MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 186 (XXX) - Nr. 606         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Luni, 16 iulie 2018

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

            Decizia nr. 259 din 24 aprilie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004

 

            Decizia nr. 265 din 24 aprilie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept)

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 259

din 24 aprilie 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

 

1. Pe roi se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepţie ridicată de Sfîrăială Andrei Valentin în Dosarul nr. 40.984/299/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 369D/2017.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate şi menţinerea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materie. În acest sens invocă Decizia nr. 497 din 4 iulie 2017.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 17 ianuarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 40.984/299/2015, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Excepţia a fost ridicată de Sfîrăială Andrei Valentin în soluţionarea apelului declarat, printre alţii, de autorul excepţiei de neconstituţionalitate împotriva Sentinţei civile nr. 11.738 din 15 iunie 2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în Dosarul nr. 40.984/299/2015, în contradictoriu cu intervenienta din cauză, având ca obiect plângere împotriva încheierii de carte funciară. În cauză, autorul excepţiei a invocat excepţia de nelegalitate cu privire la prevederile art. 17 şi art. 58-61 din Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 700 din 9 iulie 2014 privind aprobarea Regulamentului de avizare, recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul consideră că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate, în condiţiile în care restricţionarea controlului - pe calea excepţiei de nelegalitate - actelor administrative cu caracter normativ determină un dezechilibru între stat, ca emitent al actului administrativ cu caracter normativ, şi persoana care se pretinde vătămată, contrar principiului egalităţii armelor. Susţine, totodată, că prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, limitând inexplicabil şi disproporţionat posibilitatea excepţională - pe cale de excepţie - de a cenzura un act administrativ cu caracter normativ, încalcă şi dreptul la un proces echitabil.

6. Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 646 din 11 noiembrie 2014, în care instanţa de control constituţional a reţinut că liberul acces la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie, presupune accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie, însă acest acces poate fi supus unor condiţionări, iar competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti revine legiuitorului, în temeiul art. 126 alin. (2) din Constituţie. Or, tocmai în considerarea caracterului important al actelor administrative cu caracter normativ, legiuitorul a atribuit competenţa materială pentru soluţionarea acestor cereri în anulare - care pot fi promovate oricând - instanţei de contencios administrativ, astfel încât accesul la justiţie este garantat. Reţine, de asemenea, că, prin excluderea actelor administrative cu caracter normativ din sfera de control, pe calea excepţiei de nelegalitate, se urmăreşte un scop legitim, respectiv asigurarea securităţii raporturilor juridice şi respectarea competenţei instanţelor specializate.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens consideră că legiuitorul a instituit calea procedurală a acţiunii în anulare în cazul actelor administrative cu caracter normativ, cu toate garanţiile procedurale menite să asigure echitatea unui proces, având în vedere, pe de o parte, prevederile art. 23 din Legea contenciosului administrativ, care stabilesc efectul erga omnes al hotărârilor judecătoreşti definitive prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ, iar, pe de altă parte, asigurarea securităţii raporturilor juridice. Reţine că asupra constituţionalităţii prevederilor de lege criticate, prin raportare la art. 21 din Constituţie, există o bogata jurisprudenţă a Curţii Constituţionale, în acest sens amintind deciziile nr. 267 din 7 mai 2014, nr. 526 din 9 octombrie 2014, respectiv nr. 646 din 11 noiembrie 2014, prin care a fost stabilit caracterul constituţional al acestor prevederi.

9. Avocatul Poporului menţionează că dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, punctul său de vedere fiind transmis în dosarele Curţii Constituţionale nr. 158D/2014 şi nr. 545D/2014, în sensul constituţionalităţii prevederilor legale menţionate, fiind reţinut în deciziile nr. 526 din 9 octombrie 2014, respectiv nr. 646 din 11 noiembrie 2014. Precizează că menţine punctul de vedere anterior exprimat.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora: „Actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepţiei de nelegalitate. Controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită de către instanţa de contencios administrativ în cadrul acţiunii în anulare, în condiţiile prevăzute de prezenta lege. ”

13. Autorul excepţiei consideră că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 privind liberul acces la justiţie, art. 6 paragraful 1 - „Dreptul la un proces echitabil” din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale şi art. 47 - „Dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil” din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra dispoziţiilor legale criticate, prin raportare la critici similare, prin deciziile nr. 267 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 538 din 21 iulie 2014; nr. 526 din 9 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 12 decembrie 2014: nr. 646 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din data de 15 ianuarie 2015, şi nr. 837 din 14 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 234 din 16 martie 2018, reţinând că dispoziţiile (egale supuse controlului de constituţionalitate au fost introduse în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 prin art. 54 pct. 1 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012. Curtea a constatat că soluţiile legislative instituite prin Legea nr. 76/2012, potrivit „expunerii de motive” la lege, urmăresc reconfigurarea competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti în scopul accelerării procedurilor judiciare şi asigurării unei practici judiciare unitare pe întreg teritoriul ţării. Astfel, aceste dispoziţii legale au creat în materia procedurilor judiciare un sistem legislativ modern care răspunde pe deplin imperativelor funcţionării unei justiţii moderne, adaptate aşteptărilor sociale, precum şi necesităţii creşterii calităţii acestui serviciu public.

15. Din examinarea cadrului legal în materia contenciosului administrativ, Curtea a observat că, în funcţie de întinderea efectelor juridice pe care le produc, actele administrative se clasifică în acte administrative cu caracter normativ şi acte administrative cu caracter individual. Actele administrative cu caracter normativ conţin reglementări cu caracter general, impersonale, care produc efecte erga omnes, iar actele administrative cu caracter individual produc efecte, de regulă, faţă de o persoană sau uneori faţă de mai multe persoane, nominalizate expres în cuprinsul acestor acte. Totodată, Curtea a reţinut că actele administrative cu caracter normativ sunt supuse controlului judecătoresc direct la instanţa de contencios administrativ, pe calea acţiunii în anulare, care, potrivit prevederilor art. 11 alin. (4) teza finală din Legea nr. 554/2004, poate fi promovată oricând. Aşadar, datorită efectelor lor juridice normative, aceste categorii de acte beneficiază de un regim juridic diferit sub aspectul controlului de legalitate.

16. Potrivit art. 21 din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime. Totodată, legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, astfel cum rezultă din art. 126 alin. (2) din Constituţie. În aceste condiţii, Curtea a statuat că, tocmai în considerarea caracterului important al actelor administrative cu caracter normativ, legiuitorul, dând eficienţă prevederilor constituţionale ale art. 126 alin. (2), a atribuit competenţa materială pentru soluţionarea acestor cereri în anulare, care pot fi promovate oricând, instanţei de contencios administrativ, respectiv Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel şi tribunalelor administrativ-fiscale.

17. De asemenea, instanţa de control constituţional a constatat că materia contenciosului administrativ este reglementată, potrivit art. 73 alin. (3) lit. k) din Constituţie, prin lege organică, astfel că stabilirea competenţei materiale de judecată este rezultatul voinţei legiuitorului în acest sens. Or, în cazul de faţă, legea organică - Legea nr. 554/2004 - a fost modificată tot prin voinţa legiuitorului. Intervenţia legiuitorului nu contravine însă normelor fundamentale, din moment ce exercitarea controlului judecătoresc asupra actelor administrative ale autorităţilor publice se realizează în continuare sub garanţia prevederilor art. 52 şi art. 126 alin. (6) din Constituţie de către o instanţă judecătorească. Prin urmare, Curtea a statuat că această modificare a Legii nr. 554/2004, în sensul stabilirii de către legiuitor a competenţei instanţei de contencios administrativ de verificare a actelor administrative cu caracter normativ, prin intermediul acţiunii în anulare, reprezintă tot o garanţie a prevederilor art. 52 şi art. 126 alin. (S) din Constituţie.

18. Curtea a constatat, totodată, că, prin excluderea actelor administrative cu caracter normativ din sfera de control, pe calea excepţiei de nelegalitate, se urmăreşte un scop legitim, respectiv asigurarea securităţii raporturilor juridice şi respectarea competenţei instanţelor specializate. De asemenea, admiterea acţiunii în anulare a unui act administrativ cu caracter normativ produce efecte juridice erga omnes, spre deosebire de excepţia de nelegalitate care produce efecte inter partes. Astfel, admiterea unei excepţii de nelegalitate produce efecte doar între părţile litigiului, actul administrativ producându-şi în continuare efectele faţă de terţi, pe când admiterea unei acţiuni în anulare a unui act administrativ cu caracter normativ produce efecte erga omnes profitând tuturor subiectelor de drept.

19. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia pronunţată de Curte prin deciziile menţionate, precum şi considerentele care le-au fundamentat sunt valabile şi în prezenta cauză.

20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Sfîrăială Andrei Valentin în Dosarul nr. 40.984/299/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 24 aprilie 2018.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 265

din 24 aprilie 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, excepţie ridicată de Societatea Euro Fish - S.R.L. din comuna Tasca, judeţul Neamţ, în Dosarul nr. 1.524/188/2016 al Judecătoriei Bicaz şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.873D/2017.

2. La apelul nominal se prezintă, pentru partea Garda Forestieră Suceava, consilier juridic Corneliu Deaconescu, cu delegaţie depusă la dosar. Lipsesc autorul excepţiei şi cealaltă parte, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că, la dosar, Garda Forestieră Suceava a depus concluzii scrise prin care solicită, în principal, respingerea, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, respingerea, ca nefondată, a excepţiei de neconstituţionalitate.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Gărzii Forestiere Suceava, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, precizând că motivele care justifică această soluţie sunt cuprinse în concluziile scrise depuse la dosarul Curţii.

4. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens face referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale potrivit căreia principiul libertăţii economice nu reprezintă un drept absolut, ci este condiţionat de respectarea anumitor limite stabilite de lege. Precizează că, în cauză, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2016 a fost prevăzută, ca şi contravenţie, neutilizarea Sistemului informatizat de urmărire a materialelor lemnoase sau transmiterea cu întârziere mai mare de 45 de zile de la data la care trebuia să se facă raportarea lunară de către profesionişti, din culpa acestora, a datelor în Sistemul informatizat de urmărire a materialelor lemnoase. Reţine că, în vechea reglementare, fapta era prevăzută la art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 470/2014, iar sancţiunea complementară consta în retragerea acordului pentru eliberarea documentelor cu regim special, fără posibilitatea eliberării unui nou acord. Noua reglementare aduce o schimbare a sancţiunii complementare, în sensul suspendării acordului pentru eliberarea documentelor cu regim special pe o perioadă de 1 an. De asemenea arată că legiuitorul delegat a adăugat o condiţie suplimentară, prealabilă aplicării sancţiunii complementare menţionate, respectiv notificarea beneficiarului de către structura specializată teritorială din cadrul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, în termen de maximum 5 zile de la data prevăzută de lege pentru raportarea datelor în Sistemul informatizat de urmărire a materialelor lemnoase. Apreciază că aceste elemente sunt în măsură să păstreze un raport de proporţionalitate între interesul general ocrotit - integritatea fondului forestier naţional, inclusiv prin urmărirea trasabilităţii materialelor lemnoase - şi dreptul operatorului care desfăşoară activităţi de exploatare, prelucrare şi transport al lemnului.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin încheierea civilă din 28 aprilie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.524/188/2016, Judecătoria Bicaz a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice. Excepţia a fost ridicată de Societatea Euro Fish - S R L. din comun Tasca, judeţul Neamţ, în procedura de soluţionare a plângerii contravenţionale formulate împotriva procesului-verbal de contravenţie, în ceea ce priveşte măsura complementară a suspendării acordului pentru distribuţia şi utilizarea documentelor cu regim special.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea susţine, în esenţă, că textul de lege este neconstituţional, întrucât stabileşte, ca sancţiune, suspendarea dreptului de a exercita activitatea pe o perioadă de 1 an de zile, raportul dintre fapta contravenţională şi sancţiune fiind disproporţionat şi aducând atingere dreptului conferit de Constituţie prin art. 45, care prevede că accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora în condiţiile legii sunt garantate. Precizează că, umflare a aplicării sancţiunii complementare, societatea nu îşi mai poate realiza obiectul de activitate fiind condamnată la faliment.

7. Judecătoria Bicaz opinează că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată. În acest sens reţine că sancţiunile contravenţionale complementare au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii unor fapte interzise de lege, iar, în cazul sancţiunii complementare prevăzute de art. 19 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 171/2010, legiuitorul a prevăzut aplicarea acesteia alături de sancţiunea contravenţională principală a amenzii în situaţia săvârşirii faptei, constând în neutilizarea Sistemului informatizat de urmărire a materialelor lemnoase (SUMAL) sau transmiterea cu întârziere mai mare de 45 de zile de la data la care trebuia să se facă raportarea lunară de către profesionişti, din culpa acestora, a datelor în SUMAL. Reţine că dispoziţiile art. 19 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 171/2010 dispun „suspendarea" acordului de distribuire şi utilizare a documentelor cu regim special pentru o perioadă de 1 an, în timp ce, anterior dispoziţiilor de lege criticate, potrivit art. 7 alin. (1) lit. a) din Hotărârea Guvernului nr. 470/2014 pentru aprobarea Normelor referitoare la provenienţa, circulaţia şi comercializarea materialelor lemnoase, la regimul spaţiilor de depozitare a materialelor lemnoase şi al instalaţiilor de prelucrat lemn rotund, precum şi a unor măsuri de aplicare a Regulamentului (UE) nr. 995/2010 al Parlamentului European şi al Consiliului din 20 octombrie 2010 de stabilire a obligaţiilor ce revin operatorilor care introduc pe piaţă lemn şi produse din lemn, „neutilizarea SUMAL sau transmiterea cu întârziere mai mare de 45 de zile de la data la care trebuia să se facă raportarea lunară de către profesionişti, din culpa acestora, a datelor în SUMAL, cu amendă de la 10.000 lei la 20.000 lei şi cu retragerea acordului de distribuire şi utilizare a documentelor cu regim special, fără posibilitatea eliberării unui nou acord”. Arată, totodată, că sancţiunea se aplică numai cu condiţia notificării profesionistului în cauză de către structura teritorială de specialitate a autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, în termen de maximum 5 zile de la data prevăzută de lege pentru raportarea datelor în SUMAL. Reţine că aplicarea unei astfel de sancţiuni complementare poate avea un impact semnificativ asupra firmelor ce au ca obiect de activitate exploatarea, prelucrarea şi transportul lemnului, dar acest aspect trebuie avut în vedere la individualizarea sancţiunilor contravenţionale de către agentul constatator la aplicarea lor şi apoi de către instanţă la verificarea temeiniciei procesului-verbal de contravenţie. Având în vedere toate cele reţinute anterior, instanţa apreciază nu se poate ajunge la concluzia că dispoziţiile art. 19 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 171/2010, în ce priveşte măsura complementară a suspendării acordului pentru distribuţia şi utilizarea documentelor cu regim special, sunt de natură să creeze condiţiile încălcării art. 45 din Constituţie.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată. Face referire la jurisprudenţa instanţei de control constituţional potrivit căreia însuşi textul art. 45 din Constituţie dispune că accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora sunt garantate în condiţiile legii. Or, dispoziţiile criticate din Legea nr. 171/2010 se pot încadra în această categorie - „în condiţiile legii” -, legiuitorul constituant însuşi acordându-i legiuitorului ordinar prerogativa de a stabili condiţiile exercitării accesului liber al persoanei la o activitate economică, precum şi pe cel al liberei iniţiative. Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 282 din 8 mai 2014, potrivit căreia „principiul libertăţii economice nu este un drept absolut al persoanei, ci este condiţionat de respectarea limitelor stabilite de lege, limite ce urmăresc asigurarea unei anumite discipline economice ori protejarea unor interese generale, precum şi asigurarea respectării drepturilor şi intereselor legitime ale tuturor", precum şi Decizia Curţii nr. 936/2012, în care s-a reţinut că „libertatea economică este un drept ce se exercită, potrivit aceleiaşi dispoziţii constituţionale, în condiţiile legii şi că legiuitorul este singurul în măsură să reglementeze cadrul şi să fixeze limitele exercitării acestui drept”. În speţă, libertatea economică este condiţionată de obligaţia respectării prevederilor legale în vigoare, respectiv utilizarea SUMAL şi/sau transmiterea în cadrul termenului de 45 de zile a raportării lunare de către profesionişti a datelor în SUMAL.

          10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului, concluziile scrise depuse de Garda Forestieră Suceava, concluziile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 19 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 23 iulie 2010, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 726 din 20 septembrie 2016, având următorul conţinut: „Următoarele fapte constituie contravenţii silvice şi se sancţionează după cum urmează: a) neutilizarea Sistemului informatizat de urmărire a materialelor lemnoase, denumit în continuare SUMAL, sau transmiterea cu întârziere mai mare de 45 de zile de la data la care trebuia să se facă raportarea lunară de către profesionişti, din culpa acestora, a datelor în SUMAL, cu amendă de la 15.000 lei la 20.000 lei şi cu suspendarea acordului de distribuire şi utilizare a documentelor cu regim special pentru o perioadă de 1 an. Sancţiunea se aplică numai cu condiţia notificării profesionistului în cauză de către structura teritorială de specialitate a autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, în termen de maximum 5 zile de la data prevăzută de lege pentru raportarea datelor în SUMAL;

13. Ulterior sesizării Curţii Constituţionale, prevederile de lege criticate au fost modificate prin art. I pct. 48 din Legea nr. 134/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 445 din 15 iunie 2017, în sensul că „Următoarele fapte constituie contravenţii silvice şi se sancţionează după cum urmează: a) neutilizarea SUMAL, cu amendă de la 5.000 lei la 10.000 lei. Sancţiunea se aplică după notificarea de către structura teritorială de specialitate a autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură în caz de neconformare;

14. Potrivit actului de sesizare, Curtea urmează a examina dispoziţiile art. 19 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 171/2010, în forma anterioară modificării lor prin Legea nr. 134/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice.

15. În susţinerea neconstituţionalităţii textului de lege criticat, autoarea excepţiei invocă dispoziţiile constituţionale ale art. 45 privind libertatea economică.

16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin Legea nr. 171/2010, pentru încălcarea obligaţiilor stabilite prin actele normative din domeniul silvic, constituie contravenţie silvică. Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 171/2010, sancţiunile aplicabile pentru săvârşirea contravenţiilor silvice sunt sancţiunea contravenţională principală - amenda, respectiv sancţiunea contravenţională complementară - confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din săvârşirea contravenţiei silvice şi/sau retragerea/ suspendarea, după caz, a autorizaţiei/atestatului/acordului.

17. Dintr-o perspectivă istorică, Curtea reţine că, potrivit art. 3 lit. a) şi lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 996/2008 pentru aprobarea Normelor referitoare la provenienţa, circulaţia şi comercializarea materialelor lemnoase, la regimul spaţiilor de depozitare a materialelor lemnoase şi al instalaţiilor de prelucrat lemn rotund, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 9 septembrie 2008, constituie contravenţie neutilizarea Sistemului informaţional integrat de urmărire a materialelor lemnoase (SUMAL) de către ocoalele silvice şi operatorii economici care exploatează, prelucrează, depozitează sau comercializează materiale lemnoase, respectiv nerespectarea obligaţiilor referitoare la raportarea de către utilizatori a datelor în SUMAL. Faptele menţionate se sancţionau după cum urmează: fapta prevăzută la art. 3 lit. a), cu amendă de la 1.500 lei la 10.000 lei, iar fapta prevăzută la art. 3 lit. b), cu amendă de la 1.500 lei la 10.000 lei, „retragerea acordului pentru eliberarea documentelor cu regim special” şi confiscarea materialului lemnos. Hotărârea Guvernului nr. 996/2008 a fost abrogată prin art. 10 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 470/2014 pentru aprobarea Normelor referitoare la provenienţa, circulaţia şi comercializarea materialelor lemnoase, la regimul spaţiilor de depozitare a materialelor lemnoase şi al instalaţiilor de prelucrat lemn rotund, precum şi a unor măsuri de aplicare a Regulamentului (UE) nr. 995/2010 al Parlamentului European şi al Consiliului din 20 octombrie 2010 de stabilire a obligaţiilor ce revin operatorilor care introduc pe piaţă lemn şi produse din lemn pentru urmărirea trasabilităţii lemnului recoltat din păduri şi pentru furnizarea de informaţii statistice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 10 iunie 2014, Art. 7 alin. (1) lit. a) din Hotărârea Guvernului nr. 470/2014, abrogat prin art. II lit. B din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, prevedea, în mod similar, că neutilizarea SUMAL sau transmiterea cu întârziere mai mare de 45 de zile de la data la care trebuia să se facă raportarea lunară de către profesionişti, din culpa acestora, a datelor în SUMAL, se sancţionează cu amendă de la 10.000 lei la 20.000 lei şi cu „retragerea acordului de distribuire şi utilizare a documentelor cu regim special, fără posibilitatea eliberării unui nou acord. ”

18. Aşadar, Curtea observă că, prin Hotărârea Guvernului nr. 996/2008, neutilizarea SUMAL se sancţiona cu amendă, ca sancţiune contravenţională principală, iar nerespectarea obligaţiilor referitoare la raportarea de către utilizatori a datelor în SUMAL se sancţiona atât cu amendă, cât şi prin aplicarea a două sancţiuni contravenţionale complementare, respectiv ,,retragerea acordului de distribuire şi utilizare a documentelor cu regim special" şi confiscarea materialului lemnos. Totodată, art. 7 alin. (1) lit. a) din Hotărârea Guvernului nr. 470/2014 stabilea că neutilizarea SUMAL sau transmiterea cu întârziere a datelor în SUMAL se sancţionează cu amendă şi cu „retragerea acordului de distribuire şi utilizare a documentelor cu regim special, fără posibilitatea eliberării unui nou acord”. Aceasta în condiţiile în care utilizarea Sistemului informaţional integrat de urmărire a materialelor lemnoase (SUMAL) era obligatorie pentru ocoalele silvice şi pentru toţi operatorii şi comercianţii (profesionişti) care recoltau, depozitau, prelucrau, comercializau sau efectuau operaţiuni de import-export cu materiale lemnoase - cu excepţia operatorilor şi comercianţilor care recoltau, depozitau şi comercializau sau efectuau operaţiuni de import-export cu arbori şi arbuşti ornamentali, răchită şi puieţi -, profesioniştii menţionaţi fiind obligaţi să transmită lunar raportări ale datelor în SUMAL, până la data de 15 a lunii în curs pentru luna anterioară.

19. Potrivit art. 19 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 171/2010, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2016 - text de lege criticat în prezenta cauză -, neutilizarea SUMAL sau transmiterea cu întârziere a datelor în SUMAL se sancţionează cu amendă şi cu „suspendarea acordului de distribuire şi utilizare a documentelor cu regim special pentru o perioadă de 1 an”  Curtea reţine însă că, potrivit tezei a doua a lit. a) a alin. (4) al art. 19 din Legea nr. 171/2010, atât sancţiunea principală, cât şi sancţiunea complementară se aplică numai cu condiţia notificării profesionistului în cauză de către structura teritorială de specialitate a autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, în termen de maximum 5 zile de la data prevăzută de lege pentru raportarea datelor în SUMAL.

20. Aşadar, Curtea constată că, prin textul de lege criticat, pentru săvârşirea faptei de a nu utiliza SUMAL sau pentru transmiterea cu întârziere a datelor în SUMAL s-a menţinut, pe lângă sancţiunea contravenţională principală a amenzii, şi aplicarea, pe o perioadă determinată, a unei sancţiuni contravenţionale complementare, având o gravitate mai redusă, respectiv „suspendarea acordului de distribuire şi utilizare a documentelor cu regim special pentru o perioadă de 1 an", faţă de retragerea acordului de distribuire şi utilizare a documentelor cu regim special, chiar fără posibilitatea eliberării unui nou acord - astfel cum se prevedea în Hotărârea Guvernului nr. 996/2008, respectiv Hotărârea Guvernului nr. 470/2014 - condiţionat de notificarea prealabilă a profesionistului.

21. Faţă de susţinerile autoarei excepţiei, potrivit cărora art. 19 alin. (4) din Legea nr. 171/2010 este neconstituţional fiind contrar dispoziţiilor privind libertatea economică din Legea fundamentală, Curtea reţine, în acord cu jurisprudenţa sa, că principiul libertăţii economice nu este un drept absolut al persoanei, ci este condiţionat de respectarea limitelor stabilite de lege, limite ce urmăresc asigurarea unei anumite discipline economice ori protejarea unor interese generale, precum şi asigurarea respectării drepturilor şi intereselor legitime ale tuturor (Decizia nr. 162 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 19 aprilie 2011). Or, având în vedere domeniul în care normele legale supuse controlului de constituţionalitate reglementează - respectiv domeniul silvic -, Curtea subliniază necesitatea reglementării unui cadru legal având ca finalitate întărirea capacităţii de control privind integritatea fondului forestier naţional, trasabilitatea materialelor lemnoase şi lupta împotriva tăierilor fără drept de masă lemnoasă din fondul forestier naţional şi din vegetaţia forestieră de pe terenurile din afara acestuia, în acord cu Regulamentul (UE) nr. 995/2010 al Parlamentului European şi al Consiliului din 20 octombrie 2010 de stabilire a obligaţiilor care revin operatorilor care introduc pe piaţă lemn şi produse din lemn.

22. Totodată, Curtea reaminteşte că art. 45 din Legea fundamentală garantează exercitarea „în condiţiile legii” a accesului liber al persoanelor la o activitate economică, iar textul de lege criticat nu face decât să sancţioneze nerespectarea unor astfel de cerinţe legale. Accesul liber la o activitate economică nu exclude, ci, dimpotrivă, implică stabilirea unor limite de exercitare a libertăţii economice, statul având obligaţia să impună reguli de disciplină economică, iar legiuitorul având competenţa să stabilească sancţiunile corespunzătoare pentru nerespectarea acestora. De altfel, Curtea a statuat în Decizia nr. 339 din 10 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 4 mai 2011, că operatorul economic în activitatea căruia s-a constatat săvârşirea unei contravenţii nu poate invoca principiul libertăţii economice, în condiţiile în care acesta nu a respectat prevederile legale. Totodată, statul are obligaţia să respecte libertatea economică, iar nu obligaţia de a menţine în viaţa economică o societate comercială, prin eforturi publice. Aşadar, dreptul oricărei persoane de a desfăşura o activitate economică este liber, statul garantând doar accesul neîngrădit la libera iniţiativă, precum şi exercitarea acesteia (în acest sens, Decizia nr. 431 din 21 octombrie 2004. publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1,140 din 2 decembrie 2004).

23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin, (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Euro Fish - S.R.L. din comuna Tasca, judeţul Neamţ în Dosarul nr. 1.524/188/2016 al Judecătoriei Bicaz şi constată că dispoziţiile art. 19 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Bicaz şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 24 aprilie 2018.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

 

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

 

DECIZIA Nr. 36

din 4 iunie 2018

 

Dosar nr. 435/1/2018

 

Gabriela Elena Bogasiu - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele delegat al Secţiei I civile

Rodica Dorin - pentru preşedintele Secţiei a II-a civile

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Carmen Georgeta Negrilă - judecător la Secţia I civilă

Paula C. Pantea - judecător la Secţia I civilă

Mirela Vişan - judecător la Secţia I civilă

Andreia Liana Constanda - judecător la Secţia I civilă

Mihaela Tăbârcă - judecător la Secţia I civilă

Janina Blandiana Grădinaru - judecător la Secţia a II-a civilă

Mirela Poliţeanu - judecător la Secţia a II-a civilă

Marian Budă - judecător la Secţia a II-a civilă

Paulina Lucia Brehar - judecător la Secţia a II-a civilă

Minodora Condoiu - judecător la Secţia a II-a civilă

Mădălina Elena Grecu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Daniel Gheorghe Severin - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Adriana Florina Secreţeanu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Florentina Dinu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Eugenia Marin - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

 

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 435/1/2018 este constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă si ale art. 275 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 5.630/3/2017, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind depuse de către părţi puncte de vedere formulate în scris privind chestiunea de drept supusă judecăţii. La dosar au fost transmise de către instanţele naţionale hotărârile judecătoreşti relevante ce au fost identificate, precum şi opiniile teoretice exprimate de judecători. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii.

Doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, constată că nu există chestiuni prealabile, iar completul rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele;

I. Titularul şi obiectul sesizării

1. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, din oficiu, prin încheierea din data de 26 ianuarie 2018, în Dosarul nr. 5.630/3/2017, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept vizând interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cil modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014), în sensul de a stabili dacă soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările (indexările) recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unora dintre magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă pentru acestea ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.

II. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept menţionată

2. Prin Sentinţa civilă nr. 4.660 din 21 iunie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 5.630/3/2017, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apei Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti, pe care i-a obligat la plata diferenţelor dintre drepturile salariale calculate în funcţie de perioada efectiv lucrată de fiecare reclamant(ă) cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 lei şi drepturile salariale efectiv plătite, pentru perioada 9 aprilie 2015 - 30 noiembrie 2015, precum şi la plata diferenţelor dintre drepturile salariale calculate cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 445,5 lei şi drepturile salariale efectiv plătite, pentru perioada 31 decembrie 2015-31 decembrie 2016, diferenţe ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie de la data scadenţei fiecărui venit lunar până la data de 19 februarie 2017 şi cu dobânda legală de la data de 20 februarie 2017 şi până la data plăţii efective.

3. Pentru a pronunţa această soluţie, în privinţa problemei care interesează prezenta sesizare, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
4. Reclamanţii sunt grefieri în cadrul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

5. Salarizarea personalului bugetar este reglementată prin Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 284/2010).

6. Prin reglementări succesive legiuitorul a intervenit pentru înlăturarea diferenţelor salariale rezultate în urma aplicării acestei legi, astfel cum a fost ea modificată prin legi anuale de salarizare.

7. În acest sens, prin art. 1 alin. (51), alineat introdus prin Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, care a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 6 aprilie 2015 şi a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, s-a prevăzut că: „Prin excepţie de la prevederile alin. (1) si (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. ”

8. Prin nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare se înţelege, conform art. 5 alin. (11) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

9. În cazul personalului auxiliar, există situaţii în care salariile au fost stabilite cu includerea unui procent de aproximativ 18% [5%, 2% şi, respectiv, 11% conform Ordonanţei Guvernului nr. 10/2007 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, cu modificările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007)] şi care a determinat, pentru aceştia, o valoare de referinţă sectorială de 405 lei.

10. Aşa fiind, nivelul maxim al salariului de bază trebuie să vizeze salariul de bază al unui grefier care are în plată indexările de aproximativ 18%.

11. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât, din considerentele hotărârilor judecătoreşti prin care au fost obligaţi ordonatorii de credite să plătească indexările de 2%, 5% şi 11%, stabilirea salarizării s-a făcut în baza unui act normativ cu aplicabilitate generală (respectiv, Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007), iar nu în baza unor considerente concrete, aplicabile doar cazurilor respective.

12. De aceea, activitatea de egalizare a veniturilor la nivelul fiecărui ordonator principal de credite ar fi trebuit să presupună stabilirea celui mai ridicat salariu de bază pentru fiecare grad profesional (judecătorie, tribunal, curte de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), fiecare categorie de vechime în muncă şi vechime în funcţie, prin raportare inclusiv la indemnizaţiile îh plată la nivelul aceluiaşi ordonator de credite.

13. Pârâţii nu au pus în aplicare dispoziţiile art. 5 alin. (11) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, şi ale art. 31 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015), în forma indicată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 250/2016 [Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016).

14. În acelaşi sens, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituţionale.

15. În raport cu considerentele reţinute în cuprinsul acestei decizii pronunţate de Curtea Constituţională, salariul de bază pentru reclamanţi trebuie stabilit, începând cu data de 9 aprilie 2015, la nivelul maxim aflat în plată, în cadrul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare „Justiţie", respectiv de 4D5 lei, care se majorează cu 10%, potrivit Legii nr. 293/2015 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 35/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum şt pentru modificarea şi completarea Legii nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, cu modificările ulterioare (Legea nr. 293/2015), începând cu 1 decembrie 2015, la 445,5 lei.

16. Or, potrivit Deciziei nr. 108 din 3 februarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, doar începând cu data de 1 octombrie 2016 s-a recunoscut personalului auxiliar de specialitate şi conex de la Curtea de Apel Bucureşti şi instanţele din raza teritorială a acesteia o indemnizaţie de încadrare brută lunară stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 lei majorată cu 10%> potrivit Legii nr. 293/2015.

17. Potrivit aceleiaşi decizii, abia începând cu 1 ianuarie 2017 a fost dată în plată indemnizaţia de încadrare brută lunară stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 iei majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015.

18. Ca atare, drepturile salariale ale reclamanţilor trebuie calculate cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 lei începând cu 9 aprilie 2015 şi de 445,5 lei începând cu 1 decembrie 2015 (până la 31 decembrie 2016).

19. Împotriva acestei soluţii au formulat apel pârâţii Tribunalul Bucureşti şi Ministerul Justiţiei.

20. În problema care interesează prezenta sesizare, Tribunalul Bucureşti a argumentat că, prin Decizia nr. 108 din 3 februarie 2017, modificată prin Decizia nr. 212 din 22 martie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a procedat la punerea în aplicare a prevederilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, fiind luate în considerare Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 23 din 26 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 9 noiembrie 2016, precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016.

21. Actul administrativ în cauză a fost emis ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, decizie care reţine că nivelul maxim al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive sau irevocabile, raportat la aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă şi specialitate, în aceleaşi condiţii de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

22. Or, anterior acestei soluţii, prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 10/2007 nu se aplicau personalului auxiliar din instanţele judecătoreşti în privinţa cărora există un alt cadru legislativ care reglementează salarizarea acestei categorii de personal, respectiv Ordonanţa Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din cadrul altor unităţi din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2007, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 8/2007).

23. În acelaşi sens, pârâtul Ministerul Justiţiei s-a prevalat de dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, aşa cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal bugetare, pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor legale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016), începând cu luna august 2016, potrivit cărora personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad, treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

24. În cazul intimaţilor-reclamanţi, salariul raportat la o valoare de referinţă sectorială de 405 lei majorată cu 10%, potrivit Legii nr. 293/2015, s-a aplicat începând cu 1 octombrie 2016, ca urmare a publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, întrucât în cazul acestora, până la acel moment nu exista în plată niciun salariu raportat la această valoare.

25. Această decizie a fost pronunţată în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 31 alin. (11)-(14) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, astfel cum a fost modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016. Or, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţia României, deciziile Curţii Constituţionale au putere numai pentru viitor.

26. Pe cale de consecinţă, instanţa nu poate invoca Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale pentru a-şi motiva soluţia de acordare a unor drepturi de la o anumită dată, în temeiul unui act normativ care nu a fost analizat de Curte prin decizia mai sus menţionată.

III. Aspectele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

27. Prin încheierea de sesizare din data de 26 ianuarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 5.630/3/2017, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele aspecte:

- cauza se află pe rolul unui complet al Curţii de Apel Bucureşti, care judecă în ultimă instanţă;

- de dezlegarea chestiunii de drept privitoare la interpretarea şi întinderea aplicabilităţii textului de lege în discuţie depinde soluţionarea pe fond a procesului, al cărui obiect constă în plata, în temeiul său, a unei valori de referinţă sectorială de 405 lei începând cu 9 aprilie 2015, rezultată din includerea în salariul de bază a majorărilor prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, acordate prin hotărâri judecătoreşti unor membri ai familiei ocupaţionale de funcţii bugetare „Justiţie” (magistraţi sau personal auxiliar), în condiţiile în care pârâtele s-au apărat spunând că la data de referinţă nu a existat în plată niciun salariu raportat la această valoare;

- problema de drept este recent ivită pe rolul instanţelor, nefăcând obiectul dezlegării printr-o altă hotărâre obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici al unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare;

- sesizarea instanţei supreme se impune pentru a preveni soluţiile divergente ale instanţelor cu privire la această problemă de drept, dată fiind masiva lor învestire cu acţiuni formulate de membrii Familiei ocupaţionale de funcţii bugetare „Justiţie”.

IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

28. Declarându-se de acord cu admisibilitatea formulării întrebării, reclamanţii-intimaţi au susţinut că textul supus interpretării este aplicabil în sensul în care nivelul maxim al/a salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare la nivelul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare „Justiţie” se stabileşte prin raportare şi la drepturile recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, astfel că la data de 9 aprilie 2015 se raportează la valoarea sectorială de 405 lei, rezultată din includerea majorărilor prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, devenită 445,5 lei de la data de 1 decembrie 2015, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 293/2015.

29. Cât le priveşte pe pârâtele-apelante, în cuprinsul căilor de atac formulate, acestea au exprimat opinia că, anterior soluţiei pronunţate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, referitoare la dispoziţiile art. 31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 şi aplicabilă numai pentru viitor, nu a existat temei pentru acordarea unei valori de referinţă sectorială de 405 lei începând cu data de 9 aprilie 2015, majorată la 445,5 lei prin efectul Legii nr. 293/2015. De asemenea, au arătat că punerea în aplicare în acest fel a prevederilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, act normativ care nu a fost analizat de Curte prin decizia mai sus menţionată, ar conduce la o situaţie discriminatorie, mai favorabilă pentru reclamanţi faţă de tot restul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare „Justiţie”, având în vedere că, până la data de 1 octombrie 2016, antamată prin decizia de neconstituţionalitate, nu a existat în plată niciun salariu raportat la valorile pretinse.

30. Părţile nu au formulat puncte de vedere asupra chestiunii de drept supuse judecăţii, după comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă.

V. Punctul de vedere al titularului sesizării cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

31. Completul de judecată al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi-a exprimat opinia că art. 1 alin (5"l) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, se interpretează în sensul că egalizarea salarială la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie, grad/treaptă şi gradaţie nu are în vedere şi majorările (indexările) recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unora dintre magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, dacă la data de 9 aprilie 2015, data intrării în vigoare a legii, nu erau în plată salarii calculate cu includerea lor, nefiind emise ordine de salarizare corespunzătoare.

32. Referindu-se la salarizarea „ia nivel maxim”, textul de lege nu are în vedere o situaţie ipotetică, ce ar acoperi orice element salarial susceptibil de fundamentare legală, ci una concretă, care se raportează la cuantumul salariilor de bază şi sporurilor stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice, presupunând, aşadar, condiţia ca respectiva componentă să fi fost efectiv inclusă în salariul funcţiei de comparaţie, ca fiind de acelaşi fel, întrucât îndeplineşte aceleaşi condiţii de grad/treaptă, gradaţie. E drept că, în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, exigenţa egalizării la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare priveşte familia ocupaţională, indiferent de instituţie sau autoritate publică, însă, cu această sferă de comparaţie, textul rămâne aplicabil numai în sensul în care destinatarul lui poate pretinde doar nivelul de salarizare maxim în plată pentru funcţia similară. Acesta dă şi premisa dispoziţiei legale prin care legiuitorul a urmărit eliminarea discrepanţelor în salarizarea persoanelor care se află în aceeaşi condiţie profesională, din punctul de vedere al cuantumului sumelor încasate cu acest titlu, dar care, în absenţa oricărei intenţii rezonabil identificabile în voinţa exprimată, nu poate fi extinsă până la supoziţia recunoaşterii unor drepturi care, deşi ipotetic cuvenite, în fapt nu făceau parte din salariul de referinţă (al funcţiei similare în plată, salarizate la nivel maxim în cadrul respectivei familii ocupaţionale), nefiind emise ordine de încadrare cu includerea acestor majorări (indexări) în salariu.

33. Pentru problematica juridică ce a ocazionat prezenta sesizare, consideraţiile de principiu anterioare se traduc prin aceea că numai existenţa unor hotărâri judecătoreşti de acordare a unor majorări salariale unora dintre membri nu este suficientă pentru a atrage aplicabilitatea art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, în modalitatea stabilirii pentru întreg personalul din justiţie a unei valori de referinţă sectorială majorate în consecinţă, ci textul este incident şi beneficiul poate fi reclamat numai în situaţia existenţei în plată la data de 9 aprilie 2015 a unor salarii calculate cu includerea acestor majorări, reflectate în valoarea de referinţă sectorială, care astfel este acordată în valoare superioară unora dintre membrii familiei ocupaţionale faţă de alţii aflaţi în aceeaşi situaţie profesională din punctul de vedere al criteriilor legii, după care orice discriminare este exclusă: funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie şi specialitate.

34. Desigur că existenţa unor astfel de cazuri reprezintă o situaţie de fapt, susceptibil a fi cercetată, probată şi sancţionată în proces, însă ea nu poate rămâne în afara discuţiei privitoare la interpretarea normei câtă vreme o condiţionează din perspectiva îndeplinirii ipotezei şi întinderii aplicabilităţii dispoziţiei ei. Este şi aceasta o ilustrare a faptului că problema de drept dedusă dezlegării prin hotărâre prealabilă nu poate avea decât acea configuraţie pe care practica respectivelor relaţii sociale, supuse legii şi consfinţirii judiciare, o generează. Decizia de neconstituţionalitate însăşi are ca bază a sancţionării inegalităţii de tratament faptul că există magistraţi şi personal asimilat care beneficiază de hotărâri judecătoreşti prin care fi s-a stabilit dreptul de a avea inclus în indemnizaţie cei 18% stabiliţi prin Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, iar ordonatorul de credite a emis ordine de salarizare corespunzătoare, respectiv persoane aflate în situaţii profesionale identice, dar care nu au obţinut hotărâri judecătoreşti prin care să li se fi recunoscut majorări salariale, şi care, astfel, au indemnizaţii de încadrare diferite (mai mici) faţă de cei cărora li s-au recunoscut astfel de drepturi salariale, prin hotărâri judecătoreşti, generând diferenţe în stabilirea salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare.

35. O asemenea constatare a instanţei de contencios constituţional nu este însă învestită cu putere obligatorie, ceea ce ar face inutilă prezenta sesizare prin lipsirea de ipoteză alternativă, întrucât ar impune ca judecătorul ordinar să nu mai cerceteze existenţa în fapt a unor indemnizaţii de încadrare diferite la data de 9 aprilie 2015, în funcţie de cum au fost sau nu obţinute hotărâri judecătoreşti de recunoaştere a unor majorări salariale şi să asume de plano o astfel de ipoteză, în virtutea considerentului de la paragraful 17 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016. Forţa obligatorie a deciziilor Curţii Constituţionale prevăzută de art. 147 alin. (4) din Constituţie se ataşează dispozitivului şi considerentelor pe care se întemeiază raţionamentul din punct de vedere juridic, nu şi premiselor cu privire la fapte generale care nu se bucură de notorietate, fiind, dimpotrivă, contestate de ordonatorii de credite, astfel că rămân obiect de dovadă în fiecare cauză ce se bazează pe ele pentru a pretinde recunoaşterea aceloraşi drepturi de care beneficiază persoane aflate în situaţii identice, întemeiat pe principiul egalităţii şi nediscriminării. Mai mult, în acţiunile personalului din justiţie aflate pe rolul instanţelor au calitatea de reclamanţi nu numai magistraţii şi personalul asimilat, ci şi personalul auxiliar sau conex, în multe dintre ele valoarea majorată a indemnizaţiei fiind pretinsă nu numai faţă de includerea procentului de 18% rezultat din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, ci şi a celui de 7% prevăzut de Ordonanţa Guvernului nr. 3/2006 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2006 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2006 (Ordonanţa Guvernului nr. 3/2006), respectiv a majorării acordate prin Ordonanţa Guvernului nr. 9/2005 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2005 personalului’ bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 112/2005, cu modificările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 9/2005), aspecte supuse aceloraşi condiţii de probă a existenţei, la data de 9 aprilie 2015, a unor salarii în plată stabilite cu includerea lor, pentru a sancţiona în felul pretins intenţia legiuitorului care a edictat art. 1 alin. (51)din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014.

36. Astfel, decizia Curţii Constituţionale, deşi nu are ca obiect articolul la care se referă prezenta sesizare, poate fi folosită şi în această cauză, dar doar în sensul în care majorările acordate prin hotărâri judecătoreşti nu pot fi excluse de la luarea în considerare la stabilirea nivelului la care trebuie realizată egalizarea salariului, nu însă şi pentru a prelua ideea existenţei la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 a diferenţelor salariale cu această sursă.

37. În acelaşi context decizia menţionată nu este numaidecât aplicabilă în sensul în care de la data de 9 aprilie 2015, la care s-a exprimat pentru prima dată intenţia legislativă de egalizare a indemnizaţiilor la nivel maxim, acestea ar urma să includă şi toate drepturile acordate prin hotărâri judecătoreşti, indiferent că la acel moment ar fi făcut sau nu parte din indemnizaţia cuiva din aceeaşi familie ocupaţională. O asemenea concluzie nu este autorizată de niciun considerent al deciziei Curţii Constituţionale, cu atât mai puţin de dispoziţia de neconstituţionalitate referitoare exclusiv la dispoziţiile art. 31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016, dată fiind nu neretroactivitatea acestor decizii, ci însăşi diferenţa de reglementare între cele două texte: unul (cel ce face obiectul sesizării de faţă) care, începând cu data de 9 aprilie 2015, intenţionează să egalizeze salariile la nivelul maxim stabilit în cadrul aceleiaşi instituţii, celălalt (declarat neconstituţional), aplicabil începând cu luna august 2016, care exclude drepturile recunoscute prin hotărâri judecătoreşti de Sa luarea în calcul pentru stabilirea nivelului maxim al salariului de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, sancţionat pentru neconformitate cu principiile înfăptuirii justiţiei, separaţiei puterilor în stat şi egalităţii în drepturi.

38. Instanţa de trimitere a considerat aşadar că pronunţarea Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale, deşi a suscitat o parte din problemele de drept ridicate în acest gen de cauze, nu lipseşte de obiect prezenta solicitare, printr-o interpretare neechivocă dată art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, în ipoteza inexistenţei ordinelor de salarizare cu includerea drepturilor acordate prin hotărâri judecătoreşti unor membri ai familiei ocupaţionale de funcţii bugetare „Justiţie”, cât să răpească utilitatea sesizării adresate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ba, mai mult, face necesară intervenţia sa pentru a elucida chestiuni care nu dispun de rezolvare explicită.

VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

39. În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au înaintat hotărârile judecătoreşti identificate şi care prezintă relevanţă pentru chestiunea de drept în discuţie, precum şi punctele de vedere teoretice exprimate de către judecători, relevând următoarele aspecte:

40. Marea majoritate a instanţelor de judecată au apreciat, în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, că soluţia de egalizare a indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unora dintre magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, având în vedere că hotărârile judecătoreşti recunosc drepturi stabilite prin lege. dar de care ordonatorul principal de credite nu a ţinut cont. Aceste drepturi trebuie avute în vedere la emiterea ordinelor de salarizare, cum a reţinut şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, fiind drepturi care privesc întreaga familie ocupaţională, şi nu numai o parte din personalul acesteia.

41. Instanţele au reţinut că egalizarea indemnizaţiilor la nivel maxim trebuie să aibă în vedere majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă pentru acestea ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare.

42. Într-o opinie minoritară s-a considerat că soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere majorările (indexările) recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unora dintre magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, doar dacă, pentru acestea, ordonatorul de credite a emis ordine de salarizare corespunzătoare.

43. La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal au fost identificate decizii de speţă în sensul orientării jurisprudenţiale majoritare.

44. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 417/C/549/IN-5/2018 din 26 martie 2018, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

45. Jurisprudenţa constituţională în materie de egalizare salarială la nivel maxim este ilustrată de Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare,

46. S-a reţinut că „la momentul pronunţării prezentei decizii, există magistraţi şi personal asimilat care beneficiază de hotărâri judecătoreşti prin care ii s-a stabilit dreptul de a avea inclus în indemnizaţie cei 18% stabiliţi prin Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, iar ordonatorul de credite a emis ordine de salarizare corespunzătoare în acest sens, magistraţi şi personal asimilat care beneficiază de hotărâri judecătoreşti prin care li s-a stabilit dreptul de a avea inclus în indemnizaţie cei 18% stabiliţi prin Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, iar ordonatorul de credite nu a emis ordine de salarizare corespunzătoare în acest sens şi magistraţi şi personal asimilat care nu beneficiază de hotărâri judecătoreşti prin care li s-a stabilit dreptul de a avea inclus în indemnizaţie cei 18%, stabiliţi prin Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007” (paragraful 17).

47. De asemenea, s-a reţinut că „prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraţilor), s-au eliminat şi diferenţele provenite din faptul că o parte dintre magistraţii şi personalul asimilat, încadraţi în aceeaşi funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (în temeiul Codului de procedură civilă din 1865) sau definitive (în temeiul Codului de procedură civilă), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alţii nu obţinuseră asemenea hotărâri judecătoreşti. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, indemnizaţia de încadrare a magistraţilor şi a personalului asimilat este aceeaşi, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeaşi soluţie legislativă, a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim" (paragraful 21).

48. Curtea a constatat însă că „potrivit art. 31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015. introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016, la stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice, se iau în considerare numai drepturile salariale prevăzute în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi nu se includ drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti”. Din această dispoziţie a tras concluzia că „norma criticată stabileşte, în mod indirect, că nu sunt recunoscute hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Astfel, chiar dacă o parte dintre magistraţii care beneficiază de aceste hotărâri judecătoreşti au deja în plată majorarea indemnizaţiei de încadrare, faptul că textul criticat prevede că, la stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice, nu se includ drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti conduce la concluzia că, deşi o parte dintre magistraţi şi din personalul asimilat au obţinut majorarea indemnizaţiei de încadrare, aceasta nu este recunoscută la stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare’’ (paragraful 25).

49. Or, Curtea a apreciat că „hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% şi respectiv 11% acordate magistraţilor şi personalului asimilat, au aplicabilitate generală şi se deosebesc de ipotezele în care, tot prin hotărâre judecătorească, ar fi fost recunoscute anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, fără aplicabilitate generală (cum ar fi, spre exemplu, ipoteza în care o persoană a avut recunoscut sporul de doctorat)’ (paragraful 26), şi, întrucât „hotărârile judecătoreşti invocate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate se referă la majorarea indemnizaţiilor de încadrare, vizând, de fapt, şi întreaga familie ocupaţională a «Justiţiei», aceste majorări salariale trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare corespunzător fiecărei funcţii, grad, treaptă, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate. Însă, dispoziţiile de lege criticate exclud recunoaşterea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, fără a le lua în calcul la stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul autorităţii publice" (paragraful 27), ceea ce afectează art. 124 şi art. 126 din Constituţie, precum şi principiul fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale, consacrat de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, „deoarece, printr-un act normativ emis de Guvern, ca legiuitor delegat potrivit art. 115 alin. (4)-(6) din Constituţie, se consacră, pe cale legislativă, nerecunoaşterea hotărârilor judecătoreşti definitive, respectiv definitive şi irevocabile, emise de puterea judecătorească (paragraful 28). De asemenea, a statuat că articolul analizat contravine şi principiului egalităţii consacrat de art. 16 din Constituţie, deoarece stabileşte că „persoanele aflate în situaţii profesionale identice, dar care nu au obţinut hotărâri judecătoreşti prin care să li se fi recunoscut majorări salariate, au indemnizaţii de încadrare diferite (mai mici) faţă de cei cărora li s-au recunoscut astfel de drepturi salariate, prin hotărâri judecătoreşti, generând diferenţe în stabilirea salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare. Or, tratamentul juridic diferit instituit de legiuitor nu are nicio justificare obiectivă şi rezonabilă. De altfel, dispoziţiile de lege criticate lipsesc de sens şi, practic, anulează voinţa legiuitorului şi raţiunea esenţială a edictării actului normativ respectiv, astfel cum sunt precizate în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, anume acelea de a egaliza veniturile personalului bugetar cu aceeaşi funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, prin raportare la nivelul maxim, şi de a elimina inechităţile existente” (paragraful 30). Curtea a consfinţit că „pentru respectarea principiului constituţional al egalităţii în faţa legii, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, prevăzut de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015. corespunzător fiecărei funcţii, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice" (paragraful 31}.

50. În consecinţă, ca efect al neconstituţionalităţii art. 31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016), „nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare”, la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016), trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, pentru că personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică (paragraful 32).

VIII. Raportul asupra chestiunii de drept.

51. Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţie art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, cu referire la existenţa unei chestiuni de drept reale, cu dificultăţi de interpretare, apte să genereze practică neunitară şi care să prezinte caracter de noutate.

52. Asupra rezolvării de principiu a chestiunii de drept sesizate, pentru ipoteza în care completul desemnat în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ar ajunge la concluzia întrunirii condiţiilor de admisibilitate, opinia judecătorilor-raportori a fost în sensul că soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările (indexările) recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unora dintre magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă pentru acestea ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.

IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

53. Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctele de vedere exprimate de părţi şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

54. Pornind de la conţinutul normativ al art. 519 din Codul de procedură civilă, condiţiile de admisibilitate a sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, a căror întrunire trebuie să fie cumulativă, sunt următoarele:

- existenţi unei cauze aflate în curs de judecată;

- instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă;

- cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;

- soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;

- chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;

- chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

55. Aceste condiţii de admisibilitate sunt întrunite în legătură cu sesizarea de faţă, după cum urmează:

56. Concret, se observă că acţiunea ce face obiectul dosarului în care s-a dispus sesizarea este în curs de judecată, în ultimă instanţă, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, legal învestită să soluţioneze apelul formulat împotriva hotărârii Tribunalului Bucureşti cu privire la solicitarea reclamanţilor de acordare a unor drepturi salariale (litigiu calificat ca fiind de muncă şi asigurări sociale).

57. Astfel, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale soluţionează litigiul în ultimă instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 208 raportat la art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 96 pct. 2 ş\ art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

58. În ceea ce priveşte condiţia ca de chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări să depindă soluţionarea pe fond a cauzei se observă că prima instanţă, Tribunalul Bucureşti, a admis în parte cererea reclamanţilor şi a dispus obligarea pârâţilor Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti la plata diferenţelor dintre drepturile salariale calculate în funcţie de perioada efectiv lucrată de fiecare reclamant(ă) cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 lei şi drepturile salariale efectiv plătite, pentru perioada 9 aprilie 2015-30 noiembrie 2015, precum şi la plata diferenţelor dintre drepturile salariale calculate cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 445,5 lei şi drepturile salariale efectiv plătite, pentru perioada 31 decembrie 2015-31 decembrie 2016, diferenţe ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie de la data scadenţei fiecărui venit lunar până la data de 19 februarie 2017 şi cu dobânda legală de la data de 20 februarie 2017 şi până la data plăţii efective.

59. În apelul declarat de pârâţi s-a antamat problema interpretării dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014. Chestiunea privind efectele pe care le are Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 este, de asemenea, reiterată în apelul declarat de pârâţi, dezlegarea acestor aspecte având repercusiuni asupra soluţiei pe fondul pricinii.

60. Problema de drept ce face obiectul sesizării este nouă, deoarece jurisprudenţa creată până în prezent la nivelul instanţelor nu este atât de consistentă încât să se poată conchide că ar exista c jurisprudenţa constantă şi continuă în materia de referinţă.

61. De asemenea, dispoziţiile legale în discuţie ridică probleme de interpretare, de o relativă dificultate, ce implică riscul unor dezlegări diferite ulterioare în practica judiciară, chestiunea de drept fiind de actualitate. Funcţia mecanismului procesual al întrebării prealabile se poate realiza încă în acest stadiu, prin preîntâmpinarea apariţiei şi extinderii practicii neunitare.

62. Este îndeplinită şi ultima condiţie impusă de art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât asupra acestei chestiuni de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

63. Prin umflare, prezenta sesizare este admisibilă, urmând a se da o dezlegare chestiunii de drept invocate de instanţa de trimitere.

64. Textul de lege ce suscită lămuriri este art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, cu următorul conţinut: „Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şl personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

65. Trebuie precizat că alin. (51) al articolului citat a fost introdus prin art. I pct. 1 din Legea nr. 71/2015 începând cu 9 aprilie 2015 şi a fost abrogat prin art. 44 alin. (1) pct. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, începând cu 1 iulie 2017.

66. Acest text de lege a fost interpretat de instanţa supremă prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 9 noiembrie 2016, şi Decizia nr. 54 din 3 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 747 din 18 septembrie 2017, ambele date în dezlegarea unor chestiuni de drept.

67. Astfel, prin Decizia nr. 23 din 29 septembrie 2016 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că: „In interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma «salarizat la acelaşi nivel» are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare: nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice."

68. Totodată, prin Decizia nr. 54 din 3 iulie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că: „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma «salarizat la acelaşi nivel» are în vedere şi personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.”

69. În chestiunea ce interesează prezenta sesizare trebuie reamintită Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare.

70. Prin această decizie Curtea Constituţională a stabilit că, „la momentul pronunţării prezentei decizii, există magistraţi şi personal asimilat care beneficiază de hotărâri judecătoreşti prin care li s-a stabilit dreptul de a avea inclus în indemnizaţie cei 18% stabiliţi prin Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, iar ordonatorul de credite a emis ordine de salarizare corespunzătoare în acest sens, magistraţi şi personal asimilat care beneficiază de hotărâri judecătoreşti prin care li s-a stabilit dreptul de a avea inclus în indemnizaţie cei 18% stabiliţi prin Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, iar ordonatorul de credite nu a emis ordine de salarizare corespunzătoare în acest sens şi magistraţi şi personal asimilat care nu beneficiază de hotărâri judecătoreşti prin care li s-a stabilit dreptul de a avea inclus în indemnizaţie cei 18%, stabiliţi prin Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007".

71. Totodată, examinând excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost învestită, Curtea Constituţională a considerat că „prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraţilor), s-au eliminat şi diferenţele provenite din faptul că o parte dintre magistraţii şi personalul asimilat, încadraţi în aceeaşi funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (în temeiul Codului de procedură civilă din 1865) sau definitive (în temeiul Codului de procedură civilă), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alţii nu obţinuseră asemenea hotărâri judecătoreşti. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, indemnizaţia de încadrare a magistraţilor şi a personalului asimilat este aceeaşi, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeaşi soluţie legislativă, a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim.”

72. În contextul vizat de sesizare, Curtea Constituţională a mai reţinut în decizia de mai sus că: „întrucât hotărârile judecătoreşti invocate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate se referă la majorarea indemnizaţiilor de încadrare, vizând, de fapt, şi întreaga familie ocupaţională a «Justiţiei», aceste majorări salariale trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare corespunzător fiecărei funcţii, grad, treaptă, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate. Însă, dispoziţiile de lege criticate exclud recunoaşterea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, fără a le lua în calcul la stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul autorităţii publice. Or, aplicând considerentele de principiu rezultate din jurisprudenţa constituţională precitată, Curtea constată că excluderea majorărilor salariale stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, de la calculul nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul autorităţii publice, afectează art. 124 şi art. 126 din Constituţie.”

73. Totodată, s-a apreciat că „dispoziţiile art. 31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016, contravin principiului egalităţii în faţa legii, consacrat prin art. 16 din Constituţie, deoarece stabilesc că persoanele aflate în situaţii profesionale identice, dar care nu au obţinut hotărâri judecătoreşti prin care să li se fi recunoscut majorări salariale, au indemnizaţii de încadrare diferite (mai mici) faţă de cei cărora li s-au recunoscut astfel de drepturi salariale, prin hotărâri judecătoreşti, generând diferenţe în stabilirea salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare. Or, tratamentul juridic diferit instituit de legiuitor nu are nicio justificare obiectivă şi rezonabilă. De altfel, dispoziţiile de lege criticate lipsesc de sens şi, practic, anulează voinţa legiuitorului şi raţiunea esenţială a edictării actului normativ respectiv, astfel cum sunt precizate în Preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, anume acelea de a egaliza veniturile personalului bugetar cu aceeaşi funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, prin raportate la nivelul maxim, şi de a elimina inechităţile existente.

74. Aşadar, revenind la sesizarea dedusă analizei în prezenta cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în primul rând, reaminteşte, cu titlu de principiu, faptul că forţa obligatorie a deciziilor Curţii Constituţionale prevăzută de art. 147 alin. (4) din Constituţia României se ataşează dispozitivului şi considerentelor pe care se întemeiază raţionamentul din punct de vedere juridic. În acest sens este relevant faptul că, potrivit Deciziei Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină soluţia adoptată, în verificarea conformităţii textelor legale analizate cu prevederile Constituţiei României. Astfel, Curtea Constituţională reţine că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept.

75. Chiar dacă în decizia prezentată mai sus Curtea Constituţională a interpretat un alt text de lege decât cel supus prezentei dezbateri, totuşi, se observă că soluţia legislativă a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim a fost adoptată de legiuitor, începând cu data de 9 aprilie 2015, prin introducerea art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, astfel că toate considerentele expuse de instanţa constituţională se verifică şi în privinţa acestui text de lege.

76. Prin urmare, a accepta o interpretare contrară ar însemna să fie golit de conţinut raţionamentul avut în vedere în decizia mai sus citată şi să fie negat rolul Curţii Constituţionale de aşezare a interpretărilor legale în acord cu Legea fundamentală.

77. Din acest motiv, opinia exprimată de instanţa de trimitere în sensul că numai existenţa unor hotărâri judecătoreşti de acordare a unor majorări salariale unora dintre magistraţi sau membri ai personalului auxiliar nu este suficientă pentru a atrage aplicabilitatea art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, în modalitatea stabilirii pentru întreg personalul din justiţie a unei valori de referinţă sectorială majorate, nu poate fi împărtăşită.

78. Astfel, a aprecia că nivelul maxim al salarizării nu poate include drepturile obţinute prin hotărâri judecătoreşti definitive decât dacă au fost emise ordine de salarizare ar însemna să fie lăsată la latitudinea ordonatorilor de credite consecinţa aplicării sau neaplicării prevederilor legale. Cu alte cuvinte, ar însemna ca neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive să producă consecinţe juridice în sensul privării unor titulari de drepturile lor specifice.

79. Chiar dacă în cauză hotărârile judecătoreşti pronunţate pentru obţinerea unor drepturi salariale au efecte doar între părţile ce au luat parte la judecată, totuşi se observă că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% şi, respectiv, 11% acordate magistraţilor şi personalului asimilat, în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 10/2007, nu vizează situaţii de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, care au aplicabilitate generală.

80. Prin urmare, aceste majorări salariale trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare corespunzător fiecărei funcţii, grad/treaptă, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate, aceasta fiind logica egalizării drepturilor salariale avute în vedere de legiuitor la edictarea textului (egal a cărui interpretare se solicită.

81. Dacă s-ar da o altă interpretare, aceasta ar fi contrară scopului şi substanţei normei, s-ar menţine inechităţile salariale în cadrul aceleiaşi categorii de personal şi, în consecinţă, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenţionat să o elimine prin edictarea acestei reglementări.

82. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 5.630/3/2017, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şt majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 iunie 2018.

 

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

GABRIELA ELENA BOGASIU

Magistrat-asistent,

Mihaela Lorena Mitroi