MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 186 (XXX) - Nr. 552         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Luni, 2 iulie 2018

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 72 din 22 februarie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 57 lit. b), art. 59 alin. (7) şi art. 62 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 81/2015 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, precum şi pentru modificarea art. 7 alin. (2) din Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare

 

Decizia nr. 120 din 20 martie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (4) din Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente

 

Decizia nr. 132 din 20 martie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (61) din Codul de procedură penală

 

Decizia nr. 149 din 27 martie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989

 

Decizia nr. 205 din 3 aprilie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (1) teza a două din Codul de procedură penală

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 72

din 22 februarie 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 57 lit. b), art. 59 alin. (7) şi art. 62 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 81/2015 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, precum şi pentru modificarea art. 7 alin. (2) din Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 57 lit. b), art. 59 alin. (7) şi art. 62 alin, (2) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, excepţie ridicată de Ionică Dajboc în Dosarul nr. 2.574/121/2013* al Curţii de Apel Galaţi - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.322D/2016.

2. La apelul nominal răspunde avocatul Daniel Soare, pentru autorul excepţiei, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipseşte cealaltă parte. Procedura de citare a fost legal îndeplinită.

3. Având cuvântul, apărătorul autorului excepţiei solicită admiterea acesteia, astfel cum a fost formulată. Precizează că, la data sesizării Curţii Constituţionale, aceasta nu pronunţase încă Decizia nr. 653 din 17 octombrie 2017.

4. Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 59 alin. (7) din Legea nr. 360/2002, întrucât Curtea a admis această excepţie prin Decizia nr. 653 din 17 octombrie 2017. Cu privire la celelalte dispoziţii de lege criticate, solicită respingerea excepţiei, ca neîntemeiată, pentru argumentele reţinute de Curtea Constituţională prin aceeaşi decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin Decizia nr. 2.286 din 27 septembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.574/121/2013*. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, admiţând recursul împotriva Deciziei nr. 807 din 9 iunie 2016 a Curţii de Apei Galaţi - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 57 lit. b), art. 59 alin. (7) şi art. 62 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului. Excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată de Ionică Dajboc, în cadrul soluţionării acţiunii formulate de autorul excepţiei, privind anularea Dispoziţiei de sancţionare nr. 7 din 24 ianuarie 2013, emisă de şeful Inspectoratului Judeţean de Poliţie Galaţi, prin care a fost sancţionat disciplinar cu diminuarea cu 20% a drepturilor salariale pentru funcţia îndeplinită, pe o perioadă de 3 luni. Prin Sentinţa civilă nr. 1.114 din 12 noiembrie 2015, Tribunalul Galaţi a respins acţiunea, ca nefondată. Împotriva acestei sentinţe, reclamantul â declarat recurs, prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute a deciziei de sancţionare, deoarece aceasta a fost emisă în baza Ordinului M.A.I. nr. 400/2004, care nu a intrat în vigoare, întrucât nu a fost publicat în Monitorul Oficial şi nu s-a ţinut cont de Decizia Curţii Constituţionale nr. 392 din 2 iulie 2014._

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că angajatorul, atât în cursul cercetării disciplinare, cât şi în cursul judecării cauzei de către consiliul de disciplină, nu i-a permis să fie asistat şi consiliat de către avocatul ales, încălcându-i-se dreptul la apărare. De asemenea, apreciază că art. 59 alin. (7) din Legea nr. 360/2002 este echivoc şi neprevizibil, deoarece, prin conţinutul său, lasă să se înţeleagă că poliţistul, pe timpul cercetării disciplinare, nu ar avea voie să f e asistat, ci asistenţa să fie numai în faţa consiliilor de disciplină, fază ulterioară cercetării disciplinare. Or administrarea probatoriului se face în faza cercetării disciplinare, nicidecum în faţa consiliului de disciplină. Ca atare, lipsa apărării profesioniste venite din partea unui avocat aduce grave prejudicii celui cercetat disciplinar. Textul de lege criticat s-ar putea interpreta în sensul conform căruia Corpul poate desemna un poliţist asistent, chiar dacă cel cercetat nu doreşte acest lucru, confuzie ce apare pe fondul neclarităţii şi imprevizibilităţii textului criticat.

7. Referitor la critica de neconstituţionalitate a art. 61 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 360/2002, se arată că textul este lipsit de claritate şi precizie, deoarece nu prevede modalitatea în care poliţistul ia la cunoştinţă de sancţiunea disciplinară, respectiv textul nu prevede obligaţia angajatorului de a-i comunica afectiv celui sancţionat dispoziţia de sancţionare. Se apreciază că, pe fondul neclarităţii textului contestat, angajatorul nu a comunicat decizia de sancţionare, ci doar o adresă în care se menţiona sancţiunea aplicată şt motivele avute în vedere. Ca atare, se susţine că lipsa obligaţiei comunicării şi necomunicarea efectivă a deciziei de sancţionare limitează dreptul la apărare al celui sancţionat, drept ce presupune şi posibilitatea de a contesta atât condiţiile de formă şi de fond ale deciziei de sancţionare, cât şi temeinicia actului de sancţionare.

8. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a art. 62 alin. (2) din Legea nr. 360/2002, se consideră că textul criticat nu oferă niciun criteriu clar şi previzibil privind organizarea, funcţionarea şi procedura după care îşi desfăşoară activitatea consiliul de disciplină. Aceste aspecte duc, în opinia autorului, la încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, întrucât executivul edictează norme ce intră în atributul puterii legislative. De asemenea, se susţine că textul de lege criticat nu defineşte noţiunea de „unitate de poliţie”, respectiv dacă această sintagmă se referă şi la poliţiile orăşeneşti şi municipale sau numai la inspectoratele de poliţie judeţene.

9. Cu privire la critica de neconstituţionalitate a art. 57 lit. b) din Legea nr. 360/2002, se apreciază, în esenţă, că, fiind vorba de o normă de incriminare a unei abateri disciplinare, textul nu conferă claritatea şi previzibilitatea specifică unei norme de incriminare reglementate printr-o lege organică. De asemenea, se susţine că poliţistul aflat pe o funcţie de execuţie este transformat într-un simplu executant, fapt ce are drept consecinţă lezarea drepturilor acestuia. Totodată, textul este lipsit de claritate, întrucât nu prevede dacă dispoziţia primită de la şef trebuie să fie dată în scris, şi care sunt autorităţile abilitate să dea dispoziţii poliţistului.

10. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece, prin conţinutul lor normativ, textele criticate nu contravin prevederilor constituţionale invocate.

11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

12. Guvernul consideră, în esenţă, că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Articolele criticate de petent, unele prin raportare la forma în vigoare în anul 2013, fie au fost modificate, fie au fost supuse deja controlului de constituţionalitate, fără a fi declarate neconstituţionale.

13. Avocatul Poporului menţionează că îşi păstrează punctul de vedere, astfel cum a fost reţinut în deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.146/2007, nr. 1.165/2008 şi nr. 539/2016.

14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere depus la dosar de partea Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Galaţi, susţinerile apărătorului autorului excepţiei din şedinţa publică, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit actului de sesizare, dispoziţiile art. 57 lit. b), art. 59 alin. (7) şi art. 62 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 24 iunie 2002, cu modificările şi completările ulterioare. Curtea observă că, la data emiterii deciziei de sancţionare de către Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Galaţi, decizie a cărei anulare formează obiectul acţiunii în justiţie formulate de autorul excepţiei, textele de lege criticate din Legea nr. 360/2002 aveau următorul cuprins:

- Art. 57 lit. b): „Constituie abateri disciplinare, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracţiuni, următoarele fapte săvârşite de poliţist, comise cu vinovăţie: [...] b) neglijenţa manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau a dispoziţiilor primite de la şefii ierarhici sau de la autorităţile anume abilitate de lege.”;

- Art. 59 alin. (7): „În faţa consiliilor de disciplină poliţistul are dreptul de a fi asistat de un alt poliţist, ales de către acesta sau desemnat de Corp.”;

- Art. 62 alin. (2): „Consiliile de disciplină se constituie şi funcţionează pe lângă şefi/ unităţilor de poliţie şi au caracter consultativ”;

17. Curtea reţine că, ulterior învestirii instanţelor judecătoreşti, dispoziţiile art. 62 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 au fost modificate prin art. I pct. 9 din Legea nr. 81/2015 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, precum şi pentru modificarea art. 7 alin. (2) din Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 21 aprilie 2015. De asemenea, art. 59 alin. (7) din Legea nr. 360/2002 a fost abrogat prin Legea nr. 81/2015. Însă, Curtea constată că dispoziţiile criticate continuă să îşi producă efectele juridice în cauza dedusă judecăţii, astfel încât pot fi supuse controlului de constituţionalitate, potrivit Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea Constituţională a statuat că sintagma „în vigoare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. Ca atare, obiect al controlului de constituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 57 lit. b), art. 59 alin. (7) şi art. 62 alin. (2) din Legea nr. 360/2002, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 81/2015.

18. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate, în forma în vigoare la momentul la care a fost sancţionat, contravin prevederilor din Constituţie cuprinse în art. 1 alin. (3), (4) şi (5) referitor la statul de drept, principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi principiul legalităţii, art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 24 alin. (1) care consacră dreptul la apărare şi art. 148 alin. (2) şi (4) referitor la integrarea în Uniunea Europeană. De asemenea, invocă principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, „nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege”, prevăzut de art. 7 pct. 1 şi art. 8 referitor la dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 653 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 1.002 din 18 decembrie 2017, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 59 alin. (7) din Legea nr. 360/2002, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 81/2015, reţinând, în esenţă, că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi analizând ansamblul sancţiunilor disciplinare ce pot fi aplicate poliţistului, măsurile care pot afecta dreptul de a practica profesia sunt următoarele: amânarea promovării în grade profesionale sau funcţii superioare, pe o perioadă de la 1 la 3 ani, trecerea într-o funcţie inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deţinut şi destituirea din poliţie. La paragraful 30, Curtea a observat că, în materia răspunderii disciplinare a poliţiştilor, contrar jurisprudenţei dezvoltate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, legiuitorul român nu a adoptat o reglementare care să asigure respectarea dreptului la apărare al poliţistului cercetat disciplinar. Astfel, Curtea a constatat că dispoziţiile de lege criticate, potrivit cărora în faţa consiliilor de disciplină poliţistul are dreptul de a fi asistat doar de un alt poliţist, ales de către acesta sau desemnat de Corp, încalcă dreptul de a fi asistat de un avocat în cadrul procedurii disciplinare, ca parte a dreptului la apărare, prevăzut de art. 24 alin. (1) din Constituţie.

20. Ţinând cont de dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 şi de data sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate din prezenta cauză, prin Decizia civilă nr. 2.286 din 27 septembrie 2016, pronunţată anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 653 din 17 octombrie 2017, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 59 alin. (7) din Legea nr. 360/2002, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 81/2015, a devenit inadmisibilă, urmând a fi respinsă ca atare.

21. În aceste condiţii, potrivit jurisprudenţei sale, în temeiul Deciziei nr. 653 din 17 octombrie 2017, prezenta decizie poate constitui motiv de revizuire, conform art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 22 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 162 din 9 martie 2015, paragraful 18, Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, paragrafele 19-23, sau Decizia nr. 365 din 2 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 22 august 2016, paragraful 40).

22. Cu privire la dispoziţiile art. 57 lit. b) şi art. 62 alin. (2) din Legea nr. 360/2002, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 653 din 17 octombrie 2017, paragrafele 33-37, constatând constituţionalitatea acestora. Astfel, la paragraful 35 al acestei decizii, referitor la critica formulată din perspectiva lipsei de claritate şi previzibilitate, Curtea a constatat că, potrivit jurisprudenţei sale referitoare la art. 1 alin. (5) din Constituţie, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ, permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-0 măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. În cauză, Curtea a constatat că dispoziţiile de lege criticate prevăd suficient de clar că neglijenţa manifestată de poliţist în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau a dispoziţiilor primite de la şefii ierarhici sau de la autorităţile anume abilitate de lege constituie abateri disciplinare, că sancţiunea disciplinară poate fi contestată în termen de 5 zile de la luarea la cunoştinţă de către poliţist şefului ierarhic superior celui care a aplicat sancţiunea, precum şi modul de constituire şi funcţionare a consiliilor de disciplină. Ca atare, dispoziţiile art. 57 lit. b) şi art. 62 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 au un conţinut normativ clar şi precis, pentru a putea fi aplicate, şi oferă suficiente repere pentru ca destinatarul acestora - în cazul de faţă, poliţistul - să înţeleagă sensul lor, să îşi adapteze conduita şi să aibă reprezentarea corectă a derulării procedurii disciplinare.

23. Referitor la susţinerea că art. 62 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 nu defineşte noţiunea de „unitate de poliţie”, Curtea a reţinut, prin aceeaşi decizie, paragrafele 36 şi 37, că, potrivit art. 5 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 25 aprilie 2014, Poliţia Română are următoarea structură organizatorică: Inspectoratul General al Poliţiei Române; unităţi teritoriale aflate în subordinea Inspectoratului General al Poliţiei Române, Direcţia generală de poliţie a municipiului Bucureşti şi inspectoratele judeţene de poliţie; instituţii de învăţământ pentru formarea şi pregătirea continuă a personalului; alte unităţi necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice poliţiei, înfiinţate potrivit legii. În sensul art. 7 şi 8 din Legea nr. 218/2002, Inspectoratul General al Poliţiei Române este unitatea centrală a poliţiei, cu personalitate juridică şi competenţă teritorială generală, care conduce, îndrumă şi controlează activitatea unităţilor de poliţie subordonate şi este condus de un inspector general, cu rang de secretar de stat. În ceea ce priveşte unităţile teritoriale din subordinea Inspectoratului General al Poliţiei Române, Legea nr. 218/2002, în capitolul II: Organizare şi funcţionare - secţiunea 2, prevede că în municipiul Bucureşti se organizează şi funcţionează, ca unitate cu personalitate juridică, Direcţia generală de poliţie a municipiului Bucureşti, condusă de un director general, ajutat de adjuncţi, şi în cadrul acesteia se organizează şi funcţionează unităţi de poliţie ale sectoarelor, corespunzător organizării administrativ-teritoriale a acestuia. În cadrul sectoarelor se organizează şi funcţionează secţii de poliţie. Totodată, în judeţe se organizează şi funcţionează, ca unităţi cu personalitate juridică, inspectorate de poliţie, conduse de un inspector-şef, ajutat de adjuncţi. În municipii şi oraşe funcţionează poliţii municipale şi orăşeneşti, iar în comune, posturi de poliţie, în funcţie de întinderea teritoriului, numărul populaţiei, de numărul şi importanţa obiectivelor economice, sociale şi politice, în municipii pot fi înfiinţate secţii de poliţie, iar în comunele cu sate şi cătune dispersate pot fi înfiinţate birouri de poliţie. Ca atare, Curtea a constatat că noţiunea de „unitate de poliţie” este definită în cuprinsul Legii nr. 218/2002 şi, astfel, această_ critică este neîntemeiată.

24. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudenţa Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în decizia menţionată îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 59 alin. (7) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 81/2015 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, precum şi pentru modificarea art. 7 alin. (2) din Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, excepţie ridicată de Ionică Dajboc în Dosarul nr. 2.574/121/2013* al Curţii de Apel Galaţi - Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar şi constată că dispoziţiile art. 57 lit. b) şi ale art. 62 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 81/2015 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, precum şi pentru modificarea art. 7 alin. (2) din Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 22 februarie 2018.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Ioana Marilena Chiorean

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 120

din 20 martie 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (4) din Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Patricia Marilena Ionea - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan Sorin Daniel Chiriazi.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin, (4) din Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente, excepţie ridicată de Asociaţia Ofensiva Tinerilor din Arad în Dosarul nr. 37.872/3/2016 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.160D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, în acest sens arată că cerinţa recunoaşterii caracterului de utilitate publică al organizaţiilor minorităţilor pentru a participa la alegeri este reglementată prin lege, iar legiuitorul are competenţa exclusivă de a institui reguli în materie electorală, potrivit art. 73 alin. (3) din Constituţie. Cerinţa impusă nu aduce atingere substanţei dreptului de a candida în alegeri.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Sentinţa civilă nr. 3AGP din 14 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 37.872/3/2016, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (4) din Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Asociaţia Ofensiva Tinerilor din Arad, cu prilejul soluţionării contestaţiei formulate împotriva Deciziei nr. 65D din 13 octombrie 2016, emise de Biroul Electoral Central, prin care a fost respinsă candidatura domnului Claudiu Almăşan pentru alegerile pentru Camera Deputaţilor din anul 2016, întrucât lipseau documentele care să dovedească statutul de utilitate publică al asociaţiei, aşa cum prevede art. 56 alin. (4) din Legea nr. 208/2015.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 56 alin. (4) din Legea nr. 208/2015, care prevăd utilitatea publică între condiţiile pentru depunerea candidaturii pentru alegerile parlamentare de către organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, contravin art. 1 alin. (4), art. 2 alin. (1), art. 8 alin. (1), art. 11 alin. (1), art. 20, art. 36, art. 37, art. 53 alin. (2) şi art. 62 alin. (2) din Constituţie. În acest sens arată că, în ceea ce priveşte cerinţa utilităţii publice, există un dublu nivel al noţiunii de decizie electorală. Primul nivel de decizie aparţine, conform art. 38 şi următoarele din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, Guvernului, singura autoritate în măsură să recunoască prin hotărâre caracterul de utilitate publică al unei asociaţii sau fundaţii. Al doilea nivel de decizie aparţine Biroului Electoral Central, care, în examinarea candidaturii, decide, conform art. 59 din Legea nr. 208/2015, dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege. Decizia Biroului Electoral Central are un caracter eminamente formal, verificându-se doar dacă este îndeplinită condiţia existenţei statutului de utilitate publică al organizaţiei, fără a putea formula aprecieri proprii, deci fără a avea o marjă de apreciere. Prin urmare, adevărata decizie în materie electorală, adică cea care analizează fondul condiţiei de eligibilitate, aparţine Guvernului.

6. Din moment ce decizia asupra utilităţii publice este una electorală, ea trebuie interpretată în lumina exigenţelor impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 15 decembrie 2015, pronunţată în Cauza Ofensiva Tinerilor împotriva României şi Hotărârea din 2 martie 2010, pronunţată în Cauza Grosaru împotriva României. Astfel, deciziile electorale trebuie luate de un organ care să prezinte minime garanţii de imparţialitate. Or, Guvernul nu îndeplineşte această cerinţă, fiind o autoritate eminamente politică, care depinde de susţinerea Parlamentului şi a cărui numire şi competenţă sunt direct afectate de rezultatul alegerilor parlamentare. Mai mult, implicarea Guvernului în stabilirea eligibilităţii participanţilor la alegerile parlamentare încalcă şi art. 1 alin. (4) din Constituţie, referitor la principiul separaţiei puterilor în stat.

7. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate mai arată Că puterea de apreciere a decidentului nu trebuie să fie excesivă, însă Guvernul are o marjă absolută de apreciere în ceea ce priveşte acordarea statutului de utilitate publică, neexistând nicio obligaţie de a proceda în acest sens. Astfel, art. 38 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 prevede că Guvernul „poate” recunoaşte utilitatea publică, fiind doar o facultate şi nu O obligaţie. Totodată, condiţiile pentru recunoaşterea utilităţii publice enunţate de art. 38 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 nu se referă la indicatori precişi şi cuantificabili, ci la noţiuni de ordin general, a căror evaluare implică o apreciere subiectivă din partea Guvernului şi deci un grad ridicat de imprevizibilitate al rezultatului acesteia. Mai arată şi că statutul de utilitate publică poate fi retras oricând, prin hotărâre a Guvernului, astfel că un grad de imprevizibilitate continuă să existe chiar şi ulterior dobândirii acestuia.

8. Având în vedere argumentele mai sus arătate, autorul excepţiei consideră că art. 56 alin. (4) din Legea nr. 208/2015 contravine art. 3 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 36, art. 37 şi art. 62 alin. (2) din Constituţie. De asemenea, în opinia sa, sunt încălcate art. 1 alin. (4) din Constituţie, întrucât se contravine principiului separaţiei puterilor în stat, precum şi art. 11 alin. (1) şi art. 20 din Constituţie, deoarece nu se respectă supremaţia tratatelor internaţionale privind drepturile omului.

9. În continuare, autorul excepţiei arată că dispoziţiile de lege criticate restrâng exerciţiul dreptului de a fi ales, fără a fi întrunite condiţiile impuse de art. 53 alin. (2) din Constituţie. Astfel, utilitatea publică nu prezintă vreo relevanţă în materie electorală, condiţiile cerute pentru recunoaşterea acestui statut nespunând nimic despre capacitatea de a contribui la formarea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor ori la reprezentativitatea unei organizaţii. Reprezentativitatea nu rezultă din numărul sau dimensiunea programelor sau proiectelor derulate, nici din capacitatea logistică sau financiară a organizaţiei sau din vreun alt element care se referă la dimensiunea materială a activităţilor desfăşurate.

10. Totodată, autorul excepţiei arată că nu este respectată nici cerinţa unei aplicări nediscriminatorii, întrucât condiţia utilităţii publice se aplică doar organizaţiilor minorităţilor naţionale nereprezentate în Parlament, legea instituind, astfel o diferenţiere nejustificată între organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, în funcţie de reprezentarea lor parlamentară. În consecinţă, din moment ce competiţia electorală este restrânsă abuziv, nu cetăţenii decid prin vot liber exprimat care organizaţie aparţinând minorităţilor naţionale deţine legitimitatea pentru a ocupa un loc în Parlament, ci Guvernul care, în mod discreţionar, poate sau nu să permită competiţia a două sau mai multe organizaţii ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale. Se ajunge, astfel, la situaţia în care cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale sunt reprezentaţi în Parlament, dar nu pot decide liber asupra reprezentantului, încălcându-se art. 2 alin. (1) din Constituţie, întrucât exercitarea suveranităţii prin alegeri rămâne fără obiect în lipsa competiţiei electorale,

11. În sfârşit, autorul excepţiei susţine că limitarea impusă de Legea nr. 208/2015 contravine şi cerinţei art. 53 alin. (2) din Constituţie ca prin măsura de restrângere a exerciţiului unui drept să nu se aducă atingere existenţei acestuia. Deşi, teoretic, limitarea ar lăsa intactă existenţa dreptului, în practică, acesta este suprimat complet ca urmare a cerinţelor excesive impuse de lege pentru dobândirea utilităţii publice şi a caracterului esenţial arbitrar şi imprevizibil al acestei proceduri. În concluzie, art. 56 alin. (4) din Legea nr. 208/2015 încalcă art. 53 alin. (2), art. 8 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) din Constituţie.

12. Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. În acest sens arată că implicarea executivului în activitatea prealabilă de conferire a statutului de utilitate publică nu are semnificaţia încălcării principiului separaţiei puterilor în stat. De asemenea consideră că dispoziţiile art. 56 alin. (4) din Legea nr. 208/2015 nu împiedică şi nu restrâng exerciţiul dreptului minorităţilor naţionale de a participa la procesul electoral, ci stabilesc condiţiile exercitării lui. În susţinerea celor arătate invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale prin care s-a statuat că „aprecierea oportunităţii unui anumit prag de reprezentativitate nu este însă o problemă de constituţionalitate, cât timp pragul instituit nu are ca efect suprimarea exercitării dreptului, urmărind numai, precum în legea de faţă, ca asocierea cetăţenilor în partide să aibă semnificaţia instituţionalizării unui curent politic, fără de care partidul rezultat nu-şi poate îndeplini rolul său constituţional, prevăzut de art. 8 alin. (2), de a contribui la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor.”

13. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

14. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. În acest sens invocă cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1.188 din 6 noiembrie 2008.

15. Avocatul Poporului arată că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. Astfel, invocă cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1.013 din 27 noiembrie 2012, Decizia nr. 503 din 20 aprilie 2010, Decizia nr. 226 din 3 iulie 2001, Decizia nr. 35 din 2 aprilie 1996 şi Decizia nr. 147 din 27 octombrie 1998 referitoare la dreptul legiuitorului de a reglementa condiţiile concrete de exercitare a dreptului de a fi ales la nivelul fiecărei funcţii publice elective.

16. În acelaşi sens invocă şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin hotărârile din 2 martie 1987 şi din 22 mai 2012, pronunţate în cauzele Mathieu-Mohin and Clerfayt împotriva Belgiei, paragraful 52, respectiv, Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 3), paragrafele 83 şi 84, prin care s-a statuat că dreptul garantat prin art. 3 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu este un drept absolut, iar statele au o marjă largă de apreciere în alegerea sistemului electoral şi a condiţiilor de aplicare a acestuia, fără însă a limita drepturile în discuţie atât de mult încât să afecteze esenţa acestora şi să le golească de conţinut.

17. În sfârşit, în susţinerea punctului său de vedere, Avocatul Poporului invocă şi liniile directoare trasate de Comisia de la Veneţia prin „Codul bunelor practici în materie electorală” - Linii directoare şi raport explicativ, adoptat de Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept în cadrul celei de-a 52-a sesiuni plenare (Veneţia, 18-19 octombrie 2002), punctul 1.3 lit. i) şi ii).

18. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele de vedere solicitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

19. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

20. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 56 alin. (4) din Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 24 iulie 2015, dispoziţii potrivit cărora „Pot depune candidaturi şi alte organizaţii ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, legal constituite, care sunt de utilitate publică şi care prezintă Biroului Electoral Central, în termen de 30 de zile de la data stabilirii zilei alegerilor, o listă de membri cuprinzând un număr de cel puţin 15% din numărul total al cetăţenilor care, la ultimul recensământ, s-au declarat ca aparţinând minorităţii respective.”

21. Autorul excepţiei consideră că aceste dispoziţii de lege contravin următoarelor prevederi din Constituţie: art. 1 alin. (4) referitor la principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, art. 2 alin. (1) care prevede inalienabilitatea teritoriului României, art. 8 alin. (1) privind pluralismul politic, art. 11 alin. (1) referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 36 privind dreptul la vot, art. 37 referitor la dreptul de a fi ales, art. 53 alin. (2) privind condiţiile restrângerii exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale şi art. 62 alin.(2) privind dreptul organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, de a avea un loc de deputat, în condiţiile legii electorale. De asemenea consideră că sunt încălcate prevederile art. 3 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la alegeri libere.

22. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în esenţă, critica formulată de autorul acesteia se referă la două aspecte. Unul dintre acestea are în vedere autoritatea competentă să acorde statutul de utilitate publică unei organizaţii, precum şi criteriile şi procedura aplicabile cu acest prilej. Astfel, autorul excepţiei invocă lipsa de imparţialitate a Guvernului, marja largă de apreciere de care se bucură acesta în emiterea unei hotărâri referitoare la acordarea statutului de utilitate publică unei organizaţii, precum şi caracterul imprecis al criteriilor legale avute în vedere. Al doilea aspect pune în discuţie însăşi constituţionalitatea condiţionării organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale de a avea statut de utilitate publică pentru a putea depune candidaturi pentru alegerile parlamentare.

23. Cât priveşte primul aspect de neconstituţionalitate invocat, Curtea constată că, aşa cum indică şi autorul excepţiei, reglementarea condiţiilor şi a procedurii de obţinere a statutului de utilitate publică de către asociaţii, fundaţii sau federaţii, precum şi de către autoritatea competentă să acorde acest statut îşi are sediul în capitolul VI din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 31 ianuarie 2000. Or, potrivit susţinerilor autorului excepţiei şi actului de sesizare, obiectul controlului de constituţionalitate îl reprezintă exclusiv dispoziţiile art. 56 alin. (4) din Legea nr. 208/2015, şi nu prevederile capitolului VI din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000. Prin urmare, având în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului” Curtea constată că nu este competentă să analizeze această critică de neconstituţionalitate.

24. Referitor la obligaţia impusă de art. 56 alin. (4) din Legea nr. 208/2015 organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale de a avea statut de utilitate publică pentru a depune candidaturi la alegerile parlamentare, Curtea, analizând dispoziţiile cu un conţinut asemănător ale art. 9 alin. (3) din Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 196 din 13 martie 2008, prin Decizia nr. 1.188 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008, a reţinut că „dispoziţiile de lege criticate conţin norme care sunt în spiritul, şi nu împotriva, atât al prevederilor constituţionale ale art. 6 alin. (1), care recunosc şi garantează dreptul la identitate al minorităţilor naţionale, cât şi ale art. 62 alin. (2), care legitimează participarea organizaţiilor cetăţenilor care aparţin minorităţilor naţionale la alegerile parlamentare, în condiţiile legii electorale.” Astfel, Curtea a arătat că „atât condiţia recunoaşterii caracterului de utilitate publică al organizaţiei respective, cât şi cea a depunerii unor liste de membri însumând un număr de cel puţin 15% din numărul total al cetăţenilor declaraţi ca aparţinând acelei minorităţi după ultimul recensământ sunt astfel de cerinţe, reglementate prin legea organică în materie electorală. Stabilirea, prin lege, a condiţiilor menţionate nu contravine textelor constituţionale invocate ca fiind încălcate, legiuitorul având competenţa exclusivă de a institui modalităţile şi condiţiile de funcţionare a sistemului electoral, potrivit art. 73 alin. (3) lit. a) din Constituţie.” De asemenea, Curtea a reţinut că „textele criticate creează un regim special pentru organizaţiile minorităţilor naţionale, în măsură să justifice, prin condiţiile impuse, reprezentarea reală a membrilor acestora în Parlament.” Totodată, Curtea a constatat că „textele legale supuse controlului de constituţionalitate nu încalcă prevederile art. 16 alin. (1), raportat la art. 4 din Legea fundamentală, şi, ca atare, nu pot fi considerate discriminatorii, câtă vreme legiuitorul a urmărit prin aceste reglementări să acorde şi organizaţiilor minorităţilor nereprezentate în Parlament posibilitatea să participe la alegeri, nu numai celor care, în baza voturilor obţinute în alegeri, sunt deja reprezentate în Parlament.” în acelaşi context, Curtea a invocat şi cele statuate prin Decizia nr. 146 din 15 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 299 din 11 aprilie 2005, potrivit cărora „organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale reprezentate în Parlament nu sunt privilegiate (...), întrucât acestea au îndeplinit condiţii mult mai severe pentru a accede în Parlament”. Totodată, dacă criteriile pe baza cărora acele organizaţii au obţinut la ultimele alegeri un loc în Parlament nu sunt îndeplinite şi la actualele alegeri, acest lucru va rezulta din votul alegătorilor.

25. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia Deciziei nr. 1.188 din 6 noiembrie 2008 îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

26. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Asociaţia Ofensiva Tinerilor din Arad în Dosarul nr. 37.872/3/2016 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 56 alin. (4) din Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 20 martie 2018.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Patricia Marilena Ionea

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 132

din 20 martie 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (61) din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (61) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Lucian Mihai în Dosarul nr. 507/105/2017 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 628D/2017.

2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepţiei. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se arată că însăşi plângerea ce poate fi formulată împotriva unei ordonanţei prin care este dispusă măsura controlului judiciar reprezintă o cale de atac, în sensul art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar legiuitorul nu are obligaţia constituţională sau convenţională de a reglementa un număr succesiv de căi de atac în ipoteza juridică invocată. Se arată, totodată, că neconstituţionalitatea art. 213 alin. (61) din Codul de procedură penală este dedusă de autorul excepţiei şi prin compararea acestuia cu art. 204 din Codul de procedură penală. Or nici pentru măsurile preventive reglementate prin art. 204 anterior menţionat legiuitorul nu a prevăzut un număr dublu de căi de atac, singura diferenţă fiind aceea că ele pot fi luate exclusiv de judecător, împotriva dispunerii lor existând doar calea de atac a contestaţiei. Prin urmare, există o similitudine între cele două ipoteze juridice invocate de autorul excepţiei în privinţa numărului căilor de atac prevăzute pentru contestarea măsurilor preventive dispuse conform dispoziţiilor procesual penale mai sus invocate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 15 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 507/105/2017, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 213 alin. (6i) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Lucian Mihai într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii împotriva unei încheieri prin care a fost respinsă, ca tardivă, plângerea formulată de autorul excepţiei împotriva ordonanţei procurorului de dispunere a măsurii preventive a controlului judiciar.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile art. 213 alin. (61) din Codul de procedură penală încalcă dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare al persoanei interesate să formuleze o cale de atac împotriva încheierii prin care se soluţionează contestaţia cu privire la ordonanţa procurorului de dispunere a controlului judiciar. Se susţine că Reasigurarea unei căi de atac eficiente, care să ducă la o dublă verificare a actelor emise de procuror în etapa urmăririi penale, echivalează cu lipsa unei căi efective de atac în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, într-o materie cu implicaţii importante asupra drepturilor fundamentale ale persoanei, cum este cea a dreptului penal. Se susţine, totodată, încălcarea, prin textul criticat, a prevederilor constituţionale ale art. 129, care obligă la asigurarea căilor de atac împotriva tuturor hotărârilor judecătoreşti pronunţate în fond. Se mai arată că dispoziţiile art. 213 alin. (61) din Codul de procedură penală contravin, totodată, prevederilor art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit cărora împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra măsurilor preventive, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Se susţine, de asemenea, că amânarea soluţionării plângerii formulate în dosarul în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate este de natură a încălca cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 17 din 17 ianuarie 2017, prin care a constatat că dispoziţiile art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care soluţionarea plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art. 204 alin. (4) din Codul de procedură penală, făcându-se trimitere la considerentele deciziei anterior menţionate.

6. Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că legiuitorul are dreptul să reglementeze căile de atac care pot fi promovate în materia măsurilor preventive şi, în general, împotriva hotărârilor judecătoreşti şi că o situaţie juridică similară există în materia măsurilor asigurătorii luate de procuror şi a modului de aducere la îndeplinire a acestora, prevăzute la art. 250 alin. (1) şi alin. (4) din Codul de procedură penală, potrivit cărora soluţionarea contestaţiei se face în camera de consiliu, cu citarea celui care a făcut contestaţia şi a persoanelor interesate, prin încheiere motivată care este definitivă.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că prevederile art. 213 alin. (61) din Codul de procedură penală nu încalcă dispoziţiile art. 21 şi art. 129 din Constituţie, întrucât legiuitorul are libertatea de a prevedea numărul căilor de atac la care pot apela procurorul şi părţile, în materia măsurilor preventive şi în cadrul procesului penal, în general. Se arată că, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Constituţie, căile de atac se exercită în condiţiile legii, iar, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, accesul la justiţie nu presupune accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate gradele de jurisdicţie, exercitarea dreptului fundamental anterior menţionat putând fi supusă unor condiţionări de fond şi de formă. Se arată, totodată, că o situaţie similară este reglementată în materia măsurilor asigurătorii, prin dispoziţiile art. 250 alin. (1) şi alin. (4) din Codul de procedură penală.

9. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 213 alin. (61)din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Se susţine că dispoziţiile art. 126 alin (2) din Constituţie nu garantează folosirea tuturor căilor de atac în toate categoriile de cauze şi se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, conform căreia legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege. Se conchide că prevederile art. 213 din Codul de procedură penală reprezintă, în sine, o garanţie a realizării dreptului de acces la justiţie.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 213 alin. (61) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează plângerea este definitivă.

13. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, art. 24 referitor la dreptul la apărare şi art. 129 cu privire la folosirea căilor de atac.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 204 din Codul de procedură penală constituie regula generală în materia căii de atac cu care pot fi atacate încheierile prin care se dispune cu privire la măsurile preventive în cursul urmăririi penale. Potrivit dispoziţiilor legale anterior menţionate, împotriva încheierii pronunţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa sesizată cu rechizitoriul, prin care acesta se pronunţă asupra măsurilor preventive, poate fi formulată contestaţie, care va fi soluţionată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară, art. 204 din Codul de procedură penală reglementând întreaga procedură de soluţionare a contestaţiei astfel formulate.

15. Spre deosebire de prevederile legale mai sus invocate, dispoziţiile art. 213 din Codul de procedură penală, ce reglementează calea de atac împotriva măsurii controlului judiciar dispuse de procuror, care constituie, de fapt, diferenţa specifică a prevederilor art. 204 din Codul de procedură penală, prevăd o excepţie de la regulile prevăzute prin aceste din urmă dispoziţii legale, întrucât reglementează o cale de atac intitulată „plângere”, care poate fi promovată împotriva ordonanţei procurorului prin care a fost luată măsura controlului judiciar, şi nu împotriva unei încheieri a judecătorului de drepturi şi libertăţi. Această plângere poate fi adresată, conform art. 213 alin. (1) din Codul de procedură penală, judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, în continuare, art. 213 anterior menţionat reglementează o procedură de soluţionare a plângerii similară celei prevăzute pentru soluţionarea contestaţiei reglementate la ari. 204 din Codul de procedură penală, potrivit art. 213 alin. (61) din Codul de procedură penală, încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează plângerea fiind definitivă.

16. Alin. (61) a fost introdus în cuprinsul art. 213 din Codul de procedură penală prin art. II pct. 44 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin, (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

17. Cu toate că, aparent, imposibilitatea atacării cu contestaţie, conform art. 204 din Codul de procedură penală, a încheierii pronunţate potrivit art. 213 din Codul de procedură penală este de natură a lipsi inculpatul şi procurorul de o cale de atac consacrată în materia măsurilor preventive, în realitate, soluţia legislativă criticată oferă toate garanţiile procesuale asigurate prin prevederile art. 204 din Codul de procedură penală. Aceasta, întrucât atât contestaţia reglementată la art. 204 antereferit, cât şi plângerea prevăzută la art. 213 din Codul de procedură penală, asigură, fiecare, o cale de atac unică împotriva actului prin care a fost dispusă măsura preventivă avută în vedere. Diferenţa de reglementare dintre cele două proceduri, ce constă în soluţionarea contestaţiei prevăzute la art. 204 din Codul de procedură penală de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară celei care a fost sesizată prin rechizitoriu, în timp ce plângerea, reglementată la art. 213 din acelaşi cod, este soluţionată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă să judece cauza în fond, este dată de faptul că, potrivit art. 211 din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale, măsura preventivă a controlului judiciar poate fi dispusă de către procuror, prin ordonanţă, care este supusă controlului judecătorului de drepturi şi libertăţi. În mod similar, este reglementată, la art. 216 din Codul de procedură penală, dispunerea controlului judiciar pe cauţiune, în cadrul căruia prevederile art. 213 alin. (61) din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător. De asemenea, măsura preventivă a reţinerii este dispusă, conform art. 209 din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale, de către organele de cercetare penală sau de către procuror, în cazul acesteia prevederile art. 209 şi 210 din Codul de procedură penală prevăzând o procedură specifică de contestare. Spre deosebire de procedura specifică celor trei măsuri preventive anterior arătate, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă pot fi dispuse doar de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, prin încheiere. Prin urmare, având în vedere că măsurile preventive analizate sunt luate de organe judiciare diferite, prin acte diferite, legiuitorul a înţeles să prevadă căi de atac diferite, în reglementarea procedurii de control al respectivelor acte. Acest aspect nu este însă de natură a determina asigurarea a două căi ordinare de atac împotriva ordonanţei prin care procurorul dispune măsura controlului judiciar, atât a plângerii, reglementată prin art. 213 din Codul de procedură penală, cât şi a contestaţiei, prevăzută la art. 204 din acelaşi cod, soluţia legislativă analizată satisfăcând exigenţele art. 13 din Convenţie, care prevăd dreptul la un remediu efectiv.

18. În acelaşi sens este şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 25 din 7 decembrie 2015 privind examinarea recursului În interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vizând interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 213 şi art. 2151 alin. (5) din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 20 ianuarie 2016, prin care, pentru argumente similare celor mai sus invocate, s-a stabilit că încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează plângerea formulată de inculpat împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat ori s-a prelungit măsura preventivă a controlului judiciar este definitivă. Prin această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că „este greu de acceptat ca în cazul unor măsuri preventive mult mai intruzive dispuse de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, cum sunt arestul la domiciliu sau arestarea preventivă, să existe o singură cale de atac, conform normei generale din art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală, în timp ce, în cazul măsurii preventive a controlului judiciar dispuse prin ordonanţa de către procuror, aceasta să poată face obiectul unei duble cenzuri - mai întâi plângerea formulată în condiţiile art. 213 alin. (1) din Codul de procedură penală, iar apoi contestaţia formulată în condiţiile art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală. Modalitatea în care este reglementată măsura controlului judiciar în actuala legislaţie, în sensul existenţei unei unice căi de atac împotriva luării ori prelungirii acesteia, nu contravine dispoziţiilor Convenţiei europene a drepturilor omului (CEDO). Posibilitatea de a ataca în faţa unui judecător de drepturi şi libertăţi luarea sau prelungirea măsurii controlului judiciar dispuse de către procuror echivalează cu materializarea dreptului la un «recurs» efectiv în faţa unei instanţe (în cazul nostru, în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi), drept impus de dispoziţiile art. 13 din CEDO.” S-a arătat, totodată, că „un alt argument în favoarea unicităţii căii de atac în cazul măsurii controlului judiciar dispuse prin ordonanţă de către procuror are în vedere restituirea dosarului de urmărire penală procurorului după soluţionarea plângerii formulate în condiţiile art. 213 alin. (1) din Codul de procedură penală. Astfel, potrivit art. 213 alin. (7) din Codul de procedură penală, dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la pronunţarea încheierii prin care a fost soluţionată plângerea inculpatului împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar, fără a se menţiona posibilitatea contestării unei asemenea încheieri. Împrejurarea că durata termenului de restituire a dosarului este identică cu durata termenului de exercitare a contestaţiei potrivit normei generale din art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală nu poate conduce la concluzia că, doar în situaţia luării măsurii controlului judiciar de către procuror, voinţa legiuitorului ar fi fost aceea de recunoaştere a două căi de atac distincte, ce pot fi exercitate succesiv, prima potrivit normei speciale [art. 213 alin. (1) din Codul de procedură penală], iar cea de-a două potrivit normei generale [art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală], căci aceasta ar contraveni principiului „specialia generalibus derogant.”

19. Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că prevederile art. 213 alin. (61) din Codul de procedură penală respectă exigenţele art. 21 alin. (3), art. 24 şi art. 129 din Constituţie.

20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Lucian Mihai în Dosarul nr. 507/105/2017 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi constată că dispoziţiile art. 213 alin. (61) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 20 martie 2018.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 149

din 27 martie 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Valentina Bărbăţeanu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Sorin-Ioan-Daniel Chiriazi.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Maria Şerbănescu, Maria Antonette Gayraud şi Maria Florescu în Dosarul nr. 27.542/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi care formează obiectul Dosarului nr. 1.798D/2016 al Curţii Constituţionale.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent învederează Curţii că partea Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a transmis note scrise prin care arată că, în opinia sa, excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

4. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 2.059D/2016, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Maria Ioana Uscatu, Bogdan Constantin Uscatu şi Ştefan Răzvan Uscatu în Dosarul nr. 272/103/2016 al Tribunalului Neamţ - Secţia civilă.

5. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

6. Curtea, din oficiu, pune în discuţie problema conexării celor două dosare. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu propunerea de conexare. Deliberând, Curtea dispune, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, conexarea Dosarului nr. 2.059D/2016 la Dosarul nr. 1.798D/2016, care a fost primul înregistrat.

7. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, considerând că textul de lege criticat nu contravine dispoziţiilor din Legea fundamentală invocate în motivarea excepţiei. Precizează că nu poate fi reţinută încălcarea prevederilor art. 16 din Constituţie, critica formulată cu privire la prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 vizând situaţii diferite, care reclamă, în consecinţă, un tratament juridic diferit.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:

8. Prin încheierile din 16 septembrie 2016 şi 4 octombrie 2016, pronunţate în Dosarul nr. 27.542/3/2015 şi, respectiv, în Dosarul nr. 272/103/2016, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi Tribunalul Neamţ - Secţia civilă au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 alin, (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Maria Şerbănescu, Maria Antonette Gayraud şi Maria Florescu şi, respectiv, Maria Ioana Uscatu, Bogdan Constantin Uscatu şi Ştefan Răzvan Uscatu, în cauze având ca obiect soluţionarea cererilor de modificare a unei decizii de validare parţială emisă de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi, respectiv, a unei dispoziţii emise de primarul municipiului Roman, cu privire la imobile a căror restituire reclamanţii au solicitat-o în temeiul Legii nr. 10/2001.

9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că textul de lege criticat încalcă dispoziţiile art. 16 alin, (1) din Constituţie, întrucât instituie o discriminare între succesibilii neacceptanţi şi succesibilii renunţători, prima categorie fiind repusă în termenul de acceptare, cea de-a două fiind privată de această posibilitate, deşi, în esenţă, ambele categorii de succesibili şi-au manifestat poziţia, tacit sau expres, faţă de moştenire, la momentul deschiderii acesteia. Se arată că textul de lege criticat ar fi conform cu prevederile constituţionale invocate dacă toate categoriile de succesibili - acceptanţi, neacceptanţi şi renunţători - ar fi repuşi de drept în termenul de exprimare a opţiunii succesorale. Se mai arată că, excluzând o categorie de succesibili de la posibilitatea exprimării opţiunii succesorale, textul criticat încalcă garanţiile oferite de Constituţie cu privire la dreptul de proprietate, garanţii ce privesc exproprierea şi naţionalizarea, dar şi eventualele despăgubiri ce ar putea fi obţinute în urma acestora. Se încalcă, totodată, şi garanţiile constituţionale ale dreptului la moştenire, de vreme ce, în cazul în care imobilul a cărui restituire se solicită s-ar fi aflat în patrimoniul autorului este posibil ca alta să fi fost opţiunea succesorală a succesibililor. Renunţătorii nu ar trebui să fie excluşi de la acordarea de despăgubiri, succesiunile fiind deschise înainte de edictarea Legii nr. 10/2001, când bunurile expropriate nu erau în circuitul civil, astfel încât cei care au renunţat expres au făcut acest lucru tocmai pentru că bunul expropriat nu era în patrimoniul defunctului la data deschiderii succesiunii.

10. Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă apreciază că textul de lege criticat nu aduce atingere prevederilor constituţionale invocate, regimul juridic diferit instituit prin acestea fiind justificat de faptul că moştenitorii acceptanţi şi cei renunţători nu sunt în situaţii juridice identice.

11. Tribunalul Neamţ - Secţia civilă apreciază că textul de lege criticat creează un regim juridic discriminatoriu pentru succesibilii care au renunţat la moştenire faţă de aceia care nu au acceptat moştenirea în termenul de opţiune succesorală, în sensul că doar cea de-a două categorie este repusă de drept în termenul de acceptare a succesiunii, pentru bunurile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001. Inegalitatea de tratament juridic rezultă din aceea că, la momentul edictării actului normativ criticat, ambele categorii de succesibili erau considerate străine de succesiune cu efect retroactiv, în temeiul dispoziţiilor în materie cuprinse în Codul civil. Astfel, textul de lege criticat contravine dreptului de proprietate privată şi, implicit, dreptului la moştenire. Instanţa considera că neacceptarea succesiunii în termenul legal este echivalentă cu actul de voinţă al renunţării la moştenire, efectele juridice fiind aceleaşi în privinţa moştenirii la care se raportează. Şi cei care nu au acceptat succesiunea şi cei care au renunţat expres la drepturile lor succesorale au făcut-o în considerarea conţinutului patrimoniului defunctului la data manifestării dreptului de opţiune succesorală, din care lipseau bunurile preluate abuziv. Respectarea principiului restitutio în integrum trebuie realizată şi în privinţa celor care au renunţat la moştenire, pentru a se asigura egalitatea de tratament cu neacceptanţii (în termen), de vreme ce ambele categorii de persoane sunt, din perspectiva Codului civil, străine de moştenire.

12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

13. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit căreia, nefiind vorba de situaţii juridice identice, regimul juridic diferit instituit de legiuitor este justificat, fără a se aduce atingere principiului constituţional al egalităţii în faţa legii. Deşi textul de lege criticat nu cuprinde în mod expres interdicţia vocaţiei la restituire pentru persoanele care au renunţat la moştenire, în practica judiciară s-a decis că respectivul text acoperă numai ipoteza celor care nu au făcut acte de acceptare a moştenirii, iar nu şi aceea a renunţătorilor, având în vedere specificul actului de renunţare la moştenire (irevocabil după împlinirea termenului de opţiune succesorală), corelat cu caracterul indivizibil al dreptului de opţiune succesorală.

14. Avocatul Poporului, în punctul de vedere transmis în Dosarul nr. 1.798D/2016, apreciază că prevederile de lege criticate sunt constituţionale.

15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, care au următoarea redactare: „(3) Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt răpuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi”.

18. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor din Legea fundamentală cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii, art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată, art. 46 care garantează dreptul la moştenire şi art. 53 care prevede condiţiile în care poate fi restrâns exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi.

19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin prisma unor critici similare şi prin raportare la aceleaşi dispoziţii din Legea fundamentală. Astfel, prin Decizia nr. 1.158 din 11 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 4 ianuarie 2008, şi Decizia nr. 105 din 3 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 22 aprilie 2009, Curtea a reţinut că acest text de lege dă expresie caracterului reparatoriu al Legii nr. 10/2001. Sub acest aspect, repunerea în termenul de acceptare a moştenirii, pentru bunurile preluate abuziv de statul totalitar, cu încălcarea dreptului de proprietate al titularilor, are ca finalitate respectarea principiului restitutio în integrum, fiind în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 44 alin (1) teza întâi din Constituţie, privind garantarea dreptului de proprietate privată. Curtea a reţinut că dispoziţiile legale criticate nu aduc atingere principiului egalităţii prevăzut în art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală, întrucât neacceptarea succesiunii în termenul instituit de art. 700 alin. (1) din Codul civil din 1864, din motive neimputabile succesibililor cărora li se aplică prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu este echivalentă cu actul de voinţă al renunţării la moştenire. Aşadar, nefiind vorba de situaţii juridice identice, regimul juridic diferit instituit de legiuitor este justificat, fără a se aduce atingere principiului constituţional al egalităţii în faţa legii. Scopul dispoziţiilor legale criticate este acela de a pune capăt perpetuării stării de anormalitate instituite în derularea raporturilor juridice, iar nu acordarea unui avantaj necuvenit, stabilit arbitrar, ce generează o inegalitate între succesibilii care au acceptat moştenirea în termenul instituit prin prevederile Codului civil din 1864 şi cei care sunt repuşi în termenul de acceptare prin art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

20. S-a mai reţinut, în deciziile menţionate, că acest text de lege nu contravine principiului garantării dreptului la moştenire consacrat de art. 46 din Constituţie, ci, dimpotrivă, îi dă expresie, prin restabilirea calităţii de moştenitori acceptanţi pentru categoria de persoane avută în vedere de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

21. Atât considerentele, cât şi soluţia deciziilor citate sunt valabile şi în cauza de faţă, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina o reconsiderare a jurisprudenţei Curţii.

22. Curtea reţine, totodată, că, prin Decizia nr. XI din 5 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 30 octombrie 2007, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 13 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, referitoare la posibilitatea repunerii în termenul de acceptare a succesiunii a succesibililor care au renunţat la moştenire. Prevederile art. 13 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 stabilesc că „Moştenitorii care nu-şi pot dovedi această calitate, întrucât terenurile nu s-au găsit în circuitul civil, sunt socotiţi repuşi de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce au aparţinut autorului lor. Ei sunt consideraţi că au acceptat moştenirea prin cererea pe care o fac comisiei [pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor]”. Înalta Curte a decis că beneficiază de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii numai moştenitorii care nu au acceptat succesiunea în termenul prevăzut de art. 700 din Codul civil din 1864, iar nu şi cei care au renunţat la moştenire. Astfel, a confirmat raţionamentul instanţelor care au apreciat că eredele renunţător nu poate beneficia de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii şi, implicit, de reconstituirea dreptului de proprietate, deoarece eredele care renunţă, conform art. 696 din Codul civil din 1864, devine persoană străină de moştenirea fostului proprietar, iar renunţarea priveşte atât bunurile existente în succesiune la data decesului autorului, cât şi bunurile care eventual ar intra în succesiunea respectivă, situaţia fiind asemănătoare cu a succesibilului care renunţă la moştenire, crezând că este insolvabilă. Totodată, Înalta Curte a reţinut că eredele care renunţă la succesiune este considerat că nu a avut niciodată această calitate, titlul de moştenitor fiind desfiinţat cu efect retroactiv, moştenitorul fiind considerat ca o persoană străină de moştenire. Regula indivizibilităţii patrimoniului succesoral conferă acelaşi caracter indivizibil şi opţiunii succesorale care nu poate fi condiţionată de aspectul cantitativ al patrimoniului succesoral. Renunţarea vizează atât bunurile existente în succesiune la data decesului, cât şi cele care, eventual, ar intra în succesiunea respectivă.

23. Curtea Constituţională observă că soluţia legislativă prevăzută în dispoziţiile art. 13 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, cu privire la interpretarea şi aplicarea cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat prin recursul în interesul legii menţionat, este similară celei cuprinse în textul de lege criticat în cauza de faţă, vizând aceeaşi categorie de succesibili, cei renunţători, pentru care legiuitorul a prevăzut aceeaşi soluţie normativă, în contextul prevederilor reparatorii în domeniul fondului funciar, ca şi în cel al retrocedărilor în condiţiile Legii nr. 10/2001. Argumentele reţinute de Înalta Curte evidenţiază situaţia diferită a succesibililor renunţători faţă de cei neacceptanţi, astfel că aplicarea unui tratament juridic diferit, sub aspectul dreptului de a solicita restituirea bunului imobil trecut în mod abuziv în proprietatea statului, se justifică prin prisma deosebirii existente între aceştia, fără a se putea reţine vreo încălcare a principiului egalităţii în drepturi prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie.

24, Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Maria Şerbănescu, Maria Antonette Gayraud şi Maria Florescu în Dosarul nr. 27 542/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi de Maria Ioana Uscatu, Bogdan Constantin Uscatu şi Ştefan Răzvan Uscatu în Dosarul nr. 272/103/2016 al Tribunalului Neamţ - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi generai obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi Tribunalului Neamţ - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 27 martie 2018.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Valentina Bărbăţeanu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 205

din 3 aprilie 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (1) teza a două din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Varga Attila - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Alin Ciprian Struţ în Dosarul nr. 36.231/245/2016 al Judecătoriei Iaşi - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.591D/2017.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Magistratul-asistent referă asupra faptului că părţile Accolla Antonio şi Pizzi Federica au fost citate la adrese din Italia, citaţiile neputând fi înmânate, întrucât părţile anterior menţionate nu au fost găsite la adresele comunicate Curţii Constituţionale, că s-a luat legătura cu Judecătoria Iaşi, care a comunicat faptul că a întâmpinat aceleaşi probleme în privinţa procedurii de citare şi că părţile în cauză şi-au schimbat, de fapt, adresele fără să comunice instanţei această schimbare. În aceste condiţii, Curtea a luat legătura cu avocatul care a reprezentat cele două părţi în faţa Judecătoriei Iaşi, care a comunicat însă că nu este mandatat de acestea să le reprezinte în faţa Curţii Constituţionale. Totodată se arată că părţile Accolla Antonio şi Pizzi Federica au fost citate pe site-ul Curţii Constituţionale.

3. Reprezentantul Ministerului Public apreciază că procedura de citare este legal îndeplinită, întrucât părţile au obligaţia să aducă la cunoştinţa Curţii modificarea adreselor de corespondenţă.

4. Curtea Constituţională constată că procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca inadmisibilă. Se susţine că, pe fond, este invocată o problemă de competenţă a instanţei, în funcţie de împrejurarea dacă a fost sau nu începută urmărirea penală, dificultatea pornind de la calitatea personală a autorului excepţiei, în cauză fiind vorba de un făptuitor avocat.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

6. Prin încheierea din 20 aprilie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 36.231/245/2016, Judecătoria Iaşi - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 341 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Alin Ciprian Struţ, într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei plângeri formulate împotriva unei soluţii de clasare.

7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile art. 341 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă dreptul la un proces echitabil, prin faptul că permit instanţei judecătoreşti ca, pe cale administrativă, fără a proceda la înregistrarea dosarului şi la citarea părţilor, să îşi verifice competenţa materială, în lipsa unei proceduri caracterizate prin publicitate, contradictorialitate şi oralitate. Se arată că lipsirea petentului de dreptul de a participă la procedura de stabilire a instanţei competente să soluţioneze plângerea împotriva soluţiei de clasare constituie o vătămare gravă a intereselor acestuia. Mai mult, se susţine că textul criticat poate crea blocaje în activitatea instanţelor judecătoreşti, care îşi pot declina competenţa una în favoarea celeilalte, în mod reciproc, fără a fi îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 51 din Codul de procedură penală, referitoare la sesizarea instanţei superioare comune în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă. Pentru aceste motive se susţine că dispoziţiile art. 341 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care se interpretează că ele nu sunt aplicabile în cazul plângerilor depuse la instanţele de judecată. Se arată că interpretarea anterior invocată ar permite verificarea competenţei după citarea părţilor, cu respectarea principiilor publicităţii, oralităţii şi contradictorialităţii.

8. Judecătoria Iaşi - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că textul criticat nu încalcă dispoziţiile art. 21 şi nici pe cele ale art. 126 din Constituţie. Se apreciază că prevederile art. 341 din Codul de procedură penală permit legala sesizare, în cazul îndreptării greşite a unei cereri, având în vedere faptul că, în general, orice instituţie poate soluţiona doar acele cereri care intră în competenţa sa, stabilită prin lege. Mai mult, se susţine că rezoluţia unui judecător, fundamentată pe prevederile art. 341 din Codul de procedură penală, este rezultatul unei aprecieri libere şi neviciate.

9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şt Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

10. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi că îşi menţine punctul de vedere exprimat în Decizia Curţii Constituţionale nr. 442 din 21 iunie 2016, conform căruia plângerea reglementată la art. 341 din Codul de procedură penală constituie, ea însăşi, o garanţie a dreptului la un proces echitabil, fiind reglementată cu respectarea de către legiuitor a competenţei sale constituţionale.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul (excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 341 alin. (1) din Codul de procedură penală. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine însă că autorul critică, în realitate, prevederile art. 341 alin. (1) teza a două din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „[...] Plângerea greşit îndreptată se trimite pe cale administrativă organului judiciar competent

14. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 20 cu privire la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile ari. 341 alin, (1) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, fiind pronunţate, în acest sens, Decizia nr. 442 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 30 august 2016, şi Decizia nr. 408 din 28 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 521 din 13 iulie 2015, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.

16. Prin Decizia nr. 408 din 28 mai 2015, paragraful 19, Curtea a reţinut, în ceea ce priveşte critica raportată la judecarea plângerii în camera de consiliu, că s-a pronunţat asupra procedurii referitoare la plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire ori netrimitere în judecată şi a statuat că judecarea ei în camera de consiliu nu afectează dispoziţiile constituţionale invocate. Cu acel prilej s-a arătat că publicitatea, ca principiu al şedinţei de judecată, constă în posibilitatea pe care o are orice persoană de a asista la desfăşurarea judecăţii, constituind deopotrivă un mijloc de a prezerva încrederea opiniei publice în instanţele judecătoreşti.

17. Tot prin Decizia nr. 408 din 28 mai 2015, instanţa de contencios constituţional a reţinut că principiul publicităţii şedinţelor de judecată este prevăzut la art. 6 paragraful 1 din Convenţie, potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei sale de către o instanţă, care va hotărî, între altele, asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală. S-a arătat, prin aceeaşi decizie, că importanţa acestui principiu a fost subliniată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, în jurisprudenţa sa, a statuat că publicitatea procedurilor organelor judiciare la care se referă art. 6 paragraful 1 din Convenţie, are ca scop protejarea justiţiabililor împotriva unei Justiţii secrete” şi vizează dezbaterile propriu-zise ale procesului (Hotărârea din 26 septembrie 1995, pronunţată în Cauza Diennet împotriva Franţei, paragraful 33). Cu toate acestea, instanţa europeană a statuat că dreptul la o şedinţă publică nu este un drept absolut, motiv pentru care nu s-ar putea susţine că şi în situaţia în care, după judecarea în fond, instanţa de apel învestită cu plenitudinea de jurisdicţie ar fi ţinută întotdeauna de o audienţă publică, independent de natura problemelor asupra cărora ea ar statua (Hotărârea din 29 octombrie 1991, pronunţată în Cauza Jan Lke Andersson împotriva Suediei, paragraful 27, şi Hotărârea din 27 martie 1998, pronunţată în Cauza K.D.B. împotriva Olandei, paragraful 39).

18. De asemenea, Curtea a reţinut că desfăşurarea procedurii criticate în camera de consiliu este în deplină concordanţă cu prevederile art. 127 din Legea fundamentală, potrivit cărora „Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege”, şi nu aduce atingere, în niciun mod, dispoziţiilor constituţionale invocate. Aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit argumentelor dezvoltate în Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, Curtea Constituţională a cenzurat absenţa contradictorialităţii şi oralităţii procedurii instituite în faţa judecătorului de cameră preliminară, în cazul competenţei sale de a soluţiona plângerile împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. În concluzie, nu pot fi identificate niciun fel de motive care să conducă la concluzia că, în măsura în care părţile, subiecţii procesuali principali şi procurorul beneficiază de dreptul de a fi prezenţi în faţa judecătorului de cameră preliminară şi de a-şi susţine oral interesele, absenţa publicului din sala de judecată este de natură a afecta dreptul la un proces echitabil.

19. Distinct de argumentele reţinute prin Decizia nr. 408 din 28 mai 2015, care sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză, Curtea constată că, într-adevăr, prin teza a două a prevederilor art. 341 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul a prevăzut trimiterea, de către judecătorul de cameră preliminară, pe cale administrativă, a plângerii formulate împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată, greşit îndreptate, organului judiciar competent. Această procedură presupune o simplă verificare a judecătorului de cameră preliminară a competenţei sale, însoţită de procedura trimiterii pe cale administrativă a plângerii organului judiciar competent, în situaţia în care constată că competenţa de soluţionare îi revine acestuia din urmă, constatare ce se realizează fără citarea părţilor şi fără administrarea de probe în acest sens.

20. Această manieră de reglementare a trimiterii pe cale administrativă de către judecătorul de cameră preliminară sesizat cu soluţionarea unei plângeri formulate conform prevederilor art. 340 din Codul de procedură penală este, pe de o parte, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, mai sus invocată, iar, pe de altă parte, firească, având în vedere că obiectul unei asemenea hotărâri administrative nu priveşte aspectele de natură penală reţinute prin actul procurorului de neurmărire sau netrimitere în judecată, precum şi nevoia de asigurare a celerităţii procesului penal.

21. Totodată, trimiterea pe cale administrativă realizată de judecătorul de cameră preliminară, în ipoteza reglementată la art. 341 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu este de natură a încălca dreptul la un proces echitabil al părţilor nemulţumite de modalitatea de determinare a organului judiciar competent, în debutul procedurii de soluţionare a plângerii formulate împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, întrucât, conform alin. (2) al aceluiaşi art. 341, plângerea astfel formulată se soluţionează cu citarea petentului şi a intimaţilor şi cu în cunoştinţa re a procurorului, aceştia având dreptul de a depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii. De asemenea, în situaţia în care în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală, aceeaşi dispoziţie legală anterior menţionată prevede că petentul şi intimaţii pot formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. De asemenea, conform art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală, plângerea se soluţionează în camera de consiliu, cu participarea procurorului, la soluţionarea acesteia putând participa, având în vedere dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol, petentul şi intimaţii.

22. Dispoziţiile legale mai sus analizate trebuie coroborate cu cele ale art. 281 alin. (1) lit. a) şi lit. b) şi ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală,ce reglementează nulităţile absolute şi nulităţile relative, care permit părţii interesate să invoce lipsa competenţei organelor judiciare, conform distincţiilor prevăzute de legiuitor în cuprinsul lor.

23. Toate dispoziţiile legale mai sus analizate sunt de natură a asigura părţilor dreptul la un proces echitabil în situaţia în care acestea doresc să conteste competenţa organului judiciar care soluţionează plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, chiar şi în condiţiile reglementării îndreptării acesteia, pe cale administrativă, către organul judiciar competent, conform art. 341 alin. (1) teza a două din Codul de procedură penală, acestea beneficiind de toate garanţiile procesuale specifice dreptului fundamental invocat, impuse de prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţie.

24. Nu în ultimul rând, soluţia legislativă criticată reprezintă opţiunea legiuitorului, reglementată conform competenţei sale constituţionale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală şi în marja de apreciere prevăzută de aceasta.

25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Alin Ciprian Struţ în Dosarul nr. 36.231/245/2016 al Judecătoriei Iaşi - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 341 alin. (1) teza a două din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Iaşi - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 3 aprilie 2018.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop