MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 186 (XXX) - Nr. 635         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Vineri, 20 iulie 2018

 

SUMAR

 

LEGI ŞI DECRETE

 

184. - Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2017 privind modificarea şi completarea Legii nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie şi pentru modificarea unor acte normative

 

551. - Decret privind promulgarea Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2017 privind modificarea şi completarea Legii nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie şi pentru modificarea unor acte normative

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 152 din 27 martie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, ale art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, ale art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice şi ale art. 12 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 30 din 14 mai 2018 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept)

 

LEGI SI DECRETE

 

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

 

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

LEGE

pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţa a Guvernului nr. 24/2017 privind modificarea şi completarea Legii nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie şi pentru modificarea unor acte normative

 

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

 

Art. I. - Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului

nr. 24 din 30 martie 2017 privind modificarea şi completarea Legii nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie şi pentru modificarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 31 martie 2017, cu următoarele modificări şi completări:

1. La articolul I, după punctul 1 se introduce un nou punct, punctul 11, cu următorul cuprins:

„11. La articolul 2, după litera x) se introduce o nouă literă, litera x1), cu următorul cuprins:

«x1) prosumator - clientul final care deţine instalaţii de producere a energiei electrice, inclusiv în cogenerare, a cărui activitate specifică nu este producerea energiei electrice, care consumă şi care poate stoca şi vinde energie electrică din surse regenerabile produsă în clădirea lui, inclusiv un bloc de apartamente, o zonă rezidenţială, un amplasament de servicii partajat, comercial sau industrial sau în acelaşi sistem de distribuţie închis, cu condiţia ca, în cazul consumatorilor autonomi necasnici de energie din surse regenerabile, aceste activităţi să nu constituie activitatea lor comercială sau profesională primară:»“.

2. La articolul I punctul 2, litera an) a articolului 2 se abrogă.

3. La articolul I punctul 2, litera ao) a articolului 2 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„ao) piaţă centralizată anonimă de certificate verzi - cadrul organizat de tranzacţionare a certificatelor verzi, deservit de un sistem de tranzacţionare care permite fiecărui participant la piaţa de certificate verzi să introducă ofertele ferme proprii privind cantitatea şi preţul propuse pentru vânzare sau cumpărare de certificate verzi fără ca identitatea să fie dezvăluită celorlalţi participanţi la sesiunea de tranzacţionare şi să cunoască cantităţile şi preţurile propuse spre tranzacţionare de ceilalţi participanţi la piaţă începând cu momentul introducerii ofertelor, pe baza regulilor aprobate de către ANRE; pieţele centralizate anonime sunt organizate distinct pentru tranzacţionarea spot a certificatelor verzi, cu alocarea acestora proporţional cu ofertele de vânzare/cumpărare certificate verzi, decontate între părţi pe baza rezultatelor notificate de către Operatorul Pieţei de Energie Electrică şi Gaze Naturale «OPCOM» - S.A., denumit în continuare OPCOM, şi pentru tranzacţionarea la termen a certificatelor verzi, decontate între părţi pe baza contractului standard aplicabil şi a rezultatelor notificate de OPCOM;”.

4. La articolul I punctul 3, alineatul (31) al articolului 3 se modifică şi va avea următorul cuprins:

,,(31) în cazul centralelor electrice de producere a energiei electrice din surse regenerabile acreditate până la 31 decembrie 2016 care includ sisteme de stocare a energiei electrice, pentru acestea, ANRE poate emite, după caz, decizii de acreditare/ modificarea acreditării pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi, cu condiţia ca sistemele de măsurare a energiei electrice din instalaţii să permită acordarea certificatelor verzi numai pentru energia electrică produsă din surse regenerabile, cu respectarea prevederilor alin. (32).”

5. La articolul I, după punctul 3 se introduce un nou punct, punctul 31, cu următorul cuprins:

„31. La articolul 3 alineatul (6), litera f) se abrogă.”

6. La articolul I punctul 6, alineatele (61) şi (62) ale articolului 4 se abrogă.

7. La articolul I punctul 7, alineatul (7) al articolului 4 se modifică şi va avea următorul cuprins:

,,(7) în luna decembrie, ANRE stabileşte prin ordin cota anuală obligatorie de achiziţie de certificate verzi estimată pentru anul următor, ţinând cont de consumul final de energie electrică estimat pentru anul următor, astfel încât impactul mediu anual estimat în factura consumatorului final să fie de 12,5 euro/MWh în anul 2019, de 13 euro/MWh în anii 2020 şi 2021 şi de 14,5 euro/MWh începând cu anul 2022. Valoarea în lei a acestui impact se stabileşte având în vedere un curs de schimb valutar calculat ca medie aritmetică între valorile lunare ale cursului mediu de schimb stabilit de Banca Naţională a României pentru primele 11 luni ale anului în curs.”

8. La articolul I, punctul 8 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„8. La articolul 4, după alineatul (9) se introduc patru noi alineate, alineatele (91)-(94), cu următorul cuprins:

«(91) începând cu anul de analiză 2018, ANRE stabileşte prin ordin, până la data de 1 martie a fiecărui an, cota anuală obligatorie de achiziţie de certificate verzi aferentă anului precedent, pe baza consumului final de energie electrică din anul precedent, astfel încât impactul mediu la consumatorul final să fie de maximum 11,7 euro/MWh în anul 2018, de 12,5 euro/MWh în anul 2019, de 13 euro/MWh în anii 2020 şi 2021 şi de 14,5 euro/MWh începând cu anul 2022. Valoarea în lei se calculează la valoarea cursului mediu de schimb stabilit de Banca Naţională a României pentru anul precedent, iar preţul certificatelor verzi utilizate pentru anul precedent se calculează ca valoare medie ponderată a preţului certificatelor verzi din tranzacţiile pe piaţa centralizată anonimă spot de certificate verzi din anul precedent.

(92) în vederea corelării cererii şi ofertei de certificate verzi din piaţa de certificate verzi, începând cu anul 2023ANRE poate reduce impactul mediu anual estimat al certificatelor verzi în factura consumatorului final, pe baza unei metodologii proprii, publică pe site-ul propriu, şi informează Guvernul până la data de 30 iunie asupra nivelului acestuia pentru anul următor.

(93) Impactul mediu anual estimat al certificatelor verzi în factura consumatorului final, comunicat de ANRE conform alin. (92), se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Energiei, în termen de 60 de zile de la data comunicării acestuia de către ANRE.

(94) Aplicarea prevederilor alin. (7), (91), (92) şi (93) garantează preluarea tuturor certificatelor verzi estimate a fi emise în perioada 1 aprilie 2017-31 decembrie 2031, inclusiv a certificatelor verzi amânate de la tranzacţionare, în condiţiile în care consumul final anual de energie electrică nu scade sub valoarea medie înregistrată în perioada 2017-2022.»“

9. La articolul I punctul 11, alineatele (25) şi (26) ale articolului 6 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

(25) începând cu 1 aprilie 2017 până la data de 31 decembrie 2020 se amână temporar tranzacţionarea a două certificate verzi pentru centralele electrice solare din cele prevăzute la alin. (2) lit. f), pentru fiecare 1 MWh produs şi livrat de producătorii de energie electrică din surse regenerabile, acreditaţi de ANRE până la data de 31 decembrie 2013.

(26) Recuperarea certificatelor verzi amânate conform prevederilor alin. (21) lit. c) şi alin. (25) se va face începând cu 1 ianuarie 2021, în tranşe egale lunare până la data de 31 decembrie 2030.”

10. La articolul I punctul 12, litera b) a alineatului (7) al articolului 6 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„b) un număr de certificate verzi stabilit de ANRE prin reducerea numărului de certificate verzi prevăzut la alin. (2), (4) sau (5), după caz, diminuând valoarea de referinţă a investiţiei per MW cu valoarea ajutorului primit per MW şi păstrând valoarea ratelor interne de rentabilitate stabilite prin Decizia Comisiei C (2016) 8.865 final din 16 decembrie 2016, dacă centralele electrice beneficiază suplimentar de ajutor de stat; reducerea numărului de certificate verzi prevăzută se aplică până la concurenţa valorii ajutorului investiţional primit de producătorul de energie electrică.”

11. La articolul I, după punctul 12 se introduce un nou punct, punctul 121, cu următorul cuprins:

„121. La articolul 8 alineatul (1), după litera c) se introduce o nouă literă, litera d), cu următorul cuprins:

«d) energia electrică produsă în România şi vândută de către furnizori unor consumatori/furnizori din afara teritoriului României, prin tranzacţii bilaterale de energie electrică, în statele cu care Guvernul României are semnate acorduri bilaterale în acest sens.»“

12. La articolul I punctul 13, alineatul (6) al articolului 8 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„(6) Până cel târziu la data de 1 septembrie a fiecărui an, furnizorii de energie electrică şi producătorii prevăzuţi la alin. (1) vor regulariza valoarea certificatelor verzi aferente anului anterior, în funcţie de cota anuală stabilită de către ANRE conform prevederilor art. 4 alin. (9), energia electrică furnizată şi preţul mediu ponderat al certificatelor verzi utilizate de către furnizor pentru îndeplinirea cotei obligatorii de achiziţie de certificate verzi pentru anul anterior, care nu poate fi mai mare decât preţul mediu ponderat al tranzacţiilor din piaţa centralizată anonimă spot a certificatelor verzi din anul anterior.”

13. La articolul I punctul 18, alineatul (5) al articolului 10 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„(5) Vânzarea certificatelor verzi este permisă exclusiv producătorilor de energie din surse regenerabile. Un certificat verde poate face obiectul unei singure tranzacţii între producător în calitate de vânzător şi furnizor în calitate de cumpărător. Prin excepţie, producătorul de energie electrică din surse regenerabile care se află în situaţia de a nu realiza numărul de certificate verzi contractate, angajat într-un contract bilateral cu un furnizor de energie electrică, poate achiziţiona diferenţa de pe pieţele centralizate de certificate verzi, doar pentru a acoperi această diferenţă.”

14. La articolul I, după punctul 18 se Introduce un nou punct, punctul 181, cu următorul cuprins:

„181. La articolul 10, după alineatul (5) se introduce un nou alineat, alineatul (6), cu următorul cuprins:

«(6) Operatorii economici prevăzuţi la art. 8 alin. (1) vor achiziţiona din piaţa centralizată anonimă spot de certificate verzi definită la art. 2 lit. ao), atât anual, cât şi trimestrial, un procent de minimum 50% din numărul de certificate verzi aferent îndeplinirii cotei anuale obligatorii de achiziţie de certificate verzi, cu excepţia contractelor bilaterale încheiate anterior intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2017 privind modificarea şi completarea Legii nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie şi pentru modificarea unor acte normative şi/sau a numărului de certificate verzi transferate din contul de producător în cel de furnizor pentru situaţia când operatorul economic are obligaţia de achiziţie de certificate verzi şi are calitatea atât de producător, cât şi de furnizor.»“

15 La articolul I punctul 23, alineatul (4) al articolului 14 se abrogă.

16. La articolul I punctul 23, alineatul (6) al articolului 14 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„(6) Prosumatorii care deţin unităţi de producere a energiei electrice din surse regenerabile cu puterea instalată de cel mult 27 kW pe loc de consum pot vinde energia electrică produsă şi livrată în reţeaua electrică furnizorilor de energie electrică cu care aceştia au încheiate contracte de furnizare a energiei electrice, conform reglementărilor ANRE.”

17. La articolul I, punctul 25 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„25. La articolul 14, după alineatul (6) se introduc şapte noi alineate, alineatele (61)-(67), cu următorul cuprins:

«(61) Autorităţile publice care deţin capacităţi de producere a energiei electrice din surse regenerabile realizate, parţial sau total, din fonduri structurale beneficiază din partea furnizorilor cu care au contract de furnizare a energiei electrice, la cerere, de serviciul de regularizare financiară între energia livrată şi energia consumată din reţea.

(62) Furnizorii de energie electrică sunt obligaţi, la solicitarea prosumatorilor cu care aceştia au încheiate contracte de furnizare a energiei electrice conform alin. (6), să achiziţioneze energia electrică produsă conform alin. (6), la un preţ egal cu preţul mediu ponderat înregistrat în Piaţa pentru Ziua Următoare în anul anterior.

(63) Prosumatorii, persoane fizice, prevăzuţi la alin. (6), altele decât cele organizate conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 182/2016, pot desfăşura activitatea de comercializare a energiei electrice produse în unităţile de producere a energiei electrice pe care le deţin, fără înregistrarea şi autorizarea funcţionării acestora.

(64) în factura de energie electrică, prosumatorii prevăzuţi la alin. (6) beneficiază din partea furnizorilor de energie electrică cu care aceştia au încheiate contracte de furnizare a energiei electrice de serviciul de regularizare între valoarea energiei electrice livrate şi valoarea energiei electrice consumate din reţea.

(65) Operatorii de distribuţie de energie electrică sunt obligaţi să realizeze racordarea prosumatorilor prevăzuţi la alin. (6) şi a autorităţilor publice prevăzute la alin. (61) în conformitate cu reglementările specifice emise de ANRE în acest scop.

(66) Prosumatorii, persoane fizice, prevăzuţi la alin. (6) sunt exceptaţi de la obligaţia de achiziţie anuală şi trimestrială de certificate verzi prevăzută la art. 8 alin. (2) şi (21), pentru energia electrică produsă şi utilizată pentru consumul final propriu, altul decât consumul propriu tehnologic al centralei electrice.

(67) Prin derogare de la Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, şi de la Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, prosumatorii, persoane fizice, prevăzuţi la alin. (6) şi (63) sunt exceptaţi/scutiţi de la plata tuturor obligaţiilor fiscale aferente cantităţii de energie electrică produsă pentru autoconsum, precum şi excedentul vândut furnizorilor, conform alin. (62).»“

18. La articolul l, după punctul 25 se introduce un nou punct, punctul 251, cu următorul cuprins:

„251. La articolul 20, alineatele (1) şi (2) se modifică şi vor avea următorul cuprins:

«Art. 20. - (1) ANRE monitorizează dezvoltarea şi funcţionarea pieţei de certificate verzi, întocmeşte şi face public anual pe site-ul propriu, până la data de 30 iunie, un raport privind modul de funcţionare a sistemului de promovare a energiei electrice din surse regenerabile.

(2) ANRE publică anual pe site-ul propriu, în cadrul raportului prevăzut la alin. (1), ponderea energiei electrice produse din surse regenerabile în consumul final brut de energie electrică, pentru anul precedent.»“

19. La articolul I, după punctul 26 se introduce un nou punct, punctul 261, cu următorul cuprins:

„261. La articolul 30 alineatul (1), litera b) se abrogă.”

20. La articolul i punctul 29, alineatul (2) al articolului 30 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„(2) Contravenţiile prevăzute la alin. (1) lit. c)-f) se sancţionează cu amendă de la 1.000 lei la 10.000 lei, în cazul persoanelor fizice, şi cu amendă de la 10.000 lei la 100.000 lei, în cazul persoanelor juridice.”

21. La articolul I punctul 30, litera c) a alineatului (23) al articolului 30 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„c) prin derogare de la prevederile art. 8 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, cu amenda cuprinsă între 1%-5% din cifra de afaceri din anul precedent şi cu suspendarea prin decizie ANRE a emiterii de certificate verzi operatorilor economici şi persoanelor fizice acreditate, până la concurenţa cu numărul de certificate verzi neachiziţionate, începând cu cea de-a treia abatere înregistrată în ultimii 5 ani calendaristici consecutivi de la prima abatere.”

22. Articolul III se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. III. - Alineatele (1) şi (2) ale articolului II din Legea nr. 23/2014 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2013 privind modificarea şi completarea Legii nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 184 din 14 martie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi vor avea următorul cuprins:

«Art. II. - (1) Prin derogare de la art. 23 din Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, cu modificările şi completările ulterioare, şi de la art. X din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2017 privind modificarea şi completarea Legii nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie şi pentru modificarea unor acte normative, producătorii de energie electrică şi autorităţile publice care deţin centrale electrice din surse regenerabile de energie care beneficiază de sistemul de promovare prin certificate verzi sau care au beneficiat de sistemul de promovare şi deţin certificate verzi, cu puteri instalate de cel mult 3 MW pe producător, pot încheia contracte negociate direct numai cu furnizorii consumatorilor finali pentru vânzarea energiei electrice şi/sau a certificatelor verzi.

(2) Autorităţile publice care deţin capacităţi de producere a energiei electrice din surse regenerabile realizate, parţial sau total, din fonduri structurale, cu puteri instalate de cel mult3 MW pe producător, în proiecte care nu sunt „generatoare de venit” în sensul prevederilor art. 55 din Regulamentul (CE) nr. 1.083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006 de stabilire a anumitor dispoziţii generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European şi Fondul de Coeziune şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1.260/1990, pot încheia contracte bilaterale de vânzare-cumpărare a energiei electrice negociate direct, prin derogare de la art. 23 din Legea nr. 123/2012, cu modificările şi completările ulterioare.»“

23. Articolul IV se abrogă.

24. Articolul XIV se abrogă.

Art. II. - (1) Până la data de 1 a lunii următoare intrării în vigoare a prezentei legi, Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, denumită în continuare ANRE, va stabili prin ordin cota anuală obligatorie de achiziţie de certificate verzi estimată aplicabilă de la data intrării în vigoare a acestuia, ţinând cont de consumul final estimat de energie electrică pentru perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a ordinului şi până la 31 decembrie 2018.

(2) La stabilirea impactului mediu estimat al certificatelor verzi pentru perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a ordinului prevăzut la alin. (1) şi 31 decembrie 2018, ANRE are în vedere impactul mediu anual al certificatelor verzi pentru 2018 de maximum 11,7 euro/MWh. Valoarea în lei a impactului mediu estimat se calculează având în vedere un curs de schimb valutar calculat ca medie aritmetică între valorile lunare ale cursului mediu de schimb stabilit de Banca Naţională a României pentru primele 5 luni ale anului în curs.

Art. III. - În termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, ANRE actualizează cadrul de reglementare, ca urmare a modificărilor şi completărilor prevăzute la art. I.

Art. IV. - Prin derogare de la prevederile art. 23 alin. (1) şi ale art. 28 lit. b) şi c) din Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, cu modificările şi completările ulterioare, 2 sau mai mulţi producători de energie din surse regenerabile, indiferent de tehnologia folosită, în vederea îmbunătăţirii performanţelor financiare şi de producţie, pot participa pe pieţele concurenţiale de energie împreună ca o singură entitate agregată, cu respectarea prevederilor Legii concurenţei nr. 21/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, conform reglementărilor ANRE realizate în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi.

Art. V. - (1) Ca alternativă la sistemul de promovare prin certificate verzi instituit prin Legea nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerul Energiei, împreună cu ANRE, poate elabora şi supune spre aprobare Guvernului schema de ajutor de stat pentru sprijinirea producerii energiei electrice din surse regenerabile sub forma unei prime fixe pe tip de tehnologie, care se adaugă la preţul mediu al energiei electrice rezultat din tranzacţiile pe piaţa centralizată de energie electrică.

(2) Schema de ajutor de stat prevăzută la alin. (1) se elaborează de Ministerul Energiei, împreună cu ANRE, se notifică Comisiei Europene în termen de 60 de zile de la data elaborării şi se aprobă prin ordonanţă a Guvernului în termen de 60 de zile de la data deciziei de autorizare a schemei emisă de Comisia Europeană.

(3) Producătorii de energie electrică din surse regenerabile care beneficiază de sistemul de promovare prin certificate verzi pot să opteze fie pentru schema de ajutor de stat prevăzută la alin. (1), fie pentru sistemul de promovare prin certificate verzi.

(4) Bugetul schemei de ajutor de stat prevăzută la alin. (1) se stabileşte astfel încât ajutorul acordat prin sistemul de promovare prin certificate verzi şi sub formă de primă să nu depăşească bugetul aprobat în Decizia Comisiei Europene C (2015) 2886 pentru autorizarea modificărilor schemei de sprijin prin certificate verzi.

 

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR,

PREŞEDINTELE SENATULUI

FLORIN IORDACHE

CĂLIN-CONSTANTIN-ANTON POPESCU-TĂRICEANU

 

Bucureşti, 18 iulie 2018.

Nr. 184.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

 

DECRET

privind promulgarea Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2017 privind modificarea şi completarea Legii nr. 220/200B pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie şi pentru modificarea unor acte normative

 

În temeiul prevederilor art. 77 alin. (1) şi ale art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se promulgă Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2017 privind modificarea şi completarea Legii nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie şi pentru modificarea unor acte normative şi se dispune publicarea acestei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

Bucureşti, 17 iulie 2018.

Nr. 551.

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 152

din 27 martie 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, ale art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, ale art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice şi ale art. 12 alin.

(1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice

 

Petre Lăzăroiu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan Sorin Daniel Chiriazi.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor „art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 118/2010, art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 şi art. 12 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 “, excepţie ridicată de Ovidiu Aurelian Dănciulescu în Dosarul nr. 190/30/2016 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.744D/2016.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în dosarele nr. 2.838D/2016 şi nr. 3.577D/2016, având ca obiect aceleaşi excepţii de neconstituţionalitate, ridicate de Sindicatul Poliţiştilor şi Personalului din Baza de Reparaţii Nave Brăila, în numele şi pentru membrii săi de sindicat, în Dosarul nr. 2.489/113/2015 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi de Florin Bochiş în Dosarul nr. 191/30/2016 al Tribunalului Timiş - Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

4. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea cauzelor. Curtea, având în vedere identitatea de obiect a cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 2.838D/2016 şi nr. 3.577D/2016 la Dosarul nr. 2.744D/2016, care a fost primul înregistrat.

6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care invocă, în esenţă, deciziile Curţii Constituţionale nr. 708 din 29 noiembrie 2016 şi nr. 327 din 9 mai 2017.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

7. Prin încheierea din 25 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 190/30/2016, Curtea de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor „art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 118/2010, art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 şi art. 12 alin. (î) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014”. Prin Decizia nr. 1.191 din 17 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.489/113/2015, Curtea de Apel Galaţi - Secţia contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţi a Guvernului nr. 103/2013 şi art. 12 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014. Prin încheierea din 21 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 191/30/2016, Tribunalul Timiş - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor „art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 şi art. 12 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014”. Excepţia a fost ridicată de reclamanţii Ovidiu Aurelian Dănciulescu, de Sindicatul Poliţiştilor şi Personalului din Baza de Reparaţii Nave Brăila. În numele şi pentru membrii săi de sindicat, precum şi de Florin Bochiş, în cadrul soluţionării unor cauze având ca obiect soluţionarea cererilor formulate de reclamanţi, autori ai excepţiei de neconstituţionalitate, prin care solicită obligarea angajatorilor la calcularea, alocarea şi plata diferenţei de 4 lei/zi, reprezentând actualizarea normei de hrană, începând cu anul 2013. ^

8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate în dosarele nr. 2.744D/2016 şi nr. 3.577D/2016 se susţine Că dispoziţiile de lege care au limitat/suspendat acordarea drepturilor de natură salarială, constând în alocaţia valorică pentru drepturile de hrană, la nivelul/cuantumul din anul 2012, încalcă dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5), art. 44 alin. (1)-(4) şi art. 53, raportat la art. 11 şi art. 20, coroborate cu art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la această convenţie.

9. În motivarea excepţiei în Dosarul nr. 2.838D/2016 se susţine, în esenţă, că dreptul la alocaţia pentru hrană a fost restrâns în perioada 2013-2015 - perioadă pentru care se pretinde acest drept de natură salarială - prin plafonarea cuantumului valoric al alocaţiei pentru hrană la nivelul în vigoare în luna iunie 2010. În acest sens se arată că, potrivit statutului poliţistului, atunci când dreptul la hrană nu se acordă gratuit sub formă de alimente sau hrană preparată, va fi acordată, în schimb, valoarea financiară neimpozabilă a normei de hrană. Prin Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, dreptul la hrană a fost redus temporar cu 25%, revenindu-se apoi, prin acte normative succesive, la nivelul în vigoare în luna iunie 2010, dar fără ca suma să fie actualizată, astfel că rezultă o diminuare a normei de hrană, fiind astfel afectat caracterul temporar al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, prevăzut de art. 53 din Constituţie. Or, referitor la măsurile de reducere a salariilor şi a altor drepturi de natură salarială, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010) s-a statuat că asemenea măsuri nu pot avea decât un caracter temporar.

10. Se arată că prin neacordarea normei de hrană la valoarea actualizată cu indicii preţurilor de consum se ajunge la o discriminare între personalul instituţiilor publice, care primeşte hrană în natură, potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 26/1994 privind drepturile de hrană, în timp de pace, ale personalului din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, republicată, şi care beneficiază în acest fel de respectarea plafonului caloric zilnic, pe de o parte, şi personalul care beneficiază pentru hrănire de o alocaţie financiară neimpozabilă, pe de altă parte.

11. Se mai susţine că, prin neacordarea unui drept prevăzut de lege la un nivel actualizat cu indicii preţurilor de consum se ajunge la situaţia în care un drept patrimonial recunoscut de lege este lipsit de o parte din substanţa sa. Nealocarea normei întregi de hrană echivalează şi cu o ingerinţă în exerciţiul dreptului de proprietate, precum şi cu neîndeplinirea obligaţiilor pozitive ale statului, ce îi incumbă pentru salvgardarea dreptului de proprietate.

12. De asemenea, autorii excepţiei susţin că una dintre măsurile de protecţie socială privind sănătatea salariaţilor care lucrează în condiţii deosebite şi în condiţii speciale este asigurarea hranei la nivelul caloric stabilit de specialişti, astfel că plafonarea sumei la nivelul anului 2010 contravine şi dispoziţiilor art. 41 alin. (2) din Constituţie.

13. Curtea de Apei Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi Tribunalul Timiş - Secţia de contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, invocând în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale,

14. Curtea de Apel Galaţi - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi-a exprimat opinia în sensul că excepţia de neconstituţionalitate se impune a fi respinsă.

15. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

16. Guvernul, în dosarele nr. 2.744D/2016 şi nr. 3.577D/2016, consideră că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, deoarece autorii excepţiei nu au prezentat argumentele pentru care consideră că dispoziţiile de lege criticate contravin textelor invocate din Constituţie şi din actele internaţionale. În Dosarul nr. 2.838D/2016 consideră, de asemenea, că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, deoarece aspectele invocate de autorii excepţiei nu constituie critici de neconstituţionalitate, ci aspecte privind aplicarea legii în cazuri concrete, individuale, ceea ce intră în competenţa instanţelor judecătoreşti, iar nu a Curţii Constituţionale.

17. Avocatul Poporului precizează că îşi menţine punctul de vedere, astfel cum a fost reţinut în Decizia Curţii Constituţionale nr. 708 din 29 noiembrie 2016, în sensul că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale.

18. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

19. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

20. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum este menţionat în actele de sesizare, îl constituie prevederile „art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 118/2010, art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 şi art. 12 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014”. Analizând susţinerile autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, reiese că aceştia critică, în realitate, prevederile art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 340 din 18 mai 2012, art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 decembrie 2012, art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 703 din 15 noiembrie 2013, precum şi cele ale art. 12 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014. Aceste texte au următorul cuprins:

- Art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012: „Cuantumul drepturilor prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, se majorează potrivit art. 1 alin. (1), fără a depăşi nivelul în vigoare în luna iunie 2010.

- Art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012: „în anul 2013 se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna decembrie 2012 drepturile prevăzute la art. 1 şi art. 3-5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012.”;

- Art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013: „în anul 2014. cuantumul compensaţiei băneşti, respectiv al alocaţiei valorice pentru drepturile de hrană şi, respectiv, valoarea financiară anuală a normelor de echipare, precum şi valoarea financiară a drepturilor de echipament se menţin în plată la nivelul stabilit pentru anul 2013”;

- Art. 12 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014: (1) în anul 2015, cuantumul compensaţiei băneşti, respectiv al alocaţiei valorice pentru drepturile de hrană şi, respectiv, valoarea financiară anuală a normelor de echipare, precum şi valoarea financiară a drepturilor de echipament se menţin în plată la nivelul stabilit pentru anul 2014.”

Art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 face referire la art. 1 alin. (1) din acelaşi act normativ, cu următorul cuprins: „Cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează în două etape, astfel:

a) cu 8%, începând cu data de 1 iunie 2012, faţă de nivelul acordat pentru luna mai 2012;

b) cu 7,4%, începând cu data de 1 decembrie 2012, faţă de nivelul acordat pentru luna noiembrie 2012.

De asemenea, art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 face referire la prevederile art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 30 iunie 2010, potrivit cărora: „(1) Se reduc cu 25% următoarele drepturi de natură salarială de care beneficiază personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice, indiferent de modul de finanţare al acestora: (...) d) cuantumul compensaţiei băneşti, respectiv al alocaţiei valorice pentru drepturile de hrană şi, respectiv, valoarea financiară anuală a normelor de echipare, precum şi valoarea financiară a drepturilor de echipament

21. Curtea reţine că, ulterior sesizării sale, dispoziţiile criticate din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 şi Ordonanţa de urgenţa a Guvernului nr. 103/2013 au fost abrogate prin art. 44 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017. Prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea a stabilit că sintagma „în vigoare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. Astfel, deşi nu mai sunt în vigoare, dispoziţiile criticate îşi produc în continuare efectele juridice, deoarece obiectul principal al cauzelor în cadrul cărora a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate îl reprezintă solicitarea de calculare şi plată a diferenţei de 4 lei/zi, reprezentând actualizarea normei de hrană, începând cu anul 2013.

22. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5), referitor la obligaţia respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 41 alin. (2) privind protecţia socială a salariaţilor, art. 44 alin. (1)-(4) privind dreptul de proprietate privată şi art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. De asemenea, se susţine că sunt încălcate dispoziţiile art. 1, art. 6 şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dispoziţii privind recunoaşterea drepturilor şi libertăţilor din Convenţie, dreptul la un proces echitabil şi interzicerea discriminării, precum şi dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol la convenţia amintită, referitor la dreptul de proprietate.

23. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că s-a mai pronunţat asupra dispoziţiilor de lege criticate, prin raportare la aceleaşi critici de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 708 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 195 din 20 martie 2017, prin Decizia nr. 266 din 27 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 27 iulie 2017, sau prin Decizia nr. 327 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 647 din 7 august 2017, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a acestora. Prin Decizia nr. 708 din 29 noiembrie 2016, Curtea a reţinut că principala critică de neconstituţionalitate este faptul că revenirea la cuantumul alocaţiei pentru hrană avut anterior reducerii cu 25% a acestui drept, prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 118/2010, s-a realizat fără actualizarea acestei sume, prevăzute de dispoziţiile art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/1994.

24. Faţă de critica raportată la art. 41 alin. (2) şi art. 53 din Constituţie, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 708 din 29 noiembrie 2016, că alocaţia pentru hrană reprezintă unul dintre drepturile acordate poliţiştilor, în virtutea specificului activităţii pe care o desfăşoară, activitate care este de natură să supună organismul şi psihicul unor solicitări şi riscuri sporite. La paragrafele 25-29 ale acestei decizii, referitor la conţinutul dispoziţiilor art. 41 alin. (2) din Constituţie, Curtea a stabilit că, raportat la specificul activităţii desfăşurate de poliţişti, dreptul la alocaţia de hrană poate fi privit ca o măsură de protecţie socială a acestei categorii profesionale. De altfel, consacrarea acestui drept alături de dreptul la uniformă, echipament specific, asistenţă medicală şi psihologică, proteze, precum şi medicamente gratuite întăreşte ideea că acordarea acestui drept nu poate fi privită ca un simplu beneficiu ori privilegiu, ci face parte dintre acele măsuri cu caracter preventiv ori de remediu prin care se urmăreşte păstrarea integrităţii fizice şi psihice a poliţiştilor. Prin Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 28 aprilie 2015, paragraful 20, Curtea a reţinut, în esenţă, că textul constituţional enumera elementele componente ale dreptului la protecţie socială a salariaţilor, respectiv securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi „alte situaţii specifice, stabilite prin lege”. Curtea a considerat că dreptul la alocaţia de hrană nu reprezintă un element esenţial pentru existenţa raportului de serviciu al poliţiştilor şi exercitarea drepturilor şi îndatoririlor ce decurg din acesta, ci doar o modalitate prin care legiuitorul, în funcţie de resursele financiare disponibile, a înţeles să creeze condiţii adecvate desfăşurării acestei profesii. Legiuitorul are libertatea de a opta cu privire la modalităţile concrete prin care asigură diverselor categorii profesionale condiţiile adecvate desfăşurării muncii, fără a se putea considera că toate aceste măsuri reprezintă drepturi fundamentale, în măsura în care nu sunt determinante pentru existenţa şi desfăşurarea raporturilor de muncă. De asemenea, legiuitorul va putea dispune modificarea sau chiar încetarea acordării acestor măsuri de protecţie socială, fără a fi necesar să se supună condiţiilor art. 53 din Constituţie, întrucât acest text constituţional priveşte numai drepturile consacrate de Legea fundamentală, iar nu şi pe cele stabilite prin legi.

25. Analizând pretinsa încălcare a prevederilor art. 11 şi art. 20 din Constituţie, coroborate cu art. 1 din Primul Protocol la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea a constatat, la paragraful 30 al Deciziei nr. 708 din 29 noiembrie 2016, că alocaţia pentru hrană acordată poliţiştilor constituie un r,bun”, întrucât are o valoare patrimonială, astfel că intră sub protecţia prevederilor convenţionale amintite. Cu toate acestea, având în vedere cele mâi sus reţinute, referitor la dreptul legiuitorului de a stabili care sunt măsurile concrete de protecţie socială a salariaţilor, care nu au un caracter fundamental, precum şi de a modifica ori dispune încetarea acordării acestor drepturi, Curtea apreciază că dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu sunt incidente decât cu privire la sumele deja încasate cu acest titlu, sume devenite certe, lichide şi exigibile, iar nu şi cu privire la sumele viitoare, asupra cărora legiuitorul este liber să dispună în privinţa cuantumului şi a condiţiilor de acordare. De altfel, prin Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „statul este cel care este în măsură să stabilească ce beneficii trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare. Totuşi, atunci când o dispoziţie legală este în vigoare şi prevede plata anumitor beneficii, iar condiţiile stipulate sunt respectate, autorităţile nu pot refuza în mod deliberat plata acestora atât timp cât dispoziţiile legale rămân în vigoare”.

26. Referitor la critica privind încălcarea art. 16 din Constituţie, Curtea a constatat, la paragraful 31 al Deciziei nr. 708 din 29 noiembrie 2016, că autorul excepţiei are în vedere diferenţele care apar între beneficiarii dreptului la alocaţie de hrană, ca urmare a modalităţii diferite de acordare a acestui drept. Diferenţierile între normele de hrană stabilite şi modalităţile de acordare a acestora se fac în funcţie de specificul activităţii şi de gradul de solicitare apreciat ca fiind aferent activităţii desfăşurate. Prin urmare, fiecare dintre persoanele aflate în cadrul uneia dintre categoriile reglementate de anexa la Hotărârea Guvernului nr. 65/2003 se supune aceluiaşi tratament juridic ca toate celelalte persoane aflate în aceeaşi situaţie cu a sa. În acelaşi timp, fiecare categorie de persoane se află într-o situaţie distinctă sub aspectul condiţiilor care justifică acordarea normei de hrană, în raport cu celelalte categorii de persoane menţionate în acelaşi act normativ. Or, având în vedere jurisprudenţa sa, în care s-a reţinut că principiul egalităţii în drepturi nu înseamnă uniformitate, violarea principiului egalităţii şi nediscriminării existând doar atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite, Curtea a stabilit că dispoziţiile de lege criticate nu au efecte de natură a contraveni prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.

27. Cu privire la invocarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, Curtea a statuat, la paragrafele 35 şi 36 ale Deciziei nr. 708 din 29 noiembrie 2016, că nici critica de neconstituţionalitate referitoare la caracterul neclar şi imprevizibil al textelor de lege care constituie obiectul excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi reţinută. Astfel, dreptul la care se referă aceste texte de lege priveşte „alocaţia valorică pentru drepturile de hrană”. Or, aşa cum s-a reţinut mai sus, Ordonanţa Guvernului nr. 26/1994 face distincţie între acordarea dreptului de hrană în natură faţă de acordarea sa prin alocaţie valorică, sub forma unei sume de bani. Prin urmare, nu poate fi făcută o confuzie referitoare la natura dreptului vizat de aceste dispoziţii de lege. Totodată, Curtea a reţinut că, până la data de 1 iulie 2015, acest drept s-a acordat în cuantumul stabilit de textele de lege supuse analizei de constituţionalitate, fără a fi actualizat, iar o eventuală interpretare contrară reprezintă un aspect particular de aplicare a legii, a cărui temeinicie nu revine însă analizei exercitate de instanţa de contencios constituţional.

28. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudenţa Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

29. Având în vedere aceste argumente, Curtea reţine că nu sunt încălcate nici prevederile art. 1 privind obligaţia statului de a respecta drepturile omului şi nici ale art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

30. Referitor la dispoziţiile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţie, Curtea constată că acestea nu au relevanţă în cauza de faţă, întrucât ele se referă la judecarea în mod echitabil a cauzei de către o instanţă independentă şi imparţială, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil. Or, în cauza de faţă, se critică dispoziţiile de lege care, în perioada 2013-2015, au plafonat cuantumul alocaţiei pentru hrană, acordate pentru anumite categorii socioprofesionale, această critică neavând legătură cu dreptul la un proces echitabil.

31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ovidiu Aurelian Dănciulescu în Dosarul nr. 190/30/2016 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal, de Sindicatul Poliţiştilor şi Personalului din Baza de Reparaţii Nave Brăila, în numele şi pentru membrii săi de sindicat, în Dosarul nr. 2.489/113/2015 al Curţii de Apei Galaţi - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi de Florin Bochiş în Dosarul nr. 191/30/2016 al Tribunalului Timiş - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, ale art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, ale art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice şi ale art. 12 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi generai obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal, Curţii de Apel Galaţi - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi Tribunalului Timiş - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 27 martie 2018.

 

PREŞEDINTE

PETRE LĂZĂROIU

Magistrat-asistent,

Ioana Marilena Chiorean

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

 

DECIZIA Nr. 30

din 14 mai 2018

 

Dosar nr. 336/1/2018

 

Iulia Cristina Tarcea - preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele delegat al Secţiei I civile

Eugenia Voicheci - preşedintele Secţiei a II-a civile

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Eugenia Puşcaşiu - judecător la Secţia I civilă

Carmen Elena Popoiag - judecător la Secţia I civilă

Simona Lala Cristescu - judecător la Secţia I civilă

Viorica Cosma - judecător Sa Secţia I civilă

Simona Gina Pietreanu - judecător la Secţia I civilă

Ruxandra Monica Duţă - judecător la Secţia a II-a civilă

Iulia Manuela Cîrnu - judecător la Secţia a II-a civilă

Rodica Dorin - judecător la Secţia a II-a civilă

Rodica Zaharia - judecător la Secţia a II-a civilă

Cosmin Horia Mihăianu - judecător la Secţia a II-a civilă

Andreea Marchidan - judecător Sa Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Iuliana Măiereanu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Marius Ionel Ionescu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Carmen Maria Ilie - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Eugenia Ion - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

 

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 336/1/2018 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27^ alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov - Secţia civilă cu privire la dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, art. 18 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 face parte din categoria reglementărilor aplicabile personalului din instituţiile publice, care vin în completarea art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006”.

După prezentarea referatului cauzei de către magistratul-asistent, constatând că nu sunt chestiuni prealabile de discutat sau excepţii de invocat, preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

1. Curtea de Apel Braşov - Secţia civilă a dispus, prin încheierea de la 29 ianuarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 5.100/62/2016, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire Sa chestiunea de drept menţionată.

2. Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu nr. 336/1/2018.

II. Temeiul juridic al sesizării

3. Articolul 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi, asupra acesteia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

4. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006)

Art. 13. - „(1) Judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora şi magistraţii-asistenţi, care sunt detaşaţi sau delegaţi în altă localitate decât cea de domiciliu, beneficiază, pe toată durata delegării sau detaşării, de următoarele drepturi:

a) diurnă în cuantum de 2% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, dar nu mai puţin decât cuantumul prevăzut pentru personalul din unităţile bugetare;

b) decontarea cheltuielilor de cazare la structuri turistice de categoria până la 3 stele inclusiv. În situaţia în care nu beneficiază de cazare în aceste condiţii, au dreptul la o sumă egală cu 0,5% din indemnizaţia de încadrare brută lunară pentru fiecare noapte, pe toată durata delegării sau detaşării în altă localitate;

c) decontarea, în limita a 4 călătorii dus-întors, pe lună, a transportului aerian, naval, auto sau pe calea ferată clasa I, inclusiv vagon de dormit clasa I, ori, după caz, a 7,5 litri carburant la suta de kilometri, în situaţia în care deplasarea se face cu autoturismul. Decontarea transportului nu se acordă îh cazul în care deplasarea se face cu autoturismul ce aparţine instituţiei. (...)

(3) Prevederile alin. (1) se completează, după caz, cu reglementările aplicabile personalului din instituţiile publice.”

5. Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 privind drepturile şi obligaţiile personalului autorităţilor şi instituţiilor publice pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, precum şi în cazul deplasării, în cadrul localităţii, în interesul serviciului, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare, Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006)

Anexa „Art. 18. - În cazul în care condiţiile de transport permit ca persoana aflată în delegare sau detaşare să se înapoieze zilnic în localitatea de domiciliu, după terminarea programului de lucru, din localitatea unde este trimisă în delegare sau detaşare, ordonatorul de credite poate aproba decontarea cheltuielilor zilnice de transport sau costul unui abonament de transport, dacă cheltuielile astfel efectuate sunt mai mici decât cele pentru plata indemnizaţiei zilnice de delegare sau de detaşare şi a cazării şi dacă prin aceasta nu se afectează bunul mers al activităţii la locul delegării sau detaşării, în aceasta situaţie nu se acordă indemnizaţia zilnică de delegare sau de detaşare.1

IV. Expunerea succintă a procesului

6. Prin acţiunea introductivă, reclamantul A a solicitat în contradictoriu cu pârâţii B, C, D şi E obligarea pârâţilor B, C şi D la calcularea şi plata diurnei prevăzute de art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, în cuantum de 2% din indemnizaţia de încadrare brută lunară pentru perioada în care a fost delegat în altă localitate decât cea de domiciliu, respectiv 15 iulie 2015-31 decembrie 2015, obligarea pârâtului E la alocarea fondurilor necesare plăţii drepturilor solicitate şi actualizarea sumelor conform indicelui de inflaţie, începând cu data naşterii dreptului şi până la data plăţii efective.

7. În motivarea acestei cereri, reclamantul a arătat că în perioada 15 iulie-21 decembrie 2015 a fost delegat în funcţia de prim-procuror la F, efectuând zilnic naveta de la domiciliu (comuna S, judeţul B), la locul de muncă din municipiul F, fără a beneficia de diurna prevăzută de art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006.

8. Prin Sentinţa civilă nr. 382/MAS din 13 martie 2017, Tribunalul Braşov - Secţia I civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului E, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B şi a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâţii B şi D, pe care i-a obligat la calcularea şi plata către reclamant a diurnei în cuantum de 2% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, pentru perioada în care reclamantul a fost delegat în altă localitate decât cea de domiciliu, respectiv 15 iulie 2015-31 decembrie 2015.

9. În motivare, s-a reţinut că diurna reprezintă un drept material stabilit în procente din indemnizaţia de încadrare brută lunară cuvenită magistratului şi are rolul de indemnizaţie suplimentară cuvenită acestuia, ca urmare a faptului că îşi desfăşoară activitatea profesională într-o altă localitate decât cea de domiciliu, ceea ce implică în mod evident un efort suplimentar, sub toate aspectele, din partea respectivului magistrat.

10. Dreptul prevăzut de art. 23 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, constând în decontarea cheltuielilor de transport între localitatea în care persoanele menţionate în ipoteza normei îşi au domiciliul sau reşedinţa şi localitatea unde se află sediul unităţii, îndeplineşte un alt rol, respectiv acela de a acoperi o cheltuială, pe care magistratul care îşi desfăşoară activitatea într-o altă localitate, diferită de cea în care locuieşte efectiv, o face în avans în folosul statului.

11. Prin urmare, îndeplinind funcţii diferite, dreptul stabilit de art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 şi dreptul prevăzut de art. 23 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 nu se exclud reciproc, acestea putând coexista, astfel încât decontarea cheltuielilor de transport avansate de reclamant nu constituie un impediment pentru ca acesta să beneficieze şi de diurnă, ordonatorii de credite pârâţi interpretând greşit dispoziţiile relative la drepturile cuvenite magistraţilor în situaţia delegării.

12. Dispoziţiile art. 11 ori cele ale art. 18 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006, care restrâng condiţiile de acordare a indemnizaţiei de delegare, nu sunt aplicabile în cauză, deoarece art. 13 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 stabileşte că prevederile alin. (1) din actul normativ anterior menţionat se completează, după caz, cu reglementările aplicabile personalului din instituţiile publice, astfel încât dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 1.860/2006, normă cu rang inferior, nu pot restrânge condiţiile de acordare a drepturilor recunoscute prin dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, reglementare cu rang superior,

13. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâţii 8 şi D, iar, în cadrul soluţionării apelului, Curtea de Apel Braşov - Secţia civilă a dispus suspendarea judecării cauzei până la pronunţarea hotărârii pentru dezlegarea chestiunii de drept.

V. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea procedurii

14. Instanţa de sesizare a constatat admisibilitatea sesizării, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că:

- de lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 depinde soluţionarea pe fond a cauzei întrucât, prin considerentele Sentinţei civile nr. 382/MAS din 13 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Braşov, hotărâre ce face obiectul analizei în calea de atac a apelului în care s-a procedat la prezenta sesizare a instanţei supreme, se reţine că dispoziţiile art. 18 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006, care restrâng condiţiile de acordare a indemnizaţiei de delegare, nu sunt aplicabile în cauză, deoarece art. 13 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 stabileşte că prevederile alin. (1) se completează, după caz, cu reglementările aplicabile personalului din instituţiile publice, astfel încât dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 1.860/2006, normă cu rang inferior, nu pot restrânge condiţiile de acordare a drepturilor recunoscute prin dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, reglementare cu rang superior.

Ca urmare, Tribunalul Braşov a supus analizei raportul dintre norma superioară şi cea inferioară, iar nu raportul dintre norma generală şi cea specială.

Prin apelul pârâtului D s-a invocat neaplicarea faţă de intimatul-reclamant a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, iar prin apelul pârâtului B s-a invocat incidenţa în situaţia concretă a intimatului-reclamant, căruia i-au fost decontate cheltuielile zilnice cu transportul între localitatea de domiciliu şi cea în care se află locul de muncă unde a fost delegat, a dispoziţiilor art. 18 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006.

Motivele de apel invocate în cauză vizează interpretarea dispoziţiilor legale indicate în întrebarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Problema de drept este nouă şi nu a mai fost analizată până la acest moment, iar interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, în sensul dacă art. 18 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 face parte din categoria reglementărilor aplicabile personalului din instituţiile publice care vin în completarea art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, comportă interpretări diferite, fiind necesară intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, maniera în care instanţele au supus analizei incidenţa dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 nu a fost circumscrisă ipotezei care face obiectul chestiunii de drept invocate prin prezenta sesizare, iar din practica judiciară identificată nu rezultă, cu evidenţă, interpretarea corectă care trebuie dată dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din actul normativ anterior menţionat, astfel încât este necesară intervenţia instanţei supreme prin mecanismul prevăzut de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, pentru a statua dacă art. 18 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 face parte din categoria reglementărilor aplicabile personalului din instituţiile publice care vin în completarea art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006.

În această situaţie, pentru dezlegarea apelurilor este necesară pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept invocate.

- problema de drept enunţată este nouă. deoarece asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre, astfel cum rezultă din consultarea jurisprudenţei aflate pe site-ul instanţei supreme la data pronunţării;

- problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data pronunţării.

VI. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

15. Apelantul B a apreciat inadmisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nefiind îndeplinită condiţia de noutate a chestiunii de drept care face obiectul sesizării, aşa cum impune art. 519 din Codul de procedură civilă. În acest sens, a arătat că, în soluţionarea acestor litigii, instanţele de judecată s-au pronunţat deja asupra chestiunii ridicate, practica fiind neunitară.

16. Apelantul D a exprimat, prin notele de şedinţă depuse la dosar, un punct de vedere în sensul oportunităţii şi admisibilităţii sesizării instanţei supreme, fiind vorba, în opinia acestei părţi, despre lămurirea unei probleme de drept a cărei rezolvare este hotărâtoare pentru soluţionarea prezentei cauze, chestiune care este nouă şi asupra căreia instanţa supremă nu a statuat; în plus, aceasta nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

17. Intimatul A a depus la dosar un punct de vedere prin care a apreciat a fi utilă, în soluţionarea cauzei, o întrebare adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care ar trebui formulată expres în sensul dacă prevederile art. 18 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 sunt aplicabile personalului din justiţie (judecători, procurori, personal asimilat şi magistraţi-asistenţi) întrucât diurna prevăzută de art. 13 alin. (i) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 reprezintă un drept material stabilit în procente din indemnizaţia suplimentară cuvenită magistratului şi are rolul de indemnizaţie suplimentară cuvenită acestuia, ca urmare a faptului că îşi desfăşoară activitatea profesională într-o altă localitate decât cea de domiciliu, ceea ce implică, în mod evident, un efort suplimentar, sub toate aspectele, din partea respectivului magistrat.

Dreptul prevăzut de art. 23 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, constând în decontarea cheltuielilor de transport între localitatea în care persoanele menţionate în ipoteza normei îşi au domiciliul sau reşedinţa şi localitatea unde se află sediul unităţii îndeplineşte un rol, respectiv acela de a acoperi o cheltuială pe care magistratul care îşi desfăşoară activitatea într-o altă localitate, diferită de cea în care locuieşte efectiv, o face în avans, în folosul statului.

Prin urmare, îndeplinind funcţii diferite, dreptul stabilit de art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 şi dreptul prevăzut de art. 23 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 nu se exclud reciproc, acestea putând coexista, astfel încât decontarea cheltuielilor de transport avansate de apelant nu constituie un impediment pentru a putea beneficia şi de diurnă, ordonatorii de credite interpretând în mod eronat dispoziţiile relative la drepturile cuvenite magistraţilor în situaţia delegării.

Intimatul a conchis în sensul că dispoziţiile art. 11 ori cele ale art. 18 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006, care restrâng condiţiile de acordare a indemnizaţiei de delegare, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât art. 13 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 stabileşte că prevederile acestui act normativ se completează, după caz, cu reglementările aplicabile personalului din instituţiile publice (respectiv Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006), însă dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 1.860/2006 - normă cu rang inferior, nu pot restrânge condiţiile de acordare a drepturilor recunoscute prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 - reglementare cu rang superior.

VII. Punctul de vedere al completului de judecată

18. Instanţa de sesizare a arătat că nu este vorba despre un caracter neunitar, ci despre aspecte diferite supuse analizei instanţelor de judecată, care au primit rezolvări bazate pe interpretări ale normelor de drept care au tangenţă cu problema de drept supusă dezlegării prin prezenta sesizare.

19. Punctul de vedere al completului de judecată asupra chestiunii de drept sesizate este în sensul că între cele două norme de drept cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 şi, respectiv, în Hotărârea Guvernului nr. 1.806/2006 nu este necesară o analiză a rangului acestora una în raport cu cealaltă, întrucât în preambulul Hotărârii Guvernului nr. 1.860/2006 se arată că acest act normativ a fost adoptat în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 80/2001 privind stabilirea unor normative de cheltuieli pentru autorităţile administraţiei publice şi instituţiile publice, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

20. Ca urmare, din această perspectivă, fiind o normă de organizare a executării unei Ordonanţe a Guvernului aprobată prin lege, Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 este susceptibilă de a intra în categoria „reglementărilor aplicabile personalului din instituţiile publice”.

21. Ceea ce face obiectul necesităţii dezlegării chestiunii de drept este sfera de întindere a acestor reglementări sub aspectul cuprinderii şi a celor prevăzute de art. 18 din Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006.

VIII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

22. Curţile de apel Alba Iulia, Constanţa, Galaţi, Oradea, Târgu Mureş şi Timişoara au comunicat că nu a fost identificată practică judiciară şi nu au exprimat un punct de vedere cu privire la chestiunea de drept în discuţie.

23. Curtea de Apel Bacău nu a identificat practică judiciară, însă a exprimat opinia în sensul că, atât timp cât Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 nu face trimitere la aplicarea art. 18 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006, ci doar enumera drepturile cuvenite judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din cadrul sistemului justiţiei, aceste drepturi se cuvin astfel cum sunt prevăzute.

Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 este un act cu valoare juridică inferioară ordonanţei de urgenţă şi, ca atare, nu poate să determine interpretarea ordonanţei de urgenţă. În această modalitate, ordonanţa de urgenţă s-ar interpreta prin adăugare în baza unei norme juridice cu o valoare inferioară, iar, ca principiu, normele restrictive trebuie să fie edictate în acte normative de o valoare egală sau superioară celor care prevăd drepturile generice.

24. Prin punctul de vedere exprimat cu unanimitate de membrii Secţiei civile a Curţii de Apel Braşov, înaintându-se şi jurisprudenţă, s-a achiesat la concluziile completului care a sesizat instanţa supremă, raportat la starea de drept existentă în cauză, în sprijinul acestei opinii învederându-se şi prevederile art. 13 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, care conţin o normă de trimitere la reglementările aplicabile personalului din instituţiile publice.

25. Curtea de Apel Bucureşti, anexând practică judiciară, a arătat că, la nivelul Secţiei a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a apreciat, în majoritate, că, potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (8) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, raportat la art. 13 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, diurna în cuantum de 2% din indemnizaţia de încadrare brută lunară este cuvenită persoanei îndreptăţite.

Acordarea diurnei este condiţionată doar de îndeplinirea cumulativă a două condiţii, iar trimiterea pe care o face art. 10 alin. (8) la art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 se referă doar la drepturile prevăzute de acest text legal, nu şi la condiţia de a fi fost detaşat sau delegat.

Diurna este definită ca indemnizaţie plătită unui angajat pentru acoperirea cheltuielilor de deplasare în altă localitate, în interes de serviciu, şi se acordă pentru zilele efectiv lucrate.

Cât priveşte perioada delegaţiilor externe, sunt decontate şi cheltuielile de cazare şi transport, nefiind justificată cumularea diurnei de 2% cu diurna de deplasare.

În ceea ce priveşte punctele de vedere comunicate de către instanţele arondate Curţii de Apel Bucureşti, respectiv Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Giurgiu şi Tribunalul Ilfov, în mod unanim s-a apreciat că între cele două norme de drept cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 şi, respectiv, în Hotărârea Guvernului nr. 1.806/2006 nu este necesară o antamare a rangului acestora una în raport cu cealaltă, întrucât, în preambulul Hotărârii Guvernului nr. 1.860/2006, se arată că acest act normativ a fost adoptat în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 80/2001 privind stabilirea unor normative de cheltuieli pentru autorităţile administraţiei publice şi instituţiile publice, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

Ca urmare, din această perspectivă, fiind o normă de organizare a executării unei ordonanţe a Guvernului aprobate prin lege, Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 este susceptibilă a intra în categoria „reglementărilor aplicabile personalului din instituţiile publice”, acestea venind în completarea dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 27/2006.

S-a reţinut că rezerva luată de alin. (3), prin sintagma „după caz”, este evident că exclude numai ceea ce este definit expres în materia de interes a art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006.

Cum art. 18 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 reglementează aspecte legate de aceeaşi materie pentru funcţionarii din instituţiile publice, care nu sunt enumerate expres de art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, în opinia instanţelor, acest text vine în completarea dispoziţiilor lui.

26. La nivelul Curţii de Apel Cluj a fost identificat un singur dosar soluţionat definitiv, în cadrul căruia a fost analizată această problemă de drept, hotărârea pronunţată în cauză (Decizia civilă nr. 80/A/2017, pronunţată în Dosarul nr. 5.238/86/2015) fiind în sensul aprecierii ca fondată a cererii reclamantului, care, în calitate de procuror, a solicitat plata diurnei pentru delegare în cuantum de 2% din indemnizaţia de încadrare aferentă perioadei 1.01.2013-31.12.2013.

În considerentele acestei decizii s-a reţinut, în esenţă, faptul că în cazul judecătorilor, procurorilor şi al altor categorii de personal din sistemul justiţiei există o reglementare specială, care se aplică cu prioritate, anume, în cuprinsul dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 se stipulează în mod imperativ că aceste categorii speciale beneficiază de diurna în cuantum de 2% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, dar nu mai puţin decât cuantumul prevăzut pentru personalul din unităţile bugetare; prin urmare, trimiterea pe care dispoziţia pertinentă din legea specială o face la actul normativ cu caracter general este în sensul de a nu se acorda mai puţin decât prevede legea generală, iar nu în sensul de a se prelua limitările pe care dispoziţiile art. 18 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 le cuprind.

Ca argumente subsidiare, instanţa a reţinut că din atestările pe care ceilalţi ordonatori principali de credite din sistemul judiciar le-au făcut a rezultat că atât la nivelul Consiliului Superior al Magistraturii, cât şi la cel al Inspecţiei Judiciare se face aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 în raport cu cele cuprinse în Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006, în sensul acordării diurnei pentru perioada delegării/detaşării.

27. La nivelul Curţii de Apel Craiova nu a fost identificată practică judiciară, însă opinia judecătorilor Secţiei conflicte de muncă şi asigurări sociale din cadrul Tribunalului Dolj este în sensul că drepturile prevăzute de art. 18 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 nu fac parte din categoria reglementărilor aplicabile personalului din instituţiile publice şi nu vin în completarea art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006.

28. Din analiza hotărârii judecătoreşti înaintate la nivelul Curţii de Apel laşi practica este în sensul acordării diurnei persoanei îndreptăţite.

29. Practica judiciară identificată la nivelul instanţelor judecătoreşti din circumscripţia teritorială a Curţii de Apel Piteşti a fost în sensul că art. 18 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 face parte din categoria reglementărilor aplicabile personalului din instituţiile publice, care vin în completarea art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 27/2006.

30. Curtea de Apel Ploieşti şi Tribunalul Prahova nu au identificat practică judiciară relevantă cu privire la problema de drept semnalată, iar, la nivelul Tribunalului Dâmboviţa, deşi nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti cu privire la problema de drept menţionată, opinia majoritară exprimată a fost în sensul că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 18 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006.

31. Curtea de Apel Suceava a arătat că, în urma verificărilor efectuate de instanţele din circumscripţie, a fost identificată Sentinţa civilă nr. 1.589 din 13.12.2016 a Tribunalului Suceava, pronunţată în Dosarul nr. 3,657/86/2016, definitivă prin Decizia nr. 169 din 8.03.2017 a Curţii de Apel Suceava, din analiza cărora rezultă că acţiunea având ca obiect „drepturi salariate ale personalului din justiţie”, respectiv plata contravalorii diurnei este admisibilă.

32. Astfel, din analiza jurisprudenţei instanţelor naţionale în materie rezultă că s-a avut ca premisă existenţa a două acte normative în materie, din care unul în mod evident are caracter de normă specială, care, potrivit regulii de interpretare a actului juridic civil specialia generalibus derogant, derogă de la norma generală.

33. De asemenea, raportul dintre art. 13 alin. (1) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 şi art. 18 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 a fost analizat în Decizia nr. 169 din 8 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Suceava - Secţia I civilă şi în Decizia nr. 3.591 din 29 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti - Secţia I civilă, ambele definitive, reţinându-se, în esenţă, caracterul de normă generală al Hotărârii Guvernului nr. 1.860/2006 în raport cu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, precum şi faptul că norma generală se aplică, în completare, numai în privinţa aspectelor pe care norma specială nu le prevede (de exemplu, cu privire la natura mijloacelor de transport, dovada efectuării cheltuielilor etc.), nefiind primită susţinerea conform căreia norma generală ar putea produce efecte în sensul limitării/diminuării drepturilor prevăzute de legea specială.

34. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat, prin Adresa nr. 318/C/435/111-5/2018 din 23 martie 2018, că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care face obiectul sesizării.

IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

35. Prin Decizia nr. 342 din 3 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 9 mai 2007, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006.

X. Raportul asupra chestiunii de drept

36. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a arătat că sesizarea nu întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

37. Conform art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

38. Pentru regularitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit o serie de condiţii de admisibilitate a acestei proceduri, respectiv:

a) existenţa unei cauze în curs de judecată;

b) judecata cauzei să se afle în ultimă instanţă pe rolul tribunalului, al curţii de apel sau al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

c) ivirea unei chestiuni de drept esenţiale, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei;

d) chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii, în curs de soluţionare.

39. Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite cumulativ.

40. În doctrină, ele au fost identificate după cum urmează: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; problema de drept să fie reală; să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanţa de sesizare să considere că pentru a înlătura orice incertitudine referitoare la securitatea raportului juridic dedus judecăţii este necesară declanşarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă prin pronunţarea unei hotărâri prealabile; chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

41. Verificându-se întrunirea acestor condiţii, se constată că ele se regăsesc doar parţial, sesizarea neîndeplinind toate exigenţele procedurale menţionate pentru a fi admisibilă.

42. Astfel, se constată că litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a curţii de apel învestite în ultimă instanţă, iar chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

43. Cu referire la condiţia de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, se reţine că art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept”.

44. În încercarea de a clarifica conţinutul acestei noţiuni, în doctrină s-a arătat că pentru a fi vorba de o problemă de drept reală trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară. Prin urmare, sintagma „problemă de drept” trebuie raportată la prevederile cuprinse în art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”.

45. O altă cerinţă de admisibilitate a sesizării (care ţine de calitatea acesteia), deşi nu este prevăzută expressis verbis de art. 519 din Codul de procedură civilă, fiind implicită însă mecanismului de unificare a jurisprudenţei, este aceea referitoare la caracterul real şi serios al problemei de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv dacă aceasta prezintă un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanţa de sesizare să considere că este necesară declanşarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, prin solicitarea pronunţării unei hotărâri prealabile. Sub acest aspect, se reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în mod constant, în jurisprudenţa dezvoltată în legătură cu îndeplinirea acestei condiţii de admisibilitate, că, în declanşarea procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile, trebuie să fie identificată o problemă de drept importantă, care să necesite cu pregnanţă a fi lămurită şi care să prezinte o dificultate de interpretare suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme, în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.1

 

1 Decizia nr. 10 din 4.04.2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016; Decizia nr. 6 din 30.01.2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 24 din 29.06.2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 41 din 29.05.2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 14 iulie 2017; Decizia nr. 62 din 18.09.2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017; Decizia nr. 4 din 14.04.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014.

 

46. În cazul supus prezentei analize se constată că prin cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a solicitat a se da rezolvare de principiu următoarei chestiuni de drept: „dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, art. 18 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 face parte din categoria reglementărilor aplicabile personalului din instituţiile publice care vin în completarea art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006”.

47. Sub un prim aspect, se observă că cererea de pronunţare a unei hotărâri prealabile nu este fundamentată pe existenţa sau pe necesitatea preîntâmpinării unei jurisprudenţe neunitare.

48. Astfel, titularul sesizării a arătat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de pronunţare a unei hotărâri prealabile, întrucât interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, în sensul dacă art. 18 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 face parte din categoria reglementărilor aplicabile personalului din instituţiile publice care vin în completarea art. 13 alin. (1) din Ordonanţă de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, comportă interpretări diferite, fiind necesară intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

49. De asemenea, s-a arătat că maniera în care instanţele au supus analizei incidenţa dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 nu a fost circumscrisă ipotezei care face obiectul chestiunii de drept invocate prin prezenta sesizare, iar din practica judiciară identificată nu rezultă cu evidenţă interpretarea corectă care trebuie dată dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din actul normativ anterior menţionat, astfel încât este necesară intervenţia instanţei supreme în mecanismul prevăzut de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă pentru a statua dacă art. 18 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 face parte din categoria reglementărilor aplicabile personalului din instituţiile publice, care vin în completarea art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006.

50. În expunerea punctului de vedere al instanţei s-a arătat că „nu este vorba despre un caracter neunitar, ci despre aspecte diferite supuse analizei instanţelor de judecată, care au primit rezolvări bazate pe interpretări ale normelor de drept care au tangenţă cu problema de drept supusă dezlegării prin prezenta sesizare”.

51. Examenul jurisprudenţial nu a relevat practică neunitară, hotărârile judecătoreşti pronunţate în materie fiind în sensul admiterii cererilor de acordare a diurnei prevăzute de art. 13 alin. (1)d în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006.

52. Împrejurarea că prin punctele de vedere exprimate de unele instanţe, minoritare de altfel, se apreciază în sensul că dispoziţiile art. 18 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006, care reglementează aspecte legate de aceeaşi materie pentru funcţionarii din instituţiile publice, care nu sunt enumerate expres de art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, vin în completarea acestui din urmă text legal nu justifică declanşarea acestui mecanism de unificare a jurisprudenţei, având în vedere caracterul sumar al opiniilor exprimate cu caracter de principiu.

53. Sub un alt aspect, se reţine că nu se solicită interpretarea unei norme care ar avea caracter îndoielnic, lacunar sau neclar, în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, iar problema de drept care face obiectul sesizării nu comportă o reală dificultate.

54. Astfel, problema de drept în discuţie priveşte acordarea diurnei prevăzute de art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 persoanelor expres menţionate în ipoteza normei (judecători, procurori, personal asimilat acestora şi magistraţi-asistenţi care sunt detaşaţi sau delegaţi în altă localitate decât cea de domiciliu), în situaţiile în care acestea beneficiază de decontarea transportului zilnic în localitatea de domiciliu.

55. Demersul judiciar a fost generat de refuzul ordonatorului de credite pârât de a recunoaşte acest drept cu motivarea că, potrivit prevederilor art. 13 alin.(3) din acelaşi act normativ, sunt aplicabile dispoziţiile art. 18 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006, care restrâng condiţiile de acordare a indemnizaţiei de delegare.

56. Cererea de chemare în judecată a fost admisă de Tribunalul Braşov în considerarea rangului superior al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 faţă de Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006; această instanţă a reţinut însă şi incidenţa dispoziţiilor art. 23 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, care reglementează, distinct de drepturile acordate în cazul delegării şi detaşării (reglementate în cap. III), dreptul judecătorilor, al procurorilor, al personalului asimilat acestora şi al magistraţilor-asistenţi care nu beneficiază de locuinţă proprietate personală ori cărora nu li s-a acordat locuinţă de serviciu în condiţiile art. 22 din acelaşi act normativ sau compensarea chiriei în condiţiile art. 23 alin. (1), în localitatea în care îşi desfăşoară activitatea, la decontarea cheltuielilor de transport între localitatea în care îşi au domiciliul sau reşedinţa şi localitatea unde se află sediul unităţii.

57. Pentru situaţia în care deplasarea se face cu autoturismul, se prevede că aceştia beneficiază de decontarea contravalorii a 7,5 litri carburant la suta de kilometri, pentru perioada în care au lucrat efectiv.

58. Nu reiese din încheierea de sesizare dacă aceste prevederi sunt apreciate a fi relevante în soluţionarea cauzei şi nici dacă instanţa de trimitere a avut în vedere dispoziţiile art. 12 alin, (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, care dispun în sensul că: „Pe perioada delegării şi a detaşării, judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora şi magistraţii-asistenţi beneficiază de toate drepturile prevăzute de lege pentru funcţia în care sunt delegaţi sau detaşaţi. Dacă indemnizaţia şi celelalte drepturi salariale prevăzute pentru funcţia în care sunt delegaţi sau detaşaţi sunt mai mici, aceştia îşi păstrează indemnizaţia de încadrare brută lunară şi celelalte drepturi băneşti”.

59. Cu referire la prevederile art. 13 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, care dispun în sensul că prevederile alin. (1) se completează, după caz, cu reglementările aplicabile personalului din instituţiile publice, instanţele de judecată au statuat în mod unitar prin hotărâri definitive în sensul că trimiterea pe care dispoziţia pertinentă din legea specială o face la actul normativ cu caracter general este în sensul de a nu se acorda mai puţin decât prevede legea generală, iar nu în sensul de a se prelua limitările pe care dispoziţiile art. 18 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 le cuprind.

60. Se reţine, de asemenea, că, aşa cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în mod constant în jurisprudenţa sa, pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare şi utilizat pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere, instanţa supremă trebuie chemată să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu.

61. Mecanismul hotărârii prealabile nu trebuie însă transformat în reversul său, respectiv într-o procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor, ca fiind urgente.

62. în cazul analizat, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziţii legale care nu comportă o reală dificultate, aşa încât o interpretare corectă a prevederilor în vederea soluţionării cererii impune realizarea unei analize de conţinut şi corelată a normelor menţionate din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 si, respectiv, din Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006.

63. Prin urmare, rămâne atributul exclusiv al instanţei de trimitere să soluţioneze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând, în acest scop, mecanismele de interpretare a actelor normative.

64. Pentru considerentele expuse, se apreciază că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate care să justifice pronunţarea unei hotărâri prealabile, aşa încât sesizarea apare ca fiind inadmisibilă.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov - Secţia civilă în Dosarul nr. 5.100/62/2016 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea problemă de drept: „dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, art. 18 din Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 face parte din categoria reglementărilor aplicabile personalului din instituţiile publice, care vin în completarea art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006”.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 mai 2018.

 

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

IULIA CRISTINA TARCEA

Magistrat-asistent,

Ileana Peligrad