MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 186 (XXX) - Nr. 564         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Joi, 5 iulie 2018

 

SUMAR

 

Decizia nr. 111 din 8 martie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004

 

Decizia nr. 112 din 13 martie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II art. 8 alin. (1) şi art. II art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar

 

Decizia nr. 133 din 20 martie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205 alin. (3) din Codul de procedură penală

 

ACTE ALE INSTANŢELOR DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

 

Decizia nr. 1.209 din 20 martie 2018

 

ACTE ALE BĂNCII NAŢIONALE A ROMÂNIEI

 

5. - Ordin privind deschiderea în evidenţele Băncii Naţionale a României a contului în lei pe numele Fondului de garantare a depozitelor bancare

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 111

din 8 martie 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Bianca Drăghici - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepţie ridicată de Ministerul Afacerilor Interne în Dosarul nr. 4.479/101/2015* al Curţii de Apel Craiova - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.250D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în dosarele nr. 3.289D/2016-nr. 3.292D/2016, nr. 3.324D/2016, nr. 3.326D/2016, nr. 3.351D/2016, nr. 3.352D/2016, nr. 3.353D/2016 şi nr. 3.354D/2016, având ca obiect excepţii de neconstituţionalitate identice, ridicate de Ministerul Afacerilor Interne în dosarele nr. 4.466/101/2015*, nr. 4.625/101/2015*, nr. 4.767/101/2015*, nr. 4.893/101/2015*, nr. 4.230/101/2015*, nr. 4.467/101/2015*, nr. 4.908/101/2015*, nr. 1.723/101/2015*, nr. 2.198/101/2015*, nr. 4.664/101/2015* şi nr. 4.891/101/2015* ale Curţii de Apel Craiova - Secţia contencios administrativ şi fiscal.

4. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Curtea, având în vedere că excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în dosarele nr. 3.250D/2016, nr. 3.289D/2016-nr. 3.292D/2016, nr. 3.324D/2016, nr. 3.326D/2016, nr. 3.351D/2016, nr. 3.352D/2016, nr. 3.353D/2016 şi nr. 3.354D/2016 au obiect identic, pune în discuţie, din oficiu, conexarea cauzelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 3.289D/2016-nr. 3.292D/2016, nr. 3.324D/2016-nr. 3.326D/2016, nr. 3.351D/2016, nr. 3.352D/2016, nr. 3.353D/2016 şi nr. 3.354D/2016 la Dosarul nr. 3.250D/2016, care este primul înregistrat.

6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:

7. Prin încheierile din 24 noiembrie 2016, pronunţate în dosarele nr. 4.479/101/2015*, nr. 4.466/101/2015*, nr. 4.625/101/2015*, nr. 4.767/101/2015*, nr. 4.893/101/2015*, nr. 4.230/101/2015*, nr. 4.467/101/2015*, nr. 4.908/101/2015*, nr. 1.723/101/2015*, nr. 2.198/101/2015*, nr. 4.664/101/2015* şi nr. 4.891/101/2015*, Curtea de Apel Craiova - Secţia contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Excepţia a fost ridicată de Ministerul Afacerilor Interne, în calea de atac a recursului declarat împotriva unor sentinţe civile pronunţate de către Tribunalul Mehedinţi, în cauze având ca obiect litigiu privind funcţionarii publici.

8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt lipsite de claritate şi previzibilitate, deoarece presupun două modalităţi prin care poate fi invocată excepţia de nelegalitate a unui act administrativ unilateral: de către o instanţă sau de către partea interesată, fără ca legiuitorul să determine conduita pe care trebuie să o adopte judecătorul odată cu invocarea din oficiu. Astfel, dacă instanţa invocă din oficiu excepţia de nelegalitate a unui act administrativ, textul criticat nu impune condiţiile în care aceasta ar fi admisibilă, respectiv necesitatea motivării, sub aspectul existenţei unei legături între fondul pricinii şi incidentul procesual. Or, spre deosebire de situaţia în care controlul judecătoresc se realizează din oficiu, în cazul în care una dintre părţi invocă excepţia de nelegalitate, legiuitorul a descris în mod concret conduita pe care înţelege să o impună Ca atare, prin invocarea excepţiei de nelegalitate de către instanţă, în măsura în care aceasta nu este ţinută să o motiveze, rezultă că temeiurile de fapt şi de drept ale acesteia, cunoscute doar de judecător, ar putea sau nu să fie împărtăşite de părţi.

9. De asemenea, autorul apreciază că, în cazul în care sintagma „din oficiu” nu presupune şi obligaţia instanţei judecătoreşti de a-şi motiva, în fapt şi în drept, excepţia de nelegalitate invocată, se încalcă dreptul la un proces echitabil, deoarece, în absenţa unei motivări corespunzătoare, partea interesată se află în imposibilitatea de a-şi argumenta poziţia procesuală, cu consecinţe directe în soluţia ce urmează a se pronunţa.

10. În continuare, referitor la critica de neconstituţionalitate a art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, autorul excepţiei arată că legiuitorul a prevăzut în textul criticat că instanţa competentă se pronunţă asupra excepţiei de nelegalitate fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză, fără a preciza însă condiţiile în care aceasta poate distinge între cele două variante. În opinia autorului excepţiei, judecătorul este obligat să stabilească, prin hotărârile pronunţate şi în afara cadrului legal, regulile necesare pentru a se pronunţa asupra excepţiei de nelegalitate cu care a fost învestit, contrar art. 1 alin. (4) din Constituţie.

11. În final, se susţine că părţile nu cunosc modalitatea în care pot ataca cu recurs hotărârea, ceea ce face ca accesul lor la justiţie pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege să fie limitat. Mai mult, în condiţiile în care excepţia de nelegalitate este invocată într-o cale de atac şi este soluţionată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, art. 129 din Constituţie este golit de conţinut şi creează o situaţie de inegalitate juridică, de discriminare evidentă, în cadrul aceleiaşi categorii de justiţiabili, de natură să determine o judecată inechitabilă.

12. Curtea de Apel Craiova - Secţia contencios administrativ şi fiscal apreciază că dispoziţiile de lege criticate nu sunt de natură să contravină prevederilor art. 16, art. 21 alin. (1) şi (3), art. 53 alin. (2) teza finală şi art. 129 din Constituţie.

13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

14. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens se arată că dispoziţiile Codului de procedură civilă constituie procedura de drept comun în materia proceselor civile, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare, urmând a se aplica şi în materia contenciosului administrativ. Legea procesual civilă prevede clar obligaţia instanţelor judecătoreşti de a supune discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate, inclusiv chestiunile de fapt sau de drept invocate din oficiu de către instanţă, părţile putându-şi organiza apărarea în cunoştinţă de cauză. Cât priveşte dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, critica formulată vizează strict aspecte procedurale, pe care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul este îndreptăţit să le reglementeze, modalitatea de reglementare nefiind de natură să restricţioneze accesul liber la justiţie, să afecteze dreptul la apărare ori să creeze discriminări între diferite categorii de persoane. În sensul practicii instanţei europene, conceptul de „proces echitabil” nu implică în mod necesar existenţa mai multor grade de jurisdicţie, a unor cai de atac al hotărârilor judecătoreşti, nici, pe cale de consecinţă, posibilitatea exercitării acestor căi de atac - inclusiv a celor extraordinare - de către toate părţile din proces.

15. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. În acest sens se arată că normele criticate reglementează instituţia excepţiei de nelegalitate şi procedura specifică şi stabilesc dreptul de acces al cetăţeanului la o instanţă judecătorească.

16. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

17. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

18. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora: „(1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate.

(2) instanţa învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe Fond, este competentă să se pronunţe asupra excepţiei, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză. În situaţia în care instanţa se pronunţă asupra excepţiei de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul. “

19. În opinia autorului excepţiei, dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor din Constituţie cuprinse în art. 16 privind egalitatea în faţa legii, art. 21 alin. (1) şi (3) referitor la accesul liber la justiţie, art. 53 alin. (2) teza finală privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi în art. 129 privind folosirea căilor de atac.

20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 reglementează instituţia excepţiei de nelegalitate şi procedura specifică acesteia. Astfel, potrivit dispoziţiilor de lege supuse controlului de constituţionalitate, excepţia de nelegalitate are ca obiect numai actele administrative cu caracter individual, poate fi invocată atât în faţa instanţei de fond, cât şi în căile de atac, de către partea interesată sau de către instanţa judecătorească din oficiu, soluţionarea litigiului pe fond trebuie să depindă de actul administrativ cu caracter individual ce face obiectul excepţiei şi, potrivit alin. (3) al art. 4 din Legea nr. 554/2004, în cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.

21. Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a statuat cu valoare de principiu că „ideea pe care se întemeiază instituţia excepţiei de nelegalitate se numără printre acele constante ale dreptului care au disciplinat gândirea juridică a sistemului de drept romano-germanic şi a fost consacrată prin maxima quae temporalia sunt ad agendum perpetua sunt ad excipiendum, a cărei semnificaţie este că cele ce suni vremelnice pentru o acţiune juridică sunt permanente pentru constituirea excepţiei” (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2008). De asemenea, prin aceeaşi decizie, Curtea a statuat că „excepţia de nelegalitate se constituie într-un mijloc eficient de apărare, justificat de înseşi exigenţele unui proces echitabil”.

22. În doctrină s-a reţinut că, „dincolo de dimensiunea tradiţională a excepţiei de nelegalitate în dreptul administrativ român, nu se poate nega faptul că reglementarea actuală a acestei instituţii îşi are rădăcinile în preocuparea legiuitorului de a institui o garanţie a respectării principiului legalităţii şi principiului preeminenţei interesului public în raporturile juridice administrative, luând în considerare un anumit context social, istoric şi juridic”.

23. Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, prin art. 28 alin. (1), stabileşte că dispoziţiile sale se completează cu prevederile Codului civil şi cu cele ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.

24. Curtea constată netemeinicia criticii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, formulată din perspectiva unei lipse de claritate şi previzibilitate, în situaţia invocării excepţiei de nelegalitate de către instanţă din oficiu, din perspectiva argumentelor ce vor fi prezentate. Astfel, dispoziţiile art. 224 din Codul de procedură civilă, cu denumirea marginală „Discutarea cererilor şi excepţiilor”, statuează că instanţa este obligată, în orice proces, să pună în discuţia părţilor toate cererile, excepţiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de ele, potrivit legii, sau invocate din oficiu.

25. Potrivit art. 14 alin. (4)-(6) din Codul de procedură civilă, cu denumirea marginală „Contradictorialitatea”, părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu. Instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate şi îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

26. Relativ la contradictorialitate, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, paragrafele 35-37, şi Decizia nr. 394 din 13 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 2 octombrie 2017, paragraful 19, Curtea a reţinut că „acest concept este definit în doctrină ca dreptul fiecărei părţi de a participa la prezentarea, argumentarea şi dovedirea pretenţiilor sau apărărilor sale, precum şi dreptul de a discuta şi combate susţinerile şi probele celeilalte părţi. Contradictorialitatea se traduce în aducerea la cunoştinţa celeilalte părţi a argumentelor de fapt şi de drept, pe de-o parte, şi posibilitatea celeilalte părţi de a răspunde acestora, pe de altă parte. Astfel, contradictorialitatea este, în primul rând, posibilitatea reală de a dezbate în faţa judecătorului tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi tot ceea ce este prezentat de acesta, probe sau alte documente. Din perspectiva protejării drepturilor omului, Curtea observă că principiul contradictorialităţii este un element al principiului egalităţii armelor şi al dreptului la un proces echitabil”.

27. Prin urmare, legea procesuală civilă, care completează dispoziţiile Legii nr. 554/2004, prevede obligaţia instanţelor judecătoreşti de a pune în discuţia părţilor toate cererile, excepţiile, inclusiv excepţia de nelegalitate, şi împrejurările de fapt sau temeiurile de drept invocate, inclusiv cele invocate din oficiu de către instanţă, în aşa fel încât părţile să îşi poată face apărarea în cunoştinţă de cauză. Ca atare, invocarea excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter individual de către instanţa judecătorească, din oficiu, nu lipseşte de claritate şi previzibilitate dispoziţia cuprinsă în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ci asigură dreptul la un proces echitabil, întrucât este pusă în discuţia părţilor, aşa încât acestea să îşi poată formula apărările în cunoştinţă de cauză.

28. Referitor la critica de neconstituţionalitate a art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, autorul excepţiei arată că legiuitorul a prevăzut în textul criticat că instanţa competentă se pronunţă asupra excepţiei de nelegalitate fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză, fără a preciza însă condiţiile în care aceasta poate distinge între cele două variante. În opinia autorului excepţiei, contrar art. 1 alin. (4) din Constituţie, judecătorul este obligat să stabilească, prin hotărârile pronunţate şi în afara cadrului legal, regulile necesare pentru a se pronunţa asupra excepţiei de nelegalitate cu care a fost învestit.

29. Faţă de această susţinere, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 235 teza a două din Codul de procedură civilă, încheierile interlocutorii sunt acele încheieri prin care, fără a se hotărî fondul procesului, se soluţionează excepţii procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase.

30. Curtea, prin Decizia nr. 241 din 10 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 497 din 13 iunie 2005, a statuat că „prin interpretarea şi aplicarea de către instanţă a textelor de lege nu se realizează un «transfer» de competenţă din sfera puterii legislative în sfera puterii executive şi judecătoreşti”.

31. Aşadar, în interesul bunei administrări a justiţiei, judecătorul cauzei poate aprecia asupra modului în care va soluţiona excepţia de nelegalitate, fie prin încheiere interlocutorie, atunci când situaţia de fapt şi de drept este clar determinată, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză, atunci când pentru soluţionarea excepţiei sunt administrate aceleaşi dovezi ca şi cele pentru soluţionarea fondului cauzei.

32. De altfel, critica formulată de autorul excepţiei vizează aspecte ce ţin de procedura de judecată, pe care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul are competenţa de a o stabili, în aşa fel încât să nu afecteze accesul liber la justiţie, dreptul la apărare ori să creeze discriminări între diferite categorii de persoane.

33. Cât priveşte critica potrivit căreia părţile nu cunosc modalitatea în care pot ataca cu recurs hotărârea, ceea ce face ca accesul lor la justiţie pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege să fie limitat, Curtea reţine că. potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.

34. Curtea nu poate reţine nici critica potrivit căreia invocarea excepţiei de nelegalitate în calea de atac şi soluţionarea acesteia printr-o hotărâre judecătorească definitivă goleşte de conţinut norma constituţională prevăzută de art. 129 privind folosirea căilor de atac. În jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că „legiuitorul are îndreptăţirea constituţională de a considera materia contenciosului administrativ ca fiind una aparte, cu reguli specifice, inclusiv în ceea ce priveşte stabilirea căilor de atac”. De asemenea, Curtea a observat că, „în materia contenciosului administrativ, spre deosebire de dreptul comun unde hotărârile pronunţate în primă instanţă pot fi atacate cu apel cu toate consecinţele care decurg din aceasta, [...] potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, legiuitorul a optat pentru menţinerea căii de atac a recursului, şi nu pentru înlocuirea acestuia cu calea de atac a apelului. În lumina noului Cod de procedură civilă, recursul în materia contenciosului administrativ este esenţialmente diferit de recursul exercitat în această materie în vechea reglementare, care permitea, de principiu, examinarea cauzei sub toate aspectele pe calea recursului. Aşadar, ca urmare a acestei excluderi, hotărârile primei instanţe date în litigiile de contencios administrativ rămân a fi supuse în continuare recursului” (a se vedea în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 747 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 6 februarie 2015, paragraful 23, sau Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, paragraful 46).

35. Prin Decizia nr. 679 din 5 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 16 iunie 2009, şi Decizia nr. 549 din 15 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 9 iunie 2008, referitoare la dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu denumirea marginală „Recursul” instanţa de control constituţional a reţinut că dispoziţiile art. 129 din Constituţie „conţin precizarea esenţială potrivit căreia hotărârile instanţelor pot fi atacate, de Ministerul Public sau de părţile interesate, în condiţiile legii. În plus, art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală oferă legiuitorului dreptul de a legifera cu privire la acest aspect, de aici se desprinde concluzia că nimic nu împiedică edictarea unei soluţii legislative ca cea cuprinsă în textul de lege criticat. De altfel, această opţiune a legiuitorului a fost impusă de exigenţa soluţionării cu celeritate a procesului dedus judecăţii, aceasta fiind una dintre caracteristicile acţiunii în contencios administrativ.”

36. De altfel, prin Decizia nr. 36 din 7 noiembrie 2016 referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 7 februarie 2017, Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj Secţia a II l-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 4.225/117/2014*, şi, în consecinţă, a stabilit că „dispoziţiile art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, permit invocarea excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter individual, direct în recurs”.

37. Instanţa supremă a reţinut că „lipsa unei căi de atac împotriva hotărârii prin care instanţa se pronunţă asupra excepţiei de nelegalitate, în situaţia în care excepţia de nelegalitate a fost ridicată pentru prima dată în recurs, nu reprezintă un impediment pentru invocarea acesteia, direct, în calea de atac a recursului. Astfel, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1.682 din 17 decembrie 2009, s-a pronunţat cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 554/2004, în forma nemodificată prin Legea nr. 76/2012, respingând, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate. S-a reţinut că invocarea excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter individual, în timpul soluţionării litigiului ajuns deja în recurs, nu pune probleme de constituţionalitate, deoarece partea interesată are dreptul de a introduce o acţiune directă prin care să solicite verificarea legalităţii actului administrativ respectiv, cu suspendarea consecutivă a soluţionării litigiului principal. Raţionamentul este asemănător şi în cazul noii reglementări, când excepţia de nelegalitate este soluţionată chiar de către instanţa de recurs, aceasta pronunţându-se mai întâi asupra excepţiei de nelegalitate a actului administrativ individual, după care va soluţiona fondul litigiului”,

38. Întrucât nu a fost reţinută restrângerea exerciţiului niciunui drept şi niciunei libertăţi fundamentale, Curtea constată că dispoziţiile art. 53 din Constituţie nu au incidenţă în cauză.

39. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ministerul Afacerilor Interne în dosarele nr. 4.479/101/2015*, nr. 4.466/101/2015*, nr. 4.625/101/2015*, nr. 4.767/101/2015*, nr. 4.893/101/2015*, nr. 4.230/101/2015*, nr. 4.467/101/2015*, nr. 4.908/101/2015*, nr. 1.723/101/2015*, nr. 2.198/101/2015*, nr. 4.664/101/2015* şi nr. 4.891/101/2015* ale Curţii de Apel Craiova - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Craiova - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 8 martie 2018.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Bianca Drăghici

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 112

din 13 martie 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II art. 8 alin. (1) şi art. II art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II art. 8 şi art. II art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, excepţie ridicată de Aneta Postovaru, prin Liga Naţională a Luptătorilor din Decembrie 1989, în Dosarul nr. 3.689/62/2016 al Tribunalului Braşov - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului nr. 2.231D/2016 al Curţii Constituţionale.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra faptului că, la dosar, partea Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale a depus un punct de vedere prin care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei, iar partea Casa Naţională de Pensii Publice a depus concluzii scrise, prin care solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate.

3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în dosarele nr. 3.374D/2016, nr. 3.375D/2016 şi nr. 345D/2017, având ca obiect aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate, ridicată de Aurel Racman, prin Liga Naţională a Luptătorilor din Decembrie 1989, şi de Aurel Zamfir, prin Liga Naţională a Luptătorilor din Decembrie 1989, în dosarele nr. 14.762/3/2016 şi nr. 14.767/3/2016 ale Tribunalului Ilfov - Secţia civilă, precum şi de Ion Elisei, Constantin Istrati, Victor Pîrlog, Constantin Ion, Emil Chiscan, Marin Stănilă, Constantin Serafim, Dumitru Lescae, Marian Ungureanu, Ion Pârvu, Corneliu Boicescu, Pavel Ailenei, Ion Milan, Anton Muster, Nicolae Mărculescu, Ioan Chirvase, Ion Vlaicu, Anica Vlaicu, Mieluş Chiran, Ion Manole, Marin Conu, Dumitru Răducanu, Iuliana Lipoviceanu, Octav Mario Bogdan Popescu, Nicolae Covacu, Gheorghe Dan, Emilian Ivănuş, Stan Bălăuţă, Doiniţa Bălăuţă şi Marin Stroe, în Dosarul nr. 9.829/3/2016 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VII l-a conflicte de muncă şi asigurări sociale. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

4. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea cauzelor. Curtea, având în vedere identitatea de obiect a cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 3.374D/2016, nr. 3.375D/2016 şi nr. 345D/2017 la Dosarul nr. 2.231D/2016, care a fost primul înregistrat.

5. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

6. Prin încheierea din 12 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 3.689/62/2016, prin încheierile din 7 decembrie 2016, pronunţate în dosarele nr. 14.762/3/2016 şi nr. 14.767/3/2016, şi prin Sentinţa civilă nr. 9.445 din 24 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 9.829/3/2016, Tribunalul Braşov - Secţia I civilă, Tribunalul Ilfov - Secţia civilă şi, respectiv, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. II art. 8 şi art. II art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Aneta Postovaru, prin Liga Naţională a Luptătorilor din Decembrie 1989, de Aurel Racman, prin Liga Naţională a Luptătorilor din Decembrie 1989, de Aurel Zamfir, prin Liga Naţională a Luptătorilor din Decembrie 1989, respectiv de Ion Elisei, Constantin Istrati, Victor Pîrlog, Constantin Ion, Emil Chiscan, Marin Stănilă, Constantin Serafim, Dumitru Lescae, Marian Ungureanu, Ion Pârvu, Corneliu Boicescu, Pavel Ailenei, Ion Milan, Anton Muster, Nicolae Mărculescu, Ioan Chirvase, Ion Vlaicu, Anica Vlaicu, Mieluş Chiran, Ion Manole, Marin Conu, Dumitru Răducanu, Iuliana Lipoviceanu, Octav Mario Bogdan Popescu, Nicolae Covacu, Gheorghe Dan, Emilian Ivănuş, Stan Bălăuţă, Doiniţa Bălăuţă şi Marin Stroe, în cadrul unor cauze având ca obiect soluţionarea cererilor în pretenţii formulate de reclamanţi, autori ai excepţiei de neconstituţionalitate, prin care solicitau, în principal: reintroducerea în plată, începând cu 1 ianuarie 2012, a indemnizaţiei prevăzute de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 341/2004; calcularea indemnizaţiei reparatorii utilizând algoritmul de calcul prevăzut la art. 4 alin. (2)-(4) şi art. 5 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 341/2004; restituirea, începând cu 1 ianuarie 2012, a indemnizaţiei reparatorii neacordate conform prevederilor Legii nr. 283/2011; restituirea contribuţiei de asigurări sociale de stat, în procent de 5,5%, reţinute ilegal, începând cu data de 1 ianuarie 2012.

7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că, „prin manevre dolosive şi diversiune juridică, cu nerespectarea principiilor de drept stabilite de Legea nr. 24/2000”, diminuarea cu 15% a indemnizaţiei reparatorii prevăzute de Legea nr. 341/2004 a persistat şi persistă, în timp ce absolut toate celelalte categorii de cetăţeni prevăzute de lege au beneficiat, în mod real, de restabilirea drepturilor lor salariate faţă de nivelul avut anterior reducerilor de 25%, respectiv 15%. Astfel, autorii excepţiei susţin că dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 283/2011 contravin prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece revoluţionarii sunt discriminaţi în raport cu alte categorii de persoane, cărora li s-a restituit în mod real reducerea de 15% din venit. Textele de lege criticate au fost introduse prin nesocotirea principiilor de drept stabilite prin Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. În timp ce absolut toate categoriile prevăzute de Legea nr. 118/2010 au beneficiat de restabilirea drepturilor salariate şi asigurărilor sociale în raport cu nivelul avut anterior diminuării cu 25%, respectiv 15%, persoanele vizate de Legea nr. 341/2004 au beneficiat doar formal de reîntregirea venitului, deoarece, „prin neluarea în considerare a algoritmului de calcul, prevăzut la art. 4 şi art. 5 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 341/2004, diminuarea cu 15% a drepturilor revoluţionarilor la indemnizaţia reparatorie şi indemnizaţia lunară a persistat şi persistă”. Discriminarea operează şi faţă de alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 341/2004. Referitor la dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 283/2011, autorii susţin, în esenţă, că acestea contravin dispoziţiilor art. 16 alin. (î), art. 22 alin. (1), art. 47 alin. (2) şi art. 53 din Constituţie, deoarece indemnizaţia prevăzută de Legea nr. 341/2004, indemnizaţie care nu se mai acordă potrivit dispoziţiilor de lege criticate, a constituit singura lor sursă de venit, şi a folosit la garantarea împrumuturilor obţinute de la bănci. În continuare, autorii excepţiei susţin că dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 283/2011 încalcă prevederile Constituţiei referitoare la condiţiile în care poate fi restrâns exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi. Astfel, consideră că nu există nicio justificare adecvată pentru restrângerea disproporţionată a acestor drepturi.

8. Tribunalul Braşov - Secţia I civilă consideră că textele de lege criticate nu contravin dispoziţiilor Constituţiei, fiind atributul exclusiv al legiuitorului intervenţia asupra actelor normative şi reglementarea situaţiilor care să corespundă nevoilor sociale existente la un moment dat.

9. Tribunalul Ilfov - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este nefondată, deoarece indemnizaţiile acordate prin Legea nr. 341/2004 reprezintă beneficii ale anumitor categorii de persoane, în virtutea statutului special al acestora, fără a avea însă un temei constituţional. Aceste indemnizaţii nu fac parte din categoria drepturilor fundamentale, astfel că legiuitorul este liber să dispună cu privire la conţinutul, limitele şi condiţiile de acordare a acestora, precum şi să dispună diminuarea ori chiar încetarea acordării acestora, fără a fi necesară întrunirea cerinţelor stabilite de art. 53 din Legea fundamentala. În acelaşi sens invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales cele sociale şi economice, de o amplă marjă de apreciere, pentru a se pronunţa atât asupra existenţei unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât şi asupra alegerii modalităţilor de aplicare a actului (Decizia din 4 septembrie 2012, pronunţată în Cauza Dumitru Daniel şi alţii împotriva României, paragraful 41). De asemenea, prin Decizia din 7 mai 2013, pronunţată în Cauza Ioanna Koufaki şi Adedy împotriva Greciei, paragraful 31, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat că statele părţi ale Convenţiei se bucură de o largă marjă de apreciere în reglementarea politicilor lor sociale şi că o hotărâre privind neaplicarea unor legi, hotărâre luată pentru a echilibra cheltuielile şi veniturile bugetare, implică aspecte politice, economice şi sociale pe care autorităţile naţionale sunt în mare măsură să le aprecieze, cu excepţia situaţiei în care aceste măsuri sunt lipsite de fundament rezonabil.

10. Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale, deoarece statul, prin politica fiscală şi economică, atunci când nu îşi mai permite să suporte de la bugetul de stat acordarea anumitor sume de bani cu titlu de reparaţie, ca urmare a unor evenimente, are dreptul să suspende plata acestora pe o anumită perioadă de timp. Mai mult, prin această restrângere nu se aduce atingere dreptului la viaţă şi la integritate fizică şi psihică şi nici nu se creează o stare de discriminare faţă de alte categorii de persoane.

11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

12. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în special Decizia nr. 573 din 15 septembrie 2015.

13. Avocatul Poporului, în Dosarul nr. 2.231 D/2016, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă. Astfel, cu privire la algoritmul de calcul al indemnizaţiei reparatorii, prevăzute de Legea nr. 341/2004, se reţine că autorii excepţiei susţin că normele sunt neconstituţionale, în condiţiile în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit - în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (4) şi art. 5 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 285/2010 - că indemnizaţiile lunare reparatorii şi indemnizaţiile lunare prevăzute de Legea nr. 341/2004 se calculează, în anul 2011, prin aplicarea coeficientului de 15% asupra cuantumului indemnizaţiei aflat în plată în luna octombrie 2010. Or, asemenea aspecte nu ţin de neconstituţionalitatea normelor legale, ci de modul în care instanţele de judecată pun în aplicare o decizie a instanţei supreme. În dosarele Curţii Constituţionale nr. 3.374D/2016, nr. 3.375D/2016 şi nr. 345D/2017, Avocatul Poporului precizează că îşi menţine punctul de vedere, în sensul constituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate, astfel cum acesta a fost reţinut în deciziile Curţii Constituţionale nr. 366 din 25 iunie 2014, nr. 432 din 23 septembrie 2014, nr. 555 din 15 octombrie 2014, nr. 756 din 5 noiembrie 2015 şi nr. 64 din 16 februarie 2016.

14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, punctul de vedere şi concluziile scrise depuse de părţi, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum este menţionat în actele de sesizare, îl constituie prevederile art. II art. 8 şi art. II art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 10 septembrie 2010, introduse prin Legea nr. 283/2011 de aprobare a acesteia, lege publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 14 decembrie 2011. În realitate, din susţinerile autorilor excepţiei de neconstituţionalitate reiese că aceştia critică doar dispoziţiile art. II art. 8 alin. (1) şi art. II art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, care au următorul conţinut:

- art. II art. 8 alin. (1) şi art. II art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010: „Pentru anul 2012 se aprobă instituirea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, după cum urmează: [...]

Art. 8. - (1) în anul 2012, cuantumul drepturilor prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. a), b) şi d), alin. (4), art. 13 lit. b) şi c) şi la art. 14 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările şi completările ulterioare, se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2011.

[...]

Art. 18. - În anul 2012, indemnizaţiile prevăzute la art. 4 alin. (4) din Legea recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, precum şi faţă de persoanele care şi-au jertfit viaţa sau au avut de suferit în urma revoltei muncitoreşti anticomuniste de la Braşov din noiembrie 1987 nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, nu se acordă.

17. Curtea reţine că dispoziţiile art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 au fost abrogate prin art. 44 alin. (1) pct. 27 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017, însă, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea a stabilit că sintagma „in vigoare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicata, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. Astfel, Curtea constată că, deşi nu mai sunt în vigoare, dispoziţiile criticate îşi produc în continuare efectele juridice, deoarece obiectul cauzelor în cadrul cărora a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate îl reprezintă solicitarea de reintroducere în plată, începând cu 1 ianuarie 2012, a indemnizaţiei prevăzute de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 341/2004. În concluzie, Curtea reţine că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. II art. 8 alin. (1) şi art. II art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010.

18. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 22 alin. (1) privind dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, art. 47 alin. (2) privind dreptul la pensie şi art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, referitor la dispoziţiile art. II art. 8 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, s-a mai pronunţat prin numeroase decizii, spre exemplu, prin Decizia nr. 482 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 20 noiembrie 2014, prin Decizia nr. 419 din 28 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 3 august 2015, Decizia nr. 508 din 30 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 14 august 2015, şi Decizia nr. 756 din 5 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 10 februarie 2016, sau Decizia nr. 770 din 28 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 20 februarie 2018, respingând ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a acestora. Curtea a reţinut că indemnizaţiile reparatorii prevăzute de Legea nr. 341/2004, acordate în anul 2012, se menţin la acelaşi nivel cu cel din luna decembrie 2011, autorii excepţiei fiind nemulţumiţi de modul de calcul al acestora, şi anume de raportarea la indemnizaţia aflată în plată în octombrie 2010. Curtea a reţinut că, în această materie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat Decizia nr. 22 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 16 decembrie 2013, prin care a admis recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Avocatul Poporului şi a stabilit - în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (4) şi art. 5 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 285/2010 - că indemnizaţiile lunare reparatorii şi indemnizaţiile lunare prevăzute de Legea nr. 341/2004 se calculează, în anul 2011, prin aplicarea coeficientului de 15% asupra cuantumului indemnizaţiei aflat în plată în luna octombrie 2010.

20. Curtea nu a reţinut nici încălcarea art. 16 din Constituţie, stabilind că nu există discriminare între beneficiarii Legii nr. 341/2004 şi „celelalte categorii sociale, plătite din bugetul asigurărilor sociale de stat”, deoarece aceştia nu se află în situaţii juridice similare Aceste indemnizaţii au un caracter reparatoriu, iar legiuitorul are deplina competenţă de a stabili condiţiile şi criteriile de acordare a acestora, în temeiul art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală.

21. Curtea a reţinut că prevederile constituţionale ale art. 22 alin, (1) privind dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică nu au incidenţă în cauzele având un obiect similar prezentei cauze, întrucât conţinutul normativ al dispoziţiilor criticate nu se referă la protecţia şi apărarea acestor valori constituţionale.

22. Cât priveşte invocarea art. 47 din Constituţie, Curtea a observat că prevederile legale criticate nu pot fi privite ca aducând atingere dreptului constituţional la un nivel de trai decent, prin diminuarea unei măsuri de asistenţă socială - astfel cum califică autorii indemnizaţia, ci mai degrabă ca instituind un set de măsuri de adaptare la condiţiile economico-sociale existente. Legiuitorul este chemat să creeze un ansamblu de măsuri prin care statul să asigure protejarea şi îmbunătăţirea calităţii vieţii cetăţenilor, atât prin reglementarea unor drepturi fundamentale, precum dreptul la securitate socială, dreptul la muncă - condiţie principală pentru un trai decent -, dreptul la o salarizare echitabilă, dreptul la protecţia sănătăţii şi altele asemenea, dar şi prin drepturi care nu au o consacrare constituţională şi care tind către acelaşi obiectiv. În acelaşi spirit, Constituţia consacră, în art. 1 alin. (3), caracterul de stat social al României, obligând statul, prin dispoziţiile art. 135 alin. (2) lit. f), să creeze condiţiile necesare pentru creşterea calităţii vieţii. Totodată, în art. 41 alin. (2) şi art. 47 alin. (2) este prevăzut dreptul salariaţilor, respectiv al cetăţenilor şi la alte măsuri de protecţie socială şi de asistenţă socială decât cele nominalizate expres în Legea fundamentală, măsuri stabilite prin lege. Caracteristic tuturor acestor drepturi ale cetăţenilor şi obligaţii corelative ale statului este faptul că, în măsura în care nu sunt nominalizate expres de Constituţie, legiuitorul este liber să aleagă, în funcţie de politica statului, de resursele financiare, de prioritatea obiectivelor urmărite şi de necesitatea îndeplinirii şi a altor obligaţii ale statului consacrate deopotrivă la nivel constituţional care sunt măsurile prin care va asigura cetăţenilor un nivel de trai decent şi să stabilească condiţiile şi limitele acordării lor (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1.576 din 7 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 16 ianuarie 2012).

23. În ceea ce priveşte dispoziţiile de lege criticate, ce vizează limitarea ori chiar neacordarea în anul 2012 a unor drepturi care nu sunt consacrate la nivel constituţional, neavând în consecinţă un caracter fundamental, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 1.576 din 7 decembrie 2011, precitată, că dispoziţiile art. 53 din Constituţie nu sunt incidente, acestea având în vedere doar restrângerea exerciţiului unor drepturi fundamentale. Totodată, Curtea a constatat că, deşi temeiul moral al acordării acestor beneficii, izvorât din sentimentul de recunoştinţă pentru cei care, prin jertfa şi contribuţia proprie, au condus la căderea regimului comunist şi la instaurarea democraţiei, este incontestabil, acesta nu constituie totuşi, potrivit Constituţiei, o obligaţie de reglementare a statului în acest sens, neputându-se vorbi astfel de existenţa unui drept fundamental la obţinerea unor indemnizaţii, în virtutea calităţii de Luptător Remarcat prin Fapte Deosebite în cadrul Revoluţiei Române din Decembrie 1989.

24. Cu privire la art. II art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, Curtea observă că, potrivit acestora, în anul 2012, nu s-au acordat indemnizaţiile prevăzute la art. 4 alin. (4) din Legea nr. 341/2004, respectiv cele de care beneficiau Luptătorii Remarcaţi prin Fapte Deosebite [al căror titlu se regăsea reglementat în art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 3 din Legea nr. 341/2004] şi cele acordate copiilor eroilor-martiri, indiferent de vârstă, dacă nu erau încadraţi în nicio formă de învăţământ ori nu realizau venituri din motive neimputabile lor. Dispoziţiile de lege prin care-în anii 2012,2013 şi 2014 - nu s-a acordat plata indemnizaţiilor prevăzute de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 341/2004 au făcut obiect al controlului de constituţionalitate, fiind analizate din perspectiva aceloraşi critici precum cele invocate în prezenta cauză. Astfel, prin mai multe decizii, precum Decizia nr. 88 din 28 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 28 martie 2013, Decizia nr. 373 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 25 noiembrie 2013, Decizia nr. 42 din 22 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 25 martie 2014, Decizia nr. 314 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 538 din 21 iulie 2014, şi Decizia nr. 721 din 9 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 10 din 7 ianuarie 2015, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a acestora. Curtea a constatat că dreptul la indemnizaţie reparatorie nu reprezintă un drept fundamental, astfel că „legiuitorul are libera apreciere asupra instituirii unor astfel de beneficii, precum şi a stabilirii condiţiilor şi criteriilor de acordare”. De asemenea, Curtea a reţinut că persoanele încadrate în ipoteza art. 4 alin. (4) din Legea nr. 341/2004 se află într-o situaţie obiectiv diferită faţă de celelalte persoane, care continuă să beneficieze de indemnizaţia reparatorie prevăzută de aceeaşi lege, astfel că instituirea unui tratament juridic diferit nu poate primi semnificaţia încălcării principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor.

25. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudenţa Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Aneta Postovaru, prin Liga Naţională a Luptătorilor din Decembrie 1989, de Aurel Racman, prin Liga Naţională a Luptătorilor din Decembrie 1989, de Aurel Zamfir, prin Liga Naţională a Luptătorilor din Decembrie 1989, respectiv de Ion Elisei, Constantin Istrati, Victor Pîrlog, Constantin Ion, Emil Chiscan, Marin Stănilă, Constantin Serafim, Dumitru Lescae, Marian Ungureanu, Ion Pârvu, Corneliu Boicescu, Pavel Ailenei, Ion Milan, Anton Muster, Nicolae Mărculescu, Ioan Chirvase, Ion Vlaicu, Anica Vlaicu, Mieluş Chiran, Ion Manole, Marin Conu, Dumitru Răducanu, Iuliana Lipoviceanu, Octav Mario Bogdan Popescu, Nicolae Covacu, Gheorghe Dan, Emilian Ivănuş, Stan Bălăuţă, Doiniţa Bălăuţă şi Marin Stroe, în Dosarul nr. 3.689/62/2016 al Tribunalului Braşov - Secţia I civilă, în dosarele nr. 14.762/3/2016 şi nr. 14.767/3/2016 ale Tribunalului Ilfov - Secţia civilă şi în Dosarul nr. 9.829/3/2016 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constată că dispoziţiile art. II art. 8 alin. (1) şi art. II art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Braşov - Secţia I civilă, Tribunalului Ilfov - Secţia civilă şi Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 13 martie 2018.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Ioana Marilena Chiorean

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 133

din 20 martie 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205 alin. (3) din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Alexandru Adrian Farkas şi Cosmin Cristian Farkas în Dosarul nr. 3.400/83/2016 al Tribunalului Satu Mare - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 629D/2017.

2. La apelul nominal răspund autorii excepţiei, reprezentaţi de domnul avocat Dan-Mihai Şuta, din cadrul Baroului Satu Mare. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, care pune concluzii de admitere a acesteia. Este prezentată, pe scurt, situaţia de fapt care a dus la ridicarea acesteia, arătându-se, printre altele, că a fost formulată o contestaţie la executare împotriva încheierii de înlocuire a măsurii arestului preventiv cu măsura arestului la domiciliu, contestaţie care a fost respinsă, ca inadmisibilă. Se susţine că, potrivit principiului non reformatio in pejus, încheierea de înlocuire a măsurii preventive mai grele cu măsura preventivă mai uşoară ar fi trebuit să fie executorie. Se arată că, în lipsa aplicării acestui principiu, a fost creată pentru autorii excepţiei o situaţie juridică mai grea decât cea anterioară. Se susţine că legiuitorul ar fi trebuit să prevadă, printre situaţiile în care contestaţia formulată, conform prevederilor art. 205 din Codul de procedură penală, nu are efect suspensiv, şi pe cea invocată în prezenta cauză. Se arată că, în lipsa unei astfel de menţiuni exprese, în cuprinsul art. 205 din Codul de procedură penală, textul criticat este neconstituţional.

4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca inadmisibilă, întrucât art. 205 alin. (3) din Codul de procedură penală este criticat într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la executare formulată, conform art. 598 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, neexistând, astfel, o legătură între prevederile art. 205 alin. (3) din Codul de procedură penală şi obiectul cauzei, conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Aceasta întrucât contestaţia la executare poate fi exercitată, în cazuri expres şi limitativ prevăzute de legiuitor, după rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, în timp ce, împotriva încheierilor prin care sunt dispuse măsurile preventive în procedura camerei preliminare poate fi exercitată calea de atac prevăzută la art. 205 din Codul de procedură penală. În subsidiar se arată că critica de neconstituţionalitate formulată în prezenta cauză este neîntemeiată, opţiunea legiuitorului fiind aceea ca definitivarea soluţiei juridice referitoare la măsura preventivă ce urmează a fi executată, în ipoteza juridică invocată de autorii excepţiei, să aibă loc după soluţionarea contestaţiei formulate conform art. 205 din Codul de procedură penală, aspect ce nu contravine dispoziţiilor constituţionale invocate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin încheierea din 10 decembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 3,400/83/2016, Tribunalul Satu Mare - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 205 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Alexandru Adrian Farkas şi Cosmin Cristian Farkas într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate de autorii excepţiei împotriva unei încheieri prin care măsura arestului preventiv a fost înlocuită, în cazul acestora, cu măsura preventivă a arestului la domiciliu.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile art. 205 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, în măsura în care nu se referă şi la contestaţiile declarate de inculpaţi împotriva încheierilor prin care s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă mai uşoară şi neatacată cu contestaţie de către procuror. Se arată că, din interpretarea textului criticat, rezultă că contestaţia formulată împotriva unei încheieri prin care s-a dispus înlocuirea unei măsuri preventive cu o alta (chiar şi mai grea) este suspensivă de executare, chiar şi în lipsa contestaţiei procurorului care, de asemenea, este suspensivă de executare. Cu alte cuvinte, contestaţia formulată de către inculpat împotriva unei astfel de încheieri este suspensivă de executare, dacă aceasta vizează o încheiere prin care s-a înlocuit măsura arestării preventive cu măsura arestului la domiciliu. Se susţine că această interpretare a textului criticat contravine dispoziţiilor art. 21 din Constituţie şi prevederilor art. 5 din Convenţie, întrucât impune menţinerea în stare de arest preventiv a unei persoane faţă de care s-a dispus înlocuirea măsurii anterior referite cu o măsură mai uşoară, pentru simplul motiv că persoana în cauză a înţeles să conteste hotărârea judecătorească astfel pronunţată, apreciind că măsura cu care a fost înlocuită arestarea preventivă este una prea restrictivă.

7. Tribunalul Satu Mare - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată Se arată, pe de o parte, că autorii nu specifică în ce constă contrarietatea dintre prevederile art. 205 alin. (3) din Codul de procedură penală şi dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate, iar, pe de altă parte, că textul criticat este în acord cu dispoziţiile art. 23 din Constituţie referitoare la libertatea individuală.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

9. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că textul prevede lipsa efectului suspensiv de executare numai în cazul contestaţiilor îndreptate împotriva unor încheieri prin care s-a luat, s-a menţinut sau, după caz, s-a constatat încetarea de drept a unei măsuri preventive. Se arată că, per a contrario, contestaţia îndreptată împotriva încheierii prin care s-a înlocuit măsura preventivă iniţială este suspensivă de executare, indiferent dacă a fost formulată de inculpat sau de procuror. Se mai arată că, ceea ce suspendă contestaţia reglementată la art. 205 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu este executarea încheierii prin care a fost dispusă măsura preventivă iniţială, ci executarea încheierii prin care aceasta a fost înlocuită cu o altă măsură preventivă. Aşa fiind, se susţine că, având în vedere dispoziţiile art. 241 alin. (1) lit. a) şi art. 242 alin. (2) şi alin. (3) din Codul de procedură penală, atâta vreme cât nu a expirat durata pentru care a fost luată, iar încheierea de înlocuire a sa cu o altă măsură preventivă nu a devenit definitivă, măsura preventivă iniţială se menţine şi trebuie executată. Se susţine, totodată, că inculpatul are dreptul de a contesta luarea măsurii preventive de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în condiţiile art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală, motiv pentru care acestuia îi este asigurat accesul liber la justiţie.

10. Avocatul Poporului apreciază că prevederile art. 205 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Se susţine că modalitatea de reglementare, prin textul criticat, a contestaţiei împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura camerei preliminare, reprezintă ea însăşi o garanţie a dreptului de acces liber la justiţie. Se mai arată că întreaga procedură de cameră preliminară se caracterizează prin celeritate şi urgenţă, astfel încât stabilirea unor reguli speciale de procedură este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale şi nu încalcă accesul liber la justiţie. Se face trimitere, în acest sens, la Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994. Se mai arată că, în faza de judecată, instanţa este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile reprezentantului autorilor excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 205 alin. (3) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „Contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare.”

14. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi prevederilor art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la dreptul la libertate şi la siguranţă.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că aceasta a fost invocată în cadrul soluţionării unei contestaţii la executare formulată de autori, conform prevederilor art. 598 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, împotriva încheierii prin care măsura arestării preventive a fost înlocuită cu măsura arestului la domiciliu. Or, împotriva încheierii prin care se dispune asupra măsurilor preventive, în procedura de cameră preliminară, poate fi formulată contestaţie, conform prevederilor art. 205 din Codul de procedură penală.

16. Având în vedere aspectele mai sus enunţate, Curtea constată că nu există legătură între obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate şi cauza în care aceasta a fost invocată. Or, potrivit prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei motiv pentru care excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 205 alin. (3) din Codul de procedură penală este inadmisibilă.

17. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Alexandru Adrian Farkas şi Cosmin Cristian Farkas în Dosarul nr. 3.400/83/2016 al Tribunalului Satu Mare - Secţia penală.

Definitivă şi generai obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Satu Mare - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 20 martie 2018.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

 

ACTE ALE INSTANŢELOR DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

 

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

 

DECIZIA Nr. 1.209

Şedinţa publică de la 20 martie 2018

 

Dosar nr. 287/64/2014

 

Preşedinte: Luiza Maria Păun - judecător

Andreea Marchidan - judecător

Rodica Voicu - judecător

Anca Nechita - magistrat-asistent

 

S-au luat în examinare recursurile declarate de Asociaţia „Alianţa pentru Combaterea Abuzurilor şi Guvernul României împotriva Sentinţei nr. 190F din 16 decembrie 2014 a Curţii de Apel Braşov - Secţia contencios administrativ şi fiscal.

Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de şedinţă cu data de 6 martie 2018, iar pronunţarea deciziei s-a amânat la data de 20 martie 2018.

ÎNALTA CURTE

asupra recursurilor de faţă,

din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov - Secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 18 mai 2014 sub nr. 287/64/2014 reclamanta Asociaţia “Alianţa pentru Combaterea Abuzurilor” Braşov a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României: anularea prevederilor: art. 1 alin. (2); art. 2 lit. n); art. 3 alin. (1) şi (3); art. 5 alin. (4), (5) şi (6); art. 6 alin. (3) şi (4); art. 7 alin. (1); art. 20; art. 21 alin. (2); art. 24 alin. (1); art. 29 alin. (1), alin, (3) şi alin. (6) şi art. 43 alin. (1); art. 47 alin. (1) din anexa la H.G. nr. 1.059/2013; obligarea pârâtului la modificarea prevederilor mai sus menţionate, cu respectarea întocmai a prevederilor O.U.G. nr. 155/2001 şi cu observarea criticilor aduse prin prezenta acţiune, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa nr. 190/F din data de 16 decembrie 2014 Curtea de Apel Braşov - Secţia contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta Asociaţia „Alianţa pentru Combaterea Abuzurilor” Braşov, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României.

A admis în parte cererile de intervenţie accesorie în interesul pârâtului formulate de intervenienţii Asociaţia Pro Civilizaţia - fără maidanezi şi Asociaţia Iniţiativa pentru Responsabilitate Civică.

A dispus anularea art. 2 lit. b), art. 2 lit. n), art. 20, art. 21 alin. (2), art. 24 alin. (1), art. 29 alin. (3) şi art. 43 din anexa la H.G. nr. 1.059/2013.

A respins ca inadmisibil capătul de cerere având ca obiect Obligarea pârâtului la modificarea prevederilor din anexa la H.G. nr. 1.059/2013 a căror anulare a solicitat-o.

A respins restul pretenţiilor reclamantei.

A obligat pârâtul şi intervenienţii în interesul pârâtului să plătească reclamantei suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 16 martie 2015 Curtea de Apel Braşov - Secţia contencios administrativ şi fiscal a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta şi în dispozitivul Sentinţei civile nr. 190/F/16.12.014 pronunţate de Curtea de Apel Braşov - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în sensul că după alineatul 6 al dispozitivului se va introduce alineatul 7, cu următorul conţinut: „După rămânerea definitivă a sentinţei, aceasta se va publica în Monitorul Oficial al României, Partea I, fiind scutită de plata taxelor de publicare.”

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 7 aprilie 2015 Curtea de Apel Braşov - Secţia contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de petenta Asociaţia „Alianţa pentru combaterea abuzurilor” Braşov având ca obiect îndreptarea erorii materiale strecurate în considerentele Sentinţei civile nr. 190 din 16 decembrie 2014, pronunţate de Curtea de Apel Braşov în Dosarul nr. 287/64/2014 şi, pe cale de consecinţă, a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în considerentele Sentinţei civile nr. 190 din 16 decembrie 2014 a Curţii de Apei Braşov în sensul că:

- la fila 19 paragraful 8 se va trece: „art. 6 alin. 3 din Norme”, în loc de: „art. 6 alin. 2 din Norme”, cum greşit s-a menţionat;

- la fila 19 paragraful ultim se va trece: „art. 6 alin. 3 din OUG 155/2001” în loc de: „art. 4 alin. 2 din OG”, cum greşit s-a menţionat;

- la fila 20 paragrafele 3 şi 5 se va trece: „art. 2 alin. 4 din OUG 155/2001” în loc de: „art. 2 alin. 4 din OG”, cum greşit s-a menţionat;

- la fila 2 paragraful 7 se va trece: „treburile publice” în loc de: „drepturile publice”, cum greşit s-a menţionat;

- la fila 21 paragraful 13 se va trece: „OUG 155/2001” în loc de: „OUG 115/2001 “, cum greşit s-a menţionat;

- la fila 22 paragraful 5 se va trece: „art. 4 alin. 2 din OUG 155/2001” în loc de: „art. 4 alin. 2 din Norme”, cum greşit s-a menţionat;

- la fila 22 paragraful 2 se va trece: „intervalul orar 10-18” în loc de: „intervalul orar 10-13”, cum greşit s-a menţionat;

- la fila 24 paragraful 8 se va trece: „art. 2 lit. b” în loc de: „art. 24 lit. b”, cum greşit s-a menţionat.

Împotriva Sentinţei civile nr. 190 F din 16 decembrie 2014 pronunţate de Curtea de Apel Braşov - Secţia de contencios administrativ şi fiscal au formulat pârâtul Guvernul României şi reclamanta Asociaţia „Alianţa pentru Combaterea Abuzurilor”.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din noul Cod de procedură civilă, a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 13 octombrie 2016, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din noul Cod de procedură civilă.

Prin încheierea din 26 aprilie 2017 completul filtru a constatat, în raport cu conţinutul raportului întocmit în cauză, că cererile de recurs formulate îndeplinesc condiţiile de admisibilitate şi pe cale de consecinţă a declarat recursurile ca fiind admisibile în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din noul Cod de procedură civilă, şi a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

Recursul declarat de pârâtul Guvernul României

Motivele de recurs au fost întemeiate de recurentul-pârât pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, invocându-se faptul că în parte hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii.

Aceasta în partea din hotărâre prin care a fost admisă acţiunea şi anulată în parte hotărârea contestată Hotărârea Guvernului nr. 1.059/2013.

Prin sentinţa atacată prima instanţă a anulat din cuprinsul HG nr. 1.059/2013 următoarele dispoziţii: art. 2 lit. b), art. 2 lit. n), art. 20 alin. (1), art. 21 alin. (2), art. 24 alin. (1), art. 29 alin. (3) şi art. 43.

Raportat la acest motiv recurentul-pârât critică lipsa de argumentaţie proprie a instanţei care nu a motivat în concret nelegalitatea unor dispoziţii din Normele de aplicare a OUG nr. 155/2001 în raport cu actul juridic cu forţă juridică superioară, respectiv OUG nr. 155/2001.

Deşi nu invocă expres în cadrul motivelor de recurs criticile pe fond arătate se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, invocându-se greşita aplicare şi interpretare a legii în ceea ce priveşte pe fond analizarea legalităţii şi conformităţii HG nr. 1.059/2013.

În cadrul motivelor de recurs se arată în concret aspectele de nelegalitate pentru fiecare din dispoziţiile legale anulate de prima instanţă.

Se solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate în sensul respingerii în tot a acţiunii ca neîntemeiată şi menţinerea ca legal emisă a anexei la HG nr. 1.059/2003 pentru aprobarea

Normelor metodologice de aplicare a OUG nr. 155/2001 privind aprobarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân.

Recursul declarat de recurenta-reclamantă Asociaţia „Alianţa pentru Combaterea Abuzurilor”.

Motivele de recurs invocate de recurenta-reclamantă se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, invocându-se greşita aplicare şi interpretare a legii în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de anularea anumitor dispoziţii din anexa la HG nr. 1.059/2013.

Se arată că în motivele de recurs în concret pe fiecare dispoziţie din Norme care a fost menţinută prin soluţia de respingere aspecte de nelegalitate atât în raport cu dispoziţiile OUG nr. 155/2001, aprobată şi modificată prin Legea nr. 227/2002, cât şi cu dispoziţiile Legii nr. 215/2001 şi ale Legii nr. 24/2000.

Totodată, se invocă faptul că o parte din dispoziţiile criticate, care au fost menţinute prin soluţia de respingere, încalcă prevederile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 12 la CEDO.

Se solicită admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate şi pe fond rejudecând admiterea în integralitate a acţiunii astfel cum a fost formulată şi admiterea în consecinţă şi a celor două cereri de intervenţie formulate în interesul reclamantei.

La dosar ambele părţi au formulat întâmpinări faţă de recursurile declarate în cauză, solicitând reciproc respingerea recursurilor ca nefondate.

La dosar, în faza judecării recursurilor s-a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul recurentului Guvernul României de către Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor conform art. 61 şi 63 din Codul de procedură civilă, invocându-se faptul că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate. Prin cererea de intervenţie s-a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat.

Faţă de cererea de intervenţie accesorie recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare în care a arătat că nu se Opune în principiu la admiterea cererii de intervenţie, solicitând pe fond respingerea acestuia.

La dosar recurenta-reclamantă a formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale, cerere admisă prin încheierea din 6 martie 2018, fiind sesizată motivat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (3) lit. c) din OUG nr. 155/2001.

Pe cererea de intervenţie accesorie, motivat Curtea a admis-o în şedinţa publică din 26 septembrie 2017.

În termenul de amânare a pronunţării recurenta-reclamantă şi intervenientul accesoriu au depus la dosar concluzii scrise.

Pe excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de intervenienta-accesorie Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, Curtea o apreciază pentru următoarele considerente ca nefondată şi urmează a fi respinsă ca atare.

Excepţia autorităţii de lucru judecat a fost invocată conform art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă în raport cu sentinţa rămasă definitivă pronunţată în Dosarul nr. 1.960/2/2014 al Curţii de Apel Bucureşti conform art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

„Oricare dintre părţi poate opune lucrul judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă”.

Intervenienta-accesorie a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat în raport cu o altă acţiune formulată de Federaţia pentru Protecţia Animalelor şi Mediului, acţiune care a făcut obiectul Dosarului nr. 1.690/2014, soluţionată prin respingerea conform Sentinţei civile nr. 2.188/14.0712017 a Curţii de Apel Bucureşti, recursul declarat fiind respins de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia contencios administrativ şi fiscal prin Decizia nr. 618 din 4 martie 2016.

Acţiunea soluţionată definitivă a avut ca obiect contestarea unor dispoziţii din HG nr. 1.059/2013, arătându-se că pentru o parte din dispoziţii, respectiv art. 2 lit. (b), art. 3 alin. (1), art. 5 alin, (4), (5) şi (6), art. 20, art. 29 alin. (3) şi art. 43, există autoritate de lucru judecat deoarece aceste dispoziţii au fost contestate, acţiunea fiind respinsă definitiv şi în Dosarul nr. 1.690/2/2014*.

Curtea constată că în cauză nu poate fi opus efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat prevăzut de art. 431 aţin. (2) din Codul de procedură civilă deoarece nu există identitate de părţi ca unui din elementele esenţiale faţă de care se poate constata existenţa autorităţii de lucru judecat în sensul solicitat de intervenientă.

Curtea constată că în cauză nu există identitate de părţi între cele două cauze, în prima soluţionată prin Sentinţa civilă definitivă nr. 2.188 din 14 iulie 2014 filele 259-271 dos. recurs fiind reclamantă Federaţia pentru Protecţia Animalelor şi Mediului, iar în prezenta cauză reclamanta-recurentă Asociaţia Alianţa pentru Combaterea Abuzurilor fiind terţ faţă de cele stabilite prin Sentinţa civilă nr. 2.188/2014. În consecinţă având în vedere principiul realităţii efectelor lucrului judecat care operează numai faţă de părţile din Dosarul nr. 1.690/2/2014, Curtea constatând că nu există identitate de părţi va respinge excepţia autorităţii de lucru judecat pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Analizând recursurile declarate în cauză, Curtea constată pentru următoarele considerente că este nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă şi că este fondat recursul declarat de recurentul-pârât Guvernul României,

Recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, fiind dată cu aplicarea corectă a legii sentinţa atacată în partea prin care a fost respinsă cererea de anulare a următoarelor dispoziţii din HG nr. 1.059/2013: art. 3 alin. (1)şi (3), art. 5 alin. (4), (5) şi (6), art. 6 alin. (3) şi (4), art. 7 alin. (î), art. 29 alin. (1) şi (6) şi art. 47 alin. (1).

Cu privire la dispoziţiile art. 3 alin. (1) şi (3) din HG nr. 1.059/2013, Curtea apreciază ca nefondate aspectele de nelegalitate reiterate în recurs de către recurenta care critică ca nelegală posibilitatea încheierii unor protocoale de colaborare de către serviciile specializate cu autorităţile administrativ-teritoriale cu care se învecinează.

Această reglementare nu încalcă principiul autonomiei locale şi nu adaugă la lege, reglementând această posibilitate numai pentru eficientizarea gestionării câinilor fără stăpân dintr-un UAT de către serviciile specializate dintr-un alt UAT cu care se învecinează.

Dispoziţiile art. 5 alin. (4), (5) şi (6) din HG nr. 1.059/2013 sunt legale, neputându-se reţine încălcarea principiului autonomiei locale prin reglementarea posibilităţii amplasării adăposturilor într-un UAT învecinat. Nu este o faptă de discriminare şi nu sunt încălcate drepturi ale persoanelor care doresc să revendice sau să adopte un câine.

Amenajarea unor adăposturi în UAT învecinate nu se poate realiza decât cu acordul celor două UAT învecinate. Considerentele de oportunitate reiterate în recurs nu pot forma analiza în cadrul acţiunii de faţă, fiind înlăturate în mod corect de prima instanţă.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 6 alin. (3) şi (4) din Norme, Curtea constată că acestea sunt legale în raport cu dispoziţiile din OUG nr. 155/2001 prin care se stabileşte că „programul de lucru în relaţie cu publicul este în intervalul 10.00-18.00”.

Astfel, pentru a se evita unele situaţii neplăcute, determinate de o interpretare greşită a sintagmei „relaţie cu publicul” (întrucât relaţia cu publicul poate însemna doar oferirea de informaţii telefonice), în H.G. nr. 1.059/2013 s-a precizat clar faptul că acest interval coincide cu cel în care este permis accesul publicului.

Referitor la obligativitatea de a respecta Regulamentul de organizare interioară, această prevedere a fost inclusă în H.G. nr. 1.059/2013 pentru a preîntâmpina apariţia unor situaţii excepţionale cu impact negativ asupra activităţii adăpostului (de exemplu, accesul persoanelor în stare de ebrietate sau neînsoţite de personalul de specialitate).

În ceea ce priveşte art. 7 alin. (1) - obligativitatea respectării condiţiilor minime atât de adăposturile publice, cât şi de către cele private a fost introdusă întrucât s-a considerat că reglementările aplicabile câinilor fără stăpân trebuie să se aplice şi celor cu stăpân.

În anexa nr. 1 la O.U.G. nr. 155/2001 sunt prevăzute condiţiile minime pentru funcţionarea adăposturilor pentru câini, fără a se menţiona că este vorba despre cele publice, O.U.G. nr. 155/2001 stabilind, aşa cum este precizat şi în plângerea prealabila formulată, obligaţii atât pentru adăposturile publice, cât şi pentru cele private. Astfel, întrucât anexa nr. 1 se referă la adăposturi pentru câini, este evident faptul că acestea sunt atât publice, cât şi private.

Dispoziţiile criticate sunt legal emise faţă de actul normativ cu forţă juridică superioară, nefiind de natură a încălca drepturi ale animalelor sau ale organizaţiilor neguvernamentale care deţin adăposturi private pentru câini.

În ceea ce priveşte art. 29 alin. (1), (3) şi (6) din Norme pe recursul reclamantei Curtea apreciază că în mod corect prima instanţă a anulat în parte dispoziţiile contestate, respectiv dispoziţiile alin. (3), şi a menţinut dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi (6) din Norme. Urmează a fi analizată legalitatea anulării alin. 3 din art. 29 cu ocazia examinării recursului declarat de către recurenta-pârât.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi 86 din Norme, Curtea constată că în mod legal s-a apreciat necesitatea existenţei unei solicitări scrise din partea asociaţiilor pentru a participa la acţiuni specifice privind câinii fără stăpâni, nefiind necesară o aprobare din partea serviciilor specializate. Aceste fundaţii au obligaţia de a nu perturba aceste activităţi, neputându-se reţine că sunt încălcate dispoziţiile din OUG nr. 155/2001

Prevederea din art. 47 alin. (1) din Norme este legală, fiind o măsură tranzitorie pentru câinii asumaţi a fi supravegheaţi de către asociaţiile de proprietari, iar obligativitatea de a ţine aceşti câini într-un spaţiu îngrădit ţine cont de scopul emiterii Normelor - acela de a reduce numărul câinilor fără stăpân, astfel cum este definită această noţiune de dispoziţiile art. 11 din OUG nr. 155/2001.

Faţă de cele expuse, Curtea îl va aprecia ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă şi îl va respinge ca atare.

Recursul declarat de recurentul-pârât Guvernul României este apreciat ca fondat, în cauză fiind îndeplinite în parte condiţiile motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă în parte sentinţa atacată fiind dată cu aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte anularea unor dispoziţii din HG nr. 1.059/2013.

Pentru aceleaşi considerente, Curtea va admite cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul recurentului-pârât de către intervenientul accesoriu Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, cerere calificată ca o apărare în interesul autorităţii emitente.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă nu este fondat în cauză sentinţa atacată, pe soluţia dispusă fiind motivată în fapt şi în drept cu respectarea dispoziţiilor art. 425 lit. b) din Codul de procedură civilă şi art. 6 din CEDO.

Soluţia de admitere în parte a actului administrativ cu caracter normativ contestat, respectiv HG nr. 1.059/2013, este motivată, argumentele expuse fiind de natură a permite exercitarea controlului ierarhic de legalitate.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă este fondat, Curtea apreciind că în parte, în ceea ce priveşte anularea dispoziţiilor art. 2 lit. b) şi n), art. 20 alin. (1), art. 21 alin. (2) şi art. 43 din anexa la HG nr. 1.059/2013, sentinţa recurată este dată cu aplicarea greşită a legii.

Urmează a fi menţinută sentinţa atacată în ceea ce priveşte anularea dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi a art. 43 din anexa la HG nr. 1.059/2013 şi a soluţiei de respingere a restului pretenţiilor reclamantei, inclusiv a capătului de acţiune apreciat ca inadmisibil şi respins ca atare.

Curtea apreciază că dispoziţiile art. 2 lit. b) şi n) din HG nr. 1.059/2013 sunt legale raportat la dispoziţiile art. 2 alin. (4) din OUG nr. 155/2001. Aceste dispoziţii, contrar opiniei instanţei de fond, nu adaugă la textul ordonanţei care reprezintă o enumerare a entităţilor care pot prelua prin concesionare serviciile specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân.

Enumerarea din art. 2 alin. (4) din OUG nr. 155/2001 prevede că astfel de servicii pot fi considerate de către persoane juridice asociaţii sau fundaţii care desfăşoară activităţi în domeniul protecţiei animalelor.

În cauză nu poate fi reţinut faptul că definiţia dată conform art. 2 lit. b) din Norme „adăpostului privat” ar fi nelegală, fiind limitată. Aceasta cuprinde o enumerare limitativă în condiţiile în care în OUG nr. 155/2001 nu s-a definit termenul de „adăpost privat”.

În ceea ce priveşte art. 20 din Norme Curtea a constatat că acestea sunt legale, nefiind contrare dispoziţiile art. 4 alin. (5) din OUG nr. 155/2001 care prevăd că proprietarul va suporta contravaloarea cheltuielilor de întreţinere a câinilor în cuantumul stabilit de consiliul local.

Art. 20 alin. (1) din H.G. nr. 1.059/2013 dispune:

(1) în vederea recuperării câinilor revendicaţi, proprietarii vor achita contravaloarea sumelor cheltuite pe perioada staţionării acestora în adăpost, în cuantumul stabilit prin hotărârea consiliului local, respectiv prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti.”

Alin. (2) al art. 20 din H.G. nr. 1.059/2013 dispune:

„(2) Achitarea sumelor se va face în termenul stabilit prin hotărâre a consiliului local, respectiv prin hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti,”

Instanţa fondului a apreciat că acest text de lege este nelegal întrucât „impune proprietarilor de câini piaţa unor sume reprezentând contravaloarea acestora în adăpost într-un cuantum şi într-un termen ce urmează să fie stabilit prin hotărâre de consiliu local” şi că, prin aceasta, se încalcă dispoziţiile art. 4 alin. (5) din OG nr. 155/2001.

Curtea apreciază ca fiind greşită această constatare, neputându-se reţine că dispoziţiile contestate condiţionează adopţia de plata unor sume de bani în condiţiile în care, conform art. 22 alin. (1) din Norme, adopţia este gratuită. Dar aceasta nu înseamnă că proprietarul câinelui nu este obligat să suporte sumele cheltuite pe perioada staţionării în adăpost, considerentele Sentinţei civile nr. 2.188 din 14.07.2014 fiind deplin aplicabile, deoarece aceste dispoziţii au făcut obiectul analizei de legalitate în Dosarul nr. 1.690/2/2014.

Cu privire la dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Norme care dispun următoarele:

Art. 21 alin. (2) „Serviciile speciale pentru gestionarea câinilor fără stăpân, respectiv operatorii serviciilor specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân au obligaţia să înapoieze câinii revendicaţi imediat după înregistrarea şi verificarea veridicităţii cererii de revendicare, potrivit programului de lucru”.

În sentinţa atacată s-a arătat că sentinţa încalcă dispoziţiile art. 4 alin. (5) din OUG nr. 155/2011, Curtea apreciind că aceste dispoziţii au caracter tehnic, „veridicitatea” nefiind de natură a atrage nelegalitatea obligaţiei impuse prin textul de lege criticat, şi urmează a aprecia ca legale dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Norme.

Curtea, analizând dispoziţiile art. 43 din HG nr. 1.059/2013, apreciază că anularea acestor dispoziţii de către instanţa de fond este greşită.

Art. 43 din H.G. nr. 1.059/2013 dispune:

„(1) Deţinătorii de câini sunt obligaţi ca, la ieşirea cu aceştia în spaţiile publice, să aibă asupra lor carnetul de sănătate al acestora.

(2) în carnetele de sănătate ale câinilor este obligatorie consemnarea numărului microcipului, a sterilizării, în cazul câinilor de rasă comună şi al metişilor acestora, iar în cazul celor exceptaţi de la sterilizare, motivele medicale ale exceptării câinilor de la sterilizare.”

Obligaţia deţinătorilor de câini de a avea asupra lor carnetul de sănătate la ieşirea acestora din spaţiile publice nu este disproporţionată în raport cu dispoziţiile OUG nr. 155/2001 deoarece deţinerea carnetului de sănătate nu este pentru identificarea câinilor, ci pentru verificarea îndeplinirii obligaţiilor de către deţinător, respectiv obligativitatea sterilizării şi microcipării câinelui.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 24 alin. 1 şi art. 29 alin. 3 din anexa la HG nr. 1.059/2011, Curtea apreciază că, în mod corect prima instanţă le-a apreciat ca nelegale în raport cu dispoziţiile OUG nr. 155/2001.

Dispoziţiile art. 24 alin. 1 din HG nr. 1.059/2013 prevăd:

„(1) Persoana care adoptă mai mult de 2 câini din adăposturile publice şi îi adăposteşte într-un bloc de locuinţe în care există asociaţie de proprietari, aceasta trebuie să prezinte la momentul depunerii cererii de adopţie acordul asociaţiei de proprietari.”

Instanţa fondului a reţinut că solicitarea de anulare a acestui text de lege este întemeiată în condiţiile în care se face o diferenţiere în tratamentul persoanelor care adoptă mai mult de doi câini din adăposturile publice şi persoane care ajung să deţină acelaşi număr de câini pe alte căi.

Curtea apreciază ca întemeiată reţinerea instanţei de fond în cauză, situaţia persoanelor care deţin mai mult de doi câini în apartament trebuind să fie reglementată similar, nefiind aplicabile dispoziţiile deciziilor Curţii Constituţionale invocate în recurs de către pârâtul Guvernul României.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Norme limitează dreptul adoptatorilor de a opta între acordul vecinilor şi acordul asociaţiei de proprietari, drept prevăzut de art. 8 alin. 3 lit. c) din OUG nr. 1.556/2001.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 29 alin. 3 din Norme prin care se instituie obligaţia ca reprezentanţii asociaţiilor şi fundaţiilor pentru protecţia animalelor care participă la examinarea medicală să aibă studii de specialitate în domeniu, Curtea apreciază că, în mod legal, prima instanţă a constatat nelegalitatea acestor dispoziţii.

Aceasta deoarece dispoziţiile art. 5 alin. 1 din OUG nr. 155/2001 acordă acest drept de a participa la examinarea medicală fără ca această participare să fie condiţionată de studii de specialitate care sunt necesare în cazul operaţiunilor complexe, cum sunt sterilizarea sau eutanasierea, ultima reglementată de dispoziţiile art. 36 alin. 3 din Norme.

Faţă de toate considerentele expuse mai sus, în baza art. 496-498 din Codul de procedură civilă, Curtea, pe excepţie şi pe recursurile declarate, va dispune următoarele:

Va respinge excepţia autorităţii de lucru judecat ca nefondată.

Va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă.

Va admite recursul declarat de recurentul-pârât Guvernul României şi cererea de intervenţie accesorie formulată de Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor.

Va casa în parte sentinţa atacată şi, rejudecând:

Va respinge ca nefondată cererea de anulare a prevederilor art. 2 lit. b), art. 2 lit. n), art. 20, art. 21 alin. (2), art. 43 din anexa la H.G. nr. 1.059/2013.

Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

HOTĂRĂŞTE:

Respinge excepţia autorităţii de lucru judecat ca nefondată.

Respinge recursul declarat de Asociaţia „Alianţa pentru Combaterea Abuzurilor” împotriva Sentinţei nr. 190F din 16 decembrie 2014 a Curţii de Apel Braşov - Secţia contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.

Admite recursul declarat de Guvernul României împotriva Sentinţei nr. 190F din 16 decembrie 2014 a Curţii de Apel Braşov - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi cererea de intervenţie accesorie formulată de Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor în interesul Guvernului.

Casează în parte sentinţa atacată şi, rejudecând;

Respinge cererea de anulare a prevederilor art. 2 lit. b), art. 2 lit. n), art. 20, art. 21 alin. (2), art. 43 din anexa la H.G. nr. 1.059/2013 ca nefondată.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 20 martie 2018.

 

Judecător,

Judecător,

Judecător,

L.M. Păun

A. Marchidan

R. Voicu

 

Magistrat-asistent,

 

 

A. Nechita

 

 

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BRAŞOV

SECŢIA CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

 

SENTINŢA Nr. 190/F

Şedinţa publică din 16 decembrie 2014

 

Dosar nr. 287/64/2014

Completul constituit din:

Preşedinte       - Simona Petrina Gavrilă  judecător

                        - Mihaela Cincan - grefier

 

Pentru astăzi fiind amânată pronunţarea asupra acţiunii formulate de reclamanta Asociaţia „Alianţa pentru Combaterea Abuzurilor” în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, având ca obiect „anulare act administrativ cu caracter normativ”

Dezbaterile în cauza de faţă au avut loc în şedinţa publică din 25 noiembrie 2014, potrivit încheierii de şedinţă din acea zi, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Instanţa, în vederea deliberării, a amânat pronunţarea pentru data de 9 decembrie 2014, apoi pentru data de 16 decembrie 2014.

CURTEA,

Reclamanta Asociaţia „Alianţa pentru Combaterea Abuzurilor” Braşov a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României: anularea prevederilor: art. 1 alin. (2); art. 2 lit. n); art. 3 alin. (1) şi (3); art. 5 alin. (4), (5) şi (6); art. 6 alin. (3) şi (4); art. 7 alin. (1); art. 20; art. 21 alin. (2); art. 24 alin. (1); ârt. 29 alin. (1), alin. (3) şi alin. (6) şi art. 43 alin. (1); art. 47 alin. (1) din anexa la H G. nr. 1.059/2013; obligarea pârâtului la modificarea prevederilor mai sus menţionate, cu respectarea întocmai a prevederilor OUG nr. 155/12001 şi cu observarea criticilor aduse prin prezenta acţiune, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii a arătat următoarele:

Ea, reclamanta, are justificarea legitimării procesuale, fiind o organizaţie neguvernamentală care desfăşoară activităţi şi acţiuni de combatere a abuzurilor împotriva animalelor, respectiv protecţia animalelor, şi în al cărei statut figurează scopuri şi activităţi referitoare la acest domeniu, conform statutului.

Din această postură, ea militează pentru îmbunătăţirea legislaţiei în sensul: protecţiei şi bunăstării animalelor şi al respectării drepturilor şi intereselor legitime ale deţinătorilor acestor animale sau ale organizaţiilor neguvernamentale şi grupurilor de persoane fără personalitate juridică ce protejează aceste animale şi/sau care desfăşoară activităţi de sterilizare/adopţie etc. (în vederea rezolvării prin metode umane şi eficiente a problemei câinilor fără stăpân). A participat cu propuneri şi la elaborarea actului normativ atacat prin prezenta acţiune, dar a iniţiat totodată mai multe acţiuni juridice vizând anularea sau modificarea unor acte normative de nivel inferior ilegale, instanţele de judecată apreciind de fiecare dată că asociaţia are un interes personal, născut, actual şi direct în promovarea acţiunilor respective, în temeiul prevederilor statutului său.

Astfel, este evident faptul că ea se încadrează în categoria persoanelor vătămate definite de art. 2 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 554/2004, având în vedere rolul, obiectivele şi misiunea acestei organizaţii.

În ceea ce  priveşte îndeplinirea procedurii prealabile administrative a arătat reclamanta că a formulat două plângeri prealabile, înregistrate la Guvernul României, cu nr. 17/1.607/12.02.2014 şi cu nr. 17/3.837/03.04.2014, în care a solicitat reexaminarea actului normativ în sensul revocării/modificării unor articole importante din H.G. nr. 1.059/2013, pentru motive de vădită nelegalitate, la care acesta a răspuns prin adresele nr. 15A/724/12.03.2014 şi nr. 15A/1.563/10.04.2014.

În ceea ce priveşte nelegalitatea actului administrativ atacat a arătat reclamanta că nelegalitatea unor articole esenţiale din anexa la HG nr. 1.059/2013 care reglementează aspecte fundamentale ce ţin de implementarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân rezidă în adăugarea la lege (O.U.G. nr. 155/2001) sau în încălcarea prevederilor acestui ultim act normativ şi a altor prevederi cu forţă juridică superioară, contrar principiului legalităţii activităţii administrative, a art. 4 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative şi a art. 108 alin. (1) şi (2) din Constituţie.

Hotărârile Guvernului reprezintă o categorie de acte administrative specifice organelor centrale ale puterii executive, ele se adoptă pentru organizarea executării legilor şi nu pot contraveni principiilor şi dispoziţiilor cuprinse într-o lege.

Astfel, art. 2 lit. b) din Norme („adăpost privat - adăpost pentru câinii fără stăpân, care aparţine unei persoane juridice, asociaţie sau fundaţie care desfăşoară activităţi în domeniul protecţiei animalelor”) adaugă la lege, restrângând sensul sintagmei de „adăpost privat” aşa cum reiese acesta din cuprinsul legii şi încalcă astfel atât principiul securităţii juridice, cât şi drepturile organizaţiilor pentru protecţia animalelor instituite prin art. 11 din O.U.G nr. 155/2001.

Sintagma „adăpost privat” apare numai în cuprinsul art. 11 din OUG 155/2001 modificată şi aprobată prin Legea 227/2002, cu modificările şi completările ulterioare, iar această sintagmă indică în mod cert toate „adăposturile private” aflate în parteneriat cu adăposturile locale, indiferent dacă aceste adăposturi aparţin asociaţiilor de protecţie a animalelor, persoanelor fizice sau persoanelor juridice care nu se încadrează în categoria asociaţiilor sau fundaţiilor care desfăşoară activitatea în domeniul protecţiei animalelor. Este evident, astfel, că prin definiţia criticată se adaugă la lege, excluzându-se din noţiunea gen - adăposturi private noţiunile specie - adăposturi private aparţinând persoanelor fizice şi adăposturile private aparţinând altor persoane juridice (în afara asociaţiilor sau fundaţiilor care desfăşoară activităţi în domeniul protecţiei animalelor), fapt echivalent cu instituirea unor excepţii implicite (de la înţelesul general al termenului „adăpost privat” aşa cum a fost acesta instituit de legiuitor), şi la încălcarea principiului de interpretare a legii potrivit căruia „excepţiile sunt de strictă interpretare, iar acolo unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă”. Prin această excepţie se restrânge astfel dreptul asociaţiilor pentru protecţia animalelor de a participa la toate activităţile prevăzute de art. 11 din O.U.G. nr. 155/2001 care se desfăşoară în adăposturile private aflate în parteneriat cu consiliile locale.

Art. 2 lit. n) din Norme încalcă principiul securităţii juridice, adaugă în mod flagrant la lege şi contravine prevederile art. 1, art. 2 alin. (4) coroborate cu prevederile anexei nr. 2 lit. A, pct. 1 din O.U.G. 155/2001 cu prevederile art. 36 alin. 2 lit. d) şi alin. 6 lit. a) pct. 19 din Legea nr. 215/2001 cu prevederile OUG 34/2006, în sensul că, pe de o parte, extinde categoria entităţilor care pot concesiona serviciile publice de gestionare a câinilor fără stăpân (în raport cu categoria persoane juridice concesionare stabilită în mod expres de legiuitor) şi, pe de altă parte, inventează forme ilegale de atribuire a acestui serviciu public, precum „delegarea” sau „încredinţarea”, „evacuând” practic un serviciu public de interes local de sub controlul şi autoritatea consiliilor locale/primăriilor, cu consecinţa afectării drepturilor persoanelor care revendică sau adoptă câini. În acest sens este de reţinut că:

Interpretarea termenilor din art. 2 alin. (4) din O.U.G. nr. 155/2001 este: „Serviciile specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân pot fi concesionate numai către asociaţii sau fundaţii care desfăşoară activităţi în domeniul protecţiei animalelor”. Acest înţeles indubitabil rezidă în interpretarea lingvistică/gramaticală şi logică a textului: „numai” este un semiadverb, adică o parte de vorbire neflexibilă care poate fi regăsită în faţa sau după un element aparţinând unui enunţ afirmativ şi care are funcţia de a preciza limitele/întinderea sau sfera de aplicabilitate a respectivului enunţ. În cazul de faţă, enunţul afirmativ este: „serviciile specializate pot fi concesionate”, iar semiadverbul „numai” exprimă ideea întinderii/l im iţelor posibilităţii de concesionare, respectiv ideea limitării sferei de aplicabilitate a enunţului afirmativ prin eliminarea din rândul potenţialilor concesionari a tot ceea ce nu este cuprins în sfera noţiunii/noţiunilor de „persoane juridice, asociaţii sau fundaţii care desfăşoară activităţi în domeniul protecţiei animalelor “.

Virgula care desparte „persoane juridice” de „asociaţii sau fundaţii care desfăşoară activităţi în domeniul protecţiei animalelor” nu are rolul de separare între termenii unei enumerări, întrucât noţiunea „persoane juridice” (noţiune gen) conţine noţiunea „asociaţii sau fundaţii” (noţiune specie) ceea ce face ca juxtapunerea celor două noţiuni într-o enumerare să fie un nonsens (întrucât prin indicarea „persoanelor juridice” ca potenţiali concesionari se subînţelege că şi asociaţiile şi fundaţiile, care sunt persoane juridice, sunt potenţiali concesionari).

În mod cert, virgula face parte din structura unei apoziţii dezvoltate, adică din structura „unei construcţii mai largi care reia, explică ori detaliază un alt cuvânt” care o precedă. În cazul de faţă, termenul explicat prin apoziţie (baza apoziţiei) este „persoane juridice”, iar apoziţia propriu-zisă - „asociaţii sau fundaţii care desfăşoară activităţi în domeniul protecţiei animalelor” este construcţia care explică ceea ce se înţelege prin termenul „persoane juridice”, dizlocând din masa tuturor „persoanelor juridice” acele „persoanele juridice” organizate sub forma „asociaţiilor sau fundaţiilor care desfăşoară activităţi în domeniul protecţiei animalelor”. Aşadar, în economia sensului general al textului, enunţul afirmativ („serviciile specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân pot fi concesionate”) vizează în mod exclusiv, datorită semiadverbului („numai”), „asociaţiile sau fundaţiile care desfăşoară activităţi în domeniul protecţiei animalelor”.

Definiţia de la art. 2 lit. n) permite cel puţin teoretic ca şi entităţi juridice de drept public, altele decât serviciile specializate ale primăriilor (care sunt definite separat, la art. 2 lit. m)], să se ocupe de gestionarea câinilor fără stăpân. Ori, este dincolo de orice îndoială faptul că, pe de o parte, legislaţia nu prevede înfiinţarea unor persoane juridice de drept public care au competenţa de a presta servicii în domeniul protecţiei animalelor şi, pe de altă parte, că deocamdată nu există nici măcar persoane juridice de drept privat care au competenta de a presta servicii în domeniul protecţiei animalelor. Prin urmare, sintagma „servicii în domeniul protecţiei animalelor” este de o ambiguitate exemplară, ambiguitate care subminează exigenţa de predictibilitate a legii provocând insecuritate juridică.

În aceeaşi timp, legiuitorul nu precizează nici ce se înţelege prin „capacitate şi competenţă” în sensul definitei mâi sus menţionate, nici care sunt criteriile prin care se decelează „capacitatea şi competenţa” şi nici ce instituţie este abilitată să stabilească respectarea acestor criterii de către un eventual „operator”, fapt de natură să inducă un surplus de insecuritate juridică, permiţând teoretic oricărei persoane juridice să devină „operator” al respectivelor servicii.

O.U.G. 155/2001 prevede în mod clar două modalităţi de efectuare a activităţilor de gestionare a câinilor fără stăpân: prin intermediul serviciilor specializate aflate în subordinea consiliilor locale şi prin intermediul entităţilor concesionare prevăzute la art. 2 alin. (4) din O.U.G. 155/2001. Totodată, ţinând seama de prevederile anexei nr. 2 lit. A pct. 1 din O.U.G. 155/2001, rezultă că activitatea de capturare a câinilor nu poate fi concesionată, ea rămânând în sarcina „angajaţilor consiliilor locale”. În acest sens este evident că şi dislocarea/cheltuirea banilor publici de la bugetele consiliilor locale pentru această activitate nu se poate face decât fie prin alocare bugetară directă către serviciile publice alcătuite din angajaţi ai consiliilor locale şi aflate în subordinea consiliilor locale, fie prin procedurile prevăzute de

O.U.G. 34/2006 către asociaţiile de protecţie a animalelor care pot concesiona serviciile publice respective, cu excepţia activităţii de capturare a câinilor.

Ori, definiţia de la art. 2 lit. n) din Norme adaugă în mod flagrant la lege, introducând, pe lângă modalitatea concesionării, alte două modalităţi prin care operatorii serviciilor publice de gestionare a câinilor fără stăpân pot intra în posesia banilor publici şi a dreptului de a efectua activităţi de gestionare a câinilor fără stăpân: „delegarea” şi „încredinţarea”. Această intenţie se degajă în mod indubitabil în urma interpretării literare, gramaticale şi logice a formulării de la art. 2 lit. n), formulare care juxtapune într-o enumerare termenii „delegare”, „înregistrare”, „concesionare” indicând faptul că prin „delegare” şi „încredinţare” se înţeleg două modalităţi de atribuire a serviciilor specializate distincte faţă de modalitatea „concesionării” (termenii care întră în componenţa unei enumerări sunt distincţi ca sens, între ei neputând exista raporturile de conţinere/implicare care există între o noţiune gen şi o noţiune specie). Mai mult decât atât, utilizarea conjuncţiei „sau” înainte de termenul „concesionare” indică şi mai clar diferenţa care există între sensul noţiunii de „concesionare” şi sensul celorlalte noţiuni care reprezintă unităţi ale enumerării. În enumerarea analizată „sau” este o conjuncţie coordonatoare disjunctivă care indică faptul că există o distincţie netă între unităţile primei părţi ale enumerării (încredinţarea şi delegarea) şi ultima unitate a enumerării (concesionarea) în sensul că utilizarea primelor două unităţi exclude utilizarea ultimei unităţi (adică delegarea/ încredinţarea serviciilor specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân exclud concesionarea acestora). Prin urmare, este limpede că în economia sensului textului criticat „încredinţarea” şi „delegarea” reprezintă modalităţi distincte de atribuire a serviciilor publice şi de alocare a banilor publici şi nu modalităţi subîntinse de procedura legală a concesionării. Dacă emitentul Normelor ar fi considerat că „încredinţarea” şi „delegarea” sunt subiacente „concesionării”, adică sunt subproceduri ale „concesionării”, atunci nu ar mai fi apelat la juxtapunerea lor în enumerare, alături de termenul de „concesionare”, şi nici la separarea lor evidentă de termenul „concesionare” prin utilizarea conjuncţiei coordonatoare disjunctive „sau”.

Mai mult decât atât, prin formularea precară a definiţiei de la art. 2 lit. n), emitentul Normelor adaugă la lege şi generează insecuritate juridică, pe de o parte, pentru că dă posibilitatea încredinţării, delegării sau concesionării serviciilor de gestionare a câinilor în integralitatea lor, inclusiv în ceea ce priveşte activitatea de capturare a câinilor (activitate pe care legiuitorul a lăsat-o, prin prevederile anexei nr. 2 lit. A pct. 1 din OUG 155/2001, în sarcina angajaţilor consiliilor locale) şi, pe de altă parte, pentru că dă posibilitatea autorităţilor locale să se „ascundă” în spatele unor entităţi private („operatorii serviciilor specializate”) pe care le „evacuează” intenţionat (sub aspectul controlului/coordonării şi responsabilităţii) de sub autoritatea lor. Cu alte cuvinte, unităţile administrativ-teritoriale „privatizează” serviciile publice de hingherit în loc să le mai controleze/coordoneze în regim de putere publică (aşa cum controlează/coordonează orice servicii publice externalizate prin procedura normală a concesionării) şi refuză să îşi mai asume vreo responsabilitate pentru acţiunile serviciilor „privatizate” ca şi când acestea din urmă nu ar fi efectuate pe banii publici ai comunităţilor. Ori, acest fapt contravine atât prevederilor art. 1 alin. (1) şi alin. (4) din O.U.G. 155/2001, cât şi prevederilor art. 36 alin. 2 lit. d) şi alin. 6 lit. a) pct. 19 din Legea nr. 215/2001.

Aşadar, prin efectele definiţiei de la art. 2 lit. n), nişte servicii publice de interes local finanţate de la bugetele locale pot fi travestite în activităţi eminamente private (privatizate), care n-au aparent nicio legătură directă cu autoritatea şi responsabilitatea consiliilor locale şi/sau primăriilor. Aceeaşi definiţie [art. 2 lit. n) din Norme], prin care se pot „privatiza” „serviciile specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân”, deschide implicit acestor servicii privatizate şi posibilitatea de a „privatiza” adăposturile publice ori de a încarcera câinii fără stăpân în adăposturile lor private în care pot bloca liniştiţi accesul publicului sau pot încălca fără nicio consecinţă drepturile deţinătorilor de animale prin subminarea revendicărilor/adopţiilor de câini ori drepturile de monitorizare ale ONG-urilor, pot ucide câinii înainte de termenul legal, îi pot înfometa/chinui sub pretextul că desfăşoară o activitate privată în care nimeni nu trebuie sa îşi bage nasul (ţinând seama de faptul că autorităţile veterinare sau poliţia neglijează sau „acoperă” în mod constant contravenţiile sau infracţiunile din domeniul protecţiei animalelor)

Art. 3 alin. (1) din Norme adaugă la lege, contravine prevederilor: art. 1; art. 4 alin. (3) coroborat cu prevederile anexei nr. 2, lit. A, pct. 1; art. 4 alin. (4); art. 7 alin. (2) şi alin. (3) din OUG nr. 155/2001, prevederilor art. 15, coroborate cu prevederile art. 17 din H.G. 955/2004, prevederile alin. (1) şi alin. (4) din OUG 155/2001 coroborate cu prevederile art. 36 alin. 2 lit. d) şi alin. 6 lit. a) pct. 19 din Legea nr. 215/2001, Legii nr. 215/2001, dar şi drepturile deţinătorilor/adăpostatorilor de câini, introducând o prevedere abuzivă, ambiguă şi generatoare de insecuritate juridică prin care se permite serviciilor specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân dintr-o U.A.T. să gestioneze câinii de pe teritoriul altei U.A.T.

Astfel, din conţinutul art. 1 alin. (1) al OUG 155/2001 se înţelege foarte clar că toate consiliile locale şi Consiliul Local al Municipiului Bucureşti sunt obligate să înfiinţeze, în funcţie de necesităţi, servicii specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân. Înfiinţarea şi funcţionarea serviciilor specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân sunt deci atribuţia autorităţilor locale ceea ce înseamnă că activitatea acestor servicii se desfăşoară pe raza U.A.T. unde au fost înfiinţate exact aşa cum se desfăşoară activitatea tuturor serviciilor publice de interes local.

De altfel, serviciile mai sus menţionate sunt servicii publice de interes local cărora li se aplică în mod corespunzător prevederile Legii 215/2001 a administraţiei publice locale (potrivit art. 1 din OUG 155/2001, coroborat cu prevederile art. 36 alin. 2 lit. d) şi alin. 6 lit. a) pct. 19 din Legea nr. 215/2001), prevederi care transpun fără excepţie principiul teritorialităţii (pandant al principiului autonomiei locale) în ceea ce priveşte exercitarea autorităţii locale, dar şi prevederile art. 15 coroborate cu prevederile art. 17 din H.G. 955/2004 pentru aprobarea reglementărilor-cadru de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 71/2002 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de administrare a domeniului public şi privat de interes local. Din aceste acte normative rezultă în mod indubitabil faptul că toate serviciile publice de interes local (aşa cum este şi serviciul specializat de gestionare a câinilor fără stăpân) deservesc numai unităţile administrativ-teritoriale în care au fost înfiinţate, iar funcţionarea acestor servicii nu se face decât pe raza U.A.T. pe care le deservesc şi numai în raport cu necesităţile U.A.T. pe care le deservesc.

Totodată, reglementarea criticată adaugă la lege pentru că, din conţinutul anexei nr. 2 lit. A pct. 1 din O.U.G. 155/2001, reiese că activitatea de capturare a câinilor este apanajul exclusiv al angajaţilor consiliului local pe raza căruia se desfăşoară activitatea de capturare a câinilor. În acest sens este evident şi că dislocarea/cheltuirea banilor publici de la bugetele consiliilor locale pentru activitatea de capturare a câinilor nu se poate face decât prin alocare bugetară directă către serviciile publice alcătuite din angajaţi ai consiliilor locale şi aflate în subordinea consiliilor locale.

Faptul că prevederile art. 3 alin. (1) din Norme adaugă la lege rezultă şi din lectura art. 1 alin. (2), (3) şi (4) ale O.U.G. 155/2001 care impun şi în mod implicit obligaţia fiecărei U.A.T. de a înfiinţa servicii specializate întrucât aceste servicii (sau ONG-urile concesionare) sunt obligate în mod explicit de legiuitor să înfiinţeze şi să gestioneze baze de date şi registrele de evidenţă ale câinilor fără stăpân capturaţi pe teritoriul U.A.T. respective.

Potrivit art. 1 alin. (4) din OUG 155/2001, controlul respectării prevederilor O.U.G. 155/2001 este prevăzut de legiuitor a se realiza de către autorităţile veterinare pentru fiecare U.A.T. în parte. Ori, este dincolo de orice îndoială faptul că prevederile legale mai sus-menţionate nu se pot interpreta în sensul preluării activităţii de gestionare a câinilor fără stăpân (şi de înfiinţare şi gestionare a bazelor de date) dintr-un U.A.T. de către serviciile publice de hingherit din alt U.A.T. în baza unor „protocoale de colaborare” întrucât aceste „protocoale de colaborare” nu au niciun fel de forţă juridic şi nu pot obliga cu adevărat serviciile de hingherit care ar acţiona pe raza altui U.A.T. să respecte prevederile O.U.G. 155/2001, exonerându-le astfel de orice responsabilitate în cazul controalelor iniţiate de ANSVSA în baza art. 1 alin. (4) din OUG 155/2001 şi făcând imposibilă şi tragerea la răspundere a U.A.T. care a încheiat protocolul de colaborare (ceea ce face ca reglementarea criticată să afecteze şi securitatea juridică a normei).

Pe de altă parte, un protocol de colaborare nu are consistenţa juridică a unui contract de concesionare şi, în consecinţă, nu poate transfera autoritatea unui consiliu local asupra unui serviciu public din alt U.A.T. (aşa cum face contractul de concesionare asupra operatorului privat care concesionează serviciul public) ceea ce înseamnă în mod implicit că un serviciu public nu poate acţiona în regim de putere publică pe teritoriul altui U.A.T. (aşa cum prevede legea că trebuie să acţioneze orice serviciu public).

În acelaşi timp, concesionarea activităţii de gestionare a câinilor către serviciile publice din alt U.A.T. este imposibila ceea ce face imposibilă şi o eventuală alocare a banilor publici pentru remunerarea angajaţilor din serviciul specializat care prestează activitatea în baza unui „protocol de colaborare” pe teritoriul altui U.A.T. De aici reiese dincolo de orice dubiu faptul că un serviciu de hingherit care acceptă să gestioneze câinii altui U.A.T. ar trebui să o facă în mod gratuit, ca un fel de activitate de voluntariat, utilizând în mod ilegal resursele U.A.T. care l-a înfiinţat şi care îl finanţează.

Faptul că un serviciu de gestionare a câinilor fără stăpân nu poate acţiona în altă U.A.T. decât cea în care a fost înfiinţat rezultă de altfel şi din cuprinsul art. 4 alin. (4), respectiv din cuprinsul art. 7 alin. (2) şi alin. (3) din O.U.G 155/2001 întrucât, pe de o parte, serviciile publice au obligaţia de notificare a proprietarilor/deţinătorilor câinilor identificaţi şi, pe de altă parte, pentru că fiecare animal se eutanasiază printr-o decizie a unui împuternicit al primarului, iar, în mod evident, decizia unui împuternicit al unui primar nu se poate exercita decât pe raza U.A.T. condusă de respectivul primar şi nu se poate aplica decât animalelor capturate pe raza U.A.T condusă de respectivul primar şi doar de către serviciile specializate aflate în subordinea acelui primar. Prin prisma acestor prevederi legale, a două parte a art. 3 alin. (2) - „(...) şi, în funcţie de posibilităţi, pot încheia protocoale de colaborare cu localităţile învecinate”- coroborate cu prevederile art. 5 alin. (4), alin. (5) şi alin. (6) autorizează în mod ilegal serviciile specializate de gestionare a câinilor fără stăpân dintr-un U.A.T. să acţioneze pe teritoriul altui U.A.T., fapt  care încalcă spiritul şi litera actelor normative mai sus enunţate.

Pe de altă parte, din textul respectiv nu se înţelege clar nici ce înseamnă „în limita posibilităţilor”, nici ce se înţelege prin „localităţi învecinate” şi nu se precizează ce se întâmplă dacă localităţile aşa-zis „învecinate” se află în judeţe diferite (în condiţiile în care controlul se face de către reprezentanţii DSVSA judeţene), fapt care afectează claritatea şi predictibilitatea prezentelor norme metodologice.

În altă ordine de idei, prevederile art. 3 alin. (1) generează insecuritate juridică întrucât adăugă la definiţia „serviciilor specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân” de la art. 2 lit. m) din Norme. Astfel, pe de o parte, din definiţie se înţelege că, aşa cum prevede legea, funcţionarea respectivelor servicii publice se face în vederea gestionării câinilor din U.A.T. unde a fost înfiinţat serviciul şi, pe de altă parte, art. 3 alin. (1) din Norme prevede că un astfel de serviciu poate acţiona şi pentru gestionarea câinilor fără stăpân din alte U.A.T

Art. 3 alin. (3) din Norme adaugă la lege şi încalcă prevederile art. 1 şi următoarele, dar şi prevederile anexei nr. 4/5 din OUG 155/2001, coroborate cu prevederile art. 36 alin. 2 lit. d) şi alin. 6 lit. a) pct. 19 din Legea nr. 215/2001, dar şi principiul securităţii juridice întrucât permite organizarea unor servicii publice de interes local „în cadrul” altor servicii publice de interes local.

Astfel, serviciile specializate pentru gestionarea câinilor sunt ele însele servicii publice de interes local înfiinţate de consiliile locale şi aflate în subordinea consiliilor locale [potrivit art. 1 din OUG 155/2001, coroborat cu prevederile art. 36 alin, 2 lit. d) şi alin. 6 lit. a) pct. 19 din Legea nr. 215/2001], în acest context, pe lângă faptul că este ilegală, organizarea acestor servicii publice în cadrul altor servicii publice este o anomalie sub aspect juridic şi logic.

În primul rând, această prevedere generează insecuritate juridică întrucât adaugă la definiţia „serviciilor specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân” de la art. 2 lit. m) din Norme, dând posibilitatea absorbirii acestor servicii în alte servicii publice.

În al doilea rând, organizarea serviciilor specializate pentru gestionarea câinilor în cadrul altor servicii publice de interes local va conduce În mod inevitabil la insecuritate juridică în sensul că nu se va mai putea decela responsabilitatea juridică a respectării prevederilor legale. În concret, această prevedere va genera încadrarea unor persoane împuternicite să se ocupe de câinii fără stăpân în cadrul altor servicii publice ca, de exemplu, „serviciul de administrare a domeniului public”, „serviciul apă-canal”, „serviciul zone verzi” etc. Astfel, se golesc de eficienţă obligaţiile instituite explicit de legiuitor în sarcina serviciilor de gestionare, se va altera conţinutul anexei nr. 4/5 (formularul de revendicare-adopţie) din OUG 155/2001 care stipulează clar şi în mai multe locuri faptul că serviciile specializate de gestionare (şi nu alte servicii) sunt abilitate să verifice condiţiile de revendicare/adopţie etc. Mai mult, la limită, prin prevederile art. 3 alin. (3) din Norme, existenţa acestui serviciu specializat ar putea fi redusă la simpla „împuternicire” a unui angajat al Primăriei (aşa cum se întâmplă în oraşul Covasna, unde un astfel de angajat acţionează ca „împuternicit” al primarului pentru a captura câini fără stăpân şi a-i face dispăruţi).

Insecuritatea juridică este generată şi de faptul că foarte multe articole ale Normelor instituie obligaţii clare în sarcina serviciilor specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân, dar şi sancţiuni aplicabile acestor servicii. Ori, în situaţia în care gestionarea câinilor se face de către persoane încadrate în alte servicii publice este evident că legea poate fi eludată fără consecinţe sancţionatorii. Cel mai elocvent exemplu în acest sens îl reprezintă prevederile art. 29 alin. (1) din Norme, potrivit cărora ONG-urile interesate în monitorizarea activităţii de gestionare a câinilor fără stăpân trebuie să depună o solicitare scrisă la serviciile specializate. Ori, în cazul în care de gestionarea câinilor se ocupă serviciul „apă-canal”, de exemplu, dispoziţiile legale pot fi eludate cu uşurinţă de către serviciile respective, cu consecinţa golirii de eficienţă a prevederilor art. 29 din Norme şi a art. 11 din OUG 155/2001.

Art. 5 alin. (4), (5) şi (6) din Norme adaugă la lege, încălcând spiritul şi litera OUG 155/2001 (în special prevederile art. 2 alin. (1)-(3), dar şi prevederile Legii nr. 215/2001, ale HG 955/2004, încalcă drepturile revendicatorilor şi adoptatorilor de câini, discriminându-i, încalcă prevederile Deciziei nr. 1/2012 a Curţii Constituţionale, încalcă principiul de interpretare a legii care spune că excepţiile sunt de strictă interpretare şi, în consecinţă, acolo unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă şi generează insecuritate juridică, afectând în mod grav exigenţa de predictibilitate a legii prin faptul că permite plasarea adăposturilor publice pentru câini fără stăpân în afara U.A.T. care le amenajează (sau adăpostirea câinilor dintr-un U.A.T. în adăpostul public al altui U.A.T.).

Privitor la nelegalitatea art. 5 alin. (4) a arătat următoarele:

Din textul OUG 155/2001, dar şi din prevederile Legii nr. 215/2001 reiese dincolo de orice dubiu faptul că adăposturile pentru câinii fără stăpân pot fi amenajate numai pe teritoriul U.A.T., pentru că acestea sunt bunuri-imobile aparţinând U.A.T. respective şi, pe de altă parte, pentru că numai pe teritoriul pe care îşi exercită autoritatea în regim de putere publică, un consiliu local poate amenaja adăposturi pentru câini care funcţionează în regim de adăposturi publice.

În acelaşi timp, potrivit principiului autonomiei locale şi principiului teritorialităţii, pentru edificarea unui adăpost public pe teritoriul altei U.A.T., un consiliu local are nevoie de acordul consiliului local al U.A.T., unde urmează să fie construit adăpostul, acord care nu poate fi dat pentru că termenul „public” nu face referire la un bun-imobil ce aparţine sau este administrat de către instituţii ale administraţiei publice centrale sau judeţene (astfel încât principiul autonomiei locale şi principiul teritorialităţii în exercitarea puterii publice să nu fie încălcate), ci Sa un bun-imobil ce aparţine şi/sau este administrat de alt consiliu local, care nu poate emite pretenţia exercitării vreunei autorităţi în afara limitelor U.A.T. pe care o conduce.

Totodată, articularea substantivului „adăposturi” cu articolul hotărât „le” (în conţinutul art. 2 alin. 1 din OUG 155/2001) indică la fel de clar că această obligaţie se referă la toate adăposturile publice (adică la toate adăposturile în care autorităţile locale pot caza câinii fără stăpân) în timp ce articularea substantivului „câini” cu articolul hotărât „i” indică faptul că toţi câinii fără stăpân capturaţi de serviciile de hingherit se adăpostesc în „adăposturi publice”. Pe cale de consecinţă, adăposturile în care urmează să fie adăpostiţi câinii fără stăpân capturaţi de către serviciile specializate nu pot să fie amplasate decât pe raza U.A.T unde sunt capturaţi câinii respectivi şi în care îşi exercită autoritatea consiliul local care coordonează şi finanţează gestionarea câinilor respectivi.

Necesitatea ca adăposturile publice să fie amenajate pe raza U.A.T. care le înfiinţează reiese în mod clar şi din prevederile Legii 215/2001 a administraţiei publice locale, dar şi din alte articole ale OUG 155/2001. Astfel, prin plasarea unui adăpost public în afara U.A.T., primarul şi consiliul local nu mai pot controla activitatea din adăpost, întrucât în conformitate cu prevederile Legii 215/2001, privind administraţia publică locală, autoritatea lor în regim de putere publică nu se poate exercita în afara U.A.T.-ului. În acelaşi sens, HCL de stabilire a taxelor de întreţinere a câinilor în adăposturile publice nu pot fi adoptate întrucât nu au efect pe raza unui alt U.A.T., semnarea declaraţiilor angajament, angajarea unui tehnician veterinar care să funcţioneze în alt U.A.T. sunt problematice etc.

Un consiliu local nu poate cumpăra terenuri pe teritoriul altor U.A.T. aşa că, în cazul amenajării unor spaţii închiriate, va fi nevoit să cheltuiască în mod nejustificat mai mulţi bani publici decât dacă ar amenaja adăpostul respectiv pe terenuri care îi aparţin, în U.A.T. pe care o administrează. Totodată, pentru că edificarea adăpostului, autorizaţiile de construcţie, avizele de construcţie, funcţionare etc. vor trebui cerute de către o altă U.A.T., fapt care ar putea încetini sau chiar bloca funcţionarea adăpostului. Toate serviciile publice de interes local (aşa cum este şi serviciul specializat pentru gestionarea câinilor fără stăpân) deservesc comunitatea şi trebuie să îşi desfăşoare activitatea şi să aibă sedii, puncte de lucru etc. pe teritoriul U.A.T.

Prin prestarea activităţii de gestionare a câinilor fără stăpân, autorităţile locale deservesc comunitatea în două moduri: îndepărtează câinii din locurile publice şi asigură exercitarea dreptului legal de revendicare/adopţie a câinilor pentru membrii comunităţii pe care o deserveşte. Ori, prin amplasarea adăposturilor pentru câinii fără stăpân în afara U.A.T. şi/sau la distanţe mai mari sunt încălcate în mod evident drepturile persoanelor rezidente în U.A.T. respectiv care revendică sau care au intenţia să adopte câini. Aceste persoane sunt discriminate în raport cu „revendicatorii/adoptatorii” din unităţile administrativ-teritoriale care îşi gestionează câinii fără stăpân în adăposturi situate pe propriul teritoriu. Este încălcată astfel egalitatea în drepturi a cetăţenilor, fără privilegii sau discriminări, consfinţită prin art. 16 şi art. 20 din Constituţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

Plasarea adăposturilor în afara U.A.T. încalcă spiritul legii şi voinţa legiuitorului care a instituit obligaţia fiecărui U.A.T. de a înfiinţa servicii de gestionare şi adăposturi publice şi de a gestiona această problemă în raport cu nevoile comunităţii şi în raport cu comunitatea şi nu prin alienarea comunităţii faţă de problema câinilor fără stăpân. Prin acest artificiu subversiv, însă, sunt subminate în mod radical adopţia şi chiar revendicarea câinilor, întrucât comunitatea, care „produce” câini fără stăpân respectivi şi pe urmă îi „evacuează” de pe raza U.A.T. ca şi cum n-ar avea nicio responsabilitate în ceea ce priveşte revendicarea sau adopţia lor, se va aliena complet în raport cu problema acelor câini şi cu modalităţile lor de gestionare alternative eutanasierii, rezultatul fiind acela al uciderii mai multor câini şi al cheltuirii iresponsabile a banilor publici pentru această operaţiune.

În mod evident, crearea unor adăposturi regionale în care vor fi aduşi câini din 2, 3, 7 sau 10 localităţi va crea un dezechilibru vădit între numărul câinilor încarceraţi (foarte mare) şi numărul câinilor adoptaţi (foarte mic) sau chiar revendicaţi datorită dificultăţii deplasării adoptatorilor/revendicatorilor şi alienării comunităţilor faţă de problema câinilor care sunt „eliminaţi de pe raza U.A.T. ca nişte deşeuri. Ori, este cert că o astfel de manieră de gestionare a câinilor fără stăpân subminează metodele de gestionare alternative eutanasierii (adopţie, revendicare, adopţie la distanţă), conducând la încălcarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1/2012, în motivarea căreia se stipulează clar că eutanasierea câinilor se va aplica doar în ultimă instanţă după ce toate celelalte metode de gestionare au fost aplicate corespunzător.

Totodată, introducerea unor protocoale de colaborare între serviciile publice dintr-un U.A.T. şi alte U.A.T. în vederea adăpostirii câinilor adaugă flagrant la lege, această prevedere fiind contrară în mod indubitabil prevederilor art. 2 din OUG 155/2001, aşa cum a arătat la punctul IV.

Plasarea unui adăpost al mai multor localităţi într-o singură U.A.T. subminează interesele comunităţii în care se află adăpostul, atât prin faptul că presiunea adopţiei câinilor din mai multe localităţi apasă doar pe umerii comunităţii unde este adăpostul, dar şi prin faptul că pe teritoriul ocupat de comunitatea respectivă se transportă câini capturaţi în alte U AT.-uri, câini care pot scăpa sau pot fi eliberaţi intenţionat şi pot contribui la înmulţirea câinilor din zonă.

Crearea unor adăposturi „regionale” va submina fără doar şi poate aplicarea normelor de protecţie şi bunăstare a câinilor fără stăpân. Astfel, transportul animalelor (traumatizant în sine şi extrem de traumatizant pentru nişte animale de multe ori tranchilizate sau rănite din cauza metodelor brutale de capturare) va dura mai mult prelungindu-le suferinţa, câinii vor fi înghesuiţi în ţarcuri fără să fie separaţi în funcţie de sex, talie sau agresivitate, nu vor fi hrăniţi, trataţi medical şi îngrijiţi corespunzător etc.

În ceea ce priveşte nelegalitatea art. 5 alin. (5) şi (6) din Norme, pe lângă argumentele prezentate mai sus în susţinerea nelegalităţii art. 5 alin. (4) a arătat reclamanta că încalcă prevederile art. 2 alin. (1) din OUG 155/2001. Că atât supradimensionarea unor adăposturi publice, în vederea adăpostirii câinilor din localităţile învecinate, cât şi renunţarea unor U.A.T. la amenajarea unor adăposturi publice proprii reprezintă moduri de încălcare evidentă a prevederilor art. 2 alin. (1) din OUG 155/2001. Astfel, potrivit legii, dacă în adăpostul public al unei localităţi există locuri, acestea trebuie ocupate în mod obligatoriu de câinii din U.A.T. respectiv, iar dacă aceşti câini nu mai există, excedentul de locuri trebuie dezafectat pentru că nu mai este adecvat necesităţilor respectivei U.A.T. (şi nu trebuie subînchiriat sau cedat în baza unor „protocoale de colaborare” pentru folosinţa unor U.A.T. vecine).

Serviciile specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân din subordinea unui consiliu local nu pot acţiona pe teritoriul altui U.A.T., ceea ce înseamnă că aceste servicii nu pot adăposti câinii din U.A.T. învecinate în adăposturile pe care le administrează.

În concluzie, este evident că O.U.G. nr. 155/2001 nu stabileşte nicăieri, cu titlul de excepţie, posibilitatea unor U.A.T. de a nu amenaja propriile adăposturi şi de a adăposti câinii în adăposturile altor U.A.T., astfel încât prevederile criticate din anexa la HG nr. 1.059/2013 sunt inserate cu exces de putere, prin încălcarea principiului de interpretare a legii care spune că excepţiile sunt de strictă interpretare şi, în consecinţă, acolo unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. În aceste condiţii este evidentă nelegalitatea acestor dispoziţii, ce se impun a fi conformate cu norma juridică superioară, OUG nr. 155/2001.

Art. 6 alin. (3) şi (4) din Norme: Art. 6 alin. 3 adaugă la lege, restrânge dreptul de acces al publicului în adăpost, încalcă flagrant dreptul de proprietate al deţinătorilor de câini şi afectează exigenţa de claritate şi de predictibilitate a legii, generând insecuritate juridică şi stimulând abuzurile şi corupţia.

Prin prevederile art. 2 alin. (5) OUG 155/2001, legiuitorul a vrut să se asigure că publicul are acces în adăposturi într-un interval orar cât mai extins şi nu să se asigure că accesul se face condiţionat. În acest context, condiţionarea accesului cetăţenilor de respectarea regulamentelor de ordine interioară este o adăugare evidentă la lege de natură să distorsioneze intenţia legiuitorului. Este dincolo de orice echivoc faptul că prin aceste regulamente se dă posibilitatea serviciilor specializate să limiteze accesul publicului, restrângând atât programul de acces în adăposturi, stabilit de legiuitor ca fiind de luni până vineri între 10 şi 18, cât şi drepturile vizitatorilor.

Astfel, chiar dacă prevederile art. 6 alin. (3) din Norme nu instituie în mod direct o prevedere discriminatorie, ele creează premisa apariţiei unor subreglementări discriminatorii (discriminarea persoanelor care au opinii nefavorabile despre activitatea serviciilor speciale de gestionare) prin care se încalcă art. 16 şi art. 20 din Constituţie, cât şi art. 1 - „Interzicerea generală a discriminării” din Protocolul nr. 12 la CEDO.

Alin. (3) al art. 6 restrânge dreptul de proprietate al deţinătorilor de câini, prin limitarea intervalului de revendicare al acestora. Sunt încălcate astfel dreptul de proprietate şi inviolabilitatea proprietăţii private, drepturi consfinţite prin art. 44, 136 şi 20 din Constituţie raportat la art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi la art. 17 alin. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, dreptul persoanelor de a se adresa justiţiei şi dreptul la un proces echitabil, consfinţite prin art. 20 şi art. 21 din Constituţie raportat la art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, egalitatea în drepturi a cetăţenilor, tară privilegii sau discriminări, consfinţită prin art. 16 şi art. 20 din Constituţie raportat la art. 1 - „Interzicerea generală a discriminării” din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale raportat art. 1 şi art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, principiul limitării restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, conform art. 53 din Constituţie, în sensul că permite reţinerea câinilor în „custodia” serviciilor de hingherit chiar şi după ce proprietarii i-au revendicat, deşi legea nu prevede confiscarea specială a acestor câini, nu are incidenţă nicio cauză de utilitate publică şi nu sunt respectate principiile generale ale dreptului internaţional în materia dreptului la proprietate.

De asemenea nu permite exercitarea unei căi de atac eficiente împotriva reţinerii câinelui în adăpostul public după revendicarea acestuia, fapt echivalent cu afectarea dreptului oricărui cetăţean de a se adresa justiţiei şi a dreptului la un proces echitabil. Măsura reţinerii câinilor revendicaţi în adăposturile primăriilor, respectiv a restrângerii exerciţiului dreptului de proprietate asupra animalelor revendicate nu poate fi justificată prin invocarea prevederilor art. 53 din Constituţie, întrucât această măsură nu este necesară într-o societate democratică, nu este proporţională cu situaţia care a determinat-o şi aduce o atingere evidentă existenţei dreptului sau a libertăţii

în acelaşi timp, intenţia indubitabilă a legiuitorului de a înapoia cât mai repede animalele revendicate se deduce şt din conţinutul art. 4 alin. (4) din O.U.G. 155/2001 care instituie obligaţia serviciilor de gestionare de a notifica proprietarul câinelui.

La fel de absurdă şi de generatoare de insecuritate juridică este situaţia în care nu se înapoiază câinii revendicaţi deţinătorilor pentru ca ulterior să li se ceară achitarea contravalorii acestei întreţineri abuzive a câinilor în adăposturi.

Necesitatea de a înapoia animalul cât mai repede este justificată şi de faptul că majoritatea adăposturilor publice din România sunt foarte periculoase, nu există boxe individuale şi nici garanţia că animalul nu va fi rănit, ucis sau nu se va îmbolnăvi. Pericolul staţionării unui câine în aceste adăposturi este realmente unul uriaş. În aceste condiţii, chiar şi în situaţia fericită când nu ar suferi traume fizice, este foarte posibil ca în urma unei staţionări timp de numai câteva ore în aceste adăposturi animalul să sufere traume psihice care să îl marcheze pe viaţă.

Art. 7 alin. (1) din Norme adaugă în mod flagrant la lege şi încalcă principiul securităţii juridice, prin introducerea în sarcina adăposturilor private aparţinând ONG-urilor obligaţia abuzivă de a respecta condiţiile de la anexa nr. 1 din O.U.G. 155/2001.

Legea stabileşte această obligaţie doar în sarcina adăposturilor serviciilor de gestionare a câinilor fără stăpân, ceea ce înseamnă că, per a contrario, adăposturile private nu au această obligaţie care, odată introdusă, operează ca o încălcare a drepturilor ONG-urilor de a deţine câini. Totodată, obligaţia instituită prin norme este discriminatorie întrucât nu vizează decât adăposturile ONG-urilor, „omiţând” alte adăposturi private care pot aparţine unor persoane fizice sau altor persoane juridice în afara ONG-urilor.

În acest sens este dincolo de orice echivoc faptul că reglementarea criticată încalcă art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale prin faptul că restrânge exercitarea drepturilor unor persoane de a deţine câini sub pretextul că acele persoane s-au constituit într-o organizaţie neguvernamentală ce are ca scop protecţia animalelor.

Contrar celor dispuse de emitentul Normelor, din lecturarea şi interpretarea textului legii reiese în mod indubitabil faptul că obligaţiile asociaţiilor şi fundaţiilor pentru protecţia animalelor în raport cu adăposturile pe care le deţin sunt instituite prin prevederile art. 3 din OUG 155/2001, iar printre aceste obligaţii nu figurează aceea de a respecta prevederile anexei nr. 1.

Obligaţia respectării prevederilor anexei nr. 1 din OUG 155/2001 este instituită de legiuitor în mod cât se poate de explicit doar în sarcina consiliilor locale şi a serviciilor specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân, prin prevederile art. 2 alin. (1) din O.U.G. 155/2001 şi ale art. 4 din aceeaşi O.U.G., articole care stipulează numai obligaţiile ce revin consiliilor locale şi serviciilor specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân şi adăposturilor pe care aceştia le administrează (adăposturile publice).

În consecinţă, faptul că sintagma utilizată la art. 4 alin. (2) este „adăposturi” nu este de natură să extindă obligaţia respectării anexei nr. 1 la alte adăposturi decât cele aflate în administrarea serviciilor specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân atâta vreme cât, pe de o parte, este evident că prevederile art. 4 se referă fără excepţie la activitatea serviciilor specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân şi la adăposturile în care aceste servicii îşi desfăşoară activitatea şi, pe de altă parte, aşa cum a arătat, prevederile art. 4 se coroborează cu prevederile art. 2 [în special cu prevederile art. 2 alin. (1) din OUG 155/2001 j.

De altfel, din interpretarea sistemică şi sistematică a legislaţiei (O.U.G. 155/2001, Legea nr. 205/2004, privind protecţia animalelor) se înţelege foarte clar că adăposturile private de câini aparţinând ONG-urilor, respectiv cele care nu sunt administrate de către servicii specializate sau de către concesionarii acestora, nu au decât obligaţiile stabilite prin art. 3 din OUG 155/2001.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 205/2004, privind protecţia animalelor, „gestionarea populaţiei canine fără stăpân de pe teritoriul României se face prin legea specială” ceea ce înseamnă că respectarea integrală a prevederilor legii pentru gestionarea câinilor fără stăpân cade doar în sarcina autorităţilor publice locale şi a serviciilor specializate.

Animalele care ajung în adăposturile asociaţiilor pentru protecţia animalelor nu sunt neparat câini fără stăpân (aşa cum sunt aceştia definiţi în art. 11 din OUG 155/2001), ci sunt câini cu stăpân, câini predaţi de deţinători etc. sau câini fără stăpân care sunt adoptaţi din adăposturile publice, aceşti câini având după adopţie calitatea de câini cu stăpân, ca de altfel orice alt câine adoptat.

În aceste condiţii este indubitabil faptul că adăposturile asociaţiilor şi fundaţiilor care nu sunt concesionare ale serviciilor specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân sunt obligate să respecte doar obligaţiile instituite în mod expres de legiuitor în sarcina lor prin prevederile art. 3 din O.U.G. 155/2001 (prevederi care nu se referă la condiţiile de adăpostire, ci doar la obligaţiile de identificare şi înregistrare a acestor animale şi la comunicarea acestor date în vederea înregistrării în Registrul de evidenţă al câinilor fără stăpân).

Prin lecturarea comparativă a anexei nr. 1 din OUG 155/2001 şi a prevederilor legale mai sus citate, condiţiile de bunăstare stabilite prin Legea nr. 205/2004 şi prin Ordinul ANSVSA nr. 31/2008 sunt superioare condiţiilor stabilite prin anexa nr. 1 din OUG 155/2001, iar în realitate, câinii sunt mult mai bine îngrijiţi în adăposturile asociaţiilor decât în adăposturile serviciilor de gestionare a câinilor fără stăpân. În mod cert introducerea acestei reglementări abuzive are menirea să submineze activitatea ONG-urilor care au suplinit în multe zone indolenţa crasă ori lipsa de acţiune a autorităţilor, timp de ani de zile.

Art. 20 din Norme adaugă la lege, contravenind prevederilor art. 4 alin. (5) coroborate cu prevederile art. 7 alin. (1) lit. c), art. 8 alin. (2) şi cu prevederile anexei 4 din OUG 155/2001, încalcă dreptul de proprietate al deţinătorilor de câini şi încalcă principiul securităţii juridice întrucât: condiţionează recuperarea câinilor revendicaţi de achitarea cheltuielilor efectuate pe timpul staţionării acestor câini în adăposturi şi abilitează în mod abuziv consiliile locale să stabilească .termenul” în care se vor achita sumele respective.

În primul rând, textul alin. (1) încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, întrucât reproduce, în parte, dispoziţiile art. 4 alin. (5) din OUG 155/2001.

În al doilea rând, textul art. 20 alin. (1) din Norme distorsionează intenţia legiuitorului, aşa cum este aceasta reflectată de dispoziţiile art. 4 alin. (5) din O.U.G., coroborate cu dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. c), art. 8 alin. (2) şi ale anexei nr. 4/5 (declaraţia de angajament de revendicare/adopţie) din OUG 155/2001, adăugând la lege şi generând insecuritate juridică. Astfel, în timp ce prevederile OUG 155/2001 stabilesc doar că „proprietarul va suporta contravaloarea cheltuielilor”, că revendicarea este gratuită şi că prin completarea declaraţiei-angajament (în baza căruia se revendica animalul), proprietarul nu se angajează să plătească vreo taxă. emitentul Normelor introduce formularea „în vederea recuperării câinilor revendicaţi (...)”, formulare care condiţionează practic recuperarea câinilor de achitarea în avans a sumelor (sintagma „în vederea recuperării” indică în mod clar faptul că achitarea sumelor se face anterior recuperării câinilor revendicaţi). Ori, această condiţionare adaugă la lege şi, mai mult decât atât, goleşte de conţinut prevederile art. 20 alin. (2) din Norme, întrucât consiliilor locale nu le este lăsată decât posibilitatea de a stabili un „termen” de achitare a cheltuielilor anterior termenului de recuperare a câinilor revendicaţi (aşadar delegarea către consiliile locale a stabilirii acestui termen este realmente futilă).

O.U.G. 155/2001 nu face nicio trimitere la vreun termen de plată al cheltuielilor de întreţinere şi cu atât mai puţin nu abilitează consiliile locale să instituie un astfel de termen ceea ce semnifică în mod implicit că stabilirea termenului respectiv nu este de competenţa consiliilor locale (ci trebuie stabilit eventual prin normele metodologice de aplicare a legii).

Întrucât legiuitorul a stabilit că revendicarea câinilor este gratuită, iar aceasta se face prin completarea formularului de la anexa 4 (care nu prevede obligativitatea de achitare a taxei de întreţinere a câinilor), se impune cu necesitate ca plata cheltuielilor să nu reprezinte o condiţionare a recuperării Câinelui, adică să nu se facă pe loc, înaintea recuperării câinelui, ci într-un termen ulterior recuperării acestuia: câteva zile, o săptămână, 30 de zile etc.

Art. 21 alin. (2) adaugă la lege, încălcând spiritul şi litera O.U.G. 155/2001 [în special art. 8 alin. (2) coroborat cu prevederile anexelor nr. 4 şi 5], încalcă drepturile deţinătorilor de câini şi generează insecuritate juridică afectând în mod grav exigenţa de predictibilitate a legii prin faptul că introduce o procedura neprevăzută de lege („verificarea veridicităţii cererii de revendicare”) care afectează recuperarea câinilor revendicaţi de către proprietarii lor.

Legiuitorul a stabilit în mod precis procedura ce trebuie îndeplinită în cazul revendicării, procedură care constă doar în solicitarea şi completarea unei declaraţii angajament.

Declaraţia-angajament de la anexele nr. 4 şi 5 reprezintă o declaraţie pe propria răspundere, dată în faţa unor reprezentanţi ai autorităţilor locale, a cărei încălcare se sancţionează contravenţional, fiind incidente însă şi prevederile Codului penal privind falsul în declaraţii. În consecinţă, conform intenţiei

legiuitorului, prin completarea şi semnarea declaraţiei-angajament, procedura de verificare a „veridicităţii” revendicării câinelui se consideră a fi îndeplinită în mod implicit, persoana care completează declaraţia urmând a fi sancţionată pentru comiterea unor falsuri ori pentru nerespectarea condiţiilor din această declaraţie.

Ori, prevederile art. 21 alin. (2) introduc o procedură pe care legea n-o prevede, şi anume o aşa-zisă „verificare a veridicităţii cererii de adopţie”, care, pe lângă faptul că este o adăugare flagrantă la lege în sensul celor mai sus precizate, are un potenţial de ambiguitate suficient de mare încât să genereze insecuritate juridică şi să permită astfel serviciilor specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân să saboteze şi să submineze revendicarea câinilor.

Art. 24 alin. (1) adaugă la lege şi încalcă drepturile adoptatorilor de câini şi principiul securităţii juridice prin faptul că împiedică adoptatorii de câini să opteze între acordul vecinilor şi acordul asociaţiei de proprietari.

Art. 8 alin. (3) lit. c) din O.U.G. 155/2001 prevede o alternativă şi lasă adoptatorul să aleagă între „acordul vecinilor” sau cel al „asociaţiei de proprietari” în vederea adopţiei a mai mult de 2 câini. Acest drept al adoptatorului de a alege între cele două alternative este restricţionat prin dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Norme, care prevăd că adoptatorul a mai mult de doi câini care locuieşte într-un bloc de locuinţe în care există asociaţie de proprietari nu poate prezenta altceva decât acordul asociaţiei de proprietari.

Emitentul normelor restrânge dreptul legal de adopţie a cetăţenilor care locuiesc în blocuri de locuinţe şi încalcă „egalitatea în drepturi a cetăţenilor, fără privilegii sau discriminări”, consfinţită prin art. 16 şi art. 20 din Constituţie raportat la art. 1 - „Interzicerea generală a discriminării” din Protocolul nr. 12 La Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, discriminând unii din potenţialii adoptatori pe motiv că locuiesc în imobile în care există asociaţii de proprietari. Este extrem de relevant faptul că obţinerea acordului asociaţiei de proprietari presupune demersuri mai greoaie spre deosebire de acordul vecinilor care se dă mai repede.

Art. 29 alin. (1), alin. (3) şi alin. (6) din Norme adaugă la lege [contravenind prevederilor art. 11 coroborat cu prevederile art. 14 alin. (1) lit. d), dar şi prevederilor art. 5 alin. (1) din O.U.G. 155/2001 ] şi încalcă exigenţa de claritate şi predictibilitate a legii prin faptul că restrânge exercitarea dreptului legal al organizaţiilor de protecţie a animalelor de a monitoriza activităţile de capturare, adăpostire, sterilizare, vaccinare, adopţie, eutanasie, precum şi de a asista la diagnosticarea câinilor.

Art. 11 din O.U.G. 155/2001 prevede că organizaţiile pentru protecţia animalelor participă la acţiunile de capturare, adăpostire, deparazitare, vaccinare, sterilizare, revendicare/adopţie a câinilor, iar art. 14 alin. (1) lit. d) din acelaşi act normativ prevede că „împiedicarea participării asociaţiilor şi fundaţiilor de protecţie a animalelor la activităţile prevăzute la art. 11 se sancţionează cu amendă între 10000 şi 20000 de lei”. În acest context, instituirea prin art. 29 din Norme a obligaţiei acestor asociaţii de a depune o solicitare scrisă ce urmează a fi înregistrată etc. reprezintă o adăugare la lege şi o golire de eficienţă a prevederilor legii. Este evident că voinţa legiuitorului a fost aceea ca asociaţiile de protecţie a animalelor să monitorizeze activităţile de gestionare a câinilor fără stăpân, iar în acest scop este suficient ca reprezentanţii asociaţiilor respective să îşi decline calitatea pentru a beneficia de dreptul prevăzut lege. Condiţionarea acestui drept de solicitări scrise nu face altceva decât să construiască un mecanism birocratic de obstrucţionare a aplicării legii. Astfel, în virtutea celor stabilite foarte clar de legiuitor în textul art. 11 din OUG 155/2001, depunerea unei solicitări scrise (cu indicarea adresei de e-mail sau numerele de telefon/fax) poate condiţiona doar dreptul asociaţiilor interesate de a fi informate în prealabil despre programul de capturare, adăpostire, deparazitare, adopţie şi revendicare a câinilor şi nicidecum de dreptul de a participa efectiv la acţiunile respective aşa cum se înţelege din textul art. 29 alin. (1) din Norme. Astfel, reglementarea criticată încalcă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, întrucât discriminează ONG-urile care nu au depus „solicitări” de participare la monitorizare.

Obligaţia de a adresa solicitările prevăzute la art. 29 alin. (1) către operatorii serviciilor pentru gestionarea câinilor fără stăpân reprezintă o restrângere abuzivă a drepturilor acestor O.N.G.-uri de a se adresa, în primul rând, instituţiilor publice în sarcina cărora legiuitorul a instituit responsabilitatea activităţii de gestionare a câinilor fără stăpân, şi anume autorităţile locale. Astfel, din textul art. 11, coroborat cu art. 14 alin. (1) lit. d) din OUG155/2001, rezultă că responsabilitatea respectării dreptului de monitorizare al ONG-urilor a fost instituită în manieră generală, cu referire la toate persoanele implicate în actul gestionarii câinilor, iar sancţiunea prevăzuta pentru încălcarea art. 11 are un caracter tot atât de general, fiind aplicabilă tuturor persoanelor susceptibile de a împiedica (chiar şi prin refuzul înştiinţării) exercitarea drepturilor O.N.G.-urilor în aceste condiţii, este evident că asociaţiile se pot adresa şi primăriilor sau consiliilor locale, însă acest drept ie este subminat de prevederile art. 29 alin. (1) care le orientează explicit către serviciile publice sau către operatorii acestor servicii. Ca şi urmare directă a acestei adăugări flagrante la lege se poate retine apariţia unei practici de eludare a responsabilităţii autorităţilor locale care indică ONG-urilor să ia legătura cu entităţile concesionare, pentru că ele (autorităţile) au delegat către respectivele entităţi această activitate, nemaiavând nicio responsabilitate în acest sens.

Totodată, în cazurile în care operatorul serviciului pentru gestionarea câinilor fără stăpân este singurul destinatar al solicitărilor ONG-urilor [în baza alin. (2) de la art. 29 din Norme], prevederile art. 11 vor fi golite complet de eficienţă întrucât o persoană juridică de drept privat (ONG sau SRL) va putea eluda liniştită recepţionarea solicitărilor fie prin inexistenţa unui program cu publicul la un eventual sediu, fie prin alte tertipuri, fără să poată fi sancţionată pentru asta.

În textul art. 11 din O.U.G. 155/2001 se face referire doar la dreptul ONG-urilor de a monitoriza activităţile de capturare, adăpostire, deparazitare etc. ale câinilor fără stăpân, fapt care rezultă şi din _ prevederile art. 14 alin. (1) lit. d) din OUG 155/2001. În aceste condiţii, obligaţia prevăzută în sarcina ONG-urilor la art. 29 alin. (6) din Norme reprezintă un contrasens redundant şi ambiguu care perverteşte intenţia legiuitorului şi dă posibilitatea îngrădirii drepturilor instituite prin art. 11.

Astfel, intenţia clară a legiuitorului este aceea de a institui un drept al asociaţiilor şi fundaţiilor, ţinând cont de faptul că serviciile specializate acţionează în regim de putere publică, sunt Sprijinite de aparatele primăriilor şi de poliţia locală având de partea lor toate pârghiile care le permit să comită numeroase abuzuri. Apoi, este de la sine înţeles că niciun drept instituit prin lege nu poate fi exercitat în mod abuziv, însă manierele concrete de manifestare în cazul exercitării abuzive a unui drept sunt deja interzise şi sancţionate fie de Legea nr. 60/1991, privind ordinea şi liniştea publică, fie de Codul penal. Nu se precizează în ce constau acţiunile de perturbare a bunei funcţionări a activităţilor de capturare, adăpostire, deparazitare etc. ale câinilor fără stăpân, ceea ce conduce la insecuritate juridică prin posibilitatea interpretării tendenţioase şi arbitrare de către serviciile publice a unor situaţii (apreciind, de pildă, că anunţarea poliţiei şi/sau fotografierea hingherilor în situaţiile în care capturează câinii cu metode crude şi ilegale constituie o situaţie de perturbare a

activităţii de gestionare a câinilor). Articolul criticat creează astfel premisele încălcării art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale prin discriminarea reprezentanţilor ONG-urilor care au o atitudine critică.

Prin restrângerea dreptului prevăzut de art. 5 alin. (1) din OUG 155/2001, pârâtul discriminează reprezentanţii ONG-urilor care nu au „studii de specialitate” (în raport cu reprezentanţii care „au studii de specialitate”), încălcând în mod flagrant prevederile art. 1 „Interzicerea generală a discriminării” din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Art. 43 din norme adaugă la lege în sensul că instituie în sarcina deţinătorilor de animale o obligaţie exagerată pe care legea nu o prevede, şi anume aceea de a avea asupra lor carnetul de sănătate al câinelui în timpul plimbării acestuia pe domeniul public. Generează insecuritate juridică şi încalcă drepturile deţinătorilor de câini. În acest sens este de reţinut că:

în primul rând, aplicarea prevederilor respective este practic imposibilă, contrară dispoziţiilor Ordinului preşedintelui ANSVSA nr. 1/2014 care prevăd că eliberarea unui carnet de sănătate, microciparea şi înregistrarea câinilor, precum şi trecerea datelor respective în carnetul de sănătate se fac la cabinetele medicilor veterinari de liberă practică ce au dobândit calitatea de operatori ai Registrului de evidenţă a câinilor cu stăpân (R.E.C.S.). Procurarea unui carnet de sănătate completat corespunzător este blocată chiar de textul legal care o reglementează, prin interzicerea „ieşirii câinelui în spaţiul public” fără carnet de sănătate.

Art. 43 din Norme instituie o veritabilă aporie, punând orice deţinător de câini care vrea să respecte legea într-o situaţie fără ieşire: dacă deţinătorul alege să nu iasă cu câinele în „spaţiul public” în vederea microcipării, înregistrării şi completării carnetului de sănătate la un cabinet veterinar, acesta va putea fi amendat cu suma minimă de 2000 de lei pentru încălcarea obligaţiilor legale, iar dacă acelaşi deţinător alege să iasă cu câinele pe domeniul public (în vederea microcipării, înregistrării şi completării carnetului de sănătate la un cabinet veterinar), va încălca prevederile art. 43 din Norme şi va fi amendat cu suma de 2000 de lei pentru că nu are asupra lui carnetul de sănătate al câinelui pe care tocmai urmează să îl procure.

În aceiaşi timp, pentru că prevederile Ordinului ANSVSA nr. 1/2014 reglementează „termenul-limită” al microcipării/ înregistrării câinilor într-o maniera ambiguă, în chiar ipoteza unei excepţii de la prevederile art. 43 care ar permite deţinătorilor o primă ieşire cu câinii pe spaţiul public fără carnet de sănătate, art. 43 tot nu ar putea fi aplicat, întrucât agentul constatator ar trebui să dovedească faptul că, în momentul în care l-a surprins pe deţinător fără carnet de sănătate pe domeniul public, respectivul deţinător nu era la prima ieşire, ci la a doua, a treia etc.

În acelaşi timp, emitentul Normelor nu ţine seama de situaţia neprevăzută, dar posibilă a pierderii carnetului de sănătate.

Emitentul Normelor a ignorat şi faptul că prevederile Ordinului preşedintelui ANSVSA nr. 1/2014 privind normele de identificare şi microcipare a câinilor nu au început să se aplice decât de la 15 martie 2014, astfel încât nu toate cabinetele veterinare au avut timpul fizic şi posibilitatea de a deveni operatori ai Registrului de evidenţă a câinilor cu stăpân (R.E.C.S.) şi de a dobândi astfel dreptul de a microcipa şi înregistra câinii (oamenilor nu li se poate impune să îşi microcipeze şi să îşi înregistreze şi să treacă în carnetele de sănătate ale animalelor datele respective atât timp cât R.E.C.S. nu este încă accesat de toţi medicii veterinari).

În altă ordine de idei, O.U.G. 155/2001 nu prevede şi nu sancţionează nici măcar obligaţia deţinerii unui carnet de sănătate al câinelui, referirea la carnetul de sănătate apărând doar în conţinutul art. 133 alin. (3) care prevede obligaţia medicului veterinar de a trece numărul microcipului în carnetul de sănătate al animalului.

În contextul în care legea nu sancţionează nici măcar încălcarea obligaţiei de a deţine un carnet de sănătate, sancţionarea prin Norme a obligaţiei deţinătorilor de câini de a avea asupra lor carnetul de sănătate al animalelor la fiecare ieşire cu acestea în spaţiul public este o reglementare complet disproporţionată, inutilă şi dificil de pus în practică. Ea adaugă la lege restrângând drepturile deţinătorilor de câini pe care îi supune unei hărţuiri permanente din partea autorităţilor întrucât, potrivit unui raţionament elementar, din moment ce obligaţia deţinerii carnetului de sănătate în timpul plimbării câinelui este instituită în scopul unui eventual control, respectiva obligaţie echivalează cu obligarea deţinătorilor de câini de a fi permanent pregătiţi de control. Ori, supunerea cetăţenilor, în mod nejustificat, la presiunea unor controale permanente, plasarea lor arbitrară în „orizontul de aşteptare” al unor verificări eterne nu reprezintă altceva decât o practică abuzivă şi disproporţionată (într-o societate ce se pretinde a fi democratică) ce subminează drepturile deţinătorilor de câini, fără ca această subminare să poată fi justificată prin invocarea prevederilor art. 53 din Constituţia României. (în acest sens este evident că „pericolul” pe care-l reprezintă plimbarea unor câini, însoţiţi de stăpânii lor, dar „neînsoţiţi” de carnetul de sănătate este derizoriu astfel încât acest pericol nu poate fi invocat nicicum în sensul restrângerii dreptului de a deţine câini şi de a circula cu acei câini pe domeniul public, pentru motivele prevăzute la art. 53 din Constituţia României.)

Reglementarea de la art. 43 este izolată în economia reglementărilor din Norme, neavând legătură cu niciunul din articolele legii şi neasigurând transpunerea în act a niciuneia dintre dispoziţiile acesteia. În mod eronat, emitentul Normelor a prezumat probabil că introducerea acestei obligaţii ar contribui la punerea în aplicare a prevederilor legale privitoare la obligaţia microcipării/înregistrării tuturor câinilor şi a sterilizării exemplarelor de rasă comună, însă neîndeplinirea obligaţiei microcipării/înregistrării şi a sterilizării câinilor este ea însăşi sancţionată contravenţional şi, pe de altă parte, aspectele care trebuie controlate şi eventual sancţionate în speţă nu sunt nişte aspecte efemere, care se pot schimba de la o oră la alta sau de la o zi la alta, ci sunt informaţii fixe, scriptice, care se pot verifica şi la o dată ulterioară plimbării câinelui pe stradă. Pe urmă, chiar şi în eventualitatea pierderii carnetului de sănătate, deţinătorul poate face dovada concretă a sterilizării câinelui sau a microcipării acestuia printr-o vizită la un veterinar şi prin scanarea cipului cu un cititor de microcipuri.

În acelaşi timp, deţinătorul este responsabil pentru faptul că nu a microcipat şi nu a înregistrat câinele, astfel încât nu este nevoie de „legitimarea” câinelui, ci de cea a „deţinătorului” câinelui.

Nu în ultimul rând, obligaţia introdusă prin textul incriminat creează şi un paralelism legislativ şi afectează exigenţa de predictibilitate a legii generând insecuritate juridică. Astfel, potrivit prevederilor Ordinului preşedintelui ANSVSA nr. 29/2008, posesorii de câini sunt obligaţi să deţină carnete de sănătate ale câinilor şi pisicilor, iar încălcarea acestei prevederi se sancţionează potrivit HG 984/2005. Ori, în cazul în care persoana aflată cu câinele pe domeniul public nu are deloc carnet de sănătate pentru animalul pe care îl deţine, vor avea incidenţă două reglementări sancţionatorii, nefiind deloc limpede care din ele va fi aplicată.

Art. 47 din Norme încalcă principiul securităţii juridice.

Dispoziţiile art. 17 din H.G. 955/2004 la care face referire articolul stipulează, pe de o parte, asumarea răspunderii „pentru ocrotirea câinilor trataţi”, şi nu „asumarea câinilor” şi, pe de altă parte, faptul că animalele respective sunt repuse de către serviciile de hingherit în teritoriu (după sterilizare, vaccinare antirabică şi asumarea responsabilităţii pentru ocrotirea acestora), şi nu „ţinerea lor în spaţii îngrădite” de către persoanele care şi-au asumat ocrotirea câinilor.

Câinii „ţinuţi în spatii îngrădite deţinute cu orice titlu” nu sunt câini fără stăpân (potrivit definiţiei de la art. V din OUG 155/2001), astfel încât nu fac obiectul activităţii de gestionare a câinilor fără stăpân, iar ridicarea lor de către serviciile specializate nu este prevăzută de lege.

Totodată, deţinerea câinilor „în spaţii îngrădite deţinute cu orice titlu” nu necesită autorizare din partea consiliilor locale.

Art. 1 alin. (2) din Norme încalcă normele de tehnică legislativă afectând claritatea şi predictibilitatea legii, în sensul că:

Formulările utilizate de emitentul normelor sunt precare, confuze şi ambigue, fapt care afectează exigenţa de claritate şi predictibilitate a actului normativ.

Formula „Reducerea apariţiei rabiei” este un nonsens, o exprimare tarată atât sub aspect literar-semantic, cât şi sub aspect tehnic-veterinar. O „apariţie” nu poate fi „redusă”, ci doar „prevenită” sau „împiedicată” astfel încât se impunea o formulare de genul: „prevenirea apariţiei rabiei” sau „împiedicarea apariţiei rabiei”. În acelaşi timp este cunoscut faptul că animalele domestice, respectiv câinii, nu reprezintă rezervoare ale virusului rabiei, ci doar potenţiali transmiţători ai acestui virus al cărui rezervor îl constituie animalele sălbatice.

Formula „reducerea riscurilor asupra sănătăţii oamenilor” este şi ea o mostră de redundanţă şi ambiguitate. În primul luând, acest aşa-zis „scop” al Normelor este redundant pentru că reproduce în principiu „scopul” anterior care se referă tocmai la reducerea riscurilor la care ar fi expusă sănătatea oamenilor din cauza zoonozelor. În al doilea rând, din formulare se înţelege că este vorba de orice risc la adresa sănătăţii oamenilor, ceea ce ar putea induce ideea că O.U.G. 155/2001 şi H.G. 1.059/2013 sunt un fel de panacee legislative, un soi de „îndreptare” de profilaxie generală ale tuturor bolilor care afectează sănătatea românilor.

Formula „prevenirea agresivităţii asupra oamenilor şi animalelor” suferă de aceeaşi ambiguitate, neînţelegându-se exact cine sau ce este potenţialul „agresor” al oamenilor şi al animalelor. Ca şi în cazul exprimării anterioare, emitentul Normelor acreditează din nou ideea că acest act normativ ara un rol fundamental în economia securităţii oamenilor şi animalelor care sunt feriţi şi protejaţi de orice agresiune, indiferent din partea cui ar veni.

Scopul unor norme metodologice de aplicare ale unei legi este acela de a pune în aplicare legea respectivă. În acest sens, conţinutul art. 1 alin. (1) din Norme era suficient pentru a indica scopul respectivelor norme metodologice.

Formularea de la alin. (2) însă lasă să se înţeleagă că aceste norme metodologice au propriile scopuri, printre care se numără şi scopuri care, în mod evident, nu au legătură cu O.U.G. 155/2001.

În acest sens se poate constata cu uşurinţă că scopul O.U.G. 155/2001 este: reducerea numărului câinilor fără stăpân, controlul reproducţiei neplanificate a câinilor metişi (prin sterilizare), prevenirea abandonului şi facilitarea câinilor pierduţi prin identificarea şi înregistrarea acestora, Celelalte aşa-zise „scopuri” înşirate la art. 1 alin. (2) nu sunt urmărite de către O.U.G. 155/2001 şi, pe cale de consecinţă, nu pot fi urmărite nici de normele criticate. Nu se poate spune sub nicio formă că legea are ca scop: „promovarea deţinerii responsabile a câinilor”, din moment ce nu prevede niciun fel de programe de informare şi de educaţie a populaţiei în scopul prevenirii abandonului, adopţiei etc.

Reducerea apariţiei rabiei şi a altor zoonoze se realizează prin prevederile Ordinului ANSVSA nr. 29/2008, Ordinului ANSVSA nr. 6/2010 şi a altor ordine ale preşedintelui ANSVSA.

Prevenirea agresivităţii asupra oamenilor şi asupra animalelor (în ceea ce priveşte câinii) este apanajul OUG 55/2002, privind câinii periculoşi şi agresivi, dar şi prin prevederile Legii nr. 61/1990 care interzice lăsarea în libertate fără supraveghere a animalelor care pot prezenta un pericol pentru oameni şi animale etc.

În drept, reclamanta a indicat dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Legal citat, pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă sau, în subsidiar, ca nefondată.

În susţinerea acestei poziţii procesuale a arătat următoarele:

În materia contenciosului administrativ, calitatea de reclamant nu o poate avea decât titularul unui drept recunoscut de lege, care a fost vătămat de către o autoritate publică, potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Totodată, în raport cu problematica dedusă judecăţii urmează a se avea în vedere şi dispoziţiile art. 2 alin. 1 lit. a), potrivit cărora sunt asimilate persoanei vătămate şi organismele sociale, cu semnificaţia prevăzută la lit. a) a aceluiaşi alineat, respectiv „structuri neguvemamentale, sindicate, asociaţii, fundaţii şi alte asemenea, care au ca obiect de activitate protecţia drepturilor diferitelor categorii de cetăţeni sau, după caz, buna funcţionare a serviciilor publice administrative”.

Din dispoziţiile textului de lege invocat rezultă că se poate folosi de acţiunea în contencios administrativ numai titularul unui drept subiectiv sau al unui interes legitim personal, vătămat printr-un act administrativ. Totodată, acţiunea unei persoane fizice sau a unei persoane juridice de drept privat pe ideea apărării interesului public este posibilă numai dacă se face dovada încălcării „interesului legitim public”.

În speţă, reclamanta ca organizaţie neguvernamentală care desfăşoară activităţi şi acţiuni de combatere a abuzurilor împotriva animalelor, respectiv protecţia animalelor a solicitat anularea parţială a Hotărârii Guvernului nr. 1.059/2013 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a OUG nr. 155/2001 privind aprobarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân, fără a justifica, în raport cu art. 52 din Constituţia României, republicată, şi cu art. 1 şi 2 din Legea nr. 554/2004, calitatea procesuală activă, deoarece nu dovedeşte existenţa dreptului/interesului vătămat şi legătura de cauzalitate dintre emiterea actului administrativ contestat şi această presupusă vătămare.

În raport cu dispoziţiile Legii nr. 258/2013 pentru modificarea şi completarea OUG nr. 155/2001 privind aprobarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân, precum şi faţă de obiectul Hotărârii Guvernului

Pe fondul cauzei a arătat următoarele:

HG nr. 1.059/2013 a fost adoptată în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al Legii nr. 258/2013. Hotărârea contestată a fost adoptată de Executiv prin însuşirea proiectului iniţiat de Autoritatea Naţională Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor şi de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale ca organe ale administraţiei publice cu atribuţii şi competenţe în domeniul de reglementare al Hotărârii Guvernului nr. 1.059/2013.

La elaborarea actului au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, precum şi cele cuprinse în Regulamentul privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 561/2009, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Proiectul a fost avizat favorabil de Ministerul Afacerilor Interne şi, sub aspectul legalităţii, de către Ministerul Justiţiei, astfel cum reiese din Nota de fundamentare ce a stat la baza emiterii actului administrativ. Proiectul a fost avizat favorabil de Consiliul Legislativ, cu Avizul nr. 1.342/06.12.2013.

Reclamanta apreciază că art. 2 lit. n) din H.G.. nr. 1.059/2013 ar contraveni art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 155/2001 care ar menţiona că „serviciile specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpâni pot fi concesionate numai către persoane juridice, asociaţii sau fundaţii care desfăşoară activităţi în domeniul protecţiei animalelor”.

Art.4 alin. (2) din O.U.G. nr. 155/2001 privind aprobarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân, actualizată, nu reglementează situaţia indicată de reclamantă. La o simplă lecturare a textului legal se poate observa că serviciile specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân pot fi concesionate numai persoanelor juridice, asociaţii sau fundaţii (...)

Că susţinerea reclamantei potrivit căreia prevederile art. 2 lit. n) din Norme contravin dispoziţiilor O.U.G. nr. 155/2001, actualizată, întrucât prin art. 2 lit. n) din Norme s-ar adăuga la lege noi modalităţi de atribuire a acestor servicii, este total neîntemeiată, deoarece serviciile specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân pot fi doar concesionate.

Termenii de „încredinţare” sau „delegare” sunt folosiţi în prezentele norme pentru a explica efectul concesionării, care constă tocmai în încredinţarea sau delegarea către persoana juridică, asociaţie sau fundaţie, a serviciilor specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân care pot fi doar concesionate.

Cu privire la critica formulată de reclamantă a art. 3 alin. 1, alin. 2 şi art. 5 alin. 4, 5 şi 6 din Norme în sensul că aceste articole „adaugă la lege” şi „încalcă litera şi spiritul legii” deoarece s-ar încălca „obligaţia prevăzută pentru fiecare unitate administrativă de a înfiinţa servicii de gestionare şi adăposturi publice”, apreciază pârâta că şi acestea sunt neîntemeiate întrucât există situaţii la nivelul unor unităţi administrativ-teritoriale, unde există un număr foarte mic de câini pe străzi care nu justifică înfiinţarea de servicii specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân şi plasarea de adăposturi publice pe raza acestora.

Totuşi, pentru a atinge scopul normelor metodologice şi pentru a preîntâmpina existenţa şi înmulţirea câinilor fără stăpân, s-a prevăzut posibilitatea ca serviciile specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân înfiinţate la nivelul unei unităţi administrativ-teritoriale să poată desfăşura activitatea de gestionare a câinilor fără stăpân din unităţile administrativ-teritoriale vecine, în baza unor protocoale de colaborare care se comunică Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor (pentru a avea un control mai bun asupra situaţiilor de acest gen).

În ceea ce priveşte susţinerea reclamantei cu privire la art. 6 alin. (3), (4) - consideră pârâta că prevederile acestui articol nu adaugă la prevederile O.U.G. nr. 155/2001 întrucât ordonanţa de urgenţă stabileşte că „programul de lucru în relaţie cu publicul” este în intervalul orar 10,00-18,00, iar H.G. nr. 1.059/2013 stabileşte intervalul orar pentru „accesul publicului în adăposturile publice”.

Astfel, pentru a se evita unele situaţii neplăcute, determinate de o interpretare greşită a sintagmei „relaţie cu publicul” (întrucât relaţia cu publicul poate însemna doar oferirea de informaţii telefonice), în H.G. nr. 1.059/2013 s-a precizat dar faptul că acest interval coincide cu cel în care este permis accesul publicului.

Referitor la obligativitatea de a respecta Regulamentul de organizare interioară, această prevedere a fost inclusă în H.G. nr. 1.059/2013 pentru a preîntâmpina apariţia unor situaţii excepţionale cu impact negativ asupra activităţii adăpostului.

În ceea ce priveşte art. 7 alin. (1) a arătat pârâta că în anexa 1 la O.U.G. nr. 155/2001 sunt prevăzute condiţiile minime pentru funcţionarea adăposturilor pentru câini, fără a se menţiona că este vorba despre cele publice, O.U.G. nr. 155/2001 stabilind, aşa cum este precizat şi în plângerea prealabilă formulată, obligaţii atât pentru adăposturile publice, cât şi pentru cele private.

Criticile formulate de reclamantă referitoare la art. 20 alin. (1) şi (2) din Norme se referă la faptul că normele de aplicare nu conţin ele însele un termen în care trebuie achitate sumele cheltuite pe perioada staţionării animalelor în adăpost şi că O.U.G. nr. 155/2001 nu abilitează consiliile locale să instituie un astfel de termen.

Apreciază pârâta că prin articolul contestat se face trimitere la acte administrative cu caracter normativ, fapt care nu este interzis de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în 2010, care la art. 16 reglementează evitarea paralelismelor, în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere.

Referitor la criticile aduse art. 24 alin. (1) din Norme a precizat că, întrucât O.U.G. nr. 155/2001 prevede că este obligatorie „prezentarea de către adoptator a acordului asociaţiilor de proprietari sau, după caz, a vecinilor, în cazul adoptării a mai mult de 2 câini”, s-a considerat necesară clarificarea, prin intermediul normelor metodologice, a situaţiilor ce pot exista (explicarea sintagmei „după caz”) - astfel, în cazul în care există asociaţie de proprietari, se va solicita acordul acesteia, iar în cazul în care nu există asociaţie de proprietari, seva solicita acordul vecinilor.

Referitor la art. 29 alin. (1) a făcut următoarele precizări: Obligativitatea ca persoanele care participă la examinarea medicală să aibă studii de specialitate derivă din specificul profesiei de medic veterinar. În cazul acţiunilor de capturare, adăpostire, deparazitare, vaccinare, sterilizare şi revendicare nu s-a considerat necesară impunerea unor condiţii referitoare la pregătirea profesională a reprezentanţilor ONG-urilor, la acţiunile enumerate putând participa oricine, în baza unei solicitări scrise, cu scopul de a se asigura că acestea se efectuează în condiţiile legii în ceea ce priveşte participarea la examinarea medicală, prezenţa unei persoane neavizate, fără bagajul de cunoştinţe aferent unui medic veterinar, nu s-ar justifica, aceasta neavând calitatea de a contesta diagnosticul pus de un medic veterinar, decât în cazul în care s-ar afla într-o poziţie similară din punctul de vedere al pregătirii profesionale.

De asemenea, şi criticile aduse de către reclamantă cu privire la art. 43 alin. (1) sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente: această obligaţie a fost introdusă în normele metodologice ca măsură de control, pentru a permite personalului Ministerului Afacerilor Interne să îşi îndeplinească atribuţiile prevăzute de O.U.G, nr. 155/2001, respectiv constatarea de contravenţii şi aplicarea de sancţiuni. Microciparea reprezintă modalitatea de identificare principală a câinilor, dar solicitarea de către organele abilitate a carnetului de sănătate nu se face în scopul de a identifica un câine în baza informaţiilor cuprinse în acesta, ci de a verifica dacă proprietarul a respectat prevederile referitoare la obligativitatea sterilizării şi microcipării câinelui.

În ceea ce priveşte art. 47 a arătat că acest articol a fost introdus ca măsură tranzitorie pentru câinii care au fost deja asumaţi de către asociaţiile de proprietari. Obligativitatea de a ţine aceşti câini într-un spaţiu îngrădit a fost introdusă în vederea atingerii scopului normelor metodologice de a reduce numărul câinilor fără stăpân, câinele fără stăpân fiind în conformitate cu prevederile art. 11 din O.U.G. nr. 155/2001.

Prin încheierea de şedinţă din data de 2.09.2014 a fost respinsă ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.

La data de 30.09.2014, petenta Asociaţia Pro Civilizaţie - fără maidanezi Bucureşti a formulat o cerere de intervenţie în

interesul pârâtului prin care a solicitat respingerea cererii de suspendare a dispoziţiilor HG nr. 1.059/2013.

Faţă de petitul cererii de intervenţie accesorie, prin încheierea de şedinţă din data de 30.09.2014, instanţa a respins în principiu această cerere.

La data de 13.10.2014, petenta Asociaţia Responsabilitate Civică Bucureşti a formulat o cerere de intervenţie în interesul pârâtului prin care a solicitat respingerea cererii de anulare a dispoziţiilor HG nr. 1.059/2013, arătând, în esenţă, că sunt aduse critici nejustificate normelor şi că se încearcă doar tergiversarea aplicării lor şi că reclamanta nu are alt interes decât în ceea ce priveşte eutanasierea câinilor.

Că aceşti câini continuă să fie un pericol întrucât sunt înfometaţi şi transmit boli.

La data de 23.10.2014, petenta Asociaţia Pro Civilizaţie - fără maidanezi Bucureşti a formulat o cerere de intervenţie în interesul pârâtului prin care a solicitat respingerea cererii de anulare a dispoziţiilor HG nr. 1.059/2013, arătând faptul că statul român a fost deja condamnat la CEDO pentru faptul că nu a luat măsuri împotriva câinilor maidanezi şi că trebuie avute în vedere interesele persoanelor particulare muşcate sau omorâte în ultimul timp de maidanezi.

Prin încheierea de şedinţă din data de 28.10.2014, instanţa a admis în principiu cererile de intervenţie formulate de intervenientele în interesul pârâtului Asociaţia Responsabilitate Civică Bucureşti şi de Asociaţia Pro Civilizaţie - fără maidanezi Bucureşti.

Analizând şi coroborând ansamblul probelor administrate în cauză, Curtea apreciază că această acţiune este fondată în parte pentru următoarele considerente:

în fapt, reclamanta a solicitat la data de 12.02.2014, prin Plângerea prealabilă nr. 21, reexaminarea H.G. nr. 1.059/2013 cu consecinţa modificării/revocării articolelor atacate, respectiv art. 2 lit. b) şi n), art. 3 alin. 1, art. 3 alin. 3, art. 5 alin. 4, 5 şi 6, art. 6 alin. 1,2 şi 4, art. 7 alin. 1, art. 17, art. 20, art. 23 şi art. 24 alin.1, art. 29 alin. 1, 2, 3 şi 6, art. 43, art. 47 şi art. 1 alin. 2 din norme (filele 63-79 din voi. I).

Ulterior, prin plângerea prealabilă înregistrată la Guvernul României cu nr. 3.837/03.04.2014, reclamanta a invocat şi nelegalitatea art. 21 alin. 2 din Norme (filele 80-83 din voi. I)

Aceste două plângeri prealabile au fost soluţionate de către emitentul actului administrativ atacat, respectiv Guvernul României, care prin adresele nr. 15A/724/13.03.2014 şi 15A/1.563/10.04.2014, a arătat că „iniţiatorul actului administrativ contestat, analizând temeinicia şi legalitatea acestuia (...) a apreciat că reclamaţia administrativă este neîntemeiată” (filele 84, 85 din voi. I).

Faţă de această modalitate de soluţionare a plângerilor prealabile reclamanta s-a adresat instanţei prin prezenta acţiune.

Analizând solicitarea de anulare a dispoziţiilor art. 2 lit. b)din Norme, Curtea apreciază că aceasta este fondată pentru următoarele considerente:

O.U.G. 155/2001 în forma în vigoare la data adoptării Normelor foloseşte sintagma „adăposturi private”, arătând, după caz, dacă regulile sunt aplicabile în adăposturile ce aparţin asociaţiilor şi fundaţiilor (art. 3 alin. 1, art. 10, art. 12 etc.) sau „adăposturilor private (...) în parteneriat cu consiliile locale” (art. 11 alin. 2 din ordonanţă).

Deşi legiuitorul nu a definit această noţiune, de adăpost privat, prin art. 4 alin. 2 din OG a arătat că pentru funcţionarea condiţiilor minimale trebuie îndeplinite condiţiile impuse de anexa nr. I la ordonanţă, iar prin art. 131 a impus obligaţia respectării acestei ordonanţe „persoanelor juridice de drept public sau de drept privat care cresc sau adăpostesc provizoriu câini”, astfel încât din interpretarea acestor texte de lege rezultă că adăposturile private pot aparţine şi altor persoane de drept privat, fără a fi impusă limitarea „persoană juridică, asociaţie sau fundaţie, care desfăşoară activităţi în domeniul protecţiei animalelor”, ca în dispoziţiile art. 2 lit. b) din Norme.

Faţă de această împrejurare, dispoziţiile sus-menţionate din Norme apar ca nelegale, impunându-se anularea lor.

Şi cererea de anulare a dispoziţiilor art. 2 lit. n) din Norme este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Modul în care aceasta defineşte noţiunea de operator al serviciilor specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân contravine dispoziţiilor art. 2 alin. 4 din OG. Astfel, art. 2 lit. n) din Norme permite delegarea, încredinţarea sau concesionarea realizării activităţii de gestionare a câinilor fără stăpân câtre persoanele juridice de drept public sau privat, deşi art. 2 alin. 4 din O.U.G. 155/2001 prevede faptul că se pot concesiona aceste servicii numai către persoanele juridice, asociaţii sau fundaţii.

Se mai reţine şi faptul că nicăieri în cuprinsul legii nu se menţionează decât posibilitatea concesionării, nu şi cea a încredinţării sau delegării, astfel că nu se poate aprecia că art. 2 lit. n) din Norme ar putea fi interpretat în sensul că se concesionează activităţile către asociaţii sau fundaţii şi se încredinţează sau deleagă către alte persoane de drept public sau privat.

Faţă de acestea, Curtea apreciază că şi această dispoziţie din Norme este nelegală, încălcând interdicţia cuprinsă în sintagma numai...” din art. 2 alin. 4 din OG, astfel încât se impune anularea ei.

În ceea ce priveşte aprecierea reclamantei în sensul că dispoziţiile art. 3 alin. 1 din Norme ar încalcă prevederile art. 1, art. 4 alin. 3, art. 4 alin. 4, art. 7 alin. 2 şi 3 din O.U.G. 155/2001, ale unor prevederi din HG 955/2004, ale art. 36 alin. 2 lit. d) şi alin. 6 lit. a) pct. 19 din Legea nr. 215/2001 şi drepturile deţinătorilor de câini, Curtea apreciază că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:

În fapt, dispoziţiile contestate din Norme dau posibilitatea ca serviciile specializate pentru gestionarea câinilor să încheie protocoale de colaborare cu unităţile administrativ-teritoriale cu care se învecinează.

Este evident că aceste protocoale de colaborare trebuie să aibă un obiect licit astfel încât s-ar putea pune problema verificării legalităţii unui asemenea protocol, dar nu a aptitudinii generale a serviciului specializat de a încheia un protocol cu o U.A.T. învecinată.

Cum aceste protocoale pot prevedea exercitarea de activităţi fără încălcarea principiului teritorialităţii (de exemplu, adoptarea unei politici de educare a populaţiei, a obligaţiei de înfiinţare de servicii specializate, a obligaţiei de capturare a câinilor de către angajaţii consiliului local respectiv sau a obligaţiei de a încadra un tehnician veterinar), nu se pune problema încălcării prevederilor mai sus menţionate din O.U.G. 155/2001 sau ale Legii nr. 215/2001. În ceea ce priveşte posibilitatea ca în baza protocoalelor să se organizeze adăposturi pe raza unui alt U.A.T., aceasta va fi analizată în cadrul cererii de anulare a dispoziţiilor art. 5 alin. 4, 5 şi 6 din Norme.

Curtea nu va analiza critica referitoare la încălcarea prin această dispoziţie a unor prevederi din HG 955/2004, dat fiind faptul că nu se poate invoca nelegalitatea unui act administrativ normativ prin raportare la un act administrativ normativ anterior, de putere juridică egală.

De asemenea, Curtea apreciază că nu se poate pune problema încălcării drepturilor deţinătorilor/adăposturilor de câini prin introducerea acestei prevederi, întrucât această normă nu consacră expressis verbis posibilitatea de gestionare a câinilor dintr-un U.A.T. de către serviciile specializate dintr-un alt U.A.T.

De asemenea, Curtea apreciază că nici dispoziţiile art. 3 alin. 3 din Norme prevăzând posibilitatea ca serviciile specializate de gestionare a câinilor să fie organizate în cadrul serviciilor publice aflate în subordinea consiliilor locale, nu sunt nelegale prin raportare la dispoziţiile art. 1 şi ale anexei 4 din

O.U.G. 155/2001, coroborate cu prevederile art. 36 alin. 2 lit. d) şi alin. 6 lit. a) pct. 19 din Legea 215/2001.

Astfel, faptul de a exista un serviciu specializat în cadrul unui serviciu public nu echivalează cu pierderea calităţii de „serviciu public”, ci poate reprezenta o simplă chestiune de eficientizare a activităţii serviciilor publice din cadrul unor consilii locale.

Cum organizarea eficientă a resurselor logistice, materiale şi umane se face şi în funcţie de întinderea U.A.T.-ului respectiv, de populaţie, de numărul mai mare sau mai mic de câini fără stăpân, în mod firesc s-a lăsat consiliilor locale posibilitatea unei juste organizări.

De asemenea, Curtea apreciază că prin această dispoziţie nu se încalcă conţinutul anexei 4/5 din O.U.G. 155/2001 (formularul revendicare-adopţie), întrucât este vorba tot despre un serviciu public specializat în subordinea consiliului local, chiar dacă acesta este organizat în cadrul unui alt serviciu public.

Nu vor fi reţinute nici susţinerile reclamantei referitoare la generarea unei insecurităţi juridice, întrucât nelegalitatea unui act administrativ normativ se poate constata numai în condiţiile încălcării de către aceasta a unor norme cuprinse în acte normative cu putere juridică superioară,

în ceea ce priveşte cererea de anulare a dispoziţiilor art. 5 alin. 4, 5 şi 6 din norme, Curtea reţine că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:

Faptul că potrivit art. 2 alin. 1 din O.U.G, 155/2001 consiliile locale şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti au obligaţia de a amenaja adăposturi publice pentru câinii fără stăpân nu implică cu necesitate obligaţia de a le amenaja pe teritoriul U.A.T.-ului respectiv, protocoalele în discuţie fiind exact mijlocul juridic creat de legiuitor prin care să se poată înfiinţa un adăpost pe teritoriul unui alt U.A.T.

De altfel, dispoziţiile art. 14 din Legea 215/2001 permit în mod expres atât încheierea de acorduri între U.A.T-uri, cât şi participarea la programe de dezvoltare zonală/regională (...) în condiţiile legii, astfel încât dispoziţiile art. 5 alin. 4 din Norme sunt legale,

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a principiului autonomiei locale, Curtea constată că dispoziţiile art. 3 alin. 1 din Legea 215/2001 care definesc autonomia locală subliniază că aceasta se referă la atribuţiile de soluţionare şi gestionare (...) a drepturilor publice, fără a avea înţelesul pe care reclamanta i-l dă.

Aprecierea că U.A.T.-ul pe teritoriul căruia se edifică adăpostul este cel care deţine şi administrează acel adăpost este contrazisă de dispoziţiile art. 861 alin. 3 C. civ. care arată că bunurile proprietate publică pot fi date în administrare, în folosinţă sau chiar închiriate, în condiţiile legii.

Interpretarea gramaticală a sintagmei „adăposturile publice” nu duce la concluzia că acestea nu pot fi amplasate decât pe teritoriul U.A.T.-ului în cauză, lipsind elementul logic care să facă legătura între faptul că obligaţia prevăzută de art. 2 alin. 1 din O.U.G. se referă la toate adăposturile publice pentru câinii fără stăpân şi concluzia indicată de reclamantă.

În ceea ce priveşte aprecierea reclamantei că pentru amenajarea unor spaţii închiriate s-ar cheltui bani publici, Curtea constată că prin acesta se susţine inoportunitatea unui astfel de potenţial demers, nu nelegalitatea, astfel că ea apare ca vădit nefondată.

Motivul referitor la încălcarea art. 16 şi 20 din Constituţie raportat la art. 1 din Protocolul 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, Curtea reţine că într-adevăr egalitatea în drepturi şi interzicerea discriminării sunt reguli impuse atât de actele normative respective, cât şi de actele normative cu putere inferioară, dar că prin posibilitatea amplasării adăposturilor într-un U.A.T învecinat nu se încalcă aceste principii. De altfel, chiar prin plasarea adăpostului respectiv într-un anumit loc din cadrul U.A.T.-ului vor fi persoane care să se situeze mai aproape sau mai departe de adăpostul respectiv fără ca aceasta să constituie o discriminare.

De altfel, limitând această posibilitate numai la U.A.T-urile învecinate, pârâtul emitent al H.G. s-a asigurat că prin aplicarea acestor norme nu se vor crea situaţii prea grele persoanelor care doresc să revendice sau să adopte un câine.

Faptul că O.U.G. 115/2001 nu prevede această posibilitate nu face ca dispoziţiile art. 5 alin. 4, 5 şi 6 din Norme să fie nelegale, în condiţiile în care nu se interzice această posibilitate.

Curtea reţine şi faptul că celelalte motive invocate de către reclamantă privesc oportunitatea adoptării unor măsuri în baza articolului criticat şi că aceasta nu se poate analiza în cadrul acţiunii în anularea unui act administrativ.

Nici cererea de anulare a dispoziţiilor art. 6 alin. 3 şi 4 din Norme nu este fondată pentru următoarele considerente:

Faptul că revendicarea câinilor fără stăpân se poate face pe toată perioada de acces a publicului în adăposturile publice (art. 6 alin. 3 din Norme) este justificat de împrejurarea că această revendicare trebuie adresată, potrivit anexelor 4 şi 5 din O.U.G. 155/2001. Serviciului de gestionare a câinilor fără stăpân şi potrivit menţiunilor din formulare trebuie semnată de către reprezentantul acestui serviciu, precum şi de aceea că cel care formulează cererea de revendicare trebuie să aibă certitudinea că solicita câinele propriu.

Ori, în condiţiile în care accesul în adăpostul public este limitat de prevederile art. 2 alin. 5 din O.U.G. 155/2001 la intervalul orar 10-13, faptul că cererea de revendicare se face în acelaşi interval orar nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate sau a egalităţii în drepturi.

Se mai constată şi faptul că aprecierea că această dispoziţie legală ar încălca dreptul persoanelor de a se adresa justiţiei şi dreptul la un proces echitabil nu este motivată, astfel încât nu se poate verifica în ceea ce priveşte împrejurarea că accesul vizitatorilor în adăposturile publice se face cu respectarea unui regulament de ordine interioară, Curtea apreciază că impunerea unor norme de conduită într-un adăpost public nu este prin ea însăşi vătămătoare şi că, în condiţiile în care rolul normelor este tocmai cel de punere în aplicare a legii, este firesc ca prin aceasta să se prevadă posibilitatea adoptării unor regulamente de ordine interioară.

Curtea apreciază că şi solicitarea de anulare a dispoziţiilor art. 7 alin. 1 din Norme este nefondată în condiţiile în care reclamanta interpretând acest text urmăreşte eliminarea acestei obligaţii din sarcina O.N.G.-urilor, şi nu respectarea sa de către toate adăposturile private.

Pe de altă parte, se reţine şi faptul că dispoziţiile art. 4 alin. 2 din norme impune respectarea condiţiilor minime prevăzute de anexa I în sarcina tuturor deţinătorilor de adăposturi private, astfel încât dispoziţiile art. 7 alin 1 din norme nu sunt nelegale.

În ceea ce priveşte cererea de anulare a dispoziţiilor art. 20 alin. 1 şi 2 din Norme, Curtea apreciază că aceasta este fondată, urmând a fi admisă, pentru următoarele considerente;

Dispoziţiile legale criticate impun proprietarilor de câini plata unor sume reprezentând contravaloarea acestora în adăpost, într-un cuantum şi într-un termen ce urmează să fie stabilit prin hotărâre de consiliu local

Aceste dispoziţii sunt nelegale prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. 5 din O.G. care impun plata contravalorii cheltuielilor de întreţinere coroborate cu dispoziţiile art. 7 alin. 1 lit. c) care stipulează faptul că revendicarea şi adopţia sunt gratuite. Cum din coroborarea acestor dispoziţii legale rezultă că sumele de plătit de către proprietarii de câini care îi revendică din adăposturi sunt limitate la contravaloarea cheltuielilor de întreţinere, astfel că folosirea sintagmei „contravaloarea staţionării”, care poate presupune şi acoperirea altor sume, ca, de exemplu, cele legate de funcţionarea adăpostului, apare ca nelegală, impunându-se anularea ei.

În ceea ce priveşte cererea reclamantei de anulare a dispoziţiilor art. 21 alin. 2 din Norme, Curtea apreciază că şi aceasta este fondată, urmând a fi admisă pentru următoarele considerente:

Aceste dispoziţii legale impun serviciilor specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân obligaţia verificării veridicităţii cererii de revendicare fără a arăta ce anume urmează a se verifica. Astfel, chiar dacă dispoziţiile art. 7 alin. 1 lit. a) şi b) fac diferenţa între „revendicare de către proprietari” şi „revendicare de către persoane fizice sau juridice”, cum art. 21 alin. 2 din Norme nu indică cu privire la ce anume se va verifica „veridicitatea”, Curtea apreciază că acest text de lege este nelegal.

Şi cererea de anulare a dispoziţiilor art. 24 alin. 1 din Norme este întemeiată, în condiţiile în care se face o diferenţiere în tratamentul persoanelor care adoptă mai mult de 2 câini din adăposturile publice şi persoane care ajung să deţină acelaşi număr de câini pe alte căi.

În ceea ce priveşte cererea de anulare a dispoziţiilor art. 29 alin. 1 din Norme întemeiată pe considerentul că în mod nelegal

se introduce necesitatea formulării unei solicitări scrise în vederea exercitării dreptului de a participa la acţiunile enumerate de textul de lege de către asociaţii şi fundaţii, Curtea apreciază că acesta este legal, în condiţiile în care exercitarea drepturilor de către persoanele juridice se face prin reprezentanţii legali şi că în condiţiile în care şi alţi membri ai asociaţiilor/fundaţiilor respective se pot prezenta la acţiunile respective, solicitarea scrisa este necesară, în condiţiile în care aceasta apare ca un act formal, nefiind necesară o aprobare din partea serviciilor/operatorilor pentru gestionarea căilor fără stăpân.

Curtea apreciază, însă, că este nelegală dispoziţia art. 29 alin. 3 din Norme care condiţionează participarea reprezentanţilor asociaţiilor şi fundaţiilor la examinarea medicală de calitatea acestora de persoane cu studii de specialitate în domeniu, faţă de împrejurarea că dispoziţiile art. 5 alin. 1 din O.U.G. 155/2001 acordă acest drept oricărui reprezentant al ONG-urilor, fără a impune condiţia studiilor de specialitate.

În ceea ce priveşte obligaţia impusă de art. 29 alin. 6 din Norme, în sensul că reprezentanţii asociaţiilor/fundaţiilor au obligaţia de a nu perturba buna desfăşurare a activităţilor respective, Curtea apreciază că, în condiţiile în care aceştia participă în scopul de a se asigura că acţiunile prevăzute de art. 29 alin, 1 în norme sunt corect efectuate, obligaţia impusă de textul normativ criticat are scopul de a asigura finalitatea legii, astfel încât acesta nu poate reprezenta o adăugare la lege.

În fapt, această obligaţie reprezintă o simplă aplicare a principiului potrivit căruia orice drept trebuie exercitat cu bună-credinţă, în scopul pentru care a fost recunoscut, astfel că dispoziţiile art. 29 alin. 6 din Norme sunt legale.

De asemenea, Curtea apreciază că şi cererea reclamantei de anulare a dispoziţiilor art. 43 din Norme este întemeiată, obligaţia deţinătorilor de câini de a avea asupra lor carnetul de sănătate, la ieşirea acestora în spaţiile publice fiind disproporţionată în condiţiile în care O.G. 155/2001 impune doar obligaţia identificării câinilor cu stăpân (art. 133 alin. 1 şi 5).

Şi dispoziţiile art. 43 alin. 2 din Norme sunt nelegale instituind obligaţia consemnării în carnetele de sănătate a numărului microcipului şi, implicit, obligarea de microcipare în condiţiile în care art. 8 alin. 4 din O.G. 155/2001 permite identificarea acestora „prin microcipare sau prin alt mijloc de identificare stabilit de ANSVSA”.

În aplicarea acestei dispoziţii legale ANSVSA a emis Ordinul nr. 1/2014 (publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din 15.01.2014) prin care a prevăzut ca termen maxim data de 1.01.2015 (art. 7 alin. 2 din anexa la ordin), astfel că obligaţia de microcipare din norme contrazicea acest ordin.

De asemenea, dispoziţiile art. 43 alin. 2 din Norme nu sunt corelate cu dispoziţiile art. 49 alin. 1 şi 2 care, până la data de 1.01.2015, permit identificarea prin alte mijloace decât microciparea.

Curtea subliniază însă că anularea dispoziţiilor art. 43 din Norme nu echivalează cu înlăturarea obligaţiei de microcipare a câinilor, impusă prin Ordinul ANSVSA nr. 1/2014.

În ceea ce priveşte cererea reclamantei de anulare a dispoziţiilor art. 47 alin. 1 din Norme, Curtea apreciază că această este netemeinică faţă de împrejurarea că temeiul anulării este faptul că aparent ar fi încălcat un act normativ anterior, de aceeaşi putere juridică, respectiv H.G. nr. 955/2004.

În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. V din O.U.G. 155/2001, Curtea constată că dispoziţiile criticate fac diferenţa între „câinii fără stăpân .... care sunt ţinuţi într-un spaţiu deţinut cu orice titlu, îngrădit şi autorizat de către consiliul local, şi cei care nu sunt ţinuţi într-un asemenea spaţiu şi că pentru cei din prima categorie care se identifică până la 1.01.2015 nu se aplică măsura ridicării de către serviciile/operatorii pentru gestionarea câinilor fără stăpân.

De asemenea se constată că potrivit definiţiei date de art. 12 din O.U.G. 155/20041 câinii fără stăpân pot fi şi acei câini ţinuţi în spaţii îngrădite, întrucât textul din ordonanţa de urgenţă se referă la câini crescuţi, adăpostiţi sau ţinuţi pe domeniul public, în locuri publice sau în spaţii adiacente acestora, ori un spaţiu îngrădit poate fi situat pe domeniul public sau într-un loc public.

Curtea apreciază că nici cererea de anulare a dispoziţiilor art. 1 alin. 2 din Norme nu este întemeiată pentru următoarele considerente:

Într-adevăr, dispoziţiile art. 8 alin. 4 din Legea nr. 24/2000 impune ca textul legislativ să fie formulat clar, fluent, inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce, însă Curtea apreciază că formulele folosite de pârât, respectiv „reducerea apariţiei rabiei”, „reducerea riscurilor asupra sănătăţii oamenilor, „prevenirea agresivităţii asupra oamenilor” sunt suficient de clare şi inteligibile, chiar dacă folosirea unor alte sintagme cu acelaşi înţeles era binevenită.

Faptul că fiecare act normativ are un scop propriu rezultă cu claritate din coroborarea dispoziţiilor art. 14 alin. 2 cu dispoziţiile art. 43 alin. 1 din Legea nr. 24/2000, iar împrejurarea că indicarea scopului este făcută imediat după arătarea faptului că respectivele norme metodologice reprezintă măsuri de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 155/2001 şi nu în preambul nu este de natură să atragă sancţiunea extremă a nulităţii.

Curtea apreciază şi faptul că scopurile normelor indicate de reclamantă ca fiind divergente de scopurile O.U.G. nr. 155/2001, respectiv: reducerea apariţiei rabiei şi a altor zoonoze, reducerea riscurilor asupra sănătăţii oamenilor, prevenirea agresivităţii asupra oamenilor şi animalelor, reducere comerţului ilegal şi a traficului cu animale sau promovarea deţinerii responsabile a câinilor se subsumează, în fapt, prevederilor

O.U.G. nr. 155/2001 care impune vaccinarea câinilor, reducerea numărului de câini fără stăpân şi identificarea câinilor.

În ceea ce priveşte cererea reclamantei de obligare a pârâtului la modificarea prevederilor anulate se constată următoarele:

La termenul de judecată din 21.11.2014, Curtea, din oficiu, a invocat şi pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii acestui capăt de cerere.

Analizând cu prioritate, conform art. 248 alin. 1 C. pr. civ., excepţia invocată, Curtea constată că aceasta este întemeiată pentru următoarele considerente:

Dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ permit anularea unui act administrativ, recunoaşterea unui drept sau interes legitim, inclusiv repararea pagubei pricinuite, dar nu permit obligarea Guvernului la emiterea unui act normativ cu conţinut special, instanţa judecătorească neputându-se subroga voinţei părţii.

Faţă de aceste considerente urmează să admită excepţia invocată şi să respingă ca inadmisibil capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la modificarea prevederilor legale anulate.

Faţă de cele expuse mai sus, urmează să admită în parte cererea reclamantei de anulare a unor dispoziţii din norme, numai în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 24 lit. b, art. 2 lit. (n), art. 20, art. 21 alin. 2, art. 24 alin. 1, art. 29 alin. 3 şi art. 43, să respingă ca inadmisibil cel de al doilea capăt de cerere şi, pe cale de consecinţă, să admită în parte cererile de intervenţie accesorie în interesul pârâtului formulate de intervenienţii Asociaţia Pro-Civilizaţie - fără maidanezi şi Asociaţia Iniţiativa pentru Responsabilitate Civică.

De asemenea urmează ca în temeiul art. 453 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă să admită în parte cererea reclamantei de obligare a pârâtului şi a intervenienţilor în favoarea acestuia la piaţa cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

HOTĂRĂŞTE:

Admite în parte acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta Asociaţia „Alianţa pentru Combaterea Abuzurilor” Braşov, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României.

Admite în parte cererile de intervenţie accesorie în interesul pârâtului formulate de intervenienţii Asociaţia Pro Civilizaţia - fără maidanezi şi Asociaţia Iniţiativa pentru Responsabilitate Civică.

Dispune anularea art. 2 lit. b), art. 2 lit. n), art. 20, art. 21 alin, 2, art. 24 alin. 1, art. 29 alin. 3 şi art. 43 din anexa la H.G. nr. 1.059/2013.

Respinge ca inadmisibil capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la modificarea prevederilor din anexa la H.G. nr. 1.059/2013 a căror anulare a solicitat-o.

Respinge restul pretenţiilor reclamantei.

Obligă pârâtul şi intervenienţii în interesul pârâtului să plătească reclamantei suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16.12.2014.

 

PREŞEDINTE

SIMONA PETRINA GAVRILĂ

Grefier,

Mihaela Cîncan

 

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BRAŞOV

SECŢIA CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

ÎNCHEIERE

Şedinţa din camera de consiliu din 16 martie 2015

 

Dosar nr. 287/64/2014

 

Completul constituit din:

Preşedinte       - Simona Petrina Gavrilă – judecător

                        - Mihalea Cincan - grefier

 

Pe rol fiind îndreptarea din oficiu a erorii materiale strecurate în minuta şi dispozitivul Sentinţei civile nr. 190/F din 16 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Braşov - Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 287/64/2014.

Fără citarea părţilor.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care, faţă de actele aflate la dosar, instanţa rămâne în pronunţare.

CURTEA,

Verificându-se - din oficiu - minuta şi dispozitivul Sentinţei civile nr. 190/F/16.12.2014 pronunţate de Curtea de Apel Braşov - Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 287/64/2014 se constată că din eroare nu s-a menţionat faptul că, după rămânerea definitivă a prezentei sentinţe, aceasta se va publica în Monitorul Oficial al României, Partea I, fiind scutită de plata taxelor de publicare.

Întrucât în speţă sunt îndeplinite cerinţele art. 442 din Codul de procedură civilă, Curtea va dispune îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta şi dispozitivul Sentinţei civile nr. 190/F/16.12.2014.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

DISPUNE:

Dispune îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta şi în dispozitivul Sentinţei civile nr. 19Q/F/16.12.014 pronunţate de Curtea de Apel Braşov - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în sensul că după alineatul 6 al dispozitivului se va introduce alineatul 7, cu următorul conţinut:

„După rămânerea definitivă a sentinţei, aceasta se va publica în Monitorul Oficial al României, Partea I, fiind scutită de plata taxelor de publicare,”

Îndreptarea se va face în ambele exemplare ale hotărârii.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Dată în camera de consiliu şi pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 martie 2015.

 

PREŞEDINTE

SIMONA PETRINA GAVRILĂ

Grefier,

Mihaela Cincan

 

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BRAŞOV

SECŢIA CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

ÎNCHEIERE

Şedinţa din camera de consiliu din 7 aprilie 2015

 

Dosar nr. 287/64/2014

 

Completul constituit din:

Preşedinte       - Simona Petrina Gavrilă – judecător

                        - Mihalea Cincan - grefier

 

 

Pe rol fiind soluţionarea cererilor de îndreptare a erorilor materiale strecurate în considerentele Sentinţei civile nr. 190/F din 16 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Braşov - Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 287/64/2014.

Fără citarea părţilor.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care, faţă de actele aflate la dosar, instanţa rămâne în pronunţare.

CURTEA

Constată că prin cererile formulate de petenta Asociaţia „Alianţa pentru combaterea abuzurilor” Braşov, înregistrate la data de 27.03.2015 şi la data de 6.04.2015, s-a solicitat îndreptarea erorilor materiale strecurate în considerentele Sentinţei civile nr. 190F/16.12.2014, pronunţată de Curtea de Apel Braşov în dosarul cu numărul de mai sus, în sensul că:

- la fila 21 a hotărârii, alineatul al şaptelea, instanţa face trimitere la art. 3 alin. (1) din Legea 215/2001, menţionând că articolul respectiv se referă la „atribuţiile de soluţionare şi gestionare a drepturilor publice”. Or, textul articolului citat de instanţă conţine în realitate formularea „atribuţiile de soluţionare şi gestionare a treburilor publice”, şi nu formularea „atribuţiile de soluţionare şi gestionare a drepturilor publice”, motiv pentru care consideră că se impune îndreptarea acestei erori materiale prin înlocuirea, în considerentele hotărârii, a sintagmei „drepturile publice” cu sintagma „treburile publice”, astfel cum este corect;

- la fila 22 a hotărârii, alineatul al doilea, s-a reţinut: „Ori, în condiţiile în care accesul în adăpostul public este limitat de prevederile art. 2 alin. (5) din OUG 155/2001 la intervalul orar 10-13, faptul că cererea de revendicare se face în acelaşi interval orar nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate sau a egalităţii în drepturi”. Or, articolul de lege citat de instanţă nu face referire la intervalul orar 10-13, ci la intervalul orar 10-18 (al fiecărei zi lucrătoare a săptămânii, de luni şi până vineri) astfel încât consideră că se impune îndreptarea acestei erori materiale prin înlocuirea textului: intervalul orar 10-13” cu textul „intervalul orar 10-18”, astfel cum este corect;

- la fila 24 a hotărârii, penultimul alineat, s-a reţinut în mod greşit că „Faţă de cele expuse mai sus urmează să admită în parte cererea de anulare a unor dispoziţii din Norme, numai în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 24 lit. b), art. 2 lit. n), art. 20, art. 21 alin. (2), art. 24 alin. (1), art. 29 alin. (3) şi art. 43”. Articolul la care se referă instanţa nu este însă „art. 24 lit. b)” din Norme, ci „art. 2 lit. b)” din Norme, aşa cum se consemnează şi în dispozitivul hotărârii şi aşa cum reiese din analiza pe care o face instanţa (la pag. 19^-20) conţinutului art. 2 lit. b) din Norme. Prin urmare, consideră că se impune îndreptarea acestei erori materiale prin înlocuirea menţiunii anulării „art. 24 lit. b)” cu menţiunea anulării „art. 2 lit. b)” din Norme;

- la fila 19 a hotărârii, penultimul alineat, instanţa invocă prevederile art. 4 alin. (2) din „O.G.”, în condiţiile în care actul normativ la care se face referire este „O.U.G.” (155/2001);

- la fila 21 a hotărârii, antepenultimul alineat, instanţa face referire la „OUG 115/2001”, în condiţiile în care este indubitabil faptul că actul normativ invocat este OUG 155/2001.

De asemenea, petenta a solicitat în temeiul art. 442 alin. 1 CPC şi îndreptarea următoarelor erori materiale:

- la fila 19 a hotărârii, alineatul al optulea (practic, prima frază a considerentelor) instanţa în mod greşit a reţinut că reclamanta a solicitat prin plângerea prealabilă înregistrată la Guvernul României în data de 12.02.2014 reexaminarea mai multor articole din H.G. 1.059/2013, printre care şi art. 6 alin. (1), alin. (2) şi alin. (4). Or, din textul plângerii prealabile la care se face referire reiese că s-a cerut reexaminarea art. 6 alin. (2) din Norme, ci a art. 6 alin. (3) din Norme. Astfel, consideră că se impune îndreptarea acestei erori materiale (mai ales în condiţiile în care, dacă nu s-ar fi cerut prin plângerea prealabilă reexaminarea art. 6 alin. (3), cererea reclamantei de anulare a acestui articol, adresată instanţei, ar fi trebuit să fie respinsă ca inadmisibilă);

- la fila 22 a hotărârii, alineatul al cincilea, s-a consemnat: „Pe de altă parte, se reţine şi că dispoziţiile art. 4 alin. 2 din Norme impune respectarea condiţiilor minime prevăzute de anexa I în sarcina tuturor deţinătorilor de adăposturi private, astfel încât dispoziţiile art. 7 alin. 1 din Norme nu sunt nelegale”. Or, „articolul 4 alin. 2”, la care face referire instanţa, nu este „art. 4 alin. 2 din Norme”, aşa cum s-a consemnat, ci „art. 4 alin. (2) din OUG 155/2001”, astfel încât se impune îndreptarea acestei erori materiale;

- la fila 20 a hotărârii, alineatele al treilea şi al cincilea, instanţa face referire la „art. 2 alin. 4 din OG”, în condiţiile în care actul normativ la care se face referire este fără îndoială „OUG” (155/2001).

Petenta consideră că se impune ca soluţionarea acestor cereri să aibă loc anterior înaintării dosarului cauzei către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea competentei soluţionări a căii de atac a recursului, sens în care solicită a se dispune admiterea acestora.

Analizând cererile formulate şi considerentele sentinţei civile care face obiectul îndreptării erorii materiale, Curtea constată că aceste cereri sunt întemeiate, în sensul că din eroare, la fila 19, paragraful 8 s-a trecut „art. 6 alin. 2 din Norme” în loc de „art. 6 alin. 3 din Norme”, la fila 19, paragraful ultim s-a trecut „art. 4 alin. 2 din OG” în loc de „art. 6 alin. 3 din OUG 155/2001”, la fila 20, paragrafele 3 şi 5 s-a trecut „art. 2 alin. 4 din OG” în loc de „art. 2 alin. 4 din OUG 155/2001”, la fila 21, paragraful 7 s-a trecut „drepturile publice”, în loc de „treburile publice”, la fila 21, paragraful 13 s-a trecut „OUG 115/2001” în loc de „OUG 155/2001”, la fila 22, paragraful 5 s-a trecut „art. 4 alin. 2 din Norme” în loc de „art. 4 alin. 2 din OUG 155/2001”, la fila 22, paragraful 2 s-a trecut „intervalul orar 10-13” în loc de „intervalul orar 10-18” şi la fila 24, paragraful 8 s-a trecut „art. 24 lit. b” în loc de „art. 2 lit. b”.

Fiind îndeplinite cerinţele art. 442 din noul Cod de procedură civilă, Curtea va dispune îndreptarea erorilor materiale strecurate în considerentele Sentinţei civile nr. 19Q/F/16.12.2014 pronunţate în Dosarul nr. 287/64/2014 în sensul celor de mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

DISPUNE:

Admite cererea formulată de petenta Asociaţia „Alianţa pentru combaterea abuzurilor” Braşov, având ca obiect îndreptarea erorii materiale strecurate în considerentele Sentinţei civile nr. 190/16.12.2014, pronunţate de Curtea de Apel Braşov în Dosarul nr. 287/64/2014 şi, pe cale de consecinţă:

Dispune îndreptarea erorii materiale strecurate în considerentele Sentinţei civile nr. 190/16.12.2014 a Curţii de Apel Braşov în sensul că:

- la fila 19, paragraful 8, se va trece „art. 6 alin. 3 din Norme” în loc de „art. 6 alin. 2 din Norme”, cum greşit s-a menţionat;

- la fila 19, paragraful ultim, se va trece „art. 6 alin. 3 din OUG 155/2001” în loc de „art. 4 alin. 2 din OG”, cum greşit s-a menţionat;

- la fila 20, paragrafele 3 şi 5, se va trece „art. 2 alin. 4 din OUG 155/2001” în loc de „art. 2 alin. 4 din OG”, cum greşit s-a menţionat;

- la fila 21, paragraful 7, se va trece „treburile publice în loc de „drepturile publice”, cum greşit s-a menţionat;

- la fila 21, paragraful 13, se va trece „OUG 155/2001”, în loc de „OUG 115/2001”, cum greşit s-a menţionat;

- la fila 22, paragraful 5, se va trece „art. 4 alin. 2 din OUG 155/2001” în loc de „art. 4 alin. 2 din Norme”, cum greşit s-a menţionat;

- la fila 22, paragraful 2, se va trece „intervalul orar 10-18” în loc de „intervalul orar 10-13”, cum greşit s-a menţionat;

- la fila 24, paragraful 8, se va trece „art. 2 lit. b” în loc de „art. 24 lit. b”, cum greşit s-a menţionat.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Dată în camera de consiliu şi pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7.04.2015.

 

PREŞEDINTE

SIMONA PETRINA GAVRILĂ

Grefier,

Mihaela Cincan

 

 

ACTE ALE BĂNCII NAŢIONALE A ROMÂNIEI

 

BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI

 

ORDIN

privind deschiderea în evidenţele Băncii Naţionale a României a contului în lei pe numele Fondului de garantare a depozitelor bancare

 

Având în vedere prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României,

în temeiul dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României,

Banca Naţională a României emite următorul ordin:

Art. 1. - Banca Naţională a României deschide în evidenţele sale un cont denominat în lei pe numele Fondului de garantare a depozitelor bancare.

Art. 2. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Preşedintele Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României,

Mugur Constantin Isărescu

 

Bucureşti, 25 iunie 2018.

Nr. 5.