MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 186 (XXX) - Nr. 603         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Luni, 16 iulie 2018

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 116 din 13 martie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii

 

Opinie separată

 

Decizia nr. 233 din 19 aprilie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 488, art. 490 alin. (1), art. 493 şi art. 497 din Codul de procedură civilă

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

499. - Hotărâre pentru aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai obiectivului de investiţii „Realizare complex multifuncţional de pregătire, pavilion administrativ şi modernizare reţele utilităţi în cazarma 3503 Bucureşti”

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 40 din 4 iunie 2018 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept)

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 116

din 13 martie 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Patricia Marilena Ionea - magistrat-asistent

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a Vil-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 29.791/3/2015 (nr. vechi 4.903/2016). Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.028D/2016.

2. Dezbaterile au avut loc la data de 14 decembrie 2017, cu participarea părţilor Mircea Sandu - moştenitor al defunctului Constantin Motrun -, personal şi asistat prin avocat Andrei Dumitru, cu împuternicire avocaţială, şi a Universităţii Bucureşti, prin consilier juridic Costela Tun, cu împuternicire de reprezentare juridică la dosar, precum şi a reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, precum şi ale art. 396 din Codul de procedură civilă, Curtea a amânat pronunţarea la data de 30 ianuarie 2018 şi apoi, pentru aceleaşi motive, la data de 13 februarie 2018 şi la data de 8 martie 2018. La data de 8 martie 2018, având în vedere imposibilitatea constituirii legale a completului, Curtea, în temeiul art. 57 din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 56 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea la data de 13 martie 2018, când a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin încheierea din 14 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 29.791/3/2015 (nr. vechi 4.903/2016), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Excepţia a fost ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată, cu prilejul soluţionării apelului formulat împotriva Sentinţei civile nr. 6.106 din 14 iunie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VII l-a civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 29.791/3/2015. În acest din urmă dosar, reclamantul Constantin Motrun a solicitat anularea pct. 3 din Decizia nr. 1.222 din 9 iulie 2015, emisă de Universitatea din Bucureşti, prin care s-a dispus încetarea măsurii suspendării contractului individual de muncă şi reluarea activităţii în funcţia de contabil-şef, fără a i se plăti însă drepturile salariale cuvenite pe perioada suspendării contractului individual de muncă, întrucât nu a fost constatată nevinovăţia salariatului.

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, care condiţionează plata despăgubirilor egale cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit salariatul, pe perioada suspendării contractului, de constatarea nevinovăţiei acestuia, contravin prevederilor art. 23 alin, (11) din Constituţie, potrivit cărora „până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”. Instanţa de judecată arată că doctrina şi jurisprudenţa confirmă faptul că, în cazul interveniţii amnistiei, al prescripţiei răspunderii penale, al retragerii plângerii sau al împăcării părţilor, nu se consideră că s-a constatat nevinovăţia salariatului, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003. Astfel, angajatul este prezumat ca fiind vinovat şi, dacă doreşte să primească despăgubirile cuvenite pentru suspendarea din funcţie, este obligat să îşi dovedească nevinovăţia, solicitând continuarea urmăririi penale, conform art. 319 din Codul de procedură penală.

5. Prin urmare, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale apreciază că, în condiţiile în care se consideră că sintagma „dacă se constată nevinovăţia” nu are aceeaşi semnificaţie cu sintagma „dacă nu se constată vinovăţia”, respectiv că în anumite cazuri care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale se poate considera că nu s-a constatat nevinovăţia angajatului, textul de lege contravine prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituţie. De asemenea, faţă de posibilitatea angajatului de a confirma nevinovăţia sa prin utilizarea procedurii reglementate de art. 319 din Codul de procedură penală, consideră că impunerea condiţiei constatării nevinovăţiei, în vederea acordării despăgubirilor conform art. 52 alin. (2) din Codul muncii, constituie o sarcină excesivă în sarcina angajatului, aducându-se astfel atingere dreptului la muncă, reglementat de art. 41 alin. (1) din Constituţie.

6. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

7. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate nu sunt constituţionale. În acest sens, arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, prezumţia de nevinovăţie, prevăzută de art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, este relevantă nu numai în acţiunea penală, dar şi în alte cauze în care instanţele naţionale nu au trebuit să stabilească problema vinovăţiei, scopul său esenţial fiind să prevină orice autoritate naţională să reflecte opinia că reclamantul ar fi vinovat, înainte de a fi fost condamnat, conform legii. În acest sens s-a pronunţat instanţa de contencios al drepturilor omului în Cauza Ţehanciuc împotriva României, prin Decizia de inadmisibilitate din 22 noiembrie 2011. În această cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, deşi a respins ca inadmisibilă cererea, a reţinut că trebuie evaluat impactul unei măsuri asupra drepturilor individuale apărate la art. 6 paragraful 2 din Convenţie chiar şi în situaţia în care această măsură nu are caracter punitiv şi, în mod special, trebuie să se ţină seama de garanţiile prevăzute de lege în acest sens. Astfel, Curtea de la Strasbourg a menţionat că dispoziţiile relevante din Legea nr. 188/1999 prevăd că, la terminarea procesului, persoana este repusă în funcţie dacă nu a fost găsită vinovată, cu plata retroactivă a salariului.

8. În contextul excepţiei de neconstituţionalitate analizate, observă că sintagma „dacă se constată nevinovăţia” este neconstituţională, în măsura în care nu are aceeaşi semnificaţie juridică cu sintagma „dacă nu se constată vinovăţia”. Astfel, sintagma criticată induce opinia că reclamantul este vinovat, deşi în privinţa sa nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească de condamnare.

9. În plus, apreciază că obligarea salariatului la dovedirea nevinovăţiei sale prin aplicarea dispoziţiilor art. 18 şi art. 319 din Codul de procedură penală, pentru a putea beneficia de plata despăgubirilor cuvenite pentru suspendarea din funcţie, nu întruneşte condiţia caracterului proporţional, în condiţiile în care plângerea penală a fost formulată de angajator, măsura fiind excesivă în raport cu obiectivul ce trebuie atins, astfel că dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 sunt neconstituţionale şi prin raportare la art. 53 şi art. 41 alin. (1) din Legea fundamentală.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatul Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, dispoziţii potrivit cărora: „În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b), dacă se constată nevinovăţia celui în cauză, salariatul îşi reia activitatea anterioară şi i se plăteşte, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului. “

13. Curtea constată că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. a) şi lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003, la care face trimitere textul de lege criticat, au fost constatate ca fiind neconstituţionale prin Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015, respectiv prin Decizia nr. 261 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 7 iulie 2016, astfel că în prezent dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 sunt aplicabile doar în raport cu dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza a două din Legea nr. 53/2003, potrivit cărora: „(1) Contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului în următoarele situaţii: [...] b) în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. “

14. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale consideră că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor art. 23 alin. (11) şi art. 41 din Constituţie, referitoare la prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la muncă.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 53/2003 fac parte din capitolul IV al Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, privind „Suspendarea contractului individual de muncă”. Articolul de lege menţionat are în vedere situaţia suspendării contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului. Întrucât o astfel de măsură împiedică temporar înfăptuirea obiectului şi a efectelor contractului, altfel spus a obligaţiilor reciproce ale părţilor, prin exprimarea voinţei doar a uneia dintre părţile raportului de muncă, suspendarea, în ipoteza art. 52 din Legea nr. 53/2003, este circumscrisă unor cauze limitativ prevăzute de lege, care trebuie să asigure o protecţie echitabilă atât pentru angajator, cât şi pentru salariat.

16. În reglementarea iniţială a Legii nr. 53/2003, dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. a) şi b) aveau în vedere acele situaţii când suspendarea se putea dispune de angajator pentru a preveni sau a limita extinderea consecinţelor unei conduite a salariatului despre care se suspecta că este de natură să afecteze activitatea desfăşurată de angajator, fie ca urmare a unei abateri disciplinare, fie prin săvârşirea unei fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută.

17. Aşa cum s-a reţinut şi mai sus, în prezent, ca urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015 şi nr. 261 din 5 mai 2016, a rămas în vigoare doar ipoteza art. 52 alin. (1) lit. b) teza a două din Legea nr. 53/2003, potrivit căreia angajatorul poate suspenda contractul individual de muncă atunci când salariatul a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

18. În situaţia în care se demonstrează că raţiunile care ţineau de un eventual prejudiciu adus activităţii unităţii şi care au justificat suspendarea raportului de muncă s-au dovedit a fi neîntemeiate, art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 prevede o veritabilă măsură reparatorie pentru salariat, acesta reluându-şi activitatea anterioară, cu dreptul de a î se plăti, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării executării contractului individual de muncă.

19. În acest context, soluţia organului judiciar asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei penale a salariatului este cea care are rolul de a pune capăt situaţiei provizorii create de suspendarea raportului de muncă din iniţiativa angajatorului, confirmând justeţea temeiurilor acestei măsuri sau infirmându-le, cu caracter reparator. Prin urmare, în planul dreptului muncii, această soluţie este relevantă în măsura în care clarifică, cu certitudine, caracterul temeinic sau lipsit de temeinicie al suspendării.

20. În măsura în care, prin soluţia pronunţată, organul judiciar nu reţine în mod tranşant că se află într-una dintre situaţiile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, respectiv „a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea;

d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate”, este evident că temeiurile suspendării nu sunt infirmate, chiar dacă nu este pronunţată o hotărâre de condamnare. Prin urmare, clarificarea situaţiei raportului de muncă necesită demersuri suplimentare.

21. Pentru a înlătura orice suspiciune atât cu privire la o eventuală vinovăţie penală, cât şi cu privire la justeţea temeiurilor care au fundamentat suspendarea contractului individual de muncă în ipoteza art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003, salariatul, în calitate de inculpat, are posibilitatea de a solicita continuarea procesului penal, potrivit art. 18 din Codul de procedură penală. Aceasta situaţie nu are semnificaţia unei încălcări a prezumţiei de nevinovăţie, de vreme ce, continuând procesul penal, salariatul se bucură de aceleaşi garanţii pe care acest principiu le impune. Continuarea procesului penal nu răstoarnă sarcina probei, aşa cum este prevăzută de art. 99 din Codul de procedură penală, suspectul sau inculpatul beneficiind de prezumţia de nevinovăţie, astfel că nu are obligaţia să îşi dovedească nevinovăţia şi are dreptul de a nu contribui la propria acuzare.

22. Din poziţia pe care o ocupă în procesul penal, ca parte vătămată ori parte civilă, sau chiar din poziţia unei persoane care nu are calitatea de participant în procesul penal referitor la o faptă penală săvârşită de salariat, incompatibilă cu funcţia deţinută, angajatorul nu are posibilitatea de a-şi clarifica situaţia raportului de muncă prin continuarea procesului penal. Astfel, în măsura în care salariatul însuşi nu solicită continuarea acestui proces, angajatorul este lipsit de orice mijloc de apărare.

23. Curtea apreciază că, deşi aflate într-o strânsă legătură în ipoteza textului de lege analizat, problema stabilirii vinovăţiei penale trebuie abordată în mod distinct faţă de cea a stabilirii caracterului justificat al suspendării contractului individual de muncă în temeiul art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003. Astfel, sintagma „dacă se constată nevinovăţia celui în cauză” nu are semnificaţia faptului că, exceptând situaţiile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, salariatul este considerat vinovat din punct de vedere penal, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, ci că, în planul raportului de muncă, temeiurile suspendării contractului individual de muncă nu au fost infirmate, astfel că este necesară clarificarea lor ulterioară. Această clarificare apare ca o sarcină a salariatului, prin solicitarea continuării procesului penal, pentru că angajatorul nu are la dispoziţie aceleaşi drepturi procesuale.

24. Curtea apreciază că, deşi au poziţii specifice în cadrul raportului de muncă, angajatorul şi salariatul trebuie să dispună de mijloace echivalente de a-şi apăra drepturile ce derivă din acest raport, iar protecţia salariatului, ca parte subordonată faţă de angajator, nu trebuie să dobândească semnificaţia negării oricărei posibilităţi a acestuia din urmă de a-şi proteja drepturile şi interesele.

25. Prin urmare, Curtea, având în vedere mijloacele de apărare pe care părţile raportului de muncă le au la dispoziţie în ipoteza analizată, apreciază că demersurile salariatului de a clarifica situaţia raportului de muncă nu reprezintă o obligaţie excesivă, de natură să aducă atingere dreptului la muncă, şi nu au semnificaţia unei încălcări a prezumţiei de nevinovăţie.

26. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 29.791/3/2015 (nr. vechi 4.903/2016) şi constată Că dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 13 martie 2018.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Patricia Marilena Ionea

 

OPINIE SE PARATĂ

 

1. În dezacord cu soluţia adoptată - cu majoritate de voturi - prin Decizia nr. 116 din 13 martie 2018, considerăm că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii trebuia admisă.

2. Potrivit textului legal criticat, „în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b), dacă se constată nevinovăţia celui în cauză. salariatul îşi reia activitatea anterioară şi i se plăteşte, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului. Potrivit art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul muncii, incident în cauză, „Contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului în următoarele situaţii: [...] b) în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.” Cauza de faţă reflectă o ipoteză particulară de aplicare a textului criticat, având în vedere intervenţia Deciziei Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015, şi anume ipoteza salariatului faţă de care angajatorul a formulat o plângere penală anterior anului 2015 şi faţă de care a fost dispusă soluţia de clasare, pe motiv că a intervenit prescripţia răspunderii penale1. Astfel, ca urmare a acestei soluţii, nu a fost constatată nici vinovăţia, nici „nevinovăţia” penală a persoanei. Or, o asemenea concluzie, prin prisma textului de lege analizat, este insuficientă, pentru că, potrivit acestuia, trebuie să se constate „nevinovăţia” penală a persoanei pentru a se putea aplica teza finală a dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii.

3. Din cele arătate rezultă că legea condiţionează reluarea activităţii salariatului şi plata despăgubirii aferente răspunderii civile contractuale de constatarea „nevinovăţiei” penale a celui în cauză. Prin urmare, se impune concluzia potrivit căreia persoana este prezumată vinovată până la constatarea nevinovăţiei sale, ea putând beneficia de prevederile legii numai în ipoteza în care se va/îşi va demonstra nevinovăţia. Faptul că, în cauză, este vorba de vinovăţia/nevinovăţia penală, şi nu de vreo vinovăţie de natură extrapenală, o demonstrează chiar textul la care trimite norma de trimitere cuprinsă în art. 52 alin. (2) din Codul muncii, text care vizează ipoteze ce se circumscriu unui mod de sesizare a organelor de urmărire penală [art. 289 din Codul de procedură penală]2, precum şi actului de sesizare a instanţei judecătoreşti, respectiv trimiterea în judecată, prin rechizitoriu [art. 327 lit. a) coroborat cu art. 329 alin. (1) din Codul de procedură penală],

4. În acest context se constată că, în realitate, persoana este prezumată a fi nevinovată şi, prin urmare, organul de urmărire penală sau instanţa judecătorească nu poate constata nevinovăţia acesteia, ci poate emite o soluţie de clasare/pronunţa o soluţie de achitare sau de încetare a procesului penal atunci când sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală. În acest fel, acuzaţia în materie penală adusă este înlăturată/nu poate fi cercetată, indiferent de motivul concret pe care se bazează soluţia.

5. Nevinovăţia nu trebuie demonstrată, ea este prezumată, prin urmare, ceea ce trebuie demonstrat de către organele de urmărire penală este vinovăţia persoanei. Sarcina probei nu aparţine persoanei acuzate, ci organelor de urmărire penală. Astfel, dacă se demonstrează şi se constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, instanţa judecătorească dispune condamnarea/renunţarea la aplicarea pedepsei/amânarea aplicării pedepsei, în condiţiile art. 396 alin. (2)-(4) din Codul de procedură penală. În aceste condiţii, legiuitorul, în nicio ramură a dreptului, nu poate impune în privinţa persoanei acuzate condiţia constatării nevinovăţiei sale pentru a beneficia de o anumită măsură, fie ea de reintegrare şi de despăgubire, precum în cauza de faţă. În schimb, legiuitorul este în drept să condiţioneze acordarea acestor măsuri de emiterea de către organul de urmărire penală/pronunţarea de către instanţa judecătorească a unei soluţii de clasare/achitare/încetare a procesului penal, care să valorifice în plănui dreptului muncii un anumit caz dintre cele prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală. Prin urmare, reperul normativ care trebuie utilizat nu este demonstrarea şi, pe cale de consecinţă, constatarea nevinovăţiei, ci intervenirea unuia sau altuia dintre cazurile care atrag clasarea/achitarea sau încetarea procesului penal; mai exact, acele cazuri care vizează caracterul nefondat al acuzaţiei în materie penală, pentru că numai acestea au aptitudinea de a demonstra existenţa unei fapte ilicite din partea angajatorului.

6. Prin urmare, fără a contesta dreptul legiuitorului de a impune anumite condiţii sub aspectul dreptului penal pentru reluarea raporturilor de muncă şi obţinerea unei despăgubiri pe temeiul răspunderii civile contractuale, apreciem că legiuitorul nu putea să le condiţioneze de „constatarea nevinovăţiei” salariatului, ci de intervenirea unuia sau altuia dintre temeiurile prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală. Nu se poate ajunge la situaţia în care, practic, legiuitorul să îl oblige pe salariat să apeleze la art. 18 din Codul de procedură penală, în sensul formulării unei cereri de continuare a procesului penal, pentru a-şi demonstra nevinovăţia în condiţiile intervenirii amnistiei/prescripţiei etc., ci pentru a demonstra caracterul nefondat al acuzaţiei în materie penală şi să obţină, pe această cale, clasarea/achitarea/încetarea procesului penal în baza unui temei de drept care poate fi valorificat sub aspectul angajării răspunderii civile contractuale a angajatorului. Mai mult, acest drept ar trebui recunoscut şi moştenitorilor eredelui în vederea obţinerii de eventuale despăgubiri. Însă, pe tot parcursul procesului penal, prezumţia de nevinovăţie subzistă. În acest sens, art. 23 alin. (11) din Constituţie prevede că „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată” [a se vedea şi art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale]. Totodată, Curtea, prin Decizia nr. 198 din 23 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 4 iulie 2017, paragraful 27, a statuat că, „sub aspectul stabilirii vinovăţiei inculpatului pentru săvârşirea faptelor în legătură cu care acesta este cercetat şi, implicit, pentru răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie, procesul penal parcurge mai multe etape caracterizate prin nivele diferite de probaţiune, de la bănuiala rezonabilă la dovedirea vinovăţiei dincolo de orice îndoială rezonabilă. Pe tot acest parcurs, anterior ultimului moment procesual, mai sus referit, prezumţia de nevinovăţie subzistă, fiind aplicabile prevederile art. 23 alin. (11) din Constituţie. Astfel, dobândirea calităţii de suspect presupune administrarea unui probatoriu din care să rezulte bănuiala rezonabilă că a fost săvârşită o faptă prevăzută de legea penală. La rândul său, calitatea de inculpat este dobândită în urma administrării unui probatoriu din care să rezulte posibilitatea ca o persoană să fi săvârşit o anumită infracţiune, în fine, calitatea de condamnat poate fi stabilită pe baza unor probe din care să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul a săvârşit infracţiunea pentru care este cercetat”. Astfel, rezultă cu evidenţă că, pe parcursul procesului penal, prezumţia de nevinovăţie nu este răsturnată, ci se parcurg, dacă este cazul, diferite nivele de probaţiune pentru demonstrarea acuzaţiei în materie penală, şi nu pentru ca persoana acuzată să îşi demonstreze nevinovăţia. De asemenea, prezumţia de nevinovăţie presupune inter alia că, în exercitarea atribuţiilor lor, judecătorii nu pot începe analiza cauzei de la ideea preconcepută potrivit căreia acuzatul a comis infracţiunea de care este acuzat; sarcina probei aparţine acuzării, iar dubiul profită celui acuzat [Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 6 decembrie 1988, pronunţată în Cauza Barbera, Messegue şi Jabardo împotriva Spaniei, paragraful 77]. Prin urmare, prezumţia de nevinovăţie este încălcată atunci când sarcina probei este mutată de la acuzare la acuzat [Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 20 martie 2001, pronunţată în Cauza Teifner împotriva Austriei, paragraful 15].

7. În consecinţă, se constată că, deşi intenţia normativă a legiuitorului este corectă în sensul valorificării răspunderii civile contractuale a angajatorului pentru fapta sa ilicită cauzatoare de prejudiciu în privinţa angajatului său [suspendarea contractului de muncă dispusă de angajator ca urmare a bănuielilor

8. Constatându-se neconstituţionalitatea textului criticat s-ar fi ajuns, într-adevăr, la un vid de reglementare, care însă putea fi complinit imediat de către legiuitorul delegat, în sensul identificării şi normativizării temeiurilor de drept din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală care pot da naştere la un drept de reintegrare şi despăgubire. Cu titlu de exemplu menţionăm situaţiile în care legiuitorul delegat a intervenit în mod prompt prin adoptarea unei ordonanţe de urgenţă în urma constatării neconstituţionalităţii unor dispoziţii legale, chiar înainte de publicarea sau în ziua publicării deciziilor respective ale Curţii Constituţionale, şi anume Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 911 din 15 decembrie 2014 [adoptată în materie procesual penală, cu referire la Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2015], sau Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2016, publicată în Monitorul Oficial ăl României, Partea I, nr. 85 din 4 februarie 2016 [adoptată în materie procesual civilă, cu referire la Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016]. Nu ţine de rolul şi misiunea Curţii Constituţionale complinirea eventualului vid legislativ rezultat în urma deciziei sale de neconstituţionalitate şi, în consecinţă, competenţa Curţii nu ar putea fi limitată sub cuvânt că, prin decizia sa, s-ar crea un asemenea vid legislativ.

9. Având în vedere cele expuse, apreciem că, în speţă, excepţia de neconstituţionalitate trebuia admisă şi constatată neconstituţionalitatea sintagmei „dacă se constată nevinovăţia celui în cauză” din cuprinsul art. 52 alin. (2) din Codul muncii, aceasta fiind contrară art. 23 alin. (11) din Constituţie.

 

Judecători,

prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru

conf. Univ. dr. Varga Attila

 


1 Menţionăm că în urma respectivei decizii a Curţii Constituţionale a rămas în vigoare doar teza a două din art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul muncii, astfel încât considerentele expuse în prezenta opinie separată, că şi cele din decizia la care aceasta se redactează, îşi menţin actualitatea şi în privinţa acestei teze.

2 Chiar dacă prima teză a art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul muncii a fost constatată ca fiind neconstituţională prin Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, precitată, ea rămâne relevantă în analiza de faţă, având în vedere situaţia tranzitorie a autorului excepţiei de neconstituţionalitate. rezonabile rezultate din desfăşurarea procesului penal cu privire la săvârşirea de către angajatul său a unei infracţiuni, bănuieli ulterior infirmate de organul de urmărire penală sau instanţa judecătorească], modul defectuos de reglementare imprimă textului legal criticat un caracter neconstituţional, astfel încât Curtea ar fi trebuit să constate că sintagma analizată, respectiv „dacă se constată nevinovăţia celui în cauză din cuprinsul art. 52 alin. (2) din Codul muncii, este contrară art. 23 alin. (11) din Constituţie.

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 233

din 19 aprilie 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 488, art. 490 alin. (1), art. 493 şi art. 497 din Codul de procedură civilă

 

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Valentina Bărbăţeanu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 488, art. 490 alin. (1), art. 493 şi art. 497 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Elena Lăcătuşu în Dosarul nr. 1.358/1/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi care constituie obiectul Dosarului nr. 1.709D/2016 al Curţii Constituţionale.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită,

3. Magistratul-asistent învederează Curţii că partea Inspecţia Judiciară a transmis note scrise prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, în principal, ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, făcând referire la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, care îşi menţine valabilitatea şi în cauza de faţă.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin încheierea din 11 iulie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.358/1/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 488, art. 490 alin. (1), art. 493 şi art. 497 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Elena Lăcătuşu într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva unei hotărâri pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii - Secţia pentru judecători în materie disciplinară.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 488 din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale în cazul recursului declarat de magistrat împotriva hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii în temeiul art. 50 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Arată că scopul acestei excepţii de neconstituţionalitate este reglementarea unei proceduri speciale cu privire la toate aspectele, inclusiv motivele de casare, astfel încât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să examineze, în condiţiile unei reglementări speciale, conformitatea hotărârii atacate cu regulile speciale de drept material aplicabile. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 490 alin. (1) din Codul de procedură civilă, consideră că sunt neconstituţionale pentru aceleaşi argumente care au stat la baza deciziilor Curţii Constituţionale nr. 737 din 24 iunie 2008 şi nr. 303 din 3 martie 2009, prin care s-a constatat că sintagma „sub sancţiunea nulităţii” este neconstituţională. Referitor la dispoziţiile art. 493 din Codul de procedură civilă, susţine că sunt neconstituţionale, întrucât afectează principiul oralităţii, al contradictorialităţii şi dreptul la apărare, iar dispoziţiile art. 497 din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale deoarece soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu pot fi aplicate în cazul recursului declarat de magistrat împotriva hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii în temeiul art. 50 din Legea nr. 317/2004. Susţine că, prin urmare, se impune necesitatea reglementării procedurii de judecată a recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 51 din Legea nr. 317/2004 prin reguli speciale, precum şi a soluţiilor pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie le poate pronunţa potrivit cu specificul şi natura hotărârii atacate.

7. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

9. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

10. Avocatul Poporului opinează în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, întrucât susţinerile autoarei excepţiei vizează aplicarea la speţă a prevederilor de lege criticate, ceea ce este de competenţa exclusivă a instanţei de judecată.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile din Codul de procedură civilă cuprinse în art. 488 - Motivele de casare, art. 490 alin. (1) - Depunerea recursului, art. 493 - Procedura de filtrare a recursurilor şi art. 497 - Soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

14. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, textele de lege criticate contravin prevederilor din Constituţie cuprinse la art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 126 privind instanţele judecătoreşti şi art. 129 privind folosirea căilor de atac. De asemenea, invocă dispoziţiile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil şi art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că a mai analizat prevederile de lege ce formează obiectul acesteia, prin prisma unor critici de neconstituţionalitate identice şi prin raportare la aceleaşi dispoziţii din Legea fundamentală, Astfel, prin Decizia nr. 778 din 28 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 17 aprilie 2018, Curtea a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi autoare, într-o cauză similară, observând că, prin criticile formulate, aceasta urmăreşte stabilirea unor reguli speciale după care să se desfăşoare procedura de judecată a recursului declarat de un magistrat, în temeiul art. 51 alin, (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012, precum şi modificarea motivelor de casare a unei hotărâri adoptate de Consiliul Superior al Magistraturii.

16. Cu privire la noţiunea de recurs cuprinsă în art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, Curtea Constituţională a reţinut, prin Decizia nr. 126 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 7 aprilie 2011, că împotriva hotărârii de sancţionare pronunţată de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii există o cale de atac, şi anume recursul în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, Curtea a statuat că „acest «recurs» nu trebuie calificat ca fiind acea cale extraordinară de atac prevăzută de Codul de procedură civilă, ci ca o veritabilă cale de atac devolutivă împotriva hotărârii organului disciplinar (Consiliul Superior al Magistraturii, prin secţiile sale, având doar rolul unei instanţe de judecată), cale de atac soluţionată de către o instanţă judecătorească, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin luarea în considerare a tuturor aspectelor şi prin verificarea atât a legalităţii procedurii, cât şi a temeiniciei hotărârii instanţei disciplinare”. Curtea a subliniat că acesta este şi sensul art. 134 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia „hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”.

11. Sub acest aspect, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituţionalitatea propunerii de revizuire a Constituţiei României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 12 mai 2003, referindu-se la atribuţia Consiliului Superior al Magistraturii, aşa cum este stabilită în art. 134 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia acesta îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică, Curtea a statuat că această dispoziţie constituţională nu poate interzice accesul liber la justiţie al persoanei judecate de această „instanţă extrajudiciară”. Prin urmare, îndeplinind exigenţele dreptului la un proces echitabil, prin exercitarea unei căi efective de atac la o instanţă judecătorească, consacrată prin art. 21 alin. (3) din Constituţie şi prin art. 6 paragraful 1 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, „recursul” din materia disciplinară a magistraţilor este o veritabilă şi efectivă cale de atac prin care instanţa de judecată, ţinând seama de rolul activ pe care trebuie să îl aibă, poate soluţiona cauza sub toate aspectele, atât sub aspectul legalităţii procedurii disciplinare, cât şi al temeiniciei hotărârii”.

18. Prin Decizia nr. 778 din 28 noiembrie 2017, Curtea a concluzionat că recursul în materie disciplinară de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este o cale devolutivă de atac, pentru că acesta este sensul prevederilor art. 134 alin. (3) din Constituţie şi a Deciziei nr. 148 din 16 aprilie 2003.

19. Totodată, Curtea a reţinut, prin aceeaşi decizie, că numai hotărârile judecătoreşti sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, cale extraordinară de atac, având în vedere că legiuitorul, în reglementarea obiectului recursului prin art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, s-a îndepărtat de la formularea art. 299 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 şi nu a mai preluat teza referitoare la hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională care sunt susceptibile de recurs, ca şi cale extraordinară de atac. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea a respins ca inadmisibile excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în faţa Consiliului Superior al Magistraturii, apreciind că acesta este o instanţă extrajudiciară, şi nu o instanţă judecătorească în faţa căreia să se poată ridica asemenea excepţii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 514 din 29 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 464 din 10 iulie 2007, Decizia nr. 391 din 17 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 321 din 14 mai 2007, Decizia nr. 788 din 20 septembrie 2007, publicată Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 745 din 2 noiembrie 2007, şi Decizia nr. 632 din 27 octombrie 2016, publicată Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 5 ianuarie 2017).

20. Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate invocată în cauza soluţionată prin Decizia nr. 778 din 28 noiembrie 2017 a fost respinsă ca inadmisibilă având în vedere că, pe de o parte, jurisprudenţa Curţii a calificat recursul prevăzut de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 ca o veritabilă şi efectivă cale de atac împotriva hotărârilor secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii şi nu o cale extraordinară de atac, astfel încât dispoziţiile legale criticate din Codul de procedură civilă nu au legătură cu soluţionarea cauzei, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, iar, pe de altă parte, prin criticile formulate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate se urmăreşte modificarea soluţiei legislative, în sensul stabilirii unor reguli speciale după care să se desfăşoare procedura de judecată a unui asemenea recurs, ceea ce excedează controlului de constituţionalitate, fiind în contradicţie cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului

21. Întrucât excepţia ce formează obiectul cauzei de faţă a fost ridicată într-o cauză similară, respectiv un recurs împotriva unei hotărâri pronunţate în materie disciplinară de secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, iar criticile sunt identice cu cele analizate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 778 din 28 noiembrie 2017, pentru consecvenţă şi identitate de raţiune, Curtea va menţine soluţia pronunţată prin cea decizie, respingând, ca inadmisibilă, prezenta excepţie de neconstituţionalitate.

22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 488, art. 490 alin. (1), art. 493 şi art. 497 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Elena Lăcătuşu în Dosarul nr. 1.358/1/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători.

Definitivă şi generat obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea l

Pronunţată în şedinţa din data de 19 aprilie 2018.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Valentina Bărbăţeanu

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

pentru aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai obiectivului de investiţii „Realizare complex multifuncţional de pregătire, pavilion administrativ şi modernizare reţele utilităţi în cazarma 3503 Bucureşti”

 

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 42 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. 1. - Se aprobă indicatorii tehnico-economici ai obiectivului de investiţii „Realizare complex multifuncţional de pregătire, pavilion administrativ şi modernizare reţele utilităţi în cazarma 3503 Bucureşti”, prevăzuţi în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Art. 2. - Finanţarea obiectivului de investiţii prevăzut la art. 1 se face de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Apărării Naţionale, în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie, precum şi din alte surse legal constituite, conform programelor de investiţii publice aprobate potrivit legii.

 

PR1M-MIN1STRU

VASILICA-VIORICA DĂNCILĂ

Contrasemnează:

p. Ministrul apărării naţionale,

Andrei Ignat,

secretar de stat

Viceprim-ministru, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice,

Paul Stănescu

Ministrul finanţelor publice,

Eugen Orlando Teodorovici

 

Bucureşti, 5 iulie 2018.

Nr. 499.

 

ANEXĂ

 

CARACTERISTICILE PRINCIPALE ŞI INDICATORII TEHNICO-ECONOMICI

ai obiectivului de investiţii „Realizare complex multifuncţional de pregătire, pavilion administrativ şi modernizare reţele utilităţi în cazarma 3503 Bucureşti”

 

Titular: Ministerul Apărării Naţionale

Beneficiar: Direcţia domenii şi infrastructuri - pentru perioada realizării investiţiei

Beneficiar final: Unitatea Militară 02630 Bucureşti

Amplasament: Bucureşti

 

Indicatori tehnico-economici

1. Valoarea totală a investiţiei, inclusiv TVA:

(în preţuri la data de 31.10.2017; 1 euro = 4,5985 lei),

 

mii lei

55.384

 

din care:

 

 

 

 

- construcţii-montaj 2. Eşalonarea investiţiei

 

mii lei

34.600

 

Anul I

I N V

mii lei

27.692

 

 

C+M

mii lei

17.300

 

Anul II

I N V

mii lei

27.692

 

 

C+M

mii lei

17.300

 

3. Capacităţi (în unităţi fizice):

 

 

 

 

- suprafaţă desfăşurată

 

mp

4.205 mp

 

4. Durata totală de realizare a investiţiei

 

luni

24

 

 

Factori de risc

Obiectivul de investiţii se va proteja cu respectarea reglementărilor tehnice: cod de proiectare seismică - Partea I - Prevederi de proiectare pentru clădiri, indicativ P 100-1/2013, cu modificările şi completările ulterioare.

Finanţarea investiţiei

Finanţarea obiectivului de investiţii se face de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Apărării Naţionale, în limita sumelor alocate anual cu această destinaţie, precum şi din alte surse legal constituite, conform programelor de investiţii publice aprobate potrivit legii.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

 

DECIZIA Nr. 40

din 4 iunie 2018

 

Dosar nr. 514/1/2018

 

Gabriela Elena Bogasiu - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele delegat al Secţiei I civile

Rodica Dorin - pentru preşedintele Secţiei a II-a civile

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Bianca Elena Ţăndărescu - judecător la Secţia I civilă

Viorica Cosma - judecător la Secţia I civilă

Rodica Susanu - judecător la Secţia I civilă

Nina Ecaterina Grigoraş - judecător la Secţia I civilă

Eugenia Puşcaşiu - judecător la Secţia I civilă

Mirela Poliţeanu - judecător la Secţia a II-a civilă

George-Bogdan Florescu - judecător la Secţia a II-a civilă

Marian Budă - judecător la Secţia a II-a civilă

Paulina Lucia Brehar - judecător la Secţia a II-a civilă

Minodora Condoiu - judecător la Secţia a II-a civilă

Daniel Gheorghe Severin - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Eugenia Marin - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Emilia Claudia Vişoiu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Farmathy Gheza Attila - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Viorica Trestianu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

 

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 275 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul Î.C.C.J.).

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie La şedinţa de judecată participă domnul Aurel Segărceanu, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 276din Regulamentul Î.C.C.J.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 2.041/3/2017, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la următoarea chestiune de drept:

„Interpretarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 216/2015 privind acordarea pensiei de serviciu membrilor Corpului diplomatic şi consular al României, cu modificările ulterioare, în sensul de a se stabili dacă persoanele vizate de aceste texte legale trebuie să aibă calitatea de membri ai Corpului diplomatic şi consular al României pentru o perioadă de cel puţin 15 ani în Departamentul de Comerţ Exterior sau doar pe perioada celor cel puţin 4 ani în misiuni permanente cu grade diplomatice sau consulare la ambasadele, consulatele şi alte reprezentanţe ale României din străinătate”.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, a fost comunicat părţilor, dintre care numai apelanţii-reclamanţi şi-au exprimat punctul de vedere; se arată, de asemenea, că la dosar au fost ataşate răspunsul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii referitor la problema de drept care formează obiectul sesizării, precum şi răspunsurile instanţelor naţionale.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

1. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin încheierea din 19 februarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 2.041/3/2017, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept:

„Interpretarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 216/2015 privind acordarea pensiei de serviciu membrilor Corpului diplomatic şi consular al României, cu modificările ulterioare, în sensul de a se stabili dacă persoanele vizate de aceste texte legale trebuie să aibă calitatea de membri ai Corpului diplomatic şi consular al României pentru o perioadă de cel puţin 15 ani în Departamentul de Comerţ Exterior sau doar pe perioada celor cel puţin 4 ani în misiuni permanente cu grade diplomatice sau consulare la ambasadele, consulatele şi alte reprezentanţe ale României din străinătate”.

II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina

A. Hotărârea Instanţei de fond

2. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la dată de 3 iunie 2016, reclamanţii persoane fizice l-au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri, solicitând să se constate că îndeplinesc condiţiile pentru a beneficia de pensie de serviciu de la data intrării în vigoare a Legii nr. 216/2015 privind acordarea pensiei de serviciu membrilor Corpului diplomatic şi consular al României, cu modificările ulterioare (Legea nr. 216/2015), şi să fie obligat pârâtul la eliberarea adeverinţelor-tip în vederea obţinerii pensiei de serviciu pentru fiecare reclamant în parte.

3. Prin Sentinţa nr. 3.902 din 7 decembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII l-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Bucureşti - Secţia a VII l-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 23 ianuarie 2017, cu nr. 2.041/3/2017.

4. Prin Sentinţa nr. 3.032 din 26 aprilie 2017, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VII l-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

5. Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanţii au avut, pe perioada misiunilor în străinătate, funcţii diplomatice de secretar economic, respectiv de consilier economic, deci au deţinut calitatea de membru al Corpului diplomatic şi consular al României - conform art. 2 lit. d) din Legea nr. 269/2003 privind Statutul Corpului diplomatic şi consular al României, cu modificările ulterioare (Legea nr. 269/2003), iar în restul perioadelor lucrate în ţară au avut funcţii publice (consilier II/I, consilier cat. A clasa I).

6. Prin urmare, reclamanţii nu au, în calitate de membri ai Corpului diplomatic şi consular al României, o vechime de cel puţin 15 ani şi deci nu au dreptul la pensia specială prevăzută de Legea nr. 216/2015.

7. Instanţa de fond a apreciat că nu pot fi valorificate criticile aduse normelor legale incidente, cum ar fi aceea că Legea nr. 216/2015 realizează o discriminare între personalul diplomatic al Ministerului Afacerilor Externe, căruia nu îi cere condiţia de 4 ani în misiuni diplomatice, şi personalul diplomatic din cadrul Ministerului Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri, căruia îi pretinde aceeaşi condiţie. O soluţie legislativă nu poate fi înlăturată pe motiv că este inechitabilă, ci ea va fi aplicată întocmai, în litera sa clară, orice drept putând fi recunoscut numai în măsura în care statul consimte să îi acorde, conform legii pe care el a adoptat-o. Pentru aceasta, legiuitorul are deplină competenţă, conform propriilor opţiuni de politică juridică, ce nu pot fi cenzurate, cel puţin în sistemul de drept român, decât de Curtea Constituţională (contenciosul administrativ în cazul legislaţiei subsecvente) ori pentru incompatibilitate cu legislaţia internaţională sau europeană în materia drepturilor omului, în condiţiile art. 20 alin. (2) sau art. 148 alin. (2) din Constituţie.

B. Calea de atac exercitată împotriva hotărârii instanţei de fond _

8. Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii, solicitând schimbarea în tot a soluţiei, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

9. În motivarea căii de atac apelanţii au arătat că îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 3 alin. (3) din Legea nr. 216/2015 pentru a beneficia de pensie de serviciu, fiind nelegală condiţia vechimii de 15 ani ca membri ai Corpului diplomatic şi consular în cadrul Departamentului de Comerţ Exterior, impusă suplimentar de pârât.

10. Apelanţii au susţinut că menţiunea din cuprinsul textului legal „membrii Corpului diplomatic şi consular al României” se justifică prin faptul că persoanele provenite din Departamentul de Comerţ Exterior au deţinut această calitate pe perioada trimiterii în misiune cu grade diplomatice şi consulare.

11. La termenul de judecată din 19 februarie 2018, din oficiu, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia VII-a pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale a pus în discuţie admisibilitatea şi necesitatea sesizării instanţei supreme, în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept menţionate în preambul.

III. Dispoziţiile legale supuse interpretării

12. Legea nr. 216/2015:

„Art. 3. - (1) De prevederile prezentei legi, în situaţia îndeplinirii condiţiilor impuse de aceasta, beneficiază şi membrii Corpului diplomatic şi consular al României, cu o vechime de cel puţin 15 ani în Departamentul de Comerţ Exterior din Ministerul Comerţului Exterior şi Cooperării Economice Internaţionale, Ministerul Comerţului şi Turismului, Ministerul Comerţului, Ministerul Industriei şi Comerţului, Ministerul Afacerilor Externe, Secretariatul General al Guvernului, Ministerul Economiei şi Comerţului, Ministerul Economiei şi Finanţelor, Ministerul pentru întreprinderile Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale, Ministerul întreprinderilor Mici şi Mijlocii, Comerţului şi Mediului de Afaceri, Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, Ministerul Economiei, Comerţului şi Turismului, denumit în continuare Departamentul de Comerţ Exterior; din care cel puţin 4 ani în misiuni permanente cu grade diplomatice sau consulare, la ambasadele, consulatele şi alte reprezentanţe ale României din străinătate.

(3) De pensia de serviciu prevăzută de prezenta lege, în condiţiile prevăzute la alin. (1), beneficiază şi persoanele pensionate din Departamentul de Comerţ Exterior care, la data intrării în vigoare a prezentei legi, beneficiază de pensie din sistemul public de pensii.”

IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

A. În opinia apelanţilor-reclamanţi, persoanele care au lucrat în comerţ exterior au fost avute în vedere, ca excepţie, încă de la iniţierea Legii nr. 216/2015, avizul Consiliului Legislativ cu privire la proiectul acestui act normativ stabilind, la punctul 1, că „propunerea are ca obiect de reglementare acordarea pensiei de serviciu”, iar „persoanele beneficiare sunt: a) personalul diplomatic şi consular, (...), c) persoanele care desfăşoară activitate de comerţ exterior şi cooperare economică internaţională”; voinţa legiuitorului nu a fost de a-i exclude, ci, în mod reparatoriu, de a le acorda dreptul la pensie de serviciu.

13 Apelanţii au susţinut că din interpretarea gramaticală a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din Legea nr. 216/2015 rezultă dar că trebuie să aibă o vechime de minimum 15 ani în Departamentul de Comerţ Exterior, din care doar pe o perioadă de minimum 4 ani, în care au fost trimişi în străinătate în misiune permanentă, să aibă grade diplomatice sau consulare.

14. De asemenea, apelanţii au arătat că membrii Corpului diplomatic şi consular nu puteau fi decât persoanele care îndeplineau condiţiile stabilite prin Legea nr. 269/2003, care a intrat în vigoare după anul 2003, când deja apelanţii erau pensionari.

15. Menţiunea din cuprinsul textului legal „membrii Corpului diplomatic şi consular ai României” se justifică prin faptul că persoanele provenite din Departamentul de Comerţ Exterior au deţinut această calitate pe perioada trimiterii în misiune cu grade diplomatice şi consulare, respectiv pe durata celor cel puţin 4 ani în misiuni permanente.

16. Apelanţii au invocat şi dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 269/2003, conform cărora gradul diplomatic sau consular deţinut se păstrează cu titlu onorific, şi prevederile art. 5 lit. b) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 216/2015 privind acordarea pensiei de serviciu membrilor Corpului diplomatic şi consular al României, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 954/2015 (Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 216/2015), referitoare la perioadele de activitate avute în vedere ca vechime la stabilirea pensiei de serviciu prevăzută de Lege.

B. Potrivit opiniei formulate de intimatul-pârât, persoanele pensionate anterior datei de 21.08.2015, respectiv anterior intrării în vigoare a Legii nr. 216/2015, puteau dobândi calitatea de membru al Corpului diplomatic şi consular al României conform prevederilor Legii nr. 269/2003, acordarea pensiei de serviciu prevăzute de Legea nr. 216/2015 fiind condiţionată de îndeplinirea calităţii de membru al Corpului diplomatic şi consular al României atât prin dispoziţiile art. 3 alin. (1) din respectiva lege, cât şi prin coroborarea prevederilor art. 2 lit. H şi G din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 216/2015.

17. Calitatea de membru al Corpului diplomatic şi consular al României a personalului angajat la fostul Departament de Comerţ Exterior şi la alte instituţii şi ministere se dobândeşte potrivit art. 2 alin. (1) lit. d) teza a II-a din Legea nr. 269/2003.

18. Din interpretarea normelor legale în vigoare rezultă că persoanele angajate la Ministerul Comerţului, Departamentul de Comerţ Exterior sau alte asemenea instituţii prevăzute la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 216/2015 acumulează vechime în activitatea de membru al Corpului diplomatic şi consular al României numai în perioada trimiterii în misiune în străinătate cu grade diplomatice sau consulare,

19. Vechimea minimă în calitatea de membru al Corpului diplomatic şi consular al României pentru acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 216/2015 este stabilită la 15 ani. Pe cale de consecinţă, perioadele cumulate, petrecute în misiuni în străinătate cu grade diplomatice sau consulare, trebuie să fie de cel puţin 15 ani. Calitatea de membru al Corpului diplomatic şi consular al României trebuie avută de apelanţi pentru o perioadă de cei puţin 15 ani, la orice dată anterioară depunerii cererii de acordare a pensiei de serviciu conform Legii nr. 216/2015

V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea

A. Cu privire la admisibilitatea sesizării

20. Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel:

- cauza se află pe rolul unui complet al Curţii de Apel Bucureşti, care judecă în ultimă instanţă;

- de dezlegarea chestiunii de drept depinde soluţionarea pe fond a procesului, întrucât modul de interpretare a dispoziţiilor legale menţionate constituie problema speţei, antamând atât obiectul, cât şi cauza cererii.

B. Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării

21. Făcând referire la jurisprudenţa relevantă a Curţii de Apel Bucureşti, instanţa de trimitere a menţionat deciziile nr. 5.700 din 21 noiembrie 2017 şi nr. 3.355 din 30 mai 2017, pronunţate de Secţia a VII-a pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, şi Decizia nr. 1.625 din 6 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, arătând că au fost conturate două orientări.

a) Astfel, într-o primă opinie, exprimată în cadrul deciziilor nr. 5.700 din 21 noiembrie 2017 şi nr. 3.355 din 30 mai 2017 (Secţia a VII-a pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale) s-a apreciat că, potrivit art. 3 din Legea nr. 216/2015, beneficiarii pensiei de serviciu sunt „membrii Corpului diplomatic şi consular al României”. Condiţia referitoare la vechime urmează celei ce stabileşte calitatea, astfel: „cu o vechime de cel puţin 15 ani în Departamentul de Comerţ Exterior (...)”. Legiuitorul impune şi o a treia condiţie, tot cumulativă, ca din cei 15 ani vechime să fie „cel puţin 4 ani în misiuni permanente cu grade diplomatice sau consulare, la ambasadele, consulatele şi alte reprezentanţe ale României din străinătate”.

22. Din modalitatea de formulare a textului de lege rezultă că atât condiţia vechimii de 15 ani, cât şi cea a efectuării unor misiuni permanente diplomatice/consulare timp de minimum 4 ani sunt subsumate calităţii de membru al Corpului diplomatic şi consular al României. Referinţa legiuitorului la calitatea de membru al Corpului diplomatic şi consular al României nu este întâmplătoare în cadrul acestui articol, fiind calitatea cu care operează în întregul act normativ (a se vedea art. 4 sau art. 5), nefiind făcută vreo asimilare cu această calitate în cadrul niciunei dispoziţii.

23. Prevederile Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 216/2015 nu contrazic această interpretare; astfel, prevederile art. 5 din aceste norme fac trimitere la „persoanele prevăzute la art. 2”, iar art. 2 vorbeşte în toate subpunctele sale de „membrii Corpului diplomatic şi consular al României”.

24. De asemenea, lit. H de la art. 2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 216/2015 face trimitere la lit. G a aceluiaşi articol, care priveşte tot situaţia membrilor Corpului diplomatic şi consular al României cu o vechime de cel puţin 15 ani în Departamentul de Comerţ Exterior. Este evident că prevederea legală nu le poate cere acestor persoane să aibă în prezent calitatea de membri ai Corpului diplomatic şi consular al României sau să fi avut grade diplomatice şi consulare anterior anului 1990. Este însă necesar pentru ca pensionarii din sistemul public să beneficieze de pensie de serviciu ca activitatea acestora să fi fost încadrată în Departamentul de Comerţ Exterior, în înţelesul Legii nr. 216/2015.

25. Această interpretare subzistă şi în situaţia celor pensionaţi conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 36/2003 privind sistemul de pensionare a membrilor personalului diplomatic şi consular, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 595/2003, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 36/2003), acest act normativ fiind abrogat, iar eventualele pensii speciale acordate în temeiul său au fost transformate în pensii de asigurări sociale, intrarea în vigoare a Legii nr. 216/2015 neechivalând cu renaşterea pensiilor de serviciu anterior acordate, ci presupunând întrunirea unor condiţii cumulative pentru recunoaşterea dreptului la pensie specială.

b) într-o altă opinie, exprimată în cadrul Deciziei nr. 1.625 din 6 aprilie 2017 (Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal), s-a apreciat că Legea nr. 216/2015 se aplică personalului diplomatic şi consular al României, precum şi personalului încadrat pe funcţii de execuţie specifice (care nu au deţinut funcţii diplomatice) şi persoanelor care au avut calitatea de salariaţi ai Departamentului de Comerţ Exterior, în condiţiile în care au lucrat cel puţin 4 ani în misiuni diplomatice.

26. Dacă la adoptarea Legii nr. 216/2015 legiuitorul ar fi avut în vedere doar perioada în care aceste persoane au fost trimise în misiuni permanente în străinătate cu grade diplomatice sau consulare şi în care au făcut parte din Corpul diplomatic şi consular al României, nu s-ar fi raportat atât la perioada trimiterii în misiuni permanente cu grade diplomatice sau consulare la ambasadele, consulatele şi alte reprezentanţe ale României din străinătate (de cel puţin 4 ani), cât şi la vechimea totală în Departamentul de Comerţ Exterior (de cel puţin 15 ani), ci ar fi prevăzut condiţia trimiterii în misiuni permanente cu grade diplomatice sau consulare, la ambasadele, consulatele şi alte reprezentanţe ale României din străinătate pe o perioadă cumulată de cel puţin 15 ani (situaţie în care vechimea în Departamentul de Comerţ Exterior ar fi fost, oricum, cel puţin la fel de mare).

27. Instanţa de trimitere nu a formulat un punct de vedere propriu-zis cu privire la chestiunea de drept, ci a realizat o trecere în revistă a mai multor metode de interpretare juridică a dispoziţiilor legale în discuţie, astfel:

28. Într-o interpretare gramaticală, instanţa de trimitere apreciază că dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 216/2015 se referă la „membrii Corpului diplomatic şi consular al României”, calitate care se dobândeşte potrivit art. 2 alin. (1) lit. d) teza a II-a din Legea nr. 269/2003 şi care trebuie dovedită pentru întreaga vechime de 15 ani în Departamentul de Comerţ Exterior; în plus, legea impune şi o a treia condiţie: ca din cei 15 ani vechime în Departamentul de Comerţ Exterior cel puţin 4 ani să fi fost în misiuni permanente cu grade diplomatice sau consulare, la ambasadele, consulatele şi alte reprezentanţe ale României din străinătate.

29. Coroborând aceste dispoziţii legale, instanţa de trimitere concluzionează că persoanele angajate la Ministerul Comerţului, Departamentul de Comerţ Exterior sau alte asemenea instituţii, prevăzute la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 216/2015, acumulează vechime în activitatea de membru al Corpului diplomatic şi consular al României numai în perioada trimiterii în misiune în străinătate cu grade diplomatice sau consulare, iar calitatea de membru al Corpului diplomatic şi consular al României trebuie avută pentru o perioadă de cel puţin 15 ani, la orice dată anterioară depunerii cererii de acordare a pensiei de serviciu conform Legii nr. 216/2015.

30. De asemenea observă instanţa de trimitere, textul legal nu prevede data sau perioada pentru care persoanele trebuiau să aibă calitatea de membru al Corpului diplomatic şi consular, situaţie ce permite a raporta calitatea de membru al Corpului diplomatic şi consular numai la perioada celor 4 ani în misiune permanentă în străinătate cu grade diplomatice şi consulare.

31. În interpretarea sistematică, instanţa de trimitere face referire la dispoziţiile art. 5 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 216/2015, care prevăd perioadele de activitate ce constituie vechime la stabilirea pensiei de serviciu prevăzute de lege, observând că legiuitorul a prevăzut distinct perioada în care activitatea a fost desfăşurată în Departamentul de Comerţ Exterior şi perioada, de minimum 4 ani, în care activitatea a fost desfăşurată în misiuni permanente în străinătate cu grade diplomatice sau consulare.

32. Apreciază curtea de apel că soluţia legiuitorului nu s-ar putea justifica dacă s-ar aprecia că reprezintă vechime la stabilirea pensiei de serviciu prevăzute de lege numai perioada în care activitatea a fost desfăşurată în misiune permanentă, singurul caz în care s-ar fi putut deţine grad diplomatic sau consular.

33. Or, concluzionează instanţa de trimitere, normele trebuie interpretate în sensul de a fi aplicate, iar dispoziţiile art. 5 lit. b) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 216/2015 nu ar mai avea aplicabilitate practică pentru că s-ar suprapune cu cazul de la lit. c) a aceluiaşi articol.

34. Interpretarea literală a dispoziţiilor legale ce fac obiectul sesizării a condus instanţa de trimitere Sa concluzia că, aflându-ne în materia pensiilor de serviciu, situaţie de excepţie de la sistemul public de pensii, rezultă că numai membrii Corpului diplomatic şi consular al României pot beneficia de pensie de serviciu, iar persoanele provenind din Departamentul de Comerţ Exterior trebuie dovedească că au deţinut această calitate, în misiuni permanente cu grade diplomatice şi consulare, pe o perioadă de cel puţin 15 ani.

35. Este invocată în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la pensia de serviciu, arătându-se că prin aceasta s-a statuat, de principiu, că pensia de serviciu se acordă unor categorii socioprofesionale supuse unui statut special, respectiv persoanelor care în virtutea profesiei, meseriei, ocupaţiei sau calificării îşi formează o carieră profesională în acel domeniu de activitate şi sunt nevoite să se supună unor exigenţe inerente carierei profesionale asumate atât pe plan profesional, cât şi personal (Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 2 martie 2016), legiuitorul având libertatea să stabilească drepturile de asigurări sociale cuvenite, condiţiile şi criteriile de acordare a acestora, modul de calcul şi cuantumul lor valoric, în raport cu posibilităţile create prin resursele financiare disponibile, şi să le modifice în concordanţă cu schimbările ce se produc în resursele economico-financiare ale statului (Decizia nr. 820 din 9 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 18 ianuarie 2007, Decizia nr. 680 din 26 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 9 august 2012, Decizia nr. 684 din 15 decembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 23 februarie 2006, Decizia nr. 455 din 30 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 22 iunie 2006, Decizia nr. 119 din 15 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 252 din 16 aprilie 2007).

36. Pentru interpretarea istorico-teleologică, instanţa de trimitere menţionează că, prin avizul referitor la propunerea legislativă privind acordarea pensiei de serviciu membrilor personalului diplomatic şi consular, Consiliul Legislativ a arătat că persoanele beneficiare sunt şi persoanele care desfăşoară activitate de comerţ exterior şi cooperare economică internaţională încadrate în administraţiile centrale din alte ministere, precum şi persoanele pensionate din aceste instituţii şi care beneficiază de pensie pentru limită de vârstă potrivit Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 263/2010), această categorie fiind prevăzută separat de personalul diplomatic şi consular.

37. De asemenea se menţionează expunerea de motive a Legii nr. 216/2015, arătându-se că aceasta face referire la diplomaţi şi analizează constrângerile specifice la care este supusă această categorie socioprofesională, fără a se face nicio menţiune cu privire la persoanele care au desfăşurat activitate în Departamentul de Comerţ Exterior.

38. Referindu-se la dispoziţiile legale abrogate prin Legea nr. 216/2015, instanţa de trimitere menţionează că la art. 9 din lege s-a prevăzut că „La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2013 (...)” care, în cuprinsul art. 1, prevedea că „Membrii Corpului diplomatic şi consular al României, cu o vechime neîntreruptă de cel puţin 15 ani în Ministerul Afacerilor Externe, care la data de 31 august 2010 erau pensionari, pot beneficia de o indemnizaţie diplomatică în cuantum lunar de maximum 3.571 lei.” [alin. (1)] şi „Indemnizaţiile diplomatice prevăzute la alin. (1) se pot acorda pentru un număr maxim de 250 de persoane.” [alin. (2)]

39. Acest din urmă text legal nu a vizat, aşadar, şi categoria persoanelor provenind de la Departamentul de Comerţ Exterior, ci numai a membrilor Corpului diplomatic şi consular din Ministerul Afacerilor Externe.

VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

40. La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, următoarele instanţe au formulat puncte de vedere/opinii referitoare la chestiunea de drept supusă dezlegării:

- Curtea de Apel Braşov - Secţia civilă, care a apreciat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 216/2015, beneficiază de pensia de serviciu personalul care întruneşte cumulativ următoarele condiţii: are calitatea de membru al Corpului diplomatic şi consular al României; a desfăşurat activităţi în cadrul instituţiilor menţionate în text minimum 15 ani; din cei 15 ani, are 4 ani efectiv de activitate în misiuni permanente cu grade diplomatice sau consulare, la ambasadele, consulatele şi alte reprezentanţe ale României din străinătate; are împlinită vârsta de 60 de ani. Aceleaşi condiţii trebuie să le îndeplinească şi persoanele pensionate din cadrul Departamentului de Comerţ Exterior care, la data intrării în vigoare a legii, beneficiază de pensie din sistemul public de pensii, situaţie în care pensia se transformă în pensie de serviciu;

- Tribunalul Ilfov a considerat că interpretarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 216/2015 trebuie făcută în sensul că cele două condiţii de vechime prevăzute de textul de lege indicat sunt cumulative; astfel, pentru a beneficia de acordarea pensiei de serviciu, membrii Corpului diplomatic şi consular al României trebuie să dovedească existenţa acestei calităţi pentru întreaga vechime de 15 ani în cadrul Departamentului de Comerţ Exterior şi, cumulativ, să facă dovada unei vechimi de cel puţin 4 ani, din cei 15, realizaţi în misiuni permanente cu grade diplomatice sau consulare, la ambasadele, consulatele sau alte reprezentanţe ale României în străinătate;

- tribunalele Ialomiţa şi Giurgiu au formulat puncte de vedere care coincid cu cel prezentat de instanţa de trimitere în cadrul primei opinii jurisprudenţiale, exprimată în deciziile nr. 5.700 din 21 noiembrie 2017 şi nr. 3.355 din 30 mai 2017 (Secţia VII-a pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale).

VII. Răspunsul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

41. Prin Adresa nr. 588/C/747/II1-5/2018 din 26.03.2018, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării.

VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

42. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin, (8) din Codul de procedură civilă, se apreciază că, faţă de dispoziţiile art. 519 din acelaşi cod, sunt întrunite condiţiile pentru declanşarea mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, pe fondul problemei supuse dezbaterii fiind propusă soluţia potrivit căreia, în interpretarea dispoziţiilor legale ce fac obiectul sesizării, de prevederile Legii nr. 216/2015 beneficiază şi membrii Corpului diplomatic şi consular al României care au desfăşurat activitate în Departamentul de Comerţ Exterior cel puţin 15 ani, din care cel puţin 4 ani în misiuni permanente cu grade diplomatice sau consulare la ambasadele, consulatele şi alte reprezentanţe ale României din străinătate, fără a fi necesară o vechime de 15 ani în calitatea de membru al Corpului diplomatic şi consular.

IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

43. Examinând sesizarea, raportul întocmit de judecătorii- raportori şi chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, constată următoarele;

A. Cu privire la admisibilitatea sesizării

44. Pentru regularitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate a acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:

- existenţa unei cauze în curs de judecată;

- judecata cauzei să se afle în ultimă instanţă pe rolul tribunalului, al curţii de apel sau al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

- ivirea unei chestiuni de drept esenţiale, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei;

- chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

45. Primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât Curtea de Apel Bucureşti, legal învestită cu soluţionarea unui apel într-un litigiu de asigurări sociale, urmează să pronunţe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. 155 din Legea nr. 263/2010 şi art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, coroborate cu art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

46. Chestiunea de drept este determinantă pentru soluţionarea pe fond a cauzei, fiind esenţial să se stabilească dacă legea impune sau nu condiţia vechimii de 15 ani în calitatea de membru al Corpului diplomatic şi consular al României, pentru ca reclamanţii să beneficieze de pensia de serviciu prevăzută de Legea nr. 216/2015.

47. Astfel, în speţă, judecând în primă instanţă, tribunalul a respins cererea de chemare în judecată, reţinând că niciunul dintre reclamanţi nu a fost membru al Corpului diplomatic şi consular al României cu o vechime de cel puţin 15 ani în această calitate.

48. Prin apelul formulat împotriva sentinţei primei instanţe reclamanţii au susţinut interpretarea potrivit căreia legea nu prevede cerinţa de a fi avut grade diplomatice sau consulare pe o perioadă de minimum 15 ani, ci doar pe perioada celor cel puţin 4 ani în misiuni permanente la ambasadele, consulatele şi alte reprezentanţe ale României din străinătate.

49. În schimb, prin întâmpinarea formulată în apel, intimatul-pârât a arătat că unul dintre motivele pentru care nu au fost eliberate adeverinţele-tip în vederea obţinerii pensiei de serviciu este că reclamanţii nu au fost membri ai Corpului diplomatic şi consular al României cu o vechime de cel puţin 15 ani lin Departamentul de Comerţ Exterior, la data pensionării pentru limită de vârstă deţinând funcţii publice,

50. Atât din jurisprudenţa indicată de instanţa de trimitere, cât şi din punctele de vedere ale părţilor rezultă divergenţa de interpretare a art. 3 alin. (1) din Legea nr. 216/2015 cu privire la condiţia ca membrii Corpului diplomatic şi consular al României să fi avut această calitate pe o perioadă de 15 ani pentru a beneficia de pensia de serviciu.

51. Se constată aşadar existenţa unei chestiuni de drept reale, care priveşte interpretarea diferită a unui text de lege neclar, ce prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.

52. În fine, este îndeplinită şi cerinţa noutăţii problemei de drept. Legea nr. 216/2015 a intrat în vigoare recent, având prevederi diferite de cele ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 36/2003 (abrogată prin aii. 196 din Legea nr. 263/2010). Divergenţele de interpretare nu au fost înlăturate şi nici nu au făcut obiectul unei jurisprudenţe constante a instanţelor, chestiunea de drept nu a fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nu face obiectul unui recurs în interesul legii.

B. Cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării

53. Spre deosebire de reglementarea anterioară cuprinsă în art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 36/2003, care prevedea că beneficiază de pensie de serviciu „membrii personalului diplomatic şi consular şi celelalte persoane care au desfăşurat activitate de comerţ exterior şi cooperare economică internaţională”, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 216/2015 îi menţionează ca beneficiari ai pensiei de serviciu doar pe membrii Corpului diplomatic şi consular al României cu o vechime de cel puţin 15 ani în Departamentul de Comerţ Exterior.

54. Aceasta se explică nu prin faptul că legiuitorul ar fi dorit să excludă de la beneficiul pensiei de serviciu persoanele care au desfăşurat activitate de comerţ exterior, pentru că altfel nu s-ar justifica reglementarea de la art. 3, ci prin aceea că, în baza art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 269/2003, persoanele provenind de la Departamentul de Comerţ Exterior au calitatea de membri ai Corpului diplomatic şi consular al României pe perioada trimiterii lor în misiune în străinătate cu grade diplomatice sau consulare. Cum art. 3 alin. (1) din Legea nr. 216/2015 impune şi condiţia ca, din cei cel puţin 15 ani de activitate în Departamentul de Comerţ Exterior, cel puţin 4 ani să fie în misiuni permanente cu grade diplomatice sau consulare la ambasadele, consulatele şi alte reprezentanţe ale României din străinătate, rezultă că persoanele vizate de norma legală în discuţie dobândesc ope legis calitatea de membri ai Corpului diplomatic şi consular prin trimiterea lor în misiune în străinătate.

55. Referirea din art. 3 alin. (1) din Legea nr. 216/2015 doar la membrii Corpului diplomatic şi consular al României a stat la baza interpretărilor divergente cu privire la perioada în care trebuie deţinută calitatea de membru al Corpului diplomatic şi consular pentru a beneficia de pensia de serviciu.

56. Astfel, unele instanţe au apreciat că este necesară o vechime de cel puţin 15 ani în calitatea de membru al Corpului diplomatic şi consular, condiţie diferită de cea privind vechimea de cel puţin 15 ani în Departamentul de Comerţ Exterior.

57. Această interpretare a legii este greşită, metodele de interpretare dezvoltate în continuare conducând la soluţia contrară.

58. În primul rând, utilizând interpretarea gramaticală a textului legal, se constată că cerinţa vechimii de cel puţin 15 ani se referă la activitatea în Departamentul de Comerţ Exterior, fără a se prevedea o anumită vechime în calitatea de membru al Corpului diplomatic şi consular, situaţie ce permite a raporta această calitate numai la perioada celor 4 ani în misiune permanentă în străinătate cu grade diplomatice sau consulare,

59. În al doilea rând, printr-o interpretare logică şi folosind argumentul că legea trebuie interpretată în sensul de a produce efecte, se poate observa că dacă legiuitorul ar fi intenţionat să impună condiţia vechimii de cel puţin 15 ani în calitatea de membru al Corpului diplomatic şi consular nu s-ar mai justifica prevederea condiţiei privind vechimea de cel puţin 4 ani în misiuni permanente cu grade diplomatice sau consulare în străinătate.

60. În acest sens trebuie remarcat că, potrivit art. 2 alin. (1) şi art. 17 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 269/2003, persoanele provenind de la Departamentul de Comerţ Exterior nu pot dobândi calitatea de membri ai Corpului diplomatic şi consular decât prin trimiterea lor în misiune în străinătate cu funcţii echivalente gradelor diplomatice sau consulare. Or, dacă s-ar interpreta că legea impune condiţia vechimii de 15 ani în calitatea de membru al Corpului diplomatic şi consular, dobândită doar prin trimiterea în misiune în străinătate, apare ca inutilă condiţia privind vechimea de cel puţin 4 ani în aceste condiţii.

61. În al treilea rând, utilizând metodele de interpretare sistematică şi teleologică, intenţia legiuitorului poate fi determinată prin analiza dispoziţiilor art. 5 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 216/2015, care prevăd perioadele de activitate ce constituie vechime la stabilirea pensiei de serviciu, după cum urmează:

- perioadele în care persoanele prevăzute la art. 2 au desfăşurat activitate în Departamentul de Comerţ Exterior (lit. b);

- perioadele în care persoanele prevăzute la art. 2 lit. G au desfăşurat activitate de minimum 4 ani în misiuni permanente în străinătate cu grade diplomatice sau consulare (lit. c).

62. Se poate observa că legiuitorul a prevăzut distinct perioada în care activitatea a fost desfăşurată în Departamentul de Comerţ Exterior şi perioada de minimum 4 ani în care activitatea a fost desfăşurată în misiuni permanente în străinătate cu grade diplomatice sau consulare. Soluţia legislativă nu s-ar putea justifica dacă s-ar aprecia că reprezintă vechime la stabilirea pensiei de serviciu prevăzute de lege numai perioada în care activitatea a fost desfăşurată în misiune permanentă, singurul caz în care s-ar fi putut deţine grad diplomatic sau consular.

63. Pe de altă parte, este lipsit de relevanţă faptul că, după încheierea misiunii în străinătate şi până la data pensionării, persoanele beneficiare au deţinut funcţii publice de execuţie sau contractuale în Departamentul de Comerţ Exterior, din moment ce dispoziţiile art. 5 lit. b) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 216/2015 prevăd clar că reprezintă vechime la stabilirea pensiei de serviciu şi perioada desfăşurării activităţii în Departamentul de Comerţ Exterior, iar nu numai cea în care persoanele în cauză au fost membri ai Corpului diplomatic şi consular.

64. De altfel, art. 2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 216/2015 enumeră categoriile de persoane care beneficiază de pensie de serviciu, iar la lit. G se referă la membrii Corpului diplomatic şi consular al României cu o vechime de cel puţin 15 ani în Departamentul de Comerţ Exterior, din care cel puţin 4 ani în misiuni permanente cu grade diplomatice sau consulare, la ambasadele, consulatele şi alte reprezentanţe ale României din străinătate, care au împlinit vârsta de 60 de ani, având funcţii de încadrare specifice activităţii Departamentului de Comerţ Exterior (spre exemplu, consilier clasa I grad profesional superior, consilier I, consilier IA, secretar economic I, economist, inginer), funcţii care nu sunt identice gradelor diplomatice şi consulare.

65. În concluzie, condiţiile prevăzute de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 216/2015 pentru ca o persoană să beneficieze de pensia de serviciu sunt următoarele:

(i) să fi avut calitatea de membru al Corpului diplomatic şi consular al României, în decursul carierei profesionale, fără a prezenta relevanţă perioada de timp în care a deţinut această calitate;

(ii) să fi desfăşurat activitate în Departamentul de Comerţ Exterior cel puţin 15 ani;

(iii) să aibă o vechime de cel puţin 4 ani în misiuni permanente cu grade diplomatice sau consulare la ambasadele, consulatele şi alte reprezentanţe ale României din străinătate.

Întrucât pensia prevăzută de Legea nr. 216/2015 are regimul juridic al unei pensii pentru limită de vârstă, potrivit art. 1 din lege, este necesară şi îndeplinirea condiţiei privind împlinirea vârstei de 60 de ani.

66. În ceea ce priveşte prima condiţie, referitoare la calitatea de membru al Corpului diplomatic şi consular, aceasta trebuie verificată în concret, în funcţie de legea privind statutul diplomaţilor în vigoare la momentul desfăşurării activităţii.

67. Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. d) şi art. 17 alin. (1)şi (3) din Legea nr. 269/2003, persoanele angajate în Departamentul de Comerţ Exterior dobândesc calitatea de membru al Corpului diplomatic şi consular prin trimiterea lor în misiune în străinătate cu funcţii echivalente gradelor diplomatice sau consulare. Această modalitate de a accede în Corpul diplomatic şi consular este însă aplicabilă doar activităţilor desfăşurate după intrarea în vigoare a acestei legi

68. În schimb, potrivit art. 1 şi 3 din Hotărârea Guvernului nr. 1.070/1990 pentru aprobarea Statutului Corpului Diplomatic şi Consular al României, în vigoare în perioada noiembrie 1990-iunie 2003, calitatea de membru al Corpului diplomatic şi consular o puteau avea numai persoanele angajate în Ministerul Afacerilor Externe, iar nu şi cele care au desfăşurat activitate de comerţ exterior şi cooperare economică internaţională în alte ministere. De aceea, art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 36/2003 făcea referire la „celelalte persoane care au desfăşurat activitate de comerţ exterior şi cooperare economică internaţională”.

69. Prin urmare, chestiunea de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a fi dezlegată în sensul că legea nu impune condiţia vechimii de cel puţin 15 ani în calitatea de membru al Corpului diplomatic şi consular, pentru ca persoanele vizate de dispoziţiile art. 3 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 216/2015 să beneficieze de pensia de serviciu.

70. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 521, cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă:

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a Vil-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 2.041/3/2017, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 216/2015 privind acordarea pensiei de serviciu membrilor Corpului diplomatic şi consular al României, cu modificările ulterioare, de prevederile legii beneficiază şi membrii Corpului diplomatic şi consular al României care au desfăşurat activitate în Departamentul de Comerţ Exterior cel puţin 15 ani, din care cel puţin 4 ani în misiuni permanente cu grade diplomatice sau consulare la ambasadele, consulatele şi alte reprezentanţe ale României din străinătate, fără a fi necesară o vechime de 15 ani în calitatea de membru al Corpului diplomatic şi consular.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 4 iunie 2018.

 

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

GABRIELA ELENA BOGASIU

Magistrat-asistent,

Aurel Segărceanu