MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 186 (XXX) - Nr. 642         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Marţi, 23 iulie 2018

 

SUMAR

 

LEGI ŞI DECRETE

 

191. - Lege pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 193/2002 privind introducerea sistemelor moderne de plată

 

558. - Decret privind promulgarea Legii pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 193/2002 privind introducerea sistemelor moderne de plată

 

192. - Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat

 

559. - Decret privind promulgarea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat

 

194. - Lege pentru completarea Legii asistenţei sociale nr. 292/2011

 

561. - Decret privind promulgarea Legii pentru completarea Legii asistenţei sociale nr. 292/2011

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 125 din 20 martie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) coroborate cu cele ale alin. (51) al aceluiaşi articol din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice

 

Decizia nr. 127 din 20 martie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice

 

Decizia nr. 387 din 5 iunie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 53 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice şi ale art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2t)03 - Codul muncii

 

LEGI ŞI DECRETE

 

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

 

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

LEGE

pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 193/2002 privind introducerea sistemelor modeme de plată

 

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

 

Articol unic. - Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 193/2002 privind introducerea sistemelor moderne de plată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 942 din 23 decembrie 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 250/2003, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi va avea următorul cuprins:

1. La articolul 1, alineatul (2) se abrogă.

2. La articolul 1, alineatele (3), (5) şi (€) se modifică şi vor avea următorul cuprins:

„(3) Persoanele juridice care desfăşoară activităţi de comerţ cu amănuntul şi cu ridicata, aşa cum acestea sunt definite de Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cele care desfăşoară activităţi de prestări de servicii, care realizează anual o cifră de afaceri mai mare de 50.000 euro în echivalent lei, au obligaţia să accepte ca mijloc de plată şi cârdurile de debit, şi cârdurile de credit prin intermediul unui terminal POS şi/sau al altor soluţii modeme de acceptare. Prin activitatea de prestări de servicii, în sensul prezentului alineat, se înţelege operaţiunea definită la art. 271 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

...............................................................................................

(5) Persoanele juridice prevăzute la alin. (1) şi (3) pot oferi serviciul de avans în numerar la terminalele de plată în baza contractelor încheiate cu instituţiile acceptante şi pot acorda avansuri în numerar, potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă. Acestea afişează la loc vizibil semnul privind acordarea acestui serviciu, precum şi informaţii privind costurile serviciului.

(6) Avansul prevăzut la alin. (5) se evidenţiază distinct pe chitanţa emisă de terminalul de plată şi nu poate depăşi suma de 200 lei. Tranzacţiile privind avansul în numerar se asimilează retragerilor de numerar de la bancomate, iar comisioanele aferente tranzacţiilor se stabilesc conform contractelor în vigoare între părţi. Comercianţii pot percepe de la titularul cârdului un comision care nu poate depăşi 1% din valoarea avansului acordat.”

3. La articolul 2, alineatele (1) şi (2) se modifică şi vor avea următorul cuprins:

„Art. 2. - (1) Instituţiile acceptante de cârduri au obligaţia de a instala terminale de plată în termen de maximum 30 de zile de la data solicitării. Instalarea terminalelor de plată se face la solicitarea operatorilor economici, instituţiilor publice, persoanelor juridice prevăzute la art. 1 alin. (1), precum şi a comercianţilor prevăzuţi la art. 1 alin. (3), în baza contractelor încheiate în acest scop, în toate locurile indicate de aceştia.

(2) Agenţii economici, instituţiile publice şi persoanele juridice prevăzute la art. 1 vor întreprinde măsurile necesare pentru a instala terminale de plată, având posibilitatea de a-şi alege instituţia acceptară.

4. La articolul 2, alineatul (21) se abrogă.

5. La articolul 2, alineatele (3)-(5) se modifică şi vor avea următorul cuprins:

„(3) Cheltuielile cu achiziţionarea şi instalarea terminalelor de plată vor fi suportate de către instituţiile acceptante.

(4) Cheltuielile cu administrarea şi operarea terminalelor de plată se vor stabili prin contractele încheiate cu instituţiile desemnate potrivit alin. (2).

(5) instituţiile acceptante de cârduri, prevăzute la alin. (1), vor întreprinde măsurile corespunzătoare pentru asigurarea infrastructurii şi a dotărilor proprii, în vederea ordonării plăţilor prin intermediul mijloacelor moderne de plată şi a realizării transferului între contul de cârd şi contul beneficiarilor sumelor plătite, până la datele prevăzute la art. 1

6. La articolul 3 alineatul (1), literele b), h) şi i) se modifică şi vor avea următorul cuprins:

,,b) nerespectarea prevederilor art. 2;

...............................................................................................

h) refuzul instituţiilor acceptante de cârduri de a instala terminale de piaţă în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1);

i) lipsa asigurării infrastructurii şi a dotărilor necesare pentru acordarea avansurilor în numerar la terminalele de plată de către instituţiile acceptante de cârduri;”.

 

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR,

PREŞEDINTELE SENATULUI

PETRU-GABRIEL VLASE

CĂLIN-CONSTANTIN-ANTON POPESCU-TĂRICEANU

 

Bucureşti, 19 iulie 2018.

Nr. 191.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind promulgarea Legii pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 193/2002 privind introducerea sistemelor modeme de plată

 

În temeiul prevederilor art. 77 alin. (1) şi ale art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se promulgă Legea pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 193/2002 privind introducerea sistemelor modeme de plată şi se dispune publicarea acestei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

Bucureşti, 18 iulie 2018.

Nr. 558.

 

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

 

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

 

LEGE

pentru modificarea şi completarea Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat

 

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

 

Art. I. - Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 20 iulie 2001, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. La articolul 6, alineatele (2), (4) şi (6) se modifică şi vor avea următorul cuprins:

„(2) Pentru sumele acordate ca ajutor social, conform prevederilor prezentei legi, una sau mai multe persoane majore apte de muncă, raportat la cuantumul ajutorului social din familia beneficiară, au obligaţia de a presta lunar, la solicitarea primarului, acţiuni sau lucrări de interes local, fără a se putea depăşi regimul normal de lucru şi cu respectarea normelor de securitate şi igienă a muncii.

...............................................................................................

(4) Orele de muncă prevăzute la alin. (2) şi (3) se însumează pentru toate persoanele apte de muncă din familia beneficiară de ajutor social şi se calculează proporţional cu cuantumul ajutorului social de care beneficiază familia sau persoana singură, cu un tarif orar corespunzător salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, raportat la durata medie lunară a timpului de muncă.

...............................................................................................

(6) în situaţia în care persoana nominalizată să efectueze acţiunile sau lucrările de interes local se află în incapacitate temporară de muncă sau şi-a pierdut total ori parţial capacitatea de muncă, obligaţia de a presta acţiunile sau lucrările de interes local prevăzute la alin. (2) se transferă celorlalte persoane apte de muncă din familie, cu acordul primarului.”

2. La articolul 6, după alineatul (9) se introduce un nou alineat, alineatul (10), cu următorul cuprins:

„(10) Acţiunile sau lucrările de interes local prevăzute la alin. (1) pot fi, dar fără a se limita la acestea, lucrări de salubrizare şi/sau de întreţinere spaţii verzi, de salubrizare/întreţinere obiective publice, inclusiv activităţi de sprijinire a serviciilor voluntare pentru situaţii de urgenţă, pe baza recomandărilor acestora, precum şi alte activităţi specifice stabilite prin hotărâre a consiliului local.”

3. După articolul 6 se introduc două noi articole, articolele 61 şi 62, cu următorul cuprins:

„Art. 61. - (1) în scopul valorificării forţei de muncă locale, primarii au obligaţia să întocmească planul de activităţi sezoniere pe baza solicitărilor primite de la persoane juridice, persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale sau întreprinderi familiale care au nevoie de forţă de muncă şi funcţionează pe raza unităţii administrativ-teritoriale, denumite în continuare beneficiari de lucrări.

(2) Planul de acţiune prevăzut la alin. (1) se aprobă prin dispoziţie a primarului, se afişează la sediul primăriei şi cuprinde activităţile sezoniere, beneficiarii de lucrări, precum şi repartizarea persoanelor din familiile beneficiare de ajutor social pentru desfăşurarea activităţilor sezoniere.

(3) Efectuarea activităţilor sezoniere nu exceptează persoanele de la îndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 6 alin. (2).

(4) Repartizarea activităţilor sezoniere se realizează de către primar, după efectuarea de către beneficiarii de ajutor social a orelor de muncă stabilite în condiţiile art. 6 alin. (2)-(4).

(5) Planul de acţiune prevăzut la alin. (1) se transmite agenţiilor teritoriale în luna următoare aprobării, în termenul prevăzut la art. 131 alin. (3).

Art. 62. - (1) Persoanele care solicită forţă de muncă pentru desfăşurarea activităţilor sezoniere, potrivit art. 61 alin. (1), se adresează primarului, în scris, precizând activitatea ce urmează a fi desfăşurată, numărul de lucrători solicitaţi şi perioada de desfăşurare a activităţii sezoniere.

(2) Remunerarea activităţii desfăşurate potrivit alin. (1), norma de lucru, precum şi alte obligaţii şi îndatoriri se stabilesc prin negociere directă între beneficiarul de lucrări şi persoana care prestează activitatea, în condiţiile Legii nr. 52/2011 privind exercitarea unor activităţi cu caracter ocazional desfăşurate de zilieri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.”

4. La articolul 72, partea introductivă se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. 72. - Face excepţie de la îndeplinirea obligaţiilor prevăzute la art. 6 alin. (2), desfăşurarea activităţilor sezoniere prevăzute la art. 61 alin. (2) şi a condiţiei prevăzute la art. 7 alin. (1) persoana aptă de muncă şi care se află în una dintre următoarele situaţii:”.

5. La articolul 15, alineatul (6) se abrogă.

6. La articolul 15, alineatul (7) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„(7) Refuzul unui loc de muncă oferit sau refuzul de a participa la serviciile pentru stimularea ocupării forţei de muncă şi de formare profesională oferite de agenţiile teritoriale pentru ocuparea forţei de muncă atrage încetarea dreptului la ajutorul social.”

7. La articolul 15, după alineatul (7) se Introduce un nou alineat, alineatul (8), cu următorul cuprins:

(8) în situaţia prevăzută la alin. (7), familia sau persoana singură poate solicita un nou drept după o perioadă de 12 luni de la data deciziei de încetare a dreptului la ajutorul social.”

8. După articolul 15 se introduce un nou articol, articolul 151, cu următorul cuprins:

„Art. 151. - (1) Lunar, pe data de 1 a fiecărei luni, pentru luna următoare, beneficiarii lucrărilor au obligaţia de a transmite primarului, în scris, situaţia cu persoanele apte de muncă din familiile beneficiare de ajutor social care au efectuat activităţile sezoniere, precum şi numărul de ore efectuate.

(2) Pe baza situaţiei prevăzute la alin. (1), primarul stabileşte menţinerea acordării ajutorului social sau încetarea acestuia.

(3) Refuzul repetat de două ori al persoanelor apte de muncă din familiile beneficiare de ajutor social de a efectua activităţile sezoniere conduce la încetarea dreptului.

(4) Fac excepţie de la prevederile alin. (3) persoanele care au acceptat un loc de muncă oferit sau participă la serviciile pentru stimularea ocupării forţei de muncă şi de formare profesională oferite de agenţiile teritoriale pentru ocuparea forţei de muncă, după aprobarea listei prevăzute la art. 61 alin. (2).

(5) în situaţia prevăzută la alin. (2) se aplică prevederile art. 15 alin. (8).”

9. La articolul 20 alineatul (1), după litera e) se introduc două noi litere, literele f) şi g), cu următorul cuprins:

uf) în cazul în care, după verificarea prevăzută la art. 14 alin. (1), se constată că familia sau persoana singură a realizat venituri din alte surse şi acestea nu au fost declarate de titular conform art. 14 alin. (1), se dispune încetarea dreptului la ajutor social;

g)în cazul neîndeplinirii obligaţiilor prevăzute la art. 151 alin. (3).”

10. La articolul 281 alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. 281. - (1) Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 1.000 lei la 5.000 lei neîndeplinirea de către primar a obligaţiilor prevăzute la art. 6 alin. (4) şi alin. (7)-(9), art. 61 alin. (2), art. 11 alin. (2), art. 12 alin. (2), ârt. 131 alin. (3) şi (4), art. 141 alin. (3), art. 15 alin. (3), art. 151 alin. (2), art. 17 alin. (1) şi art. 20 alin. (3).”

11. Articolul 29 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. 29. - (1) Ajutoarele reglementate prin prezenta lege reprezintă o formă de sprijin cu destinaţie specială, acordată din bugetul de stat, şi nu se iau în considerare la stabilirea obligaţiilor legale de plată sau a altor beneficii de asistenţă sociala şi se supun executării silite numai pentru recuperarea sumelor plătite necuvenit cu acest titlu, precum şi în situaţia prevăzută la art. 21 alin. (3).

(2) Ajutoarele de urgenţă acordate în baza art. 28 alin. (1) şi (2) nu se supun recuperării.”

Art. II. - Sumele plătite cu titlu de ajutoare de urgenţă în temeiul art. 28 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cu modificările şi completările ulterioare, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, constatate de către organele de control ca fiind acordate necuvenit şi nerecuperate. nu se mai supun recuperării.

Art. III. - În termen de 45 de zile de Sa intrarea în vigoare a prezentului articol, Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale va modifica în mod corespunzător Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 50/2011, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. IV. - Prezenta lege intră în vigoare în termen de 90 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu excepţia art. III, care intră în vigoare la 3 zile de la publicare.

 

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (1) din Constituţia României, republicată.

 

p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR,

PREŞEDINTELE SENATULUI

FLORIN IORDACHE

CĂLIN-CONSTANTIN-ANTON POPESCU-TĂRICEANU

 

Bucureşti, 19 iulie 2018.

Nr. 192.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

 

DECRET

privind promulgarea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat

 

În temeiul prevederilor art. 77 alin. (1) şi ale art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se promulgă Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat şi se dispune publicarea acestei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

Bucureşti, 18 iulie 2018.

Nr. 559.

 

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

 

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

LEGE

pentru completarea Legii asistenţei sociale nr. 292/2011

 

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

 

Articol unic. - Legea asistenţei sociale nr. 292/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, cu modificările şi completările ulterioare, se completează după cum urmează:

1. La articolul 106 se introduce un nou alineat, alineatul (2), cu următorul cuprins:

„(2) Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale elaborează şi publică anual un raport cu privire la stadiul acordării serviciilor sociale, care să conţină cel puţin:

a) analiza situaţiei serviciilor sociale din România;

b) prezentarea situaţiei actualizate a accesului diferitelor categorii de beneficiari la servicii sociale, dinamica şi evoluţia sectorului, bugetele alocate, cheltuieli efective cu serviciile sociale la nivelul judeţelor şi la nivel naţional;

c) monitorizarea şi evaluarea eficienţei mecanismului de finanţare din domeniul serviciilor sociale, pe baza unor indicatori naţionali;

d) monitorizarea la nivel naţional a procedurii unitare de evaluare a nevoilor sociale la nivel local;

e) standardele de cost actualizate pentru toate tipurile de servicii sociale;

f) analiza alocării bugetare în raport cu numărul estimat de beneficiari şi costurile standard.”

2. La articolul 115, după alineatul (2) se introduce un nou alineat, alineatul (3), cu următorul cuprins:

„(3) Datele şi informaţiile prevăzute la alin. (2) se transmit şi Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale în scopul elaborării raportului prevăzut la art. 106 alin. (2), până la data de 31 martie a fiecărui an, pentru anul anterior, conform modelului aprobat prin ordin al ministrului muncii şi justiţiei sociale şi afişat pe site-ul ministerului, în format editabil.

 

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR,

PREŞEDINTELE SENATULUI

PETRU-GABRIEL VLASE

CĂLIN-CONSTANTIN-ANTON POPESCU-TĂRICEANU

 

Bucureşti, 19 iulie 2018.

Nr. 194.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind promulgarea Legii pentru completarea Legii asistenţei sociale nr. 292/2011

 

În temeiul prevederilor art. 77 alin. (1) şi ale art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se promulgă Legea pentru completarea Legii asistenţei sociale nr. 292/2011 şi se dispune publicarea acestei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

Bucureşti, 18 iulie 2018.

Nr. 561.

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 125

din 20 martie 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) coroborate cu cele ale alin. (51) al aceluiaşi articol din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel-Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Patricia Marilena Ionea - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan Sorin Daniel Chiriazi.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) coroborate cu cele ale alin. (51) al aceluiaşi articol din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, excepţie ridicată de Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor „Pro Lex”, în numele membrilor săi Iulian Alexandru şi alţii, în Dosarul nr. 19.334/3/2016 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi care constituie Obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.318D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc autorul excepţiei şi partea Poliţia Locală Slobozia. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în dosarele Curţii Constituţionale nr. 2.366D/2016, 2.367D/2016, 48D/2017 şi 1.815D/2017, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a aceloraşi dispoziţii de lege, excepţie ridicată de Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor „Pro Lex”, în numele membrilor săi Petru Balint şi alţii, Alivian Petre Ardeleanu şi alţii, Mihai Botezatu şi alţii, şi Ştefan Dănuţ Andrei şi alţii, în dosarele nr. 21.808/3/2016, 22.616/3/2016 şi 22.620/3/2016 ale Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, precum şi în Dosarul nr. 21.037/3/2016 al Tribunalului Galaţi - Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

4. La apelul nominal lipsesc Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor „Pro Lex” şi părţile oraşul Ineu, prin primar, oraşul Târgu Cărbuneşti, prin primar, oraşul Şiret, prin primar, precum şi George Adam, Marian Bostacă, George Haram, Iulian Lupaşcu, Valeriu Preda, Traian Prisecariu, Ion Radu şi Poliţia locală Galaţi. Procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Curtea, având în vedere identitatea de obiect a excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele nr. 2.318D/2016, 2.366D/2016,2.367D/2016,48D/2017şi 1.815D/2017, pune în discuţie, din oficiu, problema conexării cauzelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 2.366D/2016, 2.367D/2016,48D/2017 şi 1.815D/2017 la Dosarul nr. 2.318D/2016, care este primul înregistrat.

6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. În acest sens, arată că legiuitorul este liber să stabilească reguli şi excepţii referitoare la salarizarea personalului plătit din fondurile publice, iar funcţia publică este diferită, după cum se realizează în diferitele instituţii publice. Prin urmare, tratamentul juridic diferenţiat este justificat de situaţiile diferite avute în vedere. În sprijinul celor arătate, invocă şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 242 din 19 aprilie 2016.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

7. Prin Sentinţa civilă nr. 5.221 din 27 septembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 19.334/3/2016, sentinţele civile nr. 5.584 şi nr. 5.585 din 11 octombrie 2016, pronunţate în dosarele nr. 21.808/3/2016 şi nr. 22.616/3/2016 şi Sentinţa civilă nr. 5.746 din 18 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 22.620/3/2016, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) coroborate cu cele ale alin. (51) al aceluiaşi articol din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice. Excepţia a fost ridicată de Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor „Pro Lex”, în calitate de reprezentant al membrilor săi, în cadrul unor acţiuni privind funcţionarii publici.

8. Prin Sentinţa nr. 322 din 26 aprilie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 21.037/3/2016, Tribunalul Galaţi - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) coroborate cu cele ale alin. (51) al aceluiaşi articol din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014. Excepţia a fost ridicată de Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor „Pro Lex”, în calitate de reprezentant al membrilor săi, în cadrul unei acţiuni privind funcţionarii publici.

9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor „Pro Lex” susţine, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale, în măsura în care instituie un regim diferenţiat, discriminatoriu, la nivelul personalului salarizat din fonduri bugetare. Astfel, arată că, pentru o parte din personalul bugetar, se prevede plafonarea remuneraţiei, în anul 2015, la nivelul lunii decembrie 2014, în timp ce, pentru alte categorii de personal bugetar, legiuitorul înţelege să înlăture disfuncţionalităţile legate de nivelurile de salarizare diferită între persoane care au aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în acelaşi condiţii. În această din urmă ipoteză se găsesc persoanele încadrate în ipoteza art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, dar nu şi categoria funcţionarilor publici din care membrii sindicatului fac parte.

10. Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi Tribunalul Galaţi - Secţia de contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată.

11. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

12. Guvernul, invocând Decizia Curţii Constituţionale nr. 242 din 19 aprilie 2016, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată.

13. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate nu contravin prevederilor constituţionale, întrucât funcţia publică este diferită, după cum se realizează în cadrul unei structuri a administraţiei publice, a Guvernului, a Preşedinţiei sau a Parlamentului, element ce justifică diversitatea situaţiilor juridice în funcţie de condiţiile concrete ale fiecărei autorităţi.

14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele de vedere solicitate asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatul Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

15. Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.

16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) coroborate cu cele ale alin (51) al aceluiaşi articol din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014 şi aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 6 aprilie 2015, Dispoziţiile de lege criticate au următorul conţinut: (1) în anul 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014 în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare.

(2) În anul 2015, cuantumul sporurilor; indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. [...]

(51) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.”

17. Curtea observă că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 au fost aplicabile în anul 2015, însă, având în vedere cele reţinute prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, potrivit cărora „sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare”, apreciază că dispoziţiile art. 1 alin. (1), (2) şi (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 pot constitui obiect al analizei de constituţionalitate.

18. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate consideră că aceste texte de lege sunt contrare următoarelor prevederi din Constituţie: art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în faţa legii şi art. 41 alin. (2) privind munca şi protecţia socială a muncii. De asemenea, susţin că sunt încălcate prevederile art. 4 din Carta socială europeană, referitoare la dreptul la o salarizare echitabilă, şi art. 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, privind dreptul la salariu egal pentru muncă egală.

19. Examinând dispoziţiile de lege criticate, Curtea constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a admis, prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea t, nr. 899 din 9 noiembrie 2016, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi a stabilit că: „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma ((salarizat la acelaşi nivel» are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice.” Ca atare, normele criticate prin excepţia de neconstituţionalitate au primit interpretarea în sensul dorit de autorul excepţiei.

20. Curtea observă că sentinţele prin care a fost sesizată au fost pronunţate la o dată ulterioară pronunţării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, iar instanţele de judecată au avut în vedere interpretarea dată de instanţa supremă şi au soluţionat cauzele în conformitate cu aceasta.

21. Prin urmare, constatând că aspectele de neconstituţionalitate invocate au vizat o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, precum şi că, în cauzele în care s-a ridicat prezenta excepţie de neconstituţionalitate, critica autorului a fost soluţionată prin hotărârea prealabilă, în sensul dorit de acesta, Curtea apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă.

22. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) coroborate cu cele ale alin. (51) al aceluiaşi articol din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, excepţie ridicată de Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor „Pro Lex”, în numele membrilor săi Iulian Alexandru şi alţii, Petru Balint şi alţii, Alivian Petre Ardeleanu şi alţii, Mihai Botezatu şi alţii, Ştefan Dănuţ Andrei şi alţii în dosarele nr. 19.334/3/2016, 21.808/3/2016, 22.616/3/2016 şi 22.620/3/2016 ale Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, precum şi în Dosarul nr. 21.037/3/2016 al Tribunalului Galaţi - Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi Tribunalului Galaţi - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 20 martie 2018.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Patricia Marilena Ionea

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 127

din 20 martie 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel-Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Patricia Marilena Ionea - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan Sorin Daniel Chiriazi.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice În anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, excepţie ridicată, din oficiu, de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti - Secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. 180/4/2016. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.641D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc părţile Liviu Chioşa şi Ministerul Justiţiei. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, Preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, în acest sens invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 114 din 9 martie 2017.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 31 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 180/4/2016, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti - Secţia a II-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti - Secţia a II-a civilă arată că dispoziţiile de lege criticate, care prevăd că dobânda legală acordată de instanţele de judecată pentru plata cu întârziere a drepturilor salariale se achită eşalonat, pe o perioadă de 5 ani, aduc atingere dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, întrucât încalcă dreptul creditorului la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil. Ţinând cont că executarea unei hotărâri judecătoreşti face parte integrantă din proces, eşalonarea plăţii dobânzii legale, acordate la rândul său pentru întârzierea la plata unor sume la care creditorul era îndreptăţit, este de natură să prelungească situaţia litigioasă dintre părţi pentru o perioadă excesivă. Instanţa are în vedere că perioada litigiului nu cuprinde doar cei 5 ani cât durează eşalonarea, ci şi perioada în care s-a judecat cererea de acordare a dobânzii legale şi perioada în care s-a judecat şi executat cererea de acordare a debitului principal. Nu trebuie omis, din acest punct de vedere, că dobânzile legale la care se referă textul de lege criticat sunt dobânzile acordate ca urmare a multiplelor eşalonări stabilite prin ordonanţe de urgenţă anterioare cu privire la drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar. Prin urmare, pe lângă faptul că autorităţile publice nu au acordat personalului bugetar sumele integrale la care acesta era îndreptăţit, ceea ce a generat numeroase litigii pe rolul instanţelor judecătoreşti, şi pe lângă faptul că plata debitului principal, în urma acestor litigii, a fost deseori eşalonată, pe perioade de minimum 5 ani, prin textul criticat în prezenta cauză s-a introdus şi eşalonarea debitului accesoriu, cu consecinţa recuperări) integrale a prejudiciilor suferite de personalul din sistemul bugetar într-un termen de minimum 10 ani, la care se adaugă perioadele în care s-au judecat litigiile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti. Or, plata unor drepturi salariale restante într-un interval atât de lung nu este compatibilă cu dreptul la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, ceea ce aduce atingere atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (3), cât şi dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

6. În opinia Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti - Secţia a II-a civilă, dispoziţiile criticate aduc atingere şi prevederilor art. 53 din Constituţie, deoarece acestea afectează dreptul creditorului de a-i fi soluţionată cauza într-un termen rezonabil, fără ca vreo circumstanţă excepţională să justifice o asemenea măsură. Astfel, în condiţiile în care statul român s-a aflat într-o perioadă de creştere economică, conform datelor furnizate de Institutul Naţional de Statistică, invocarea unor constrângeri de natură bugetară nu mai constituie un motiv plauzibil pentru eşalonarea plăţii unor drepturi stabilite prin hotărâri judecătoreşti. Pe de altă parte, chiar dacă ar fi fost incidenţă o situaţie de criză economică, aceasta nu poate justifica plata unui prejudiciu provocat de statul roman într-un termen excesiv de lung.

7. Instanţa de judecată reţine şi că, aducând atingere dreptului creditorului la soluţionarea cauzei sale într-un termen rezonabil, dispoziţiile criticate înfrâng şi prevederile art. 115 alin. (6) din Constituţie, conform cărora ordonanţele de urgenţă nu pot afecta drepturile prevăzute de Constituţie.

8. De asemenea, susţine că au fost încălcate prevederile art. 115 alin. (4) din Constituţie, deoarece nu s-a motivat urgenţa adoptării textului criticat. Astfel, în expunerea de motive se invocă faptul că motivul adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 este dat de încetarea aplicabilităţii Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013. Or, această motivare nu oferă nicio explicaţie pentru care s-ar impune eşalonarea plăţii dobânzii legale stabilite prin hotărâri judecătoreşti, mai ales în condiţiile în care textul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 face referire la hotărâri care se vor pronunţa în viitor. Fiind vorba despre hotărâri încă nepronunţate când Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 a fost adoptată, Guvernul nu are cum să vorbească despre un anumit impact bugetar în cazul acestor potenţiale hotărâri, fiind evident că nu impactul bugetar a generat adoptarea unei asemenea reglementări, ci doar tendinţa de perpetuare a unei practici instituite în perioada unei crize economice, practică ce nu mai are în prezent vreo justificare.

9. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere CU privire la excepţia de neconstituţionalitate.

10. Guvernul consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. În acest sens, invocă cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 190 din 2 martie 2010.

11. Avocatul Poporului arată că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. Astfel, referitor la eşalonarea plăţii daunelor-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, consideră că, în considerarea unor situaţii, pentru menţinerea echilibrului bugetar, statul poate impune asemenea măsuri de plată a „datoriilor” faţă de anumite persoane care au calitatea de creditori al statului. De altfel, legislaţia în materie permite cumulul dobânzilor cu despăgubirile datorate pentru prejudiciul creat ca urmare a întârzierii executării unei obligaţii. În sprijinul celor arătate, invocă şi cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 244 din 7 aprilie 2015.

12. Totodată, Avocatul Poporului consideră că emiterea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 a fost justificată de o situaţie de urgenţă. În acest sens, arată că problemele apărute în legătură cu executarea titlurilor executorii ale personalului bugetar au căpătat un caracter sistemic, întrucât sumele acordate prin hotărâri judecătoreşti, din cauza cuantumului acestora, au devenit în timp o sarcină oneroasă pentru bugetul statului, motiv pentru care Guvernul poate dispune asemenea măsuri de eşalonare a datoriilor faţă de creditorii statului. Prin normele criticate nu sunt afectate sau nesocotite drepturile şi libertăţile persoanelor fizice, ci, mai degrabă, întreaga ordonanţă de urgenţă în ansamblul ei reglementează modul în care statul a înţeles să vină în sprijinul unor categorii de salariaţi din sistemul bugetar.

13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele de vedere solicitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 34 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014 şi aprobată prin Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 6 aprilie 2015, dispoziţii potrivit cărora „Procedura de plata eşalonată prevăzută la alin. (1) se aplică şi în ceea ce priveşte plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti devenite executorii până la 31 decembrie 2015, având ca obiect acordarea de daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.

16. Autorul excepţiei consideră că dispoziţiile de lege criticate contravin următoarelor prevederi constituţionale: art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen echitabil, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi şi art. 115 alin. (4) şi (6) privind condiţiile emiterii ordonanţelor de urgenţă şi limitele domeniului de reglementare prin ordonanţe de urgenţă. De asemenea, consideră că sunt încălcate şi prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la procesul echitabil.

17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, în jurisprudenţa sa, a analizat problematica referitoare la eşalonarea unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale. Astfel, prin Decizia nr. 190 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 9 aprilie 2010, Curtea a reţinut că „autoritatea publică este ţinută a constitui un arsenal de mijloace care să permită executarea hotărârilor judecătoreşti, executare văzută ca parte integrantă a procesului civil, fără a cărei finalizare dreptul de acces la justiţie nu poate fi calificat ca real şi efectiv.” Pentru aceasta, dispune „de un termen rezonabil pentru a identifica mijloacele adecvate de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti, acest termen neputând însă să depăşească ceea ce este strict necesar pentru a găsi soluţiile cele mai potrivite în situaţiile excepţionale date.”

18. Prin aceeaşi decizie, Curtea a precizat „că autorităţile statale nu se pot prevala de lipsa fondurilor necesare executării unei hotărâri judecătoreşti îndreptate împotriva sa, dar, în situaţii de excepţie, cum ar fi îndatorare excesivă, încetare de plăţi, dificultăţi financiare deosebite, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa constantă, a apreciat că stabilirea unui termen rezonabil pentru executare este o măsură ce intră în marja de apreciere a statului, respectând atât dreptul de acces la justiţie, cât şi dreptul la un proces echitabil (sub aspectul duratei procedurii)”. Astfel, „mecanismul eşalonării plăţii, ca modalitate de executare a unei hotărâri judecătoreşti, poate fi considerat în concordanţă cu principiile consacrate de jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi Curţii Europene a Drepturilor Omului, dacă sunt respectate anumite condiţii: tranşe de efectuare a plăţilor intermediare precis determinate, termen rezonabil de executare integrală, acoperirea eventualei devalorizări a sumei datorate. Executarea eşalonată a unor titluri executorii ce au ca obiect drepturi băneşti nu este interzisă în niciun mod de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; executarea uno ictu constituie doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura şi unica posibilă modalitate de executare pe care Guvernul o poate aplica.”

19. În prezenta cauză, autorul excepţiei, având în vedere natura diferită a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti devenite executorii, respectiv daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, apreciază că eşalonarea acestora prelungeşte soluţionarea litigiilor peste ceea ce poate fi considerat ca reprezentând un termen rezonabil.

20. Curtea apreciază că susţinerile autorului excepţiei relevă, într-adevăr, o situaţie care poate pune în discuţie respectarea cerinţei unui termen rezonabil în soluţionarea acţiunilor formulate în faţa instanţelor de judecată, întrucât eşalonarea plăţii sumelor reprezentând dobânzi legale prelungeşte situaţia litigioasă dintre părţi, până la acoperirea în întregime a acestor sume. Pe de altă parte însă, observă că, deşi diferite, sub aspectul naturii lor, de drepturile salariale la care s-a referit Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, drepturile băneşti avute în vedere de autorul excepţiei sunt supuse totuşi aceloraşi condiţionări ce ţin de existenţa unor resurse financiare suficiente pentru plata acestora şi de riscul creării unor dezechilibre ori blocaje bugetare, fiind aplicabile, mutatis mutandis, aceleaşi considerente pe care le-a reţinut în Decizia nr. 190 din 2 martie 2010. Prin urmare, reglementând modul de acordare a dobânzilor legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale din sectorul bugetar, legiuitorul a urmărit realizarea acestor drepturi într-o manieră care să nu afecteze modul de îndeplinire a altor obligaţii financiare şi realizarea altor drepturi cuvenite personalului din sectorul bugetar prin insuficienţa fondurilor.

21. Autorul excepţiei consideră că riscul afectării sustenabilităţii finanţelor publice invocat în nota de fundamentare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 nu este justificat, existând resurse bugetare suficiente pe fondul creşterii economice.

22. Curtea apreciază că aceasta nu este o veritabilă critică de neconstituţionalitate, întrucât vizează oportunitatea reglementării şi veridicitatea celor afirmate de Guvern în nota de fundamentare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014. Or, acestea sunt aspecte care nu intră în aia de control exercitată de instanţa de contencios constituţional.

23. De asemenea, autorul excepţiei susţine că, nefiind definitive, hotărârile judecătoreşti vizând acordarea dobânzilor legale nu puteau fi avute în vedere cu prilejul emiterii ordonanţei de urgenţă ale cărei dispoziţii sunt criticate.

24. Faţă de această critică, Curtea reţine că textul de lege criticat se referă la hotărâri judecătoreşti devenite executorii până la data de 31 decembrie 2015, deci în perioada de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014. Chiar dacă unele dintre aceste hotărâri nu deveniseră executorii la data emiterii acestui act normativ, legiuitorul putea estima impactul bugetar al acestora având în vedere numărul acţiunilor aflate pe rolul instanţelor având ca obiect acordarea de daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.

25. În sfârşit, în ceea ce priveşte existenţa unei situaţii extraordinare, care să justifice emiterea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, Curtea constată că, prin Decizia nr. 443 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 29 iulie 2016, a reţinut că această condiţie impusă de prevederile art. 115 alin. (4) din Constituţie este îndeplinită.

26. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti - Secţia a II-a civilă în Dosarul nr. 180/4/2016 şi constată că dispoziţiile art. 34 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti - Secţia a II-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 20 martie 2018.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Patricia Marilena Ionea

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 387

din 5 iunie 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 53 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice şi ale art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Patricia Marilena Ionea - magistrat-asistent

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 53 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, excepţie ridicată de Luminiţa-Cătălina Ciobotaru în Dosarul nr. 42.072/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VII l-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.227D/2016.

2. Dezbaterile au avut loc la data de 20 martie 2018, cu participarea autorului excepţiei, a părţii Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Laserilor, Plasmei şi Radiaţiei, reprezentată de avocat Marius-Cătălin Preduţ, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar, precum şi a reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având în vedere cererea de amânare a pronunţării, în vederea depunerii de concluzii scrise, formulată de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea, în temeiul art. 222 alin. (2) din Codul de procedură civilă coroborate cu ale art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, a amânat pronunţarea la data de 3 aprilie 2018. La data de 3 aprilie 2018, având în vedere imposibilitatea constituirii legale a completului, Curtea, în temeiul art. 57 din Legea nr. 47/1992, republicată, şi ale art. 56 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea la data de 19 aprilie 2018, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, a amânat pronunţarea la data de 26 aprilie 2018 şi apoi, pentru acelaşi motiv, la data de 22 mai 2018. La data de 22 mai 2018, având în vedere imposibilitatea constituirii legale a completului, Curtea a amânat pronunţarea la data de 5 iunie 2018, când a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin încheierea din 18 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 42.072/3/2015, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 53 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice. Excepţia a fost ridicată de Luminiţa-Cătălina Ciobotaru cu prilejul soluţionării contestaţiei formulate împotriva deciziei de concediere, având ca temei dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii.

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea excepţiei susţine că art. 53 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 încalcă prevederile art. 1 alin. (3), art. 4 alin. (2), art. 16 alin. (1) şi art. 41 alin. (1) din Constituţie, în măsura în care se interpretează că împlinirea vârstei de pensionare a femeii, mai mică decât cea a bărbatului, constituie un motiv obligatoriu de încetare a contractului individual de muncă, potrivit art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii. Astfel, arată că se consideră discriminată în raport cu bărbaţii, al căror contract individual de muncă încetează la o vârstă mai înaintată şi îi este afectat dreptul la muncă. De asemenea, consideră că dispoziţiile de lege criticate încalcă şi prevederile art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, prin raportare la directivele europene în domeniu şi la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. În acest sens, aminteşte Hotărârea din 26 februarie 1986, pronunţată în Cauza M. H. Marshall împotriva Southampton and South-West Hampshire Area Health Authority (Teaching), paragraful 26, în care s-a statuat că „nici politica de angajare a pârâtei, nici regimul legal de securitate socială nu obligă o persoană să se pensioneze la împlinirea vârstei minime la care are dreptul să se pensioneze. Dimpotrivă, dispoziţiile legislaţiei naţionale au în vedere o eventuală continuare a activităţii profesionale dincolo de vârsta normală de la care se poate acorda pensia. În astfel de circumstanţe, ar fi dificil de justificat concedierea unei femei prin motive bazate pe sex şi pe vârstă.” Totodată, invocă cele reţinute în dispozitivul hotărârii amintite, potrivit cărora „articolul 5 alineatul (1) din Directiva 76/207 trebuie să fie interpretat în sensul că o politică generală de concediere care implică concedierea unei femei, având ca singur motiv faptul că aceasta a atins sau a depăşit vârsta la care are dreptul la o pensie de stat şi care este diferită pentru bărbaţi şi femei în temeiul legislaţiei naţionale, constituie o discriminare pe criterii de sex interzisă prin această directivă”, iar „articolul 5 alineatul (1) din Directiva 76/207 a Consiliului din 9 februarie 1976 privind interzicerea oricărei discriminări pe criterii de sex în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, inclusiv condiţiile de concediere, poate fi invocat, împotriva unei autorităţi a statului care acţionează în calitate de angajator, pentru a evita aplicarea oricăror dispoziţii naţionale neconforme cu articolul 5 alineatul (1).”

5. Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale consideră că autoarei excepţiei de neconstituţionalitate i s-a aplicat un tratament discriminatoriu care a constat în concedierea pe criteriul de sex, la împlinirea vârstei standard de pensionare, diferită de cea a colegilor bărbaţi, şi nu în funcţie de performanţa muncii sale în comparaţie cu cea a colegilor săi, angajatorul nedovedind în niciun fel care au fost carenţele în pregătirea acesteia în raport cu colegii bărbaţi, care desfăşurau activităţi identice, în condiţii de muncă identice, cu aceeaşi salarizare şi drepturi egale convenite prin contractul de muncă individual sau colectiv.

6. Instanţa de judecată aminteşte şi că, în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, noţiunea de concediere include şi impunerea unei limite de vârstă pentru încetarea obligatorie a activităţii, chiar dacă această încetare a activităţii implică acordarea unei pensii. De asemenea, aminteşte că, în jurisprudenţa aceleiaşi instanţe europene, aşa cum este Hotărârea din 26 februarie 1986, pronunţată în Cauza M.H. Marshall împotriva Southampton and South-West Hampshire Area Health Authority, art. 5 alin. (1) din Directiva 76/207/CEE a fost interpretat în sensul că o politică generală de concediere care implică concedierea unei femei având ca singur motiv faptul că aceasta a atins sau a depăşit vârsta la care are dreptul la o pensie de stat şi care este diferită pentru bărbaţi şi femei, în temeiul legislaţiei naţionale, constituie o discriminare pe criterii de sex. De asemenea, menţionează că dispoziţiile art. 5 din Directiva 76/207/CEE au fost încorporate în art. 3 lit. c) din Directiva de modificare 202/73/CEE privind principiul egalităţii de tratament pe criterii de sex în ceea ce priveşte condiţiile de încadrare în muncă, inclusiv de concediere.

7. Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale precizează însă şi că stabilirea unor vârste de pensionare diferite pentru femei şi bărbaţi nu echivalează cu o discriminare pe criterii de sex, ci constituie o măsură de protecţie socială pe care statul o ia în legătură cu femeile, care au posibilitatea, şi nu obligaţia de a solicita pensie mai devreme decât bărbaţii

8. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. În acest sens, invocă deciziile nr. 191 din 28 februarie 2008 şi nr. 1.612 din 15 decembrie 2010, prin care Curtea Constituţională a constatat constituţionalitatea dispoziţiilor legale care prevăd vârste diferite de pensionare pentru bărbaţi şi femei.

10. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. În acest sens, arată că dispoziţiile art. 53 din Legea nr. 263/2010 au ca obiect stabilirea vârstei standard de pensionare, iar cele ale art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Codul muncii se referă la încetarea de drept a contractului individual de muncă existent la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare. Astfel, observă că încetarea de drept a contractului de muncă are un regim juridic diferit faţă de concediere, iar, pe de altă parte, contractul de muncă încetează de drept la îndeplinirea dublei condiţii privind vârsta şi stagiul minim de cotizare. Art. 53 din Legea nr. 263/2010 stabileşte doar vârsta standard de pensionare, ceea ce intră în competenţa exclusivă a legiuitorului, fără a aduce atingere valorilor unui stat de drept, democratic şi social, sau egalităţii între cetăţeni şi se aplică în mod egal tuturor cetăţenilor. Totodată, menţionează că încetarea de drept a contractului de muncă în vederea acordării drepturilor la pensie nu reprezintă o îngrădire a dreptului la muncă, acesta putând fi exercitat în condiţiile legii şi după îndeplinirea condiţiilor de pensionare.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele de vedere solicitate asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, aşa cum rezultă din încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale, îl constituie dispoziţiile art. 53 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 20 decembrie 2010, dispoziţii potrivit cărora „Vârsta standard de pensionam este de 65 de ani pentru bărbaţi şi 63 de ani pentru femei. Atingerea acestei vârste se realizează prin creşterea vârstelor standard de pensionare, conform eşalonării prevăzute în anexa nr. 5.”

14. Analizând motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că, în realitate, critica de neconstituţionalitate vizează doar dispoziţiile tezei întâi a art. 53 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, care stabilesc vârsta de pensionare diferită pentru femei în raport cu bărbaţii.

15. De asemenea, Curtea constată că autoarea excepţiei critică textul de lege mai sus amintit în coroborare cu dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, dispoziţii potrivit cărora: r,(1) Contractul individual de muncă existent încetează de drept: c) la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare; la data comunicării deciziei de pensie în cazul pensiei de invaliditate de gradul III, pensiei anticipate parţiale, pensiei anticipate, pensiei pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare; la data comunicării deciziei medicale asupra capacităţii de muncă în cazul invalidităţii de gradul I sau II.”

16. Prin Decizia nr. 1.227 din 20 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012, şi Decizia nr. 122 din 6 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 27 mai 2014, Curtea Constituţională a reţinut că, deşi excepţia de neconstituţionalitate prezintă particularităţi semnificative, ea se încadrează în categoria excepţiilor procesuale şi reprezintă, deci, un mijloc procedural prin care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa, din oficiu, invocă, în cadrul procesului şi fără a pune în discuţie fondul dreptului, neconformitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă cu Legea fundamentală. Sesizarea Curţii este subsecventă efectuării controlului privind îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a excepţiei realizat de către instanţa judecătorească sau de arbitraj comercial, care are rolul de prim filtru în cadrul etapei judecătoreşti a procedurii soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate. Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992. „dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare; recursul se judecă în termen de 3 zile.”

17. Astfel, întrucât excepţia de neconstituţionalitate reprezintă un incident procedural prin intermediul căruia autorul solicită instanţei judecătoreşti sesizarea Curţii Constituţionale în vederea efectuării controlului de constituţionalitate, instanţa, exercitându-şi competenţa prevăzută de lege, trebuie să constate admisibilitatea sau inadmisibilitatea excepţiei, în cadrul considerentelor hotărârii, şi să dispună sesizarea Curţii, respectiv respingerea cererii de sesizare a Curţii, prin dispozitivul aceleiaşi hotărâri.

18. În ipoteza formulării unei excepţii prin care se invocă neconstituţionalitatea mai multor dispoziţii din legi sau ordonanţe, instanţa judecătorească are obligaţia de a analiza întrunirea condiţiilor de admisibilitate referitoare la fiecare dintre dispoziţiile vizate şi de a se pronunţa cu privire la sesizarea Curţii sau la respingerea cererii de sesizare, corespunzător rezultatului controlului efectuat. Cu alte cuvinte, formularea unor critici de neconstituţionalitate care vizează dispoziţii diferite din legi sau ordonanţe necesită o analiză a fiecăruia dintre aceste texte în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate.

19. Prin urmare, Curtea a constatat că omisiunea instanţei judecătoreşti de a se pronunţa cu privire la unele dispoziţii din legi sau ordonanţe a căror neconstituţionalitate a fost invocată de autorul excepţiei nu poate avea drept consecinţă înlăturarea controlului de constituţionalitate. A admite o soluţie contrară echivalează cu atribuirea unor efecte ..extra legem” şi chiar „contra legem” omisiunii sau refuzului instanţei judecătoreşti de a se pronunţa cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale având ca obiect soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate. Într-o atare ipoteză, conduita instanţei judecătoreşti s-ar constitui într-o modalitate de paralizare a exercitării dreptului conferit de Constituţie autorilor excepţiei de a o invoca şi, în mod corelativ, de a primi soluţia rezultată din controlul legii de către instanţa de contencios constituţional.

20. Având în vedere cele mai sus arătate, Curtea a reţinut că, în cazul în care instanţa de judecată sesizează Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a anumitor dispoziţii din legi sau ordonanţe fără a se pronunţa asupra altora, criticate în cadrul aceleiaşi excepţii de neconstituţionalitate, instanţa de contencios constituţional va analiza excepţia de neconstituţionalitate astfel cum aceasta a fost ridicată de autorul său. Abia în ipoteza în care instanţa judecătorească, prin dispozitivul hotărârii, consideră excepţia referitoare la una/unele dintre dispoziţiile legale criticate ca fiind inadmisibilă, fiind contrară prevederilor art. 29 alin. (1), (2) sau (3) din Legea nr. 47/1992, şi respinge cererea de sesizare cu această motivare, Curtea Constituţională nu se va pronunţa cu privire la această excepţie, în această împrejurare, autorul are, potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, posibilitatea atacării cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare, a soluţiei de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate.

21. Raportându-se la aceste repere jurisprudenţiale. Curtea va reţine ca reprezentând obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, în prezenta cauză, atât dispoziţiile art. 53 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 263/2010, cât şi dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003.

22. Autoarea excepţiei susţine că dispoziţiile de lege criticate contravin următoarelor texte din Constituţie; art. 1 alin. (3) privind statul român, art. 4 alin. (2) referitor la egalitatea între cetăţeni, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 41 alin. (1) referitor la dreptul la muncă şi art. 148 alin. (2) şi (4) referitor la integrarea în Uniunea Europeană.

23. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că soluţia legislativă potrivit căreia femeile se pot pensiona la o vârstă diferită de cea a bărbaţilor a constituit, în numeroase rânduri şi din perspective diferite, obiect al controlului de constituţionalitate. Aşa cum instanţa de contencios constituţional a observat prin Decizia nr. 1.237 din 6 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 785 din 24 noiembrie 2010, „criticile au fost invocate nu doar din perspectiva bărbaţilor, care s-au considerat discriminaţi prin obligaţia de a munci până la o vârstă mai înaintată decât femeile, aşa cum relevă Decizia nr. 888 din 30 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 24 ianuarie 2007, dar şi din perspectiva femeilor, nemulţumite de faptul că la împlinirea vârstei prevăzute de lege, mai mică decât cea a bărbaţilor, femeia poate fi pensionată, ceea ce reprezintă o discriminare, o atingere adusă dreptului la muncă şi o vătămare a dreptului la un nivel de trai decent. În acest sens, poate fi amintită Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996.”

24. Poziţia Curţii Constituţionale faţă de aceste critici a cunoscut o evoluţie graduală, de la respingerea lor ca neîntemeiate, justificat de faptul că „datorită imperativelor legate de creşterea şi educarea copiilor, îndeosebi în primii ani, sarcinilor sporite ce revin femeilor în gospodărie, lipsei unor modalităţi sociale şi economice larg accesibile, în perioada actuală de tranziţie, care să le degreveze de aceste obligaţii, precum şi altor aspecte care îngreunează ascensiunea lor profesională (concedii de maternitate, concedii postnatale, concedii pentru îngrijirea copilului bolnav, interdicţiile cu scop de protecţie de a lucra în anumite condiţii etc.), precum şi altor împrejurări, femeile sunt în situaţii ce le dezavantajează faţă de bărbaţi” (Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995), până la a admite, de principiu, că realităţile sociale au cunoscut modificări, permiţând evoluţia gradată către o reglementare uniformă, sub aspectul condiţiilor de pensionare, pentru femei şi bărbaţi (Decizia nr. 1.237 din 6 octombrie 2010).

25. Cu toate acestea, Curtea precizează că, recunoscând evoluţia realităţilor sociale într-un sens care permite legiuitorului să aibă în vedere, în viitor, o egalizare treptată a tratamentului juridic între bărbaţi şi femei sub aspectul vârstei de pensionare, prin Decizia nr. 1.237 din 6 octombrie 2010, nu s-a pronunţat tranşant asupra oportunităţii unei asemenea măsuri şi a amintit că între condiţiile sociale din România şi standardele întrunite în alte ţări, care justifică instituirea unei reglementări nediferenţiate între bărbaţi şi femei sub aspectul pensionării, sunt încă deosebiri. De altfel, legiuitorul a renunţat la soluţia egalizării vârstei de pensionare între femei şi bărbaţi, existentă în Legea privind sistemul unitar de pensii publice (devenită ulterior Legea nr. 263/2010), în forma anterioară promulgării de Preşedintele României şi analizată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1.237 din 6 octombrie 2010, şi a prevăzut vârste diferite de pensionare pentru femei în raport cu bărbaţii.

26. Prin urmare, Curtea reţine, în acord cu cele statuate prin Decizia nr. 1.237 din 6 octombrie 2010, că o eventuală soluţie de uniformizare a vârstei de pensionare între femei şi bărbaţi nu se poate realiza decât în măsura în care este justificată de realităţile sociale şi în mod gradual, odată ce contextul legal şi cel social susţin, în mod real, o astfel de soluţie. Doar în acest fel, înlăturarea unei măsuri legislative destinate să compenseze dezavantajele sociale cărora sunt supuse femeile este în acord cu prevederile constituţionale privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor care, aşa cum a statuat Curtea Constituţională în numeroase rânduri în jurisprudenţa sa, exemplu fiind Decizia nr. 545 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 6 iulie 2011, presupune instituirea unui tratament juridic egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, dar, în acelaşi timp, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite.

27. Or, Curtea observă că, în contextul actual, legiuitorul a apreciat că impunerea unui tratament juridic uniform nu este adaptată încă realităţilor sociale din România, astfel că egalizarea vârstei de pensionare între femei şi bărbaţi ar echivala cu o aplicare rigidă a principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor între categorii de persoane, respectiv între bărbaţi şi femei, care nu se află în situaţii identice şi, prin urmare, cu o încălcare a spiritului acestui principiu constituţional. În consecinţă, Curtea respinge critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 53 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 263/2010 în raport cu prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1).

28. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a respins şi criticile de neconstituţionalitate ale art. 53 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 263/2010 care se refereau la încălcarea dreptului la muncă, reţinând că femeile îşi pot exercita dreptul la muncă şi după ce au fost pensionate şi pot cumula pensia cu salariul. (Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995). Curtea apreciază că nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea considerentelor jurisprudenţiale mai sus amintite, de vreme ce art. 53 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 263/2010 se rezumă la a prevedea doar condiţiile pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru a dobândi dreptul la pensie în sistemul public de pensii şi nu instituie o interdicţie în vederea exercitării dreptului la muncă, după ce sunt întrunite aceste condiţii.

29. În prezenta cauză, însă, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate pune în discuţie şi dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003. Astfel, aceasta nu contestă faptul că, după ce se pensionează, îşi poate exercita dreptul la muncă, prin încheierea unui nou contract individual de muncă, însă arată că, potrivit acestor dispoziţii de lege, contractul individual de muncă în curs la data împlinirii vârstei legale de pensionare va înceta de drept, mai devreme pentru femei decât pentru bărbaţi. Prin urmare, exerciţiul dreptului la muncă al femeii aflate la vârsta pensionării este condiţionat de încheierea unui nou contract individual de muncă, dacă angajatorul va consimţi în acest sens. Or, privită din perspectiva unei femei care doreşte să-şi exercite dreptul la muncă în aceleaşi condiţii ca bărbaţii, această reglementare nu mai apare ca o măsură favorabilă, menită să vină în sprijinul său, ci îmbracă valenţele unei discriminări negative, având ca temei criteriul sexului.

30. Analizând această critică, Curtea apreciază că este necesară sublinierea distincţiei dintre problematica vizând condiţiile de pensionare de cea referitoare la încetarea de drept a contractului individual de muncă. Departajarea acestor problematici nu rezultă doar din sediul diferit al reglementărilor naţionale - Legea nr. 263/2010, în ceea ce priveşte stabilirea condiţiilor de pensionare, şi Legea nr. 53/2003, referitor la situaţiile în care încetează contractul individual de muncă -, dar şi din reglementarea diferită a acestor instituţii la nivel european. Este relevantă, în acest sens, distincţia pe care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene o face între condiţiile de pensionare (care permit stabilirea unor vârste diferite între bărbaţi şi femei) şi condiţiile de încetare a contractului de muncă, care trebuie să fie uniforme pentru bărbaţi şi femei. Astfel, atât prin Hotărârea din 26 februarie 1986, pronunţată în Cauza M. H. Marshall împotriva Southampton and South-West Hampshire Area Health Authority (Teaching), paragrafele 32 şi 36, cât şi prin Hotărârea din 18 noiembrie 2010, pronunţată în Cauza Pensionsversicherungsanstalt împotriva Christine Kleist, paragraful 24, instanţa europeană a subliniat că „problema condiţiilor de acordare a pensiei pentru limită de vârstă, pe de o parte, şi cea a condiţiilor de încetare a raportului de muncă, pe de altă parte, sunt distincte”. În acest sens a făcut o departajare clară între dispoziţiile Directivei 76/207/CEE a Consiliului din 9 februarie 1976 privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la încadrarea în muncă, la formarea şi la promovarea profesională, precum şi condiţiile de muncă, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 39 din 14 februarie 1976, dispoziţii care prevedeau aplicarea principiului egalităţii de tratament în privinţa condiţiilor de muncă, inclusiv a celor care reglementează concedierea şi care presupuneau ca bărbaţilor şi femeilor să li se garanteze aceleaşi condiţii, fără discriminare pe criterii de sex [art. 5 alin. (1), respectiv art. 3 alin. (1) lit. c)] şi dispoziţiile Directivei Consiliului 79/7/CEE din 19 decembrie 1978 privind aplicarea treptată a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 6 din 10 ianuarie 1979, prevederi legale potrivit cărora puteau fi excluse din câmpul de aplicare al acestei din urmă directive reglementările naţionale referitoare la stabilirea vârstei de pensionare în vederea acordării pensiei pentru limită de vârstă, astfel că statele membre puteau stabili vârste de pensionare diferite pentru femei în raport cu bărbaţii [art. 7 alin. (1) lit. a)]. În acest sens, instanţa europeană, în Cauza M. H. Marshall împotriva Southampton and South-West Hampshire Area Health Authority (Teaching), paragraful 37, sublinia că „în timp ce excepţia prevăzută la art. 7 din Directiva 79/7 are în vedere consecinţele care decurg din limita de vârstă pentru prestaţiile de securitate socială, prezenta cauză vizează problema concedierii în sensul articolului 5 din Directiva 76/207,” Aceleaşi considerente au fost reţinute şi prin Ordonanţa din 7 februarie 2018, pronunţată de Curtea de la Luxembourg în cauzele conexate Manuela Maturi, Laura Di Segni, Isabella Lo Balbo, Mana Badini, Loredana Barbanera împotriva Fondazione Teatro dell Opera di Roma, şi Fondazione Teatro dell Opera di Roma împotriva Manuela Maturi, Laura Di Segni, Isabella Lo Balbo, Maria Badini, Loredana Barbanera. Luca Troiano, Mauro Murri (C-142/17), şi Catia Passeri împotriva Fondazione Teatro dell Opera di Roma (C-143/17), paragrafele 25 şi 26, raportat la prevederile actuale ale art. 14 alin. (1) lit. c) din Directiva 20Q6/54/CE a Parlamentului european şi a Consiliului din 5 iulie 2006 privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de şanse şi al egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în materie de încadrare în muncă şi de muncă, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 204 din 26 iulie 2006, dispoziţii care interzic orice discriminare directă sau indirectă pe criteriul sexului în sectoarele public sau privat, inclusiv organismele publice, în ceea ce priveşte „condiţiile de încadrare în muncă şi de muncă, inclusiv condiţiile de concediere, precum şi remuneraţia, astfel cum este prevăzut la articolul 141 din tratat”, înlocuind, astfel, dispoziţiile abrogate ale Directivei 76/207, mai sus amintite.

31. Prin urmare, Curtea Constituţională consideră că jurisprudenţa sa anterioară referitoare la reglementarea care stabileşte vârste diferite de pensionare pentru femei în raport cu bărbaţii nu este aplicabilă şi cu privire la prevederile de lege care stabilesc condiţiile încetării de drept a contractului individual de muncă, aceasta impunând o analiză separată.

32. Examinând, în consecinţă, criticile de neconstituţionalitate raportate la dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, Curtea reţine că acestea instituie o cauză de încetare de drept a contractului individual de muncă la data îndeplinirii condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare. Această prevedere legală se aplică, deopotrivă, femeilor şi bărbaţilor, însă de la vârste diferite, de vreme ce vârsta de pensionare prevăzută de lege pentru femei este diferită de cea a bărbaţilor, potrivit art. 53 alin. (1) din Legea nr. 263/2010.

33. Curtea observă că, în vreme ce dispoziţiile art. 53 din Legea nr. 263/2010 stabilesc condiţiile necesare pentru a dobândi pensia pentru limită de vârstă, art. 56 din Legea nr. 53/2003 nu instituie o opţiune pentru salariat cu privire la continuarea raportului de muncă aflat în desfăşurare la împlinirea vârstei de pensionare. De altfel, încetarea contractului individual de muncă nu este lăsată nici la dispoziţia angajatorului, ci acţionează ope legis. Astfel, singura posibilitate a unei persoane care îndeplineşte condiţiile de vârstă standard şi de stagiu minim de cotizare pentru pensionare de a continua raporturile de muncă în temeiul unui contract individual de muncă o reprezintă încheierea unui nou contract, la aceleaşi angajator, dacă acesta va fi dispus, ori la un alt angajator.

34. Or, din această perspectivă, diferenţa de tratament juridic între bărbaţi şi femei sub aspectul vârstei la care încetează de drept contractul individual de muncă îşi pierde, în mod evident, caracterul de măsură menită să vină în sprijinul femeilor, în considerarea unor condiţii sociale, familiale şi economice mai puţin favorabile, ci, dimpotrivă, creează o situaţie dezavantajoasă pentru acele femei care doresc să-şi exercite acest drept în condiţii egale cu bărbaţii. Astfel, ca efect al dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003, reglementarea cu efect social reparator pentru femei, conţinută de art. 53 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 263/2010, se transformă într-o reglementare discriminatorie, care afectează exerciţiul dreptului la muncă al femeilor în raport cu cel al bărbaţilor.

35. Aşa cum Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa recentă, „dreptul la muncă este un drept complex, ce implică diferite aspecte, dintre care libertatea alegerii profesiei şi a locului de muncă reprezintă numai una dintre componentele acestui drept. Astfel, odată dobândit un loc de muncă, acesta trebuie să se bucure de o serie de garanţii care să-i asigure stabilitatea, neputând fi de conceput că prevederile constituţionale ar asigura libertatea de a obţine un loc de muncă, dar nu şi garantarea păstrării acestuia, cu respectarea, evidentă, a condiţiilor şi limitelor constituţionale.” (a se vedea în acest sens paragraful 30 din Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015). Or, Curtea apreciază că posibilitatea pe care o are femeia de a-şi exercita dreptul la muncă şi după pensionare, prin încheierea unui nou contract individual de muncă, nu reprezintă o garanţie suficientă a acestui drept fundamental. Mai mult, Curtea constată că, într-o atare situaţie, operează o restrângere a exerciţiului dreptului la muncă întemeiată exclusiv pe criteriul de sex, ceea ce nu întruneşte exigenţele unei justificări obiective şi raţionale. Raţiunile care explică instituirea unui tratament diferit între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte condiţiile obţinerii dreptului la pensie nu îşi păstrează fundamentarea logică atunci când sunt transpuse în materia referitoare la încetarea de drept a raportului de muncă şi nu pot fi invocate, în consecinţă, ca temei al unei reglementări diferite în această din urmă situaţie.

36. Prin urmare, Curtea apreciază că încetarea raportului de muncă al femeii la o vârstă mai redusă decât a bărbatului poate şi trebuie să rămână o opţiune a acesteia, în contextul social actual. Transformarea acestui beneficiu legal într-o consecinţă asupra încetării contractului individual de muncă ce decurge ope legis dobândeşte valenţe neconstituţionale, în măsura în care ignoră voinţa femeii de a fi supusă unui tratament egal cu cel aplicabil bărbaţilor. Astfel, dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 sunt constituţionale numai în măsura 1h care, la împlinirea vârstei legale de pensionare, dau dreptul femeii să opteze fie pentru deschiderea dreptului la pensie şi încetarea contractului individual de muncă în curs, fie pentru continuarea acestui contract, până la împlinirea vârstei legale de pensionare prevăzute pentru bărbaţi, la acea dată. În prima ipoteză, când optează pentru deschiderea dreptului la pensie, contractul individual de muncă în curs încetează de drept, Iar dreptul la muncă va putea fi exercitat numai după încheierea unui nou contract, dacă angajatorul consimte în acest sens. Din contră, în măsura în care salariata optează pentru continuarea raportului de muncă, până la împlinirea vârstei de pensionare prevăzute de lege pentru bărbaţi, exerciţiul dreptului la muncă nu este condiţionat de încheierea unui nou contract şi de voinţa angajatorului, dar dreptul la pensie nu va putea fi solicitat simultan. Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor art. 53 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, vârsta standard de pensionare este de 65 de ani pentru bărbaţi şi 63 de ani pentru femei, dar că, atingerea acestei vârste se realizează prin creşterea vârstelor standard de pensionare, conform eşalonării prevăzute în anexa nr. 5 la această lege. De asemenea, Curtea reţine că, potrivit anexei amintite, în urma creşterii eşalonate, vârsta de pensionare a bărbaţilor a atins, începând cu ianuarie 2015, plafonul de 65 de ani, însă vârsta de pensionare a femeii va creşte până la atingerea plafonului de 63 de ani, în luna ianuarie 2030. În condiţiile în care legiuitorul va înţelege să modifice vârstele de pensionare, aceste considerente îşi păstrează valabilitatea, urmând a fi avute în vedere dispoziţiile 1h vigoare la data împlinirii vârstei de pensionare de către salariată.

37. Curtea consideră că această interpretare este în sensul reglementărilor europene, aşa cum reiese din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, Curtea reţine că, potrivit art. 14 alin. (1) lit. c) din Directiva 2006/54/CE, „se interzice orice discriminare directă sau indirectă pe criteriul sexului în sectoarele public sau privat, inclusiv organismele publice, în ceea ce priveşte: [....] c) condiţiile de încadrare în muncă şi de muncă, inclusiv condiţiile de concediere, precum şi remuneraţia, astfel cum este prevăzut la articolul 141 din tratat.” Aşa cum s-a reţinut şi mai sus, o reglementare asemănătoare s-a regăsit şi în Directiva 76/207/CEE. Prin Hotărârea din 26 februarie 1986, pronunţată în Cauza M. H. Marshallimpotriva Southampton and South-West Hampshire Area Health Authority (Teaching), paragraful 38, Hotărârea din 18 noiembrie 2010, pronunţată în Cauza Pensionsversicherungsanstalt împotriva Christine Kleist, paragraful 28, şi Ordonanţa din 7 februarie 2018, pronunţată de Curtea de la Luxembourg în cauzele conexate Manuela Maturi, Laura Di Segni, Isabella Lo Balbo, Mana Badini, Loredana Barbanera împotriva Fondazione Teatro dell Opera di Roma, şi Fondazione Teatro dell Opera di Roma împotriva Manuela Maturi, Laura Di Segni, Isabella Lo Balbo, Mana Badini, Loredana Barbanera, Luca Troiano, Mauro Murri (C-142/17), şi Catia Passeri împotriva Fondazione Teatro dell Opera di Roma (C-143/17) paragraful 28, instanţa europeană a statuat că o politică generală de concediere care presupune concedierea unei salariate doar pentru motivul că a atins sau a depăşit vârsta de la care aceasta are dreptul la pensie pentru limită de vârstă, care, potrivit legislaţiei naţionale este diferită pentru bărbaţi şi pentru femei, constituie discriminare pe criterii de sex, interzisă de prevederile directivelor amintite.

38. Pronunţându-se în acest sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a avut în vedere reglementări naţionale comparabile cu cele analizate de Curtea Constituţională în prezenta cauză. Astfel, spre exemplu, în hotărârea pronunţată în Cauza Pensionsversicherungsanstalt împotriva Christine Kleist, instanţa europeană a avut în vedere compatibilitatea reglementărilor naţionale din Austria referitoare la stabilirea unor vârste diferite de pensionare pentru femei în raport cu bărbaţii, respectiv la posibilitatea persoanelor de a fi concediate atunci când au dobândit dreptul la pensie pentru limită de vârstă.

39. Chiar dacă în speţele adresate Curţii de Justiţie a Uniunii Europene încetarea raportului de muncă era rezultatul concedierii şi nu opera de drept, aceasta era fundamentată pe reglementările legale naţionale şi nu reprezenta un simplu act discreţionar al angajatorului, astfel că, în opinia Curţii Constituţionale, considerentele reţinute de instanţa europeană sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi în ceea ce priveşte dispoziţiile supuse controlului de constituţionalitate în prezenta cauză.

40. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, în privinţa excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, şi, cu unanimitate de voturi, în privinţa dispoziţiilor art. 53 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Luminiţa-Cătălina Ciobotaru în Dosarul nr. 42.072/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constată că acestea sunt constituţionale în măsura în care sintagma „condiţii de vârstă standard” nu exclude posibilitatea femeii de a solicita continuarea executării contractului individual de muncă, în condiţii identice cu bărbatul, respectiv până la împlinirea vârstei de 65 de ani.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 53 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că acestea sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din 5 iunie 2018.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Patricia Marilena Ionea