MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 186 (XXX) - Nr. 624         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Miercuri, 18 iulie 2018

 

SUMAR

 

LEGI ŞI DECRETE

 

183. - Lege privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe

 

550. - Decret pentru promulgarea Legii privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 204 din 3 aprilie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (51) din Codul de procedură penală

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 37 din 4 iunie 2018 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept)

 

LEGI SI DECRETE

 

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

 

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

LEGE

privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe

 

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

 

Art. 1. - În temeiul art. 115 alin. (1) din Constituţia României, republicată, Guvernul este abilitat ca, de la data intrării în vigoare a prezentei legi, dar nu înainte de încheierea primei sesiuni ordinare a anului 2018, şi până la data de 31 august 2018, să emită ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice, după cum urmează:

I. Finanţe publice şi economie:

1. rectificarea bugetului de stat pe anul 2018;

2. rectificarea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2018;

3. reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare;

4. modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 26/2013 privind întărirea disciplinei financiare la nivelul unor operatori economici la care statul sau unităţile administrativ-teritoriale sunt acţionari unici ori majoritari sau deţin direct ori indirect o participaţie majoritară, aprobată cu completări prin Legea nr. 47/2014, cu modificările şi completările ulterioare;

5. reglementări privind societăţile mutuale de asigurare;

6. reglementarea unor măsuri în domeniul inspecţiei economico-financiare;

7. modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 64/2007 privind datoria publică, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 109/2008, cu modificările şi completările ulterioare;

8. reglementări privind serviciile de plată;

9. modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/1999 privind unele măsuri pentru prevenirea incapacităţii de plată, aprobată cu modificări prin Legea nr. 211/2001, cu modificările ulterioare;

10. măsuri privind consolidarea poziţiei de acţionar a statului şi unele măsuri privind administrarea pârtiei pa ţii lor statului, precum şi modificarea unor acte normative specifice domeniului;

11. modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 80/2001 privind stabilirea unor normative de cheltuieli pentru autorităţile administraţiei publice şi instituţiile publice, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2002, cu modificările şi completările ulterioare;

12. modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

II. Agricultură şi dezvoltare rurală:

1. modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul gestionării financiare a fondurilor europene nerambursabile aferente politicii agricole comune;

2. modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2011 privind unele măsuri de organizare a activităţii de îmbunătăţiri funciare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 199/2012, cu modificările şi completările ulterioare;

3. modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 92/2011 pentru aprobarea organizării unor acţiuni de informare şi promovare privind politicile aplicate în domeniul agriculturii şi dezvoltării rurale, în plan intern şi internaţional, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 110/2012.

III. Transporturi:

1. modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 26/2011 privind înfiinţarea Inspectoratului de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 18/2012, cu modificările şi completările ulterioare;

2. modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 26/2009 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Centrului de Investigaţii şi Analiză pentru Siguranţa Aviaţiei Civile, aprobată cu modificări prin Legea nr. 55/2010;

3. abrogarea Ordonanţei Guvernului nr. 51/1999 privind investigaţia tehnică a accidentelor şi incidentelor din aviaţia civilă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 794/2001;

4. modificarea şi completarea anexelor nr. 1 şi 2 la Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 424/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

IV. Administraţie publică şi dezvoltare regională:

- măsuri privind reglementarea unor programe guvernamentale naţionale - construcţii, urbanism, educaţie, infrastructură şi social, reabilitare termică.

V. Afaceri interne:

- instituirea unor măsuri privind însoţirea cu autovehicule ale poliţiei rutiere din cadrul Poliţiei Române a şefilor de delegaţii străine în perioada de exercitare a Preşedinţiei României la Consiliul Uniunii Europene 2019.

VI. Apărare naţională:

1. măsuri în domeniul managementului resurselor umane pentru personalul militar al Ministerului Apărării Naţionale;

2. ratificarea acordurilor între România şi alte state privind mormintele de război.

VII. Sănătate:

1. modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 18/2009 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului, aprobată prin Legea nr. 103/2012, cu modificările şi completările ulterioare;

2. modificarea şi completarea Legii nr. 282/2005 privind organizarea activităţii de transfuzie sanguină, donarea de sânge şi componente sanguine de origine umană, precum şi asigurarea calităţii şi securităţii sanitare, în vederea utilizării lor terapeutice, republicată;

3. modificarea şi completarea Legii farmaciei nr. 266/2008, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;

4. modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi modificarea unor acte normative în domeniul sănătăţii;

5. modificarea şi completarea Legii nr. 185/2017 privind asigurarea calităţii în sistemul de sănătate.

VIII. Cultură şi identitate naţională:

1. modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul culturii;

2. aprobarea plăţii contribuţiei financiare voluntare la fundaţia „Stichting Europeana” - Olanda.

IX. Educaţie naţională:

- reglementări privind domeniul învăţământului universitar şi preuniversitar.

X. Cercetare:

- crearea unui nou cadru legislativ privind cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică, cu definirea unui instrument de finanţare clar, respectiv Programul-nucleu, program multianual, în sistem competiţional, şi care poate dezvolta rezultate ale cercetării în acord cu obiectivele Strategiei naţionale GDI.

XI. Fonduri europene:

1. reglementarea unor măsuri în domeniul fondurilor europene nerambursabile;

2. modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 142/2012, cu modificările şi completările ulterioare.

XII. Comunicaţii şi societate informaţională:

1. modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul comunicaţiilor şi societăţii informaţionale;

2. aderarea Secretariatului General al Guvernului la Consiliul Internaţional pentru Tehnologia Informaţiei în Administraţia Guvernamentală (ICA) şi aprobarea unor măsuri de natură financiară ce decurg din calitatea de membru;

3. completarea Ordonanţei Guvernului nr. 41/1994 privind autorizarea plăţii cotizaţiilor la organizaţiile internaţionale interguvernamentale la care România este parte, aprobată prin Legea nr. 126/1994, cu modificările şi completările ulterioare.

XIII. Turism:

- reglementări privind pachetele de servicii de călătorie şi serviciile de călătorie asociate, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative.

XIV. Prorogarea sau modificarea unor termene prevăzute în acte normative cu putere de lege

Art. 2. - În conformitate cu dispoziţiile art. 115 alin. (3) din Constituţia României, republicată, ordonanţele emise de Guvern în temeiul art. 1 vor fi înaintate spre aprobare Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la data de 31 august 2018. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei.

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR,

PREŞEDINTELE SENATULUI

FLORIN IORDACHE

CĂLIN-CONSTANTIN-ANTON POPESCU-TĂRICEANU

 

Bucureşti, 18 iulie 2018.

Nr. 183.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

 

DECRET

pentru promulgarea Legii privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe

 

În temeiul prevederilor art. 77 alin. (1) şi ale art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se promulgă Legea privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe şi se dispune publicarea acestei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

Bucureşti, 17 iulie 2018.

Nr. 550.

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 204

din 3 aprilie 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (51) din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Varga Attila - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (51) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Narcis-Adrian Oprea în Dosarul nr. 17.213/280/2016/a1 al Judecătoriei Piteşti - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.554D/2017.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se susţine că neconstituţionalitatea este dedusă din compararea textului criticat cu dispoziţiile alin. (6) lit. a) şi c) ale aceluiaşi text de lege. De asemenea, se arată că dispoziţiile art. 341 alin. (51) din Codul de procedură penală au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, din perspectiva unor critici similare, nefiind identificate încălcări ale drepturilor fundamentale. Se solicită menţinerea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materia analizată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 11 aprilie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 17.213/280/2016/a1, Judecătoria Piteşti - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 341 alin. (51) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Narcis-Adrian Oprea într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei plângeri formulate de autorul excepţiei împotriva unei soluţii de clasare, în condiţiile în care, în respectiva cauză nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că nelegalitatea anumitor probe administrate în faza urmăririi penale nu poate fi analizată de către judecătorul de cameră preliminară, dacă textul criticat este interpretat în sensul că, în cazul în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, judecătorul nu poate sau nu este obligat să verifice legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi nu poate exclude probele nelegal administrate sau anula acte de urmărire penală, întrucât, printre soluţiile prevăzute la art. 341 alin. (6) din Codul de procedură penală nu se regăsesc şi cele anterior enumerate, care sunt, însă, reglementate la art. 341 alin. (7) din Codul de procedură penală. Se mai susţine că, în acelaşi timp, conform dispoziţiilor art. 341 alin. (51) din Codul de procedură penală, nu toate probele pot fi verificate sub aspectul temeiniciei, întrucât într-o astfel de cauză este admisibilă doar proba cu înscrisuri. Se arată că, atunci când proba contestată este un raport medico-legal, aceasta nu poate fi combătută prin înscrisuri noi, fiind necesară dispunerea unei contraexpertize.

6. Judecătoria Piteşti - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată Că limitarea, conform textului criticat, a mijloacelor de probă care pot fi dispuse în faza camerei preliminare, cu ocazia soluţionării plângerilor împotriva soluţiilor de clasare, la înscrisuri, este justificată de natura juridică a acestor plângeri, care nu vizează soluţionarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al ordonanţei procurorului atacate sub aspectul legalităţii sale. Astfel, se susţine că este firesc ca judecătorul de cameră preliminară să judece pe baza lucrărilor şi a materialelor existente la dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror cu ocazia emiterii ordonanţei atacate, judecata având ca scop stabilirea legalităţii soluţiei dispuse prin respectiva ordonanţă. Se conchide că dispoziţiile art. 341 alin. (51) din Codul de procedură penală nu contravin prevederilor constituţionale invocate,

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se face trimitere la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 octombrie 2014, referitoare la asigurarea dreptului la un proces echitabil. Mai mult, se observă că, potrivit art. 341 alin (6) din Codul de procedură penală, în cauzele în care nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, printre soluţiile pe care ie poate dispune judecătorul de cameră preliminară se numără şi cea de admitere a plângerii, urmată de desfiinţarea soluţiei atacate şi de trimiterea cauzei la procuror, pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală. În aceste condiţii, susţinerea petentului, conform căreia una dintre părţi ar putea beneficia de probe nelegal administrate în faza de urmărire penală, întrucât judecătorul nu poate dispune completarea lor, nu poate fi reţinută.

9. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 341 alin. (51) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Se susţine că textul criticat se aplică, în mod egal, tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei juridice analizate, motiv pentru care acesta nu încalcă principiul egalităţii, prevăzut la art. 16 din Constituţie, făcându-se trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 107 din 13 iunie 2000 şi nr. 781 din 17 noiembrie 2015. Se arată, de asemenea, că prevederile art. 341 alin. (51) din Codul de procedură penală nu încalcă accesul liber la justiţie, dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, deoarece judecătorul de cameră preliminară nu este învestit cu soluţionarea unei cauze în care să trebuiască să se pronunţe cu privire la vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului, ci cu privire la soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată, sens în care verifică ordonanţa atacată pe baza lucrărilor, a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate. Se arată, totodată, că textul criticat nu încălcă nici prevederile art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală. De asemenea, se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 296 din 1 martie 2011, prin care instanţa de contencios constituţional s-a exprimat cu privire la operaţiunea de interpretare a legii, arătând că aceasta revine, în mod necesar, instanţelor în procesul soluţionării cauzelor.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 341 alin. (51) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „Judecătorul de cameră preliminară, soluţionând plângerea, verifică soluţia atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate. “

13. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi alin. (2) cu privire la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 24 referitor la dreptul la apărare şi art. 124 alin. (2) cu privire la înfăptuirea justiţiei.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 341 alin. (51) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, fiind pronunţată, în acest sens. Decizia nr. 530 din 11 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 888 din 13 noiembrie 2017, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.

15. Prin Decizia nr. 530 din 11 iulie 2017, paragraful 18, Curtea a reţinut că limitarea mijloacelor de probă, pe baza cărora judecătorul de cameră preliminară poate soluţiona plângerea formulată împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată, este justificată, având în vedere natura juridică a acestei plângeri, care nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al ordonanţei procurorului, atacate sub aspectul legalităţii acesteia. Ca urmare, este firesc ca, în vederea soluţionării plângerii, instanţa să verifice, pe baza materialului şi a lucrărilor existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la emiterea ordonanţei de neurmărire/netrimitere în judecată atacate, dacă această soluţie a fost sau nu dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale.

16. De aceea, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală nu încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum este acesta consfinţit de prevederile constituţionale şi de reglementările internaţionale, petentul având deplina libertate de a demonstra în faţa instanţei de judecată nelegalitatea actului atacat, în raport cu lucrările şi materialul din dosarul cauzei, cu notele scrise depuse, precum şi cu cererile şi excepţiile formulate de către inculpat cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale.

17. Aşa fiind, Curtea nu a primit critica potrivit căreia se încalcă dreptul de acces liber la justiţie, plângerea reglementată de dispoziţiile art. 341 din Codul de procedură penală reprezentând, prin ea însăşi, o garanţie a realizării acestui drept.

18. De asemenea, Curtea a reţinut că stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul judecării plângerii împotriva ordonanţei procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale şi nu încalcă accesul liber la justiţie, Curtea Constituţională statuând, în acest sens, că legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).

19. Prin aceeaşi decizie, Curtea a mai constatat că aceste drepturi fundamentale nu sunt cu nimic îngrădite prin dispoziţiile legale supuse criticilor de neconstituţionalitate, din moment ce dispoziţiile art. 341 alin. (6) şi alin, (7) din Codul de procedură penală reglementează soluţiile ce pot fi date de judecătorul de cameră preliminară plângerii împotriva ordonanţelor procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată.

20. Astfel, indiferent de soluţia pronunţată, judecătorul de cameră preliminară apreciază şi cu privire la probele administrate în dosarul de urmărire penală, inclusiv sub aspectul dacă acestea sunt sau nu suficiente pentru a fundamenta soluţia organului de cercetare penală. Admiţând plângerea şi desfiinţând soluţia atacată, instanţa poate să dispună motivat fie trimiterea cauzei procurorului „pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală” [art. 341 alin. (6) lit. b) şi alin. (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală] ori schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea [art. 341 alin. (6) lit. c) şi art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală], fie, atunci când probele legal administrate sunt suficiente pentru judecarea cauzei, desfiinţarea soluţiei şi dispunerea începerii judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie Jart. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală]. În ambele situaţii, dreptul la un proces echitabil al patentului este pe deplin asigurat, acesta având posibilitatea să se prevaleze de toate garanţiile procesuale ce caracterizează acest drept, sens în care, în cazul prevăzut de art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c), procurorul şi inculpatul pot face, motivat, contestaţie cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, contestaţie ce va fi soluţionată, în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 653 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015, cu participarea părţilor, subiecţilor procesuali principali şi a procurorului, asigurându-se, în acest fel, comunicarea către aceştia a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului, precum şi posibilitatea de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse în faţa instanţei. De altfel, Curtea a mai reţinut că, împrejurarea că judecătorul de cameră preliminară va putea verifica, în cauzele în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, putând exclude probele nelegal administrate ori, după caz, să sancţioneze potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, în aşa fel încât, în situaţia dispunerii începerii judecăţii, probele astfel excluse nu mai pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, nu reprezintă altceva decât o reflectare a exigenţelor dreptului la un proces echitabil.

21. Tot prin Decizia nr. 530 din 11 iulie 2017, instanţa de control constituţional a reţinut că, în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, prin care au fost modificate prevederile art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală, se menţionează că aceasta a fost adoptată, în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţie, având în vedere faptul că, de la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală şi până în prezent, a fost adoptat un număr semnificativ de decizii ale Curţii Constituţionale, care au produs un impact semnificativ asupra codului şi care necesită intervenţie legislativă asupra unor instituţii importante, precum procedura soluţionării plângerii împotriva soluţiilor procurorului, fiind citate Decizia Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, prin care s-a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor este neconstituţională, Decizia Curţii Constituţionale nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015, prin care s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 341 alin. (10) din Codul de procedură penală potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă fără participarea procurorului şi a inculpatului este neconstituţională, Decizia Curţii Constituţionale nr. 733 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 27 ianuarie 2016, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) şi, prin extindere, ale art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale prin împiedicarea accesului la justiţie în cazul soluţiilor de renunţare la urmărirea penală. Aşa încât, Curtea a reţinut că, prin modificarea normelor procesual penale în acord cu deciziile instanţei de control constituţional anterior citate, viciile de neconstituţionalitate constatate au fost acoperite. Astfel, Curtea a constatat că textul criticat reglementează atât cu privire la citarea petentului şi a intimaţilor şi încunoştinţarea procurorului în această procedură, cu posibilitatea de a depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii, cât şi cu privire la posibilitatea petentului şi intimaţilor de a formula cereri şi de a ridica excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală. În aceste condiţii, Curtea a constatat că, în respectiva cauză, petentul - fiind citat, având posibilitatea de a depune note scrise cu privire la admisibilitatea şi temeinicia plângerii, de a demonstra nelegalitatea soluţiei atacate în raport cu lucrările şi materialul din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate, de a formula cereri şi ridica excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, în măsura în care în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală - beneficiază de toate garanţiile dreptului la un proces echitabil.

22. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudenţa Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziei anterior arătate sunt aplicabile şi în prezenta cauză.

23. Distinct de cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 530 din 11 iulie 2017, dar pentru aceleaşi argumente, Curtea constată că textul criticat nu contravine nici prevederilor constituţionale ale art. 24. Astfel, Curtea reţine că garanţiile procesuale mai sus analizate reprezintă tot atâtea garanţii ale realizării unei apărări eficiente, în condiţiile ce rezultă din ipoteza juridică reglementată prin textul criticat. Mai mult, în etapele procesuale pe care le parcurge, autorul plângerii formulate, conform prevederilor art. 340 din Codul de procedură penală, poate fi asistat de un avocat ales sau numit din oficiu, în conformitate cu exigenţele dreptului fundamental la apărare.

24. Referitor la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi alin. (2), Curtea constată că persoanele care formulează plângeri împotriva soluţiilor de clasare pronunţate în cauze în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală se află într-o situaţie diferită de cea a titularilor unor astfel de plângeri promovate în cauze în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, aspect ce justifică reglementarea în privinţa acestora a unui regim diferit, din perspectiva probelor care se impun a fi administrate cu ocazia soluţionării acestor plângeri de către judecătorul de cameră preliminară. În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut, în repetate rânduri, în jurisprudenţa sa, că principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (a se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 şi Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996).

25. În ceea ce priveşte invocarea de către autorul excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 124 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât ipoteza textului criticat nu vizează unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea pentru toţi a justiţiei.

26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Narcis-Adrian Oprea în Dosarul nr. 17.213/280/2016/a1 al Judecătoriei Piteşti - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 341 alin. (51) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Piteşti - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 3 aprilie 2018.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

 

DECIZIA Nr. 37

din 4 iunie 2018

 

Dosar nr. 426/1/2018

Gabriela Elena Bogasiu - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele delegat al Secţiei I civile

Rodica Dorin - pentru preşedintele Secţiei a II-a civile

Carmen Georgeta Negrilă - judecător la Secţia I civilă

Paula C. Pantea - judecător la Secţia I civilă

Mirela Vişan - judecător la Secţia I civilă

Andreia Liana Constanda - judecător la Secţia I civilă

Mihaela Tăbârcă - judecător la Secţia I civilă

Ianina Blandiana Grădinaru - judecător la Secţia a II-a civilă

Mirela Poliţeanu - judecător la Secţia a II-a civilă

Marian Budă - judecător la Secţia a II-a civilă

Lucia Paulina Brehar - judecător la Secţia a Ii-a civilă

Minodora Condoiu - judecător la Secţia a II-a civilă

 

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 426/1/2018 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 275 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Sibiu - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în vederea dezlegării următoarei probleme de drept; „Dispoziţiile Legii nr. 77/2016, în situaţia prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. c) teza a II-a; «(1) Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: c) (...) indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă» raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (3) din acelaşi act normativ; «(1) Prezenta lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor. (...) (3) Dispoziţiile prezentei legi se aplică şi în cazul în care creanţa creditorului izvorând dintr-un contract de credit este garantată cu fideiusiunea şi/sau solidaritatea unuia sau mai multor codebitori sau coplătitori» se aplică şi în ipoteza în care debitorul principal - împrumutatul titular al contractului de credit nu este consumator, respectiv este profesionist?”.

După prezentarea referatului cauzei de către magistratul-asistent, constatând că nu sunt chestiuni prealabile de discutat sau excepţii de invocat, preşedintele completului, doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

1. Tribunalul Sibiu - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin încheierea de la 18 octombrie 2017 pronunţată în Dosarul nr. 7.765/306/2016, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată.

2. Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 15 februarie 2018 cu nr. 426/1/2018.

II. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

3. Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite (în continuare, Legea nr. 77/2016), anume:

Art. 1. - (1) Prezenta lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor. (...)

(3) Dispoziţiile prezentei legi se aplică şi în cazul În care creanţa creditorului izvorând dintr-un contract de credit este garantată cu fideiusiunea şi/sau solidaritatea unuia sau mai multor codebitori sau coplătitori.

Art. 4. - (1) Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii; (...)

c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă; (...).

III. Expunerea succintă a procesului

4. Prin contestaţia înregistrată la Judecătoria Sibiu sub nr. 7.765/306/2016 la data de 19 iulie 2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., să se constate că Notificarea nr. 6.640/06.07.2016 nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 77/2016 şi să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară comunicării Notificării nr. 6.640 din 6.07.2016.

5. Judecătoria Sibiu, prin încheierea de şedinţă din data de 17 octombrie 2016, a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 5 alin. (2), art. 8 alin. (5), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 şi, în consecinţă, a dispus sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor anterior menţionate; totodată, s-a respins cererea de suspendare a judecării cauzei formulate de reclamanta A.

6. Prin Sentinţa civilă nr. 6.383/2016 din 24 noiembrie 2016, Judecătoria Sibiu a admis contestaţia formulată de către reclamanta A., a constatat că notificarea înregistrată la contestatoare cu nr. 6.640 din 6.07.2016 nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 77/2016 şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară comunicării Notificării nr. 6.640 din 6.07.2016.

7. Pentru a pronunţa această sentinţă, Judecătoria Sibiu, analizând actele şi lucrările dosarului, a reţinut următoarele:

8. Prin notificarea înregistrată la reclamanta A. sub nr. 6.640 din 6 iulie 2016, intimaţii B. şi C., în calitate de proprietari, respectiv în calitate de debitori garanţi ipotecari, au solicitat în baza art. 5 din Legea nr. 77/2016, în temeiul convenţiei de credit garantate cu ipotecă instituită în favoarea creditoarei asupra unor imobile, să se constate şi să se opereze în contabilitatea proprie stingerea datoriilor izvorâte din Convenţia de credit nr. 806 din 25.08.2008, modificată prin Actul adiţional nr. 1/14.09.2009 şi Contractul de ipotecă imobiliară nr. 806/IPO/4/14.09.2009 autentificat sub nr. 817 din 15.09.2009 şi Contractul de ipotecă imobiliară nr. 806/SPO/3/14.09.2009 autentificat cu nr. 818 din 15.09.2009, ca urmare a transferului dreptului de proprietate asupra imobilelor.

9. În acest sens, pârâţii au notificat contestatoarea să se prezinte în data de 31 august 2016, orele 14,00, la sediul Notarului Public D. din Alba Iulia pentru a încheia un înscris care să ateste stingerea În integralitate a datoriilor lor, concomitent cu preluarea în proprietate a celor două imobile de către A.

10. Prima instanţă a reţinut că pentru a fi incidente în speţă dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1) astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială;

b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei a 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit;

c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă;

d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.

11. În ceea ce priveşte prima condiţie, reglementată de dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 77/2016, prima instanţă a reţinut că în cauză Convenţia de credit nr. 806 din 25.08.2008 a fost încheiată între Cabinetul Medical Individual Dr. E. Cabinet Stomatologic - în calitate de împrumutat şi A. - În calitate de creditor, fiind garantată, iniţial, de numiţii F. şi G. cu ipotecă instituită în favoarea creditoarei asupra imobilelor proprietatea acestora.

12. Ulterior, numiţii F. şi G. au încheiat cu pârâţii B. şi C. un contract de vânzare-cumpărare, prin care pârâţii persoane fizice au cumpărat imobilele asupra cărora a fost instituită ipoteca în favoarea băncii, iar la data de 21 aprilie 2010, pârâţii B. şi C., în calitate de garanţi ipotecari, au încheiat cu reclamanta A. şi cu debitorul Cabinet Medical Individual Dr. E. Cabinet Stomatologic un act adiţional la Convenţia de credit nr. 806 din 25.08.2008, prin care se modifică garanţii ipotecari pentru cele două imobile, din vechii proprietari, F. şi G., în noii proprietari, B. şi C.

13. În aceste condiţii, Judecătoria Sibiu a constatat că, în cauză, notificarea privind darea în plată a fost formulată de garanţii ipotecari, şi nu de debitor, adică de împrumutat care, conform Legii nr. 77/2016, trebuie să fie consumatorul principal.

14. Astfel, prima instanţă a reţinut că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, consumatori sunt persoanele definite de Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată, cu completările ulterioare.

15. Conform art. 2 pct. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, consumator este orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

16. Potrivit art. 2 din Legea nr. 193/2000, prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract ce intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, iar prin profesionist se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată care, în temeiul unui contract ce intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia.

17. Faţă de dispoziţiile legale evocate, prima instanţă a constatat că, în speţă, convenţia de credit s-a încheiat între Cabinetul Medical Individual Dr. E. Cabinet Stomatologic, în calitate de profesionist, în sensul art. 3 alin, (2) din Codul civil, şi A, în calitate de creditor, pentru nevoi nenominalizate, prezumându-se, până la dovada contrară, că actele juridice încheiate vizează desfăşurarea activităţii sale, astfel că nu se poate reţine calitatea de consumator a împrumutatului, în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 77/2016. De asemenea, s-a apreciat că nu s-a făcut dovada că acest credit a fost contractat cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau indiferent de scopul pentru care a fost contractat, că este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă. În consecinţă, s-a constatat că notificarea înregistrată la reclamantă cu nr. 6.640 din 6.07.2016 nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 77/2016.

18. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel intimaţii B. şi C., solicitând admiterea apelului, schimbarea hotărârii atacate în sensul respingerii contestaţiei formulate de A., iar în cadrul soluţionării căii de atac s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, precum şi suspendarea soluţionării cauzei, în temeiul art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

IV. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea procedurii

19. În conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, prima instanţă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie motivat de faptul că soluţionarea apelului depinde de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 77/2016, în situaţia prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. c) teza a II-a raportat la prevederile art. 1 alin. (1) şi (3) din acelaşi act normativ, în sensul de a se stabili cu valoare de principiu dacă acestea se aplică şi în ipoteza în care debitorul principal - împrumutatul, titular al contractului de credit, nu este consumator, ci este profesionist; totodată, s-a apreciat că problema de drept este nouă, constatându-se şi că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra acesteia printr-o altă hotărâre, precum şi că problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

20. Reprezentantul intimatei-reclamante A. a solicitat, în principal, respingerea sesizării ca inadmisibilă şi ca neîntemeiată, în subsidiar, pe motiv că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Din perspectiva sa, dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 77/2016 sunt clare, prevederile acestui articol aplicându-se şi în cazul în care creanţa creditorului izvorând dintr-un contract de credit este garantată cu fideiusiunea sau solidaritatea unuia sau mai multor codebitori sau coplătitori, arătând că există decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sens în care a menţionat Decizia nr. 763 din 10.03.2015 şi Decizia nr. 441 din 2.03.2016, prin care s-a reţinut că persoană fizică, în calitate de garant al restituirii unui împrumut, nu are calitate de consumator în sensul Legii nr. 193/2000. Pe de altă parte, a susţinut că art. 1 alin. (3) din Legea nr. 77/2016 se raportează la dispoziţiile art. 6 alin. (1) din acelaşi act normativ care prevede expres că demersurile prevăzute la art. 5, 7 şi 9 pot fi întreprinse şi de către codebitor, precum şi de garanţii personali sau ipotecari ai consumatorului, sens în care împrumutatul trebuie să fie consumator. În concluzie, a arătat că, în opinia sa, nu este oportună sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

De asemenea, şi cu privire la art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016 a considerat că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se impune, întrucât Legea nr. 77/2016 este o lege socială, aşa cum a statuat Curtea Constituţională, sar împrumutul se acordă pentru achiziţia de locuinţe ori trebuie să fie garantat cel puţin cu o locuinţă, neavând relevanţă unde este stabilit domiciliul codebitorului sau ai garanţilor.

21. Reprezentantul apelanţilor B. şi C. a considerat că este utilă trimiterea cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a se pronunţa asupra celor două chestiuni de drept, în opinia acestora, toate condiţiile de admisibilitate fiind îndeplinite.

Cu privire la prima chestiune, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în sensul că această calitate de consumator trebuie verificată atât în privinţa debitorului principal, cât şi a fideiusorului.

Referitor la cel de al doilea aspect, privind noţiunea de locuinţă, s-a apreciat că este oportună precizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru ca instanţa să fie lămurită cu privire la toate aspectele, deoarece Legea nr. 77/2016 este lapidară din acest punct de vedere.

VI. Punctul de vedere al completului de judecată

22. Instanţa de trimitere a constatat că, deşi art. 1 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 prevede că legea se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor, iar art. 4 prevede că pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, anumite condiţii, totuşi, calitatea de consumator a titularului contractului de credit nu se impune, fiind suficientă destinaţia de locuinţă a imobilului cu care a fost garantat creditul; ca atare, s-a apreciat că aceste dispoziţii sunt aplicabile şi în situaţia în care creditul este contractat de către un profesionist, precum în speţă.

Astfel, împrumutul acordat prin Convenţia de credit nr. 806 din 25.08.2008 a fost unul de nevoi personale, pentru îndeplinirea unui scop legat de activitatea cabinetului medical, iar nu pentru achiziţia, construcţia, extinderea, modernizarea, amenajarea, reabilitarea unui imobil cu destinaţie de locuinţă, conform art. 4 alin. (1) lit. c) teza I din Legea nr. 77/2016, cu menţiunea că imobilele au fost vândute la licitaţie publică după emiterea notificării.

23. Cu privire la modalitatea de apreciere asupra calităţii de consumator, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în Cauza 0110/14 Costea, Contract de credit încheiat de o persoană fizică ce exercită profesia de avocat - Credit garantat cu un imobil proprietatea cabinetului de avocat al împrumutatului - Efectele cunoştinţelor şi ale profesiei asupra calităţii de consumator - Stabilirea scopului creditului - Contracte cu dublu scop - Efectele contractului accesoriu asupra contractului principal, reţinându-se că noţiunea de consumator potrivit Directivei trebuie interpretată în sensul că o persană fizică ce exercită profesia de avocat şi încheie un contract de credit cu o bancă, fără ca scopul creditului să fie precizat, poate fi considerată „consumator”, în sensul acestei dispoziţii, atunci când contractul menţionat nu este legat de activitatea sa profesională. Împrejurarea că această creanţă este garantată ipotecar de o persoană având calitatea de reprezentant al cabinetului de avocat, cu bunuri destinate exercitării activităţii profesionale, precum un imobil care aparţine cabinetului, nu este relevantă în această privinţă.

24. De asemenea, s-a arătat că în Cauza C-74/15 privind pe Dumitru Tarcău şi Ileana Tarcău, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut: „23. Prin urmare, Directiva 93/13 defineşte contractele cărora li se aplică prin referire la calitatea contractanţilor, după cum aceştia acţionează sau nu acţionează în scopuri legate de activitatea lor profesională”. (Hotărârea Asbeck Brusse şi de Man Garabito, C-488/11, EU:C:2013:341 punctul 30, precum şi Hotărârea Siba, C-537/13, EU:C:2015:14, punctul 21).

25. În cauza invocată de către apelanţii intimaţi C-45/96 - Bayerische Hypotheken- und Wechselbank/Dietzinger, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că „Intr-adevăr, articolul 2 prima liniuţă din Directiva 85/577/CEE din 20 decembrie 1985 privind protecţia consumatorului în cazul contractelor negociate în afara spaţiilor comerciale cum ar fi un contract de garanţie încheiat de o persoană fizică care nu acţionează în desfăşurarea activităţii sale profesionale nu intră în domeniul de aplicare al directivei atunci când garantează rambursarea unei datorii contractate de o altă persoană care, în ceea ce o priveşte, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale sau profesionale”.

26. Titularul sesizării a menţionat şi Cauza C-419/11 privind pe Česká spořitelna, a.s. împotriva Gerald Feichter, în care s-a învederat că „Articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială trebuie interpretat în sensul că o persoană fizică ce are legături profesionale strânse cu o societate, precum administrarea acesteia sau deţinerea unei participaţii majoritare în aceasta, nu poate fi considerată consumator în sensul acestei dispoziţii atunci când avalizează un bilet la ordin emis pentru garantarea obligaţiilor care incumbă acestei societăţi, în temeiul unui contract referitor la acordarea unui credit”.

VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

27. Curtea de Apei Aibă Iulia nu a identificat practică judiciară asupra chestiunii de drept ce constituie obiectul trimiterii preliminare, însă prin punctul de vedere şi-a exprimat opinia conform căreia din interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) raportat la art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 77/2016 rezultă că prevederile acestui act normativ se aplică doar în situaţia în care debitorul principal-împrumutatul titular al contractului de credit este consumator, aşa cum este definită această noţiune prin Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 şi Legea nr. 193/2000.

28. Curtea de Apel Bacău nu a identificat practică judiciară, iar în urma consultării judecătorilor din cadrul Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Neamţ s-a apreciat că dispoziţiile Legii nr. 77/2016, în situaţia prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. c) teza a II-a raportat la prevederile art. 1 alin. (1) şi (3) din acelaşi act normativ, se aplică doar în ipoteza în care debitorul principal este consumator.

Judecătorii din cadrul Judecătoriei Piatra-Neamţ au considerat că dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. c) teza a II-a din Legea nr. 77/2016 nu contravin prevederilor art. 1 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 77/2016, în sensul că aceste prevederi legale se aplică şi în ipoteza în care împrumutatul titular al contractului de credit nu este consumator, respectiv este profesionist, condiţionat însă de inexistenţa unei legături profesionale strânse între garantul ipotecar şi împrumutatul profesionist.

Judecătorii din cadrul Judecătoriei Târgu-Neamţ au arătat că dispoziţiile Legii nr. 77/2016 nu se aplică în situaţia în care debitorul principal-împrumutat, titular al contractului de credit, nu este consumator, respectiv este profesionist.

În opinia judecătorilor din cadrul Secţiei a II-a civile şi de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Bacău, este dificil de tranşat dacă legea este aplicabilă şi în ipoteza în care debitorul principal nu este consumator, deoarece dezlegarea problemei depinde de destinaţia creditului şi calitatea fideiusorului sau a debitorului solidar, fără referire expresă la calitatea de consumator sau profesionist, menţionându-se totodată necesitatea acordului consumatorului principal sau al succesorilor acestuia, în art. 6 alin. (3) din Legea nr. 77/2016, precum şi definiţia legală a noţiunii de consumator avută în vedere de Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 şi Legea nr. 193/2000.

În urma discuţiilor purtate nu s-a cristalizat o opinie tranşantă, ci s-a evidenţiat şi faptul că este necesar să fie avută în vedere şi definiţia noţiunii autonome de consumator din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în aplicarea Directivei 93/13/CEE, din perspectiva naturii relaţiei persoanei fizice (garant, codebitor, debitor solidar, fidejusor) cu debitorul, principal (profesionist), aşa cum se conturează, spre exemplu, în Cauza Horaţiu Costea vs. Volksbank România SA - C-110/14, Cauza C-34/13, Monika Kusionovă vs. Smart Capital a.s., Hotărârea din 10 septembrie 2014.

Punctul de vedere al magistraţilor din cadrul Judecătoriei Moineşti asupra chestiunilor de drept puse în discuţie este în sensul că dispoziţiile invocate se vor aplica şi în cazul în care debitorul principal împrumutatul, titular al contractului de credit, nu este consumator, respectiv este profesionist.

29. Fără a identifica practică judiciară relevantă, punctul de vedere exprimat de membrii Secţiei civile a Curţii de Apel Braşov este că dezlegarea problemei depinde de calitatea debitorului şi destinaţia creditului, care, în speţă, denotă că s-a contractat în calitate de profesionist şi, în consecinţă, dispoziţiile a căror interpretare se solicită nu sunt aplicabile, prevederile Legii nr. 77/2016 fiind incidente numai în relaţiile dintre un profesionist (banca) şi consumatorul care a contractat pentru achiziţionarea unei locuinţe.

Noţiunea de „consumator” este definită legal de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, calitate ce nu se verifică dacă acea persoană acţionează în scopuri comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, în această categorie intrând şi persoanele care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia [art. 2 alin. (2)], devenind profesionist, în acelaşi sens, pronunţându-se şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele 074/15- Tarcău, 0348/14-Bucura şi 0534/15-Dumitraş.

30. Înaintând practică judiciară relevantă, Curtea de Apel Bucureşti - Secţiile civile (a V-a şi a VI-a) au apreciat că domeniul de aplicare a Legii nr. 77/2016 este clar prevăzut în art. 1 din lege, în sensul că: „Prezenta lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor (...)”.

Consumatori sunt persoanele definite de Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată, cu completările ulterioare.

Dispoziţiile Legii nr. 77/2016 se aplică şi în cazul în care creanţa creditorului izvorând dintr-un contract de credit este garantată cu fideiusiunea şi/sau solidaritatea unuia sau mai multor codebitori sau coplătitori.

Legea nu se aplică creditelor acordate în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009 privind unele măsuri în vederea implementării programului „Prima casă”, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 368/2009, cu modificările şi completările ulterioare.

Se susţine că noţiunea de consumator este definită de Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 ca fiind „orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”.

S-a reţinut că art. 4 din Legea nr. 77/2016 nu cuprinde dispoziţii derogatorii de la cele prevăzute de art. 1 din legea menţionată privind domeniul de aplicare, ci prevede condiţiile ce trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, pentru stingerea creanţei.

De asemenea, se precizează că art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016 prevede două ipoteze: 1. creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă; 2. creditul a fost contractat de consumator şi, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă. Astfel, art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016 are în vedere în ambele ipoteze ca respectivul credit să fi fost contractat de consumator.

Prin urmare, în raport cu dispoziţiile legale analizate s-a reţinut că nu există niciun dubiu de interpretare în ceea ce priveşte aplicarea prevederilor Legii nr. 77/2016 doar în situaţia în care debitorul principal este consumator.

În cadrul Tribunalului Bucureşti şi al instanţelor arondate acestuia, practica nu este unitară, reţinându-se, într-o opinie, că Legea nr. 77/2016 nu se aplică în cazul în care debitorul principal nu este consumator, cum este cazul persoanei juridice, întrucât calitatea de consumator este esenţială în stabilirea domeniului de aplicare a legii, aşa cum acesta este definit de art. 1 din lege care se referă la calitatea de consumator a persoanei care a încheiat contractul de credit şi trebuie să privească un imobil cu destinaţia de locuinţă, fie în ipoteza prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. c) teza I, fie să fie garantat cu o locuinţă.

S-a susţinut că potrivit art. 3 din Legea nr. 77/2016 - „Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord”, dispoziţie legală din care rezultă că, pentru a atrage incidenţa legii, debitorul principal trebuie să aibă calitatea de consumator.

Într-o altă opinie, s-a apreciat că dispoziţiile legii sunt incidente şi în cazul în care debitorul principal - împrumutatul, titular al contractului de credit, nu este consumator, respectiv este profesionist, aplicând prin analogie raţionamentul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza 074/15 Dumitru Tarcău, Ileana Tarcău împotriva Băncii Comerciale Intesa Sanpaolo România SA şi alţii.

Tribunalul Giurgiu a apreciat că fideiusiunea unui codebitor sau coplătitor care au acordat garanţie acţionând în scopuri ce nu intră în cadrul activităţii lor profesionale şi nu au un raport de natură funcţională cu activitatea profesională autorizată intră în sfera de cuprindere a dispoziţiilor Legii nr. 77/2016.

Tribunalul Ialomiţa a considerat că dispoziţiile legii nu se aplică şi în ipoteza în care debitorul principal - împrumutatul, titular ăl contractului de credit, nu este consumator, respectiv este profesionist, deoarece în cauză nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate ale dării în plată, cea mai importantă dintre acestea fiind aceea de a fi consumator.

Se susţine că dacă s-ar admite că textul de lege de la art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016 nu ar impune calitatea de consumator, aceasta din urmă este impusă de art. 1 şi chiar de art. 4 alin. (1) lit. a) şi d) din Legea nr. 77/2016, în care se arată că una dintre părţile raportului juridic este consumator.

O altă opinie - exprimată de magistraţii instanţelor arondate Tribunalului Ialomiţa - a fost în sensul că dispoziţiile legii nu ar impune calitatea de consumator a titularului contractului de credit, fiind suficientă destinaţia de locuinţă a imobilului cu care a fost garantat creditul, iar, ca atare, aceste dispoziţii ar fi aplicabile şi în situaţia în care creditul este contractat de un profesionist, cazul în speţă, natura creditului fiind alta decât achiziţia, extinderea, modernizarea, amenajarea sau reabilitarea unui imobil cu destinaţie de locuinţă, conform art. 4 alin. (1) lit. c) teza I din Legea nr. 77/2016, respectiv nevoi personale, şi astfel aceste dispoziţii ar reprezenta o excepţie de la scopul legii definit de art. 1 din lege, având în vedere faptul că, raportat la dispoziţiile art. 3 din Codul civil, titularul contractului de credit este, fără echivoc, un profesionist.

S-a arătat că, în aprecierea calităţii de consumator, s-a pronunţat şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în mai multe cauze, printre care şi Cauza 0110/4 Costea în care a stabilit că Directiva trebuie interpretată în sensul că persoana fizică ce exercită o profesie liberală şi încheie un contract de credit cu o bancă, fără ca scopul creditului să fie precizat în acei contract, poate fi considerată „consumator” în sensul acestei dispoziţii atunci când contractul menţionat nu este legat de activitatea profesională desfăşurată în exercitarea profesiei liberale.

Magistraţii din cadrul Tribunalului Ilfov au apreciat că dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. c) teza a fl-a raportat la art. 1 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 77/2016 nu se aplică în situaţia în care debitorul principal - împrumutatul, titular al contractului de credit, nu este consumator, ci profesionist, alin. (3) al art. 1 din Legea nr. 77/2016 neavând caracter derogatoriu de la alin. (1) al aceluiaşi articol, iar situaţia creanţelor garantate cu fideiusiunea şi/sau solidaritatea unuia sau mai multor codebitori sau coplătitori se circumscrie ipotezei prevăzute la alin. (1), în sensul că dispoziţiile se aplică exclusiv raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor.

În cadrul Tribunalului Teleorman şi al Judecătoriei Alexandria, punctul de vedere al judecătorilor care şi-au exprimat opinia asupra problemei de drept în discuţie a fost în sensul că dispoziţiile Legii nr. 77/2016 nu se aplică şi în ipoteza în care debitorul principal - împrumutatul titular al contractului - nu este consumator, ci profesionist.

S-a avut în vedere că legea dării în plată nu oferă o definiţie proprie a noţiunii de „consumator*, ci preferă să utilizeze sensul „comun” din legislaţia privind protecţia consumatorului, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1 alin. (2) din acest act normativ.

Astfel, potrivit acestor dispoziţii legale, consumatori sunt persoanele definite de Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată, cu completările ulterioare.

S-a reţinut că, pentru a avea calitatea de consumator, o persoană trebuie să îndeplinească în mod cumulativ două condiţii: să fie o persoană fizică şi să nu acţioneze în calitate de profesionist.

Se precizează că în cazul în care împrumutatul principal este o societate comercială care şi-a asumat contractul de credit în exerciţiul activităţii, prevederile Legii nr. 193/2000 nu îi vor fi aplicabile, fiind un profesionist.

Judecătoriile Roşiori de Vede, Videle şi Judecătoria Turnu Măgurele au opinat în sensul că dispoziţiile legii se aplică şi în ipoteza în care debitorul principal - împrumutatul, titular al contractului de credit, este profesionist, având în vedere art. 4 alin. (1) lit. c) - sintagma „indiferent de scopul pentru care a fost contractat”.

Se susţine că dispoziţiile menţionate sunt aplicabile şi atunci când creditul este contractat de către un profesionist, neimpunând calitatea de consumator a titularului contractului de credit, fiind suficientă destinaţia de locuinţă a imobilului cu care a fost garantat creditul.

31. La nivelul Curţii de Apel Cluj, Tribunalul Specializat Cluj, fără a identifica practică judiciară, a comunicat raportat la prevederile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 77/2016, potrivit cărora „Demersurile prevăzute la art. 5 şi art. 7-9 pot fi întreprinse şi de codebitori, precum şi de garanţii personali sau ipotecari ai consumatorului principal, cu acordul acestuia sau al succesorilor săi”, coroborate cu definiţia dată noţiunii de consumator în cadrul art. 1 alin. (2) din acelaşi act normativ, dispoziţiile Legii nr. 77/2016, în situaţia prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. c) teza a II-a, raportat la dispoziţiile art. (1) şi (3) din acelaşi act normativ, nu se aplică în ipoteza în care debitorul principal - împrumutatul, titular al contractului de credit, nu este consumator, respectiv este profesionist, această opinie fiind împărtăşită şi de judecătorii din cadrul Tribunalului Maramureş.

Judecătoria Turda şi-a exprimat opinia în sensul că pentru aplicabilitatea dispoziţiilor menţionate este necesara se verifica calitatea de „consumator”, fiind înaintate două hotărâri judecătoreşti relative la chestiunea de drept în dezbatere.

32. Curtea de Apel Constanţa nu a identificat practică judiciară cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării de faţă şi nu a comunicat niciun punct de vedere cu privire la aceasta.

33. Opinia exprimată la nivelul tribunalelor din raza Curţii de Apel Craiova este în sensul că dispoziţiile legale invocate se aplică doar în situaţia în care debitorul principal, împrumutat, titular al contractului de creditare, are calitatea de consumator, acestea nefiind aplicabile şi profesionistului.

Judecătorii secţiei civile din cadrul Judecătoriei Slatina şi-au exprimat în unanimitate opinia că, în această situaţie, nu se poate aplica legea dării în plată, având în vedere că primul articol al acesteia realizează o circumscriere a domeniului de aplicare, atât sub aspectul cadrului obiectiv (ratione materiae), prin referirea expresă la „creanţe deţinute asupra consumatorilor”, cât şi sub aspectul cadrului subiectiv (ratione personae), prin precizarea raporturilor juridice cu privire la care actul normativ este incident [alin. (1)-(3) din art. 7], precum şi a celor excluse [alin. (4)].

Domeniul de aplicare astfel stabilit trebuie, de asemenea, circumscris şi prin corelarea art. 1 cu alte dispoziţii ale legii care prevăd anumite exigenţe pentru posibilitatea de a se recurge la mecanismul stingerii datoriilor prin dare în plată.

Astfel, din economia dispoziţiilor legii rezultă că aceasta presupune cu necesitate existenţa unui raport juridic principal dintre un consumator şi un creditor profesionist sau un cesionar al creanţei derivând dintr-un contract de credit.

Chiar dacă legea este aplicabilă şi persoanelor care au garantat personal sau real creditul acordat debitorului principal, condiţia sine qua non pentru a se pune în discuţie aplicarea legii o constituie existenţa unui raport juridic principal decurgând dintr-un contract de credit încheiat între un consumator şi creditorii expres prevăzuţi la art. 1 alin. (1) din lege, chiar dacă, ulterior, creanţa a fost cesionată în favoarea unui terţ.

Alin. 1 al art. (1) din Legea nr. 77/2016 precizează univoc faptul că „Prezenta lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor*.

Pentru delimitarea sferei debitorilor consumatori, beneficiari ai legii dării în plată, legiuitorul a precizat că aceştia sunt persoanele definite de Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată, cu completările ulterioare.

În ceea ce priveşte debitorul principal este necesar ca, raportat la scopul avut în vedere de consumator când contractează creditul, respectivul consumator să acţioneze în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori: liberale [art. 2 pct. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 şi art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000].

Debitorul principal, persoană fizică, trebuie să contracteze creditul într-un scop străin de activitatea sa de profesionist, astfel că, în măsura în care acesta s-a angajat într-un raport juridic de creditare din poziţia sa de titular al unei activităţi comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, nu va putea beneficia de darea în plată, întrucât nu are calitatea de consumator, neavând relevanţă faptul că respectivul contract de credit a fost garantat cu fideiusiunea şi/sau solidaritatea unuia sau mai multor codebitori sau coplătitori.

Numai contractele încheiate în afara şi independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesităţi de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular aplicabil în materie de protecţie a consumatorului, în timp ce o asemenea protecţie nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională (Cauza nr. C-464/01 Gruber, Hotărârea din 20 ianuarie 2005).

Pentru a se reţine aplicabilitatea Legii nr. 77/2016 este necesar ca respectivul credit să fie contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă [art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016], însă şi în aceste situaţii, pe de o parte, debitorul principal trebuie să aibă calitatea de consumator, adică să acţioneze în afara activităţii sale profesionale sau comerciale, iar, pe de altă parte, garanţia ipotecară asupra imobilului cu destinaţia de locuinţă trebuie să privească un credit asumat de un consumator.

Înaintând jurisprudenţă relevantă, Judecătoria Caracal a învederat că dispoziţiile Legii nr. 77/2016, în cazul în care creanţa creditorului izvorând dintr-un contract de credit este garantată cu fideiusiunea şi/sau solidaritatea unuia sau mai multor codebitori sau coplătitori, nu se aplică şi în ipoteza în care debitorul principal - împrumutatul titular al contractului de credit-nu este consumator, respectiv este profesionist.

Judecătorii din cadrul Judecătoriei Balş au considerat că dispoziţiile Legii nr. 77/2016 se aplică doar în ipoteza în care debitorul principal - împrumutatul, titular al contractului de credit, este consumator.

Înaintând hotărâri judecătoreşti, Judecătoria Corabia a apreciat că dispoziţiile Legii nr. 77/2016, în situaţia prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. c) teza a II-a raportat la prevederile art. 1 alin. (1) şi (3) din acelaşi act normativ, se aplică numai în ipoteza în care debitorul principal - împrumutatul, titular al contractului de credit, este consumator, nu şi dacă acesta are calitatea de profesionist.

34. Curtea de Apel Galaţi, înaintând jurisprudenţă, a arătat că opinia magistraţilor din cadrul Secţiei a II-a civile a Tribunalului Galaţi este în sensul că dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 prevăd că aceasta se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor, iar art. 4 prevede că pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

- creditorul şi consumatorul să facă parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială;

- cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, să nu depăşească echivalentul în lei al sumei de 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit;

- creditul să fie contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, să fie garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă;

- consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea legii.

Cu privire la modalitatea de apreciere asupra calităţii de consumator, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în Cauza C-110/14 Costea.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin hotărârea pronunţată în cauza anterior menţionată, a hotărât că Directiva trebuie interpretată în sensul că o persoană fizică ce exercită profesia de avocat şi încheie un contract de credit cu o bancă, fără ca scopul creditului să fie precizat în acel contract, poate fi considerată „consumator”, în sensul acestei dispoziţii, atunci când contractul menţionat nu este legat de activitatea profesională a acestui avocat, împrejurarea că creanţa născută din acelaşi contract este garantată printr-o garanţie ipotecară contractată de această persoană în calitate de reprezentant al cabinetului său de avocat şi având ca obiect bunuri destinate exercitării activităţii profesionale a persoanei respective, precum un imobil care aparţine acestui cabinet, nu este relevantă în această privinţă.

De asemenea, în Cauza C-74/15 privind pe Dumitru Tarcău, Ileana Tarcău, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene declară: „23. Prin urmare. Directiva 93/13 defineşte contractele cărora li se aplică prin referire la calitatea contractanţilor, după cum aceştia acţionează sau nu acţionează în scopuri legate de activitatea lor profesională, (Hotărârea Asbeck Brusse şi de Man Garabito, C-488/11, EU:C:2013:341 punctul 30, precum şi Hotărârea Siba, C-537/13, EU:C:2015:14, punctul 21).

Referitor la Cauza C-419/11 privind pe Česká Spořitelna, a.s. împotriva Gerald Feichter, în care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că „Articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială trebuie interpretat în sensul că o persoană fizică ce are legături profesionale strânse cu o societate, precum administrarea acesteia sau deţinerea unei participaţii majoritare în aceasta, nu poate fi considerată consumator în sensul acestei dispoziţii atunci când avalizează un bilet la ordin emis pentru garantarea obligaţiilor care incumbă acestei societăţi în temeiul unui contract referitor la acordarea unui credit.”

S-a precizat că această chestiune a făcut obiectul discuţiilor în cadrul şedinţei de învăţământ profesional din 22.09.2017 a Secţiei I civile a Tribunalului Vrancea, când, în unanimitate, s-a decis că beneficiul stabilit de Legea nr. 77/2016 nu se aplică în situaţiile în care un garant, persoană fizică, doreşte să dea în plată imobilul său pentru stingerea obligaţiilor asumate prin credit de o persoană juridică, un profesionist, calitatea de consumator trebuind să se verifice în persoana debitorului principal.

35. Curtea de Apel laşi a înaintat o hotărâre judecătorească prin care s-a reţinut că intimaţii persoane fizice au calitatea de consumatori, aşadar, având legătură doar tangenţial cu problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

36. Curtea de Apel Oradea nu a identificat hotărâri judecătoreşti vizând problema de drept în discuţie şi nici nu a comunicat un punct de vedere.

37. Opinia unanimă exprimată, la nivel teoretic, de judecătorii din cadrul instanţelor judecătoreşti din circumscripţia teritorială a Curţii de Apel Piteşti a fost în sensul că dispoziţiile legale nu se aplică şi în ipoteza în care debitorul principal - împrumutatul, titular al contractului de credit, nu este consumator, ci profesionist.

38. La nivelul Curţii de Apel Ploieşti. Tribunalul Buzău a comunicat că practica Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal este în sensul că dispoziţiile Legii nr. 77/2016 nu sunt aplicabile în cazul în care debitorul principal - împrumutatul, titular al contractului de credit, este profesionist, ataşându-se hotărâri judecătoreşti în acest sens.

Tribunalul Dâmboviţa - Secţia I civilă a comunicat că opinia majoritară a judecătorilor acestei secţii a fost în sensul că dispoziţiile Legii nr. 77/2016 se aplică şi în ipoteza în care debitorul principal - împrumutatul, titular al contractului de credit, nu este consumator, dacă creanţa este garantată cu cel puţin un imobil cu destinaţia de locuinţă, iar Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a aceluiaşi tribunal a arătat că opinia majoritară este în sensul instanţei de trimitere.

39. Opinia judecătorilor din circumscripţia Curţii de Apel Suceava este în sensul că Legea nr. 77/2016 se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, precum şi în cazul în care creanţa creditorului izvorând dintr-un contract de credit este garantată cu fideiusiunea şi/sau solidaritatea unuia sau mai multor codebitori sau coplătitori, dar nu se aplică în situaţia în care debitorul principal nu este consumator, respectiv profesionist, înaintându-se o hotărâre judecătorească cu titlu de practică judiciară.

40. La nivelul instanţelor din raza de activitate a Curţii de Apel Târgu Mureş opinia de principiu a judecătorilor este în sensul Că dispoziţiile legale incidente se aplică şi în situaţia în care împrumutatul - debitorul principal - este profesionist, iar pentru executarea creanţei este urmărit fideiusorul/codebitorul care este persoană fizică, dar numai în situaţia în care este urmărită executarea imobilului cu destinaţie de locuinţă adus în garanţie de fideiusor sau codebitor, persoană fizică, şi în cazul în care această persoană fizică a acţionat în scopuri care nu intră în cadrul activităţii sale profesionale şi nu are un raport de natură funcţională cu societatea menţionată - Cauza C-74/15 Tarcău împotriva Băncii Comerciale înţesa Sanpaolo România SA şi alţii.

Argumentul principal în susţinerea acestei poziţii este că Legea nr. 77/2016 reglementează o secţiune din dreptul consumatorilor, respectiv modalitatea de stingere a creanţelor izvorâte din contracte de credit în care debitorul are calitatea de consumator. Astfel, dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 77/2016 prevăd că această lege „se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit”, iar pentru a determina noţiunea de consumator face trimitere la prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992 şi ale Legii nr. 193/2000, arătând: „consumatori sunt persoanele definite de Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată, cu completările ulterioare.”

Or, în această sferă de reglementare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a adus lămuriri cu privire la noţiunea de consumator, interpretând că, în anumite condiţii, fideiusorul beneficiază de protecţia asigurată consumatorilor, chiar dacă împrumutatul este profesionist. În acest sens a statuat că Directiva 93/13/CEE „se poate aplica unui contract de garanţie imobiliară sau de fideiusiune încheiat între o persoană fizică şi o instituţie de credit în vederea garantării obligaţiilor pe care o societate comercială le-a contractat faţă de instituţia respectivă în temeiul unui contract de credit, în cazul în care această persoană fizică a acţionat în scopuri care nu intră în cadrul activităţii sale profesionale şi nu are un raport de natură funcţională cu societatea menţionată” - Cauza C-74/15 Tarcău împotriva Băncii Comerciale ÎNŢESA Sanpaolo România SA şi alţii.

Prin urmare, se apreciază că această dezlegare dată în domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE se aplică mutatis mutandis şi în situaţiile prevăzute de Legea nr. 77/2016.

41. Curtea de Apel Timişoara, înaintând practică judiciară, a învederat că, la nivelul Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Caraş-Severin, dispoziţiile art. 4 alin. (1) fit. c) teza a II-a din Legea nr. 77/2016, raportat la prevederile art. 1 alin. (1) şi (3) din acelaşi act normativ, nu se aplică în ipoteza în care debitorul principal, respectiv împrumutatul principal al contractului de credit, este profesionist.

Punctul de vedere al Tribunalului Timiş cu privire la chestiunile de drept invocate a fost în sensul că dispoziţiile legale indicate sunt aplicabile şi în situaţia în care debitorul principal este un profesionist, dar fideiusorul sau debitorul solidar este un consumator.

În opinia Tribunalului Arad, raportul juridic principal cu un debitor - consumator este premisa extinderii domeniului de aplicare a legii şi în ceea ce îi priveşte pe garanţii ipotecari; garanţia fiind accesorie, se grefează pe raportul juridic principal. A admite contrariul ar însemna posibilitatea extinderii beneficiului acestei legi şi la subiecte de drept neavute în vedere de legiuitor.

42. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat prin Adresa nr. 413/C/543/III-5/2018 din 2 aprilie 2018 că, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil, nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii.

VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

43. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 61 din 18 septembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.101/1/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 883 din 9 noiembrie 2017, a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Călăraşi - Secţia civilă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile privind dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 se interpretează în sensul că pot solicita stingerea obligaţiilor izvorâte din contractele de credit în baza textului de lege menţionat şi debitorii care sunt supuşi în continuare unei executări silite, deşi executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare.”

44. Prin Decizia nr. 6 din 22 ianuarie 2018 pronunţată în Dosarul nr. 2.477/1/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 26 martie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Constanţa - Secţia a II-a civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept vizând interpretarea sintagmei „contracte de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare” prevăzută de dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite.

45. Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii Legii nr. 77/2016, atât în ansamblu, cât şi asupra unor articole din cuprinsul acesteia, cu titlu exemplificativ, putând fi menţionate:

- Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că sintagma „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile” din art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 este neconstituţională, iar prevederile din art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, 7 şi 8 din acelaşi act normativ sunt constituţionale în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii Prin aceeaşi decizie s-a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportate la dispoziţiile art. 3 teza întâi, precum şi excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza a două din Legea nr. 77/2016, respectiv, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportate la celelalte dispoziţii din Legea nr. 77/2016;

- Decizia nr. 571 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 979 din 11 decembrie 2017, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016 şi s-a constatat că dispoziţiile anterior menţionate sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

IX. Raportul asupra chestiunii de drept

46. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a considerat că sesizarea nu întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

47. Prealabil unei analize pe fond a chestiunii de drept pentru care se solicită o dezlegare de principiu se impune verificarea condiţiilor de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

48. Potrivit acestui text: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casape şi Justiţie, al curţii de apei sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casape şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casape şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

49. Prin urmare, pentru declanşarea acestui mecanism, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit condiţiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv:

- existenţa unei cauze aflate în curs de judecată;

- instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă;

- cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauză;

- soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;

- chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă;

- problema de drept să fie reală, să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanţa de sesizare să considere că pentru a înlătura orice incertitudine referitoare la securitatea raportului juridic dedus judecăţii este necesară declanşarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile;

- chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

50. Analizând aceste condiţii de admisibilitate, se constată că litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al tribunalului învestit să o soluţioneze în apel, sesizarea are ca obiect o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, iar aceasta nu a făcut obiectul unor statuări anterioare ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie într-0 altă hotărâre prealabilă şi nici nu constituie obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

51. De asemenea, este îndeplinită şi condiţia referitoare la noutatea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării. Evaluarea acestei condiţii, în absenţa unei definiţii a noutăţii chestiunii de drept şi a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa constantă a instanţei supreme.

52. Această cerinţă este îndeplinită, întrucât chestiunea de drept îşi are izvorul într-o reglementare nou-intrată în vigoare, interpretată şi aplicată diferit în practica instanţelor naţionale, astfel cum rezultă din hotărârile judecătoreşti, punctele de vedere şi argumentele exprimate de instanţele din ţară, transmise la dosar.

53. Examenul jurisprudenţial efectuat a relevat că nu s-a cristalizat jurisprudenţa în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, situaţie care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariţiei unei practici neunitare.

54. În ceea ce priveşte însă condiţia ca instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă, se apreciază că aceasta nu poate fi reţinută ca fiind îndeplinită, ceea ce atrage inadmisibilitatea sesizării formulate în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele considerente:

55. Actul normativ aplicabil litigiului în soluţionarea căruia a fost formulată prezenta sesizare este Legea nr. 77/2016, act normativ care, în condiţiile reglementate în cuprinsul său, prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, în esenţă, a recunoscut dreptul consumatorului de a beneficia de stingerea obligaţiilor izvorâte din contractele de credit, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului.

56. Art. 5 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 prevede că: „în vederea aplicării prezentei legi, consumatorul transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind şi condiţiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4.”

57. Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016: „în termen de 10 zile de la data comunicării notificării emise în conformitate cu dispoziţiile art. 5, creditorul poate contesta îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege.”

58. Litigiul aflat pe rolul instanţei care a formulat prezenta sesizare are ca obiect o astfel de contestaţie întemeiată pe prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, fiind provocat de emiterea unei notificări despre care destinatarul acesteia (instituţie de credit) apreciază că nu îndeplineşte condiţiile reglementate de lege, raportul juridic litigios astfel născut având ca subiecte pe emitentul şi, respectiv, pe destinatarul notificării.

59. Cauza a fost soluţionată în primă instanţă de Judecătoria Sibiu, conform normei speciale de competenţă materială şi teritorială prevăzută de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016: „Cererea se judecă în procedură de urgenţă, cu citarea părţilor de judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază consumatorul” ş\, la data formulării prezentei sesizări, se află în faza soluţionării apelului, pe rolul Tribunalului Sibiu.

60. Se apreciază că în cauza de natura celei în care s-a formulat prezenta trimitere preliminară este lipsită de relevanţă valoarea creditului acordat sau a creanţei de la momentul sesizării instanţei, prin voinţa legiuitorului inserată în cuprinsul unei norme speciale de competenţă, anume art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016.

61. În contextul reglementării generale - Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă - posibilitatea stabilirii prin norme speciale a competenţei materiale a judecătoriei de a soluţiona o pricină în primă instanţă este reflectată de prevederile art. 94 pct. 3 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora judecătoriile judecă „orice alte cereri date prin lege în competenţa lor”, norme speciale ce pot fi regăsite în cuprinsul Codului de procedură civilă ori în acte normative speciale, derogatorii de la normele de competenţă de drept comun.

62. În consecinţă, dacă pentru determinarea competenţei materiale a judecătoriei de a soluţiona o cerere în primă instanţă s-a făcut aplicarea criteriului legal reglementat de art. 94 pct. 3 din Codul de procedură civilă, este exclusă incidenţa altui criteriu legal, fie dintre cele reglementate la art. 94 pct. 1 lit. a)-k), fie a celui de la art. 94 pct. 2 din Codul de procedură civilă

63. Cum criteriul cererilor evaluabile în bani cu o valoare de până la 200.000 lei inclusiv este plasat în cuprinsul art. 94 pct. 1 lit. k), în timp ce cererile evaluabile în bani cu o valoare de peste 200.000 lei sunt atribuite în competenţa de primă instanţă a tribunalelor prin efectul incidenţei normei ce reglementează plenitudinea de competenţă a tribunalelor, respectiv art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, rezultă că în cauza în care s-a formulat trimiterea preliminară valoarea creditului sau a datoriei rămase de achitat în legătură cu care se contestă îndeplinirea condiţiilor reglementate de legea specială pentru a se constata stingerea obligaţiilor debitorului prin darea în plată este o circumstanţă lipsită de relevanţă în contextul criteriilor legale privind stabilirea competenţei de primă instanţă.

64. Aşadar, valoarea creditului are legătură doar cu analiza condiţiilor reglementate de Legea nr. 77/2016 pentru stingerea creanţei prin darea în plată a imobilului ipotecat, întrucât, potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din lege, numai obligaţiile izvorâte din creditele al căror cuantum nu depăşea, la momentul acordării, echivalentul în lei al sumei de 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit, pot fi stinse prin procedura dării în plată reglementată de această lege specială.

65. În ceea ce priveşte căile de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă de către judecătorie în această materie, art. 7 alin. (3) din Legea nr. 77/2016 prevede că: Apelul împotriva hotărârii pronunţate în conformitate cu dispoziţiile alin. (2) se depune de partea interesată în termen de 15 zile lucrătoare de la comunicare şi se judecă cu celeritate “

66. Competenţa de soluţionare a apelului revine tribunalului, conform art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă.

67. Această dispoziţie legală trebuie interpretată ca o normă derogatorie de la prevederile de drept comun cuprinse în art. 468 alin. (1) din Codul de procedură civilă potrivit cărora: „Termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel”, numai în ceea ce priveşte termenul de apel şi modul de calcul pe zile libere instituit de art. 181 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, specificându-se că cele 15 zile sunt lucrătoare.

68. Fiind o normă cuprinsă într-o lege specială, ea este de strictă interpretare şi aplicare. Prin urmare, aceasta nu ar putea fi interpretată în sensul derogării de la legea generală şi în ceea ce priveşte posibilitatea exercitării căii de atac a recursului.

69. Dacă legiuitorul ar fi intenţionat să suprime recursul în cazul litigiilor întemeiate pe art. 7 din Legea nr. 77/2016 ar fi prevăzut în mod expres că hotărârea pronunţată în astfel de litigii poate fi atacată numai cu apel, deoarece, potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare (normă incidenţă în litigiile pornite în intervalul cuprins între data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă - 15 februarie 2013 - şi data de 31 decembrie 2018), precum şi de art. 483 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă [ce va fi incidenţă în litigiile pornite după 1 ianuarie 2019, astfel cum prevede art. XVII alin. (1) din Legea nr. 2/2013, cu modificările ulterioare], hotărârile de primă instanţă sunt exceptate de la recurs doar în situaţia în care legea prevede că sunt supuse numai apelului.

70. Neexistând o astfel de prevedere în legea specială, vor deveni aplicabile dispoziţiile dreptului comun în ceea ce priveşte posibilitatea exercitării căii de atac a recursului, respectiv prevederile art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, text a cărui aplicabilitate nu a fost amânată prin Legea nr. 2/2013, cu modificările ulterioare.

71. Potrivit regulii generale cuprinse în art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, hotărârile date în apel sunt supuse recursului, cu excepţiile cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, cu modificările ulterioare, excepţii între care nu se regăsesc şi hotărârile pronunţate în litigiile atribuite prin lege, în temeiul art. 94 alin. 3 din Codul de procedură civilă, în competenţa materială de primă instanţă a judecătoriei.

72. Cum excepţiile sunt de strictă interpretare, rezultă că astfel de hotărâri sunt susceptibile de recurs, prin aplicarea regulii instituite prin art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

73. Contestaţia întemeiată pe prevederile art. 7 din Legea nr. 77/2016 este o cerere atribuită de legiuitor printr-o lege specială, în temeiul art. 94 pct. 3 din Codul de procedură civilă, în competenţa materială de primă instanţă a judecătoriei, indiferent de valoarea litigiului.

74. Precizarea anterioară este necesară pentru a se argumenta inaplicabilitatea excepţiei de a fi atacate cu recurs hotărârile pronunţate în cererile evaluabile în bani situate sub un anumit prag valoric, excepţie, de altfel, eliminată ca efect al constatării neconstituţionalităţii sintagmei „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv” cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017.

75. Cum pentru stabilirea competenţei de soluţionare a pricinii în primă instanţă nu a fost aplicat criteriul de la art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă ori cel de la art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, în mod consecutiv, pentru posibilitatea exercitării recursului (ca efect general al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017), de asemenea, nu era aplicabil criteriul caracterului evaluabil în bani al cererii, întrucât criteriul legal de stabilire şi verificare a competenţei trebuie să fie acelaşi de la iniţierea procesului până la soluţionarea definitivă a litigiului.

76. Aceeaşi interpretare a fost dată şi în cuprinsul Deciziei nr. 6 din 22 ianuarie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pronunţată în Dosarul nr. 2.477/1/2017 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 26 martie 2018.

77. Prin urmare, în cauza în care a fost formulată prezenta sesizare, hotărârea ce urmează a fi pronunţată de instanţa de apel este supusă recursului, situaţie în care se consideră că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit căreia titularul sesizării trebuie să fie învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Sibiu - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 7.765/306/2016 pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile privind dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 77/2016, în situaţia prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. c) teza a II-a: «(1) Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

c) (...) indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă» raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (3) din acelaşi act normativ: «(1) Prezenta lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor. (...) (3) Dispoziţiile prezentei legi se aplică şi în cazul în care creanţa creditorului izvorând dintr-un contract de credit este garantată cu fideiusiunea şi/sau solidaritatea unuia sau mai multor codebitori sau coplătitori» şi în ipoteza în care debitorul principal - împrumutatul titular al contractului de credit nu este consumator, respectiv este profesionist”.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 iunie 2018.

 

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

GABRIELA ELENA BOGASIU

Magistrat-asistent,

Ileana Peligrad