Constituţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 507 din 5 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 911 din 11 noiembrie 2016, paragraful 23).

21. În ceea ce priveşte pretinsa neconstituţionalitate a prevederilor art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că, într-adevăr, textul criticat reglementează o procedură, specifică etapei camerei preliminare, ce se desfăşoară în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi a persoanei vătămate, precum şi fără participarea procurorului. Această procedură are însă în vedere situaţia în care, în urma sesizării instanţei prin rechizitoriu, inculpatul, celelalte părţi sau persoana vătămată nu formulează cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, în termenul prevăzut la art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală. Având în vedere că obiectul procedurii în camera preliminară îl constituie, potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, tocmai soluţionarea unor cereri şi excepţii din categoriile anterior menţionate, în ipoteza lipsei formulării sau invocării lor, apare ca fiind firească continuarea procedurii în camera preliminară, prin constatarea legalităţii sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi prin dispunerea începerii judecăţii. Această procedură se realizează fără citarea părţilor şi a persoanei vătămate, întrucât, conform dispoziţiilor art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală, după sesizarea instanţei prin rechizitoriu, inculpatului îi este comunicată o copie certificată a acestuia şi, după caz, traducerea sa autorizată, fiindu-i adusă, astfel, la cunoştinţă acuzarea. Totodată, atât inculpatului, cât şi celorlalte părţi şi persoanei vătămate li se aduc la cunoştinţă obiectul procedurii în camera preliminară, dreptul de a-şi angaja un apărător şi termenul în care, de la data comunicării, pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Aşa fiind, persoanele anterior enumerate au cunoştinţă de existenţa dosarului penal, cunoscând că este în desfăşurare procedura în camera preliminară. Totodată, aceste dispoziţii legale trebuie coroborate cu cele ale art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală, conform cărora, în situaţia formulării unor cereri sau excepţii specifice procedurii în cameră preliminară ori dacă judecătorul de cameră preliminară ridică excepţii din oficiu, se stabileşte termenul pentru soluţionarea acestora, procedând la citarea părţilor şi a persoanei vătămate. Per a contrarie. În lipsa primirii unor citaţii, conform dispoziţiilor legale anterior menţionate, părţile pot deduce fie că judecătorul de cameră preliminară va dispune începerea judecăţii, potrivit prevederilor art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, urmând ca, în vederea desfăşurării acesteia în mod legal, aceleaşi persoane mai sus enumerate să fie citate, conform prevederilor art. 353 alin. (1) din Codul de procedură penală, fie că judecătorul de cameră preliminară, ca urmare a exercitării competenţei sale, prevăzute la art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, de a invoca, din oficiu, excepţii referitoare la legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, a restituit cauza la parchet, întrucât a reţinut existenţa uneia dintre situaţiile prevăzute la art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală. Şi în această ultimă ipoteză, părţile urmează a fi citate, conform procedurii de citare corespunzătoare etapelor procesuale subsecvente, respectiv a urmăririi penale şi a camerei preliminare, fiindu-le asigurată, astfel, posibilitatea de a lua la cunoştinţă despre desfăşurarea procedurii penale în dosarele în care au calitatea anterior menţionată şi de a-şi apăra interesele procesuale.

22. Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că desfăşurarea procedurii în camera preliminară, în ipoteza neinvocării de către inculpat, de către celelalte părţi sau de către persoana vătămată a unor cereri sau excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, oferă tuturor subiecţilor procesuali anterior enumeraţi posibilitatea de a cunoaşte etapele desfăşurării acestei proceduri şi de a-şi apăra interesele procesuale, nefiind, astfel, de natură a le încălca dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la apărare. În acest sens, referitor la dreptul fundamental reglementat la art. 21 din Constituţie, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că acesta este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, se poate adresa, cel puţin o dată, unei instanţe judecătoreşti, independente şi imparţiale (a se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994 şi Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015). În ceea ce priveşte dreptul la apărare, astfel cum este prevăzut la art. 24 din Constituţie, prin aceeaşi jurisprudenţă, s-a arătat că acesta este asigurat de fiecare dată când o persoană interesată are posibilitatea de a-şi formula apărările pe care le consideră necesare, în faţa unei instanţe, în cadrul unei proceduri caracterizate prin contradictorialitate şi oralitate, personal sau prin intermediul unui avocat (a se vedea Decizia nr. 429 din 21 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.220 din 20 decembrie 2004).

23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Daniela Dobrilă în Dosarul nr. 2.428/121 /2016/a1.1 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 259 alin. (5) lit. g), art. 260 alin. (2) lit. g) şi art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 7 noiembrie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

 

ACTE ALE AUTORITĂŢII NAŢIONALE DE REGLEMENTARE ÎN DOMENIUL ENERGIEI

 

AUTORITATEA NAŢIONALĂ DE REGLEMENTARE ÎN DOMENIUL ENERGIEI

 

ORDIN

privind aprobarea Regulamentului de funcţionare şi de decontare a pieţei de echilibrare şi a Regulamentului de calcul şi de decontare a dezechilibrelor părţilor responsabile cu echilibrarea, precum şi pentru modificarea, completarea şi abrogarea unor dispoziţii din sectorul energiei electrice

 

Având în vedere prevederile art. 21, ale art. 28 lit. b) şi e), ale art. 36 alin. (2), alin. (4) şi alin. (7) lit. j), k), r), ale art. 62 alin. (1) lit. g) şi i), ale art. 65, ale art. 70 lit. a) şi ale art. 75 alin. (2) din Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. c), ale art. 8 şi ale art. 9 alin. (1) lit. h) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2007 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 160/2012, cu modificările şi completările ulterioare,

preşedintele Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei emite următorul ordin:

Art. 1. - Se aprobă Regulamentul de funcţionare şi de decontare a pieţei de echilibrare, prevăzut în anexa nr. 1*), care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 2. - Se aprobă Regulamentul de calcul şi de decontare a dezechilibrelor părţilor responsabile cu echilibrarea, prevăzut în anexa nr. 2*), care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 3. - La data intrării în vigoare a regulamentelor prevăzute la art. 1 şi 2 se abrogă:

1. Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei nr. 16/2001 pentru aprobarea Regulamentului privind aranjamentele comerciale aferente schimburilor neplanificate de energie electrică cu alte sisteme electroenergetice, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 31 august 2001, cu modificările ulterioare;

2. prevederile cap. 6, 7, 10, 12 şi 14 din Codul comercial al pieţei angro de energie electrică, aprobat prin Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei nr. 25/2004, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 989 din 27 octombrie 2004, cu modificările ulterioare;

3. pct. 2-9, pct. 11 alin. (1)-(3) şi pct. 12 din anexa la Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei nr. 30/2005 privind cadrul de funcţionare al pieţei angro de energie electrică, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 552 din 28 iunie 2005, cu modificările ulterioare;

4. Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei nr. 61/2005 privind cadrul de funcţionare a pieţei angro de energie electrică, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 18 ianuarie 2006, cu modificările ulterioare;

5. Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei nr. 35/2010 privind stabilirea unor reguli referitoare la piaţa de echilibrare de energie electrică, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 815 din 7 decembrie 2010, cu modificările ulterioare;

6. Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei nr. 60/2013 privind aprobarea instituirii unor reguli pe piaţa de echilibrare, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din 20 august 2013, cu modificările şi completările ulterioare;

7. art. 2, art. 21, art. 4 alin. (1) lit. f)-k), alin. (2)-(4) şi art. 5-10 din Regulile privind decontarea lunară a obligaţiilor de plată în piaţa de echilibrare şt a dezechilibrelor părţilor responsabile cu echilibrarea, aprobate prin Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei nr. 115/2014, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 821 din 11 noiembrie 2014, cu completările ulterioare.

Art. 4. - În Regulile privind decontarea lunară a obligaţiilor de plată în piaţa de echilibrare şt a dezechilibrelor părţilor responsabile cu echilibrarea, aprobate prin Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei nr. 115/2014, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 821 din 11 noiembrie 2014, cu completările ulterioare, la articolul 3 alineatul (2), după litera d) se introduce o nouă literă, litera e), cu următorul cuprins:

,,e) penalităţilor pentru livrarea parţială a energiei de echilibrare”.

Art. 5. - Regulamentul de programare a unităţilor de producţie şi a consumatorilor dispecerizabili, aprobat prin Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei nr. 32/2013, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 3 iunie 2013, cu modificările ulterioare, se modifică după cum urmează:

1. La articolul 4, punctul 21 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„21. notificare fizică - informaţie transmisă formalizat de o parte responsabilă cu echilibrarea, care cuprinde programul privind producţia notă, schimburile bloc şi consumul de energie electrică, precum şi importurile, exporturile şi tranzitele aferente participanţilor la piaţă pentru care PRE şi-a asumat responsabilitatea echilibrării; în mod convenţional, consumul asigurat de către furnizorul care nu îşi asumă responsabilitatea echilibrării pentru un loc de consum aflat în portofoliul mai multor furnizori este considerat de valoare zero;”.

2. La articolul 4, punctul 31 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„31. schimb bloc - schimb de energie electrică între două PRE-uri, rezultat din agregarea pe vânzare, respectiv pe cumpărare a tuturor tranzacţiilor dintre participanţii din cele două PRE-uri într-un interval de dispecerizare; în mod convenţional, cantitatea de energie electrică corespunzătoare consumului asigurat de către furnizorul care nu îşi asumă responsabilitatea echilibrării pentru un loc de consum aflat în portofoliul mai multor furnizori se consideră şi se notifică drept schimb bloc între PRE din care face parte acesta şi PRE a furnizorului principal;”.

3. Articolul 12 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. 12. - (1) Declaraţia de disponibilitate conţine cel puţin următoarele informaţii:

a) puterea disponibilă orară a fiecărei unităţi de producţie dispecerizabile, separat pentru fiecare interval de dispecerizare din fiecare zi de livrare;

b) consumul minim şi maxim orar al fiecărei unităţi de consum dispecerizabile, separat pentru fiecare interval de dispecerizare din fiecare zi de livrare;

c) motivaţii şi detalii (inclusiv numărul cererii aprobate de dispecer) privind reducerile orare de disponibilitate ale fiecărui grup dispecerizabil/consumator dispecerizabil, ca urmare a: oricărei opriri accidentale anterioare sau opriri planificate pentru mentenanţă, redării în exploatare înainte de termenul aprobat, programului de funcţionare convenit cu Administraţia Naţională «Apele Române» etc.

(2) UD care produc energie electrică din energie eoliană, respectiv UD care produc energie electrică din energie solară sunt exceptate de la furnizarea motivaţiilor prevăzute la alin. (1) lit. c) în cazul modificării declaraţiilor lor de disponibilitate.”

Art. 6. - Operatorii economici din sectorul energiei electrice duc la îndeplinire prevederile prezentului ordin.

Art. 7. - Societatea Operatorul Pieţei de Energie Electrică şi de Gaze Naturale „Opcom” - S.A. şi Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice „Transelectrica” - S.A. elaborează, în termen de 4 luni de la data publicării, procedurile operaţionale proprii pentru punerea în aplicare a prevederilor prezentului ordin şi le înaintează Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei în vederea avizării.

Art. 8. - Entităţile organizatorice din cadrul Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei urmăresc respectarea prevederilor prezentului ordin.

Art. 9. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi intră în vigoare la data publicării, cu excepţia regulamentelor prevăzute la art. 1 şi 2, care intră în vigoare în prima zi a lunii calendaristice care urmează unei perioade de 6 luni de la data publicării.

 

Preşedintele Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei,

Dumitru Chiriţă

 

Bucureşti, 31 ianuarie 2018.

Nr. 31.


*) Anexele nr. 1 şi 2 se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 166 bis, care se poate achiziţiona de la Centrul pentru relaţii cu publicul al Regiei Autonome „Monitorul Oficial”, Bucureşti, şos. Panduri nr. 1.

 

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.