MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 186 (XXX) - Nr. 657         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Duminică, 29 iulie 2018

 

SUMAR

 

ACTE ALE SECRETARULUI GENERAL AL CAMEREI DEPUTAŢILOR

 

1.173. - Ordin al secretarului general al Camerei Deputaţilor privind procedurile publicării, republicării şi rectificării, precum şi ale publicării în numere speciale, cu tiraj limitat, a actelor în Monitorul Oficial al României

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 172 din 29 martie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 182 lit. c) teza finală din Codul penal

 

Decizia nr. 247 din 19 aprilie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală

 

Decizia nr. 271 din 24 aprilie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (5) teza finală şi alin. (7) din Codul de procedură penală

 

ACTE ALE SECRETARULUI GENERAL AL CAMEREI DEPUTAŢILOR

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

CAMERA DEPUTAŢILOR

 

ORDIN

privind procedurile publicării, republicării şi rectificării, precum şi ale publicării în numere speciale, cu tiraj limitat, a actelor în Monitorul Oficial al României

 

Având în vedere prevederile Hotărârii Camerei Deputaţilor nr. 14/2017 privind numirea secretarului general al Camerei Deputaţilor,

în conformitate cu prevederile art. 22 din Legea nr. 202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul art. 251 alin. (4) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8/1994, cu modificările şi completările ulterioare,

secretarul general al Camerei Deputaţilor emite prezentul ordin.

 

CAPITOLUL I

Dispoziţii generale

 

Art. 1. - (1) Prezentul ordin stabileşte procedura publicării în părţile I-VII ale Monitorului Oficial al României, procedura republicării şi a rectificării, precum şi procedurile publicării în numere speciale, cu tiraj limitat, a unor acte care au un volum extins şi/sau interesează, prin obiectul lor de reglementare, doar un număr restrâns de persoane ori care conţin informaţii clasificate.

(2) Procedurile publicării, republicării şi rectificării actelor normative se realizează cu respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 2. - (1) în sensul prezentului ordin, prin emitent se înţeleg autorităţile publice şi celelalte persoane juridice prevăzute la cap. II din Legea nr. 202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi autorităţile publice şi persoanele prevăzute de lege care sunt împuternicite să transmită spre publicare acte potrivit prevederilor legale.

(2) Emitenţii au obligaţia de a comunica neîntârziat, în scris, secretarului general al Camerei Deputaţilor, Regiei Autonome „Monitorul Oficial” (regia autonomă) sau Consiliului Legislativ, după caz, date, informaţii şi precizări necesare îndeplinirii cerinţelor legale privind procedurile prevăzute la art. 1 alin. (1).

(3) în cazul în care solicitarea de date, informaţii şi precizări se face pe cale electronică, răspunsul emitenţilor se va face tot pe cale electronică, prin semnătură electronică calificată.

 

CAPITOLUL II

Procedura publicării actelor

 

 

SECŢIUNEA 1

Publicarea actelor în Partea I a Monitorului Oficial al României

 

Art. 3. - (1) Emitenţii transmit secretarului general al Camerei Deputaţilor actele supuse publicării, pe suport hârtie, în copie certificată, precum şi pe e-mail, în fişier electronic certificat.

(2) Certificarea se realizează prin aplicarea ştampilei emitentului pe fiecare filă, inclusiv pe anexe, fără a se suprapune pe text.

(3) Certificarea formei electronice se realizează prin semnătură electronică calificată, de o persoană anume desemnată de către emitent.

(4) Emitenţii comunică secretarului general al Camerei Deputaţilor numele şi funcţia persoanelor împuternicite să certifice actele transmise spre publicare ori de câte ori apar modificări cu privire la desemnarea acestora.

(5) Actele supuse publicării se transmit secretarului general al Camerei Deputaţilor însoţite de o adresă de înaintare, care va cuprinde:

a) categoria şi datele de identificare ale actului supus publicării;

b) numărul de pagini ale documentului supus publicării;

c) numărul anexelor şi numărul de pagini ale acestora;

d) semnătura conducătorului emitentului sau a locţiitorului său, iar în cazul actelor Parlamentului României, ale Preşedintelui României şi ale Guvernului României, semnătura persoanei împuternicite să transmită actele spre publicare.

(6) Actele transmise în vederea publicării care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute la alin. (2)-(5) pot fi restituite emitentului.

(7) Evidenţa actelor primite spre publicare se ţine într-un registru special, pe categorii de acte, potrivit art. 5 din Legea nr. 202/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la secretarul general al Camerei Deputaţilor.

Art. 4. - Secretarul general al Camerei Deputaţilor dispune publicarea şi transmiterea actelor către regia autonomă, pe bază de semnătură în condica de preda re-primi re, în termen de cel mult 24 de ore de la data primirii acestora.

Art. 5. - (1) Publicarea legilor, a celorlalte acte ale Parlamentului şi ale fiecăreia dintre cele două Camere, a deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate cu ocazia controlului constituţionalităţii legilor înainte de promulgare, a decretelor, a mesajelor şi a altor acte ale Preşedintelui României adresate Parlamentului, a ordonanţelor de urgenţă şi a ordonanţelor Guvernului se realizează prin grija regiei autonome, cu prioritate, înaintea oricăror altor acte.

(2) Celelalte acte prevăzute la cap. II din Legea nr. 202/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se publică în ordinea înregistrării lor potrivit art. 3, după publicarea actelor menţionate la alin. (1).

(3) în situaţii motivate, secretarul general al Camerei Deputaţilor poate stabili o altă ordine de prioritate în publicarea actelor.

Art. 6. - Conţinutul actului introdus în procesul de publicare nu poate fi modificat, sub sancţiunea nulităţii.

Art. 7. - (1) Persoanele prevăzute la art. 3 alin. (5) lit. d) pot solicita, în scris, secretarului general al Camerei Deputaţilor retragerea actelor de la publicare.

(2) Secretarul general al Camerei Deputaţilor dispune, de îndată, regiei autonome nepublicarea actului în cauză, în măsura în care, la momentul sesizării sale, publicarea nu fusese realizată.

(3) Emitentul care a solicitat retragerea actului de la publicare suportă cheltuielile aferente operaţiunilor materiale efectuate de regia autonomă în procesul de publicare până la data dispoziţiei emise în condiţiile alin. (2).

(4) Obligaţia de plată a cheltuielilor prevăzute la alin. (3) se notifică emitentului de către regia autonomă, în termen de cel mult 3 zile de la data dispoziţiei emise în condiţiile alin. (2).

Notificarea se face prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, prin fax sau prin poştă electronică, certificată cu semnătură electronică calificată.

 

SECŢIUNEA a 2-a

Republicana actelor normative în Partea I a Monitorului Oficial al României

 

Art. 8. - Actul normativ modificat şi/sau completat în mod substanţial se republică având la bază dispoziţia cuprinsă în ultimul act de modificare, respectiv de completare.

Art. 9. - (1) Elaborarea formelor republicabile ale actelor normative, precum şi trimiterea acestora secretarului general al Camerei Deputaţilor se efectuează de către emitenţi.

(2) Republicarea legilor, a ordonanţelor şi a hotărârilor Guvernului se face în cel mult 45 de zile de la data publicării actului care a dispus această măsură, cu respectarea dispoziţiilor art. 70 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

(3) Emitenţii actelor de modificare şi/sau de completare sunt obligaţi să elaboreze şi să transmită secretarului general al Camerei Deputaţilor cererea de republicare şi forma republicabilă a actului originar, pentru obţinerea avizului Consiliului Legislativ, în termen de cel mult 30 de zile de la data publicării actului de modificare şi/sau de completare. În cazul codurilor, acest termen se prelungeşte cu 15 zile. Prin act originar, în sensul prezentului ordin, se înţelege actul normativ asupra căruia s-au produs modificări şi/sau completări şi care urmează să fie republicat.

(4) Republicarea legilor modificate sau completate prin ordonanţe ale Guvernului se face după aprobarea acestora din urmă prin lege, pentru a nu se crea eventuale discrepanţe cu legea de aprobare, în cazul în care aceasta aduce alte modificări ordonanţei supuse aprobării.

(5) Evidenţa cererilor de republicare se ţine într-un registru special, la secretarul general al Camerei Deputaţilor.

Art. 10, - (1) Cererea, împreună cu forma republicabilă a actului normativ primită de secretarul general al Camerei Deputaţilor, se transmite, de îndată, Consiliului Legislativ spre avizare.

(2) Consiliul Legislativ transmite avizul său către secretarul general al Camerei Deputaţilor în termen de cei mult 15 zile de la primirea cererii de republicare a actului normativ. În cazul codurilor, acest termen se prelungeşte cu 15 zile. După primirea avizului Consiliului Legislativ, secretarul general al Camerei Deputaţilor II transmite de îndată emitentului,

(3) După primirea avizului Consiliului Legislativ, emitentul întocmeşte forma finală a actului normativ supus republicării.

Art. 11. - (1) Secretarul general al Camerei Deputaţilor dispune republicarea şi transmiterea, de îndată, către regia autonomă a formei finale a actului normativ supus republicării, împreună cu avizul Consiliului Legislativ, pe bază de semnătură în condica de predare-primire.

(2) Regia autonomă procedează la republicarea actului normativ în forma transmisă de secretarul general al Camerei Deputaţilor, în termen de cel mult 10 zile de la primirea acesteia.

 

SECŢIUNEA a 3-a

Rectificarea actelor publicate în Partea I a Monitorului Oficial al României

 

Art. 12. - (1) în cazul în care după publicare se descoperă erori materiale, se procedează la publicarea unei rectificări, pe baza cererii emitentului.

(2) Cererea emitentului, semnată de conducătorul sau de locţiitorul acestuia, iar în cazul actelor Parlamentului, ale Preşedintelui României şi ale Guvernului României, de persoanele anume desemnate din cadrul acestor autorităţi publice, se adresează secretarului general al Camerei Deputaţilor, cu respectarea prevederilor art. 71 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

(3) Cererea trebuie să indice în mod clar actul supus rectificării, numărul şi data Monitorului Oficial al României, Partea I, în care a fost publicat, eroarea materială, cu explicaţiile necesare, precum şi conţinutul rectificării.

(4) Evidenţa cererilor de rectificare se ţine în registrul special prevăzut la art. 9 alin. (5).

Art. 13. - (1) Secretarul general al Camerei Deputaţilor transmite cererea de rectificare Consiliului Legislativ, spre avizare.

(2) Consiliul Legislativ transmite avizul său către secretarul general al Camerei Deputaţilor în termen de cel mult 3 zile de la primirea cererii de rectificare a actului normativ.

(3) Secretarul general al Camerei Deputaţilor dispune publicarea rectificării şi transmiterea, de îndată, către regia autonomă a cererii de rectificare, împreună cu avizul Consiliului Legislativ, pe bază de semnătură în condica de predare-primire.

(4) în cazul în care Consiliul Legislativ avizează negativ cererea de rectificare, aceasta, împreună cu avizul Consiliului Legislativ, se restituie emitentului de către secretarul general al Camerei Deputaţilor.

Art. 14. - (1) Regia autonomă procedează la publicarea rectificării, pe baza avizului Consiliului Legislativ, în termen de cel mult 5 zile de la primire.

(2) Dacă ulterior se constată că rectificarea solicitată nu priveşte o eroare materială, răspunderea revine organului emitent care a solicitat rectificarea actului respectiv.

Art. 15. - (1) în cazul în care, după publicarea unor acte administrative individuale, care nu sunt supuse avizării Consiliului Legislativ, se descoperă erori materiale, emitentul înaintează secretarului general al Camerei Deputaţilor o cerere de rectificare, întocmită în conformitate cu prevederile art. 12 alin. (2) şi (3).

(2) Cererile de rectificare a hotărârilor Guvernului care nu au caracter normativ şi care nu au fost avizate în stadiul de proiect de către Consiliul Legislativ se adresează secretarului general al Camerei Deputaţilor de către Secretariatul General al Guvernului, la solicitarea autorităţii publice iniţiatoare.

(3) Atestarea neavizării de către Consiliul Legislativ se face la cererea secretarului general al Camerei Deputaţilor.

(4) Rectificările actelor prevăzute la alin. (1) şi (2) se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, din dispoziţia secretarului general al Camerei Deputaţilor, în temeiul cererii înaintate de emitent.

 

SECŢIUNEA a 4-a

Publicarea unor acte normative care au volum extins şi/sau interesează, prin obiectul lor de reglementare, doar un număr restrâns de persoane ori care conţin informaţii clasificate

 

Art. 16. - (1) în cazul în care actul supus publicării are un volum extins şi/sau interesează, prin obiectul său de reglementare, doar un număr restrâns de persoane, emitentul, printr-o cerere, sau, după caz, regia autonomă, printr-o notă, solicită secretarului general al Camerei Deputaţilor aprobarea publicării anexei/anexelor actului într-un număr special (bis) al Monitorului Oficial al României, Partea I.

(2) Numerele speciale (bis) ale monitoarelor oficiale în care se publică, potrivit alin. (1), anexele actelor sunt disponibile în format electronic gratuit, potrivit art. 18 din Legea nr. 202/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, iar în format tipărit, contra cost, pe bază de comandă.

(3) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în cazul actelor supuse publicării care conţin informaţii clasificate.

Art. 17. - (1) Cererile prevăzute la art. 16 trebuie să fie temeinic motivate, ele neputând fi formulate în scopul eludării sau al înfrângerii obligaţiei constituţionale de publicare.

(2) Cererea privind publicarea în numere speciale (bis), cu tiraj limitat, a actelor normative care au volum extins şi/sau interesează, prin obiectul lor de reglementare, doar un număr restrâns de persoane trebuie să cuprindă numărul de exemplare, precum şi date de ordin financiar privind publicarea acestora.

(3) Cererea privind publicarea în numere speciale (bis), cu tiraj limitat, a actelor care conţin informaţii clasificate trebuie să cuprindă tipul documentului, numărul total de file ale acestuia, numărul de anexe şi numărul de file ale fiecărei anexe, numărul total de exemplare care vor fi publicate, lista destinatarilor acestora, numărul de exemplare care va fi distribuit fiecărui destinatar, forma prin care sunt transmise spre publicare - suport hârtie, suport electronic, cu menţionarea numărului şi mărimii fişierelor de pe acesta, cu obligativitatea restituirii suportului electronic.

(4) Răspunderea pentru datele cererii prevăzute la alin. (1)-(3) revine emitentului.

(5) în cazul solicitării prevăzute la art. 16, precum şi în alte situaţii în care tipărirea şi difuzarea anexelor la diverse acte sunt limitate ca tiraj, se va face menţiune în numărul respectiv al Monitorului Oficial al României, Partea I, despre regimul acestora.

Art. 18. - Secretarul general al Camerei Deputaţilor se pronunţă printr-o rezoluţie asupra cererii/notei prevăzute la art. 16, în termen de 48 de ore de la primirea acesteia.

Art. 19. - Respingerea motivată a cererii/notei prevăzute la art. 16 de către secretarul general al Camerei Deputaţilor se comunică, de îndată, emitentului.

Art. 20. - Regia autonomă distribuie exemplarele din Monitorul Oficial al României, Partea I, cu tiraj limitat, care conţin informaţii clasificate

Art. 21. - Prevederile legale în vigoare privind protecţia informaţiilor clasificate se aplică în mod corespunzător în toate situaţiile gestionării actelor normative şi individuale cu conţinut clasificat.

 

SECŢIUNEA a 5-a

Publicarea actelor în Partea a II-a a Monitorului Oficial al României

 

Art. 22. - Actele care, potrivit art. 6 din Legea nr. 202/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se publică în Partea a II-a a Monitorului Oficial al României se înaintează regiei autonome, conform procedurii prevăzute la art. 3 şi 4.

Art. 23. - (1) Regia autonomă procedează la publicarea actelor în Partea a II-a în termenele prevăzute de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului.

(2) Dacă regulamentele nu stabilesc un termen, publicarea trebuie efectuată în cel mult 15 zile de la data primirii actelor de către regia autonomă.

 

SECŢIUNEA a 6-a

Publicarea actelor în părţile III-VII ale Monitorului Oficial al României

 

Art. 24. - (1) Publicarea actelor în părţile III-VII ale Monitorului Oficial al României se realizează în condiţiile stabilite de regia autonomă, cu respectarea dispoziţiilor art. 7-11 din Legea nr. 202/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale legilor care reglementează regimul juridic al actelor respective.

(2) Emitenţii transmit regiei autonome actele supuse publicării, pe suport hârtie, în copie certificată, precum şi pe e-mail, în fişier electronic certificat.

(3) Certificarea se realizează prin aplicarea ştampilei emitentului pe fiecare filă, inclusiv pe anexe, fără a se suprapune pe text. Certificarea formei electronice se realizează prin semnătură electronică calificată, de o persoană anume desemnată de către emitent.

(4) Emitenţii comunică regiei autonome numele şi funcţia persoanelor împuternicite să certifice actele transmise spre publicare ori de câte ori apar modificări cu privire la desemnarea acestora.

(5) Actele supuse publicării se transmit regiei autonome însoţite de o adresă de înaintare, care va cuprinde:

a) categoria şi datele de identificare ale documentului supus publicării;

b) numărul de pagini, cuprinzând şi numărul de caractere cu spaţii, ale documentului supus publicării;

c) numărul anexelor şi numărul de pagini, cuprinzând şi numărul de caractere cu spaţii, ale acestora;

d) semnătura conducătorului emitentului sau a locţiitorului său.

(6) Actele transmise în vederea publicării care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute la alin. (3)-(5) pot fi restituite emitentului.

 

SECŢIUNEA a 7-a

Rectificarea actelor publicate în părţile II-VII ale Monitorului Oficial al României

 

Art. 25. -(1) în cazul în care după publicare se descoperă erori materiale în documentul înaintat de către emitent, se procedează la publicarea unei rectificări, pe baza cererii emitentului.

(2) Cererea emitentului, semnată de conducătorul sau de locţiitorul acestuia, se adresează secretarului general al Camerei Deputaţilor, pentru actele care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, sau regiei autonome, pentru actele care se publică în părţile III-VIII, cu respectarea prevederilor art. 7-11 din Legea nr. 202/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale legilor care reglementează regimul juridic al actelor iniţial transmise spre publicare.

(3) Cererea trebuie să indice, în mod clar, actul supus rectificării, numărul şi data Monitorului Oficial al României, părţile II-VII, în care a fost publicat, eroarea materială, cu explicaţiile necesare, precum şi conţinutul rectificării.

(4) Evidenţa cererilor de rectificare se ţine într-un registru special specific fiecărei părţi a Monitorului Oficial al României.

Art. 26. - (1) Regia autonomă procedează la publicarea rectificării, în temeiul cererii înaintate de emitent.

(2) Dacă se constată că rectificarea solicitată nu priveşte o eroare materială, răspunderea revine emitentului care a solicitat rectificarea actului respectiv.

 

CAPITOLUL III

Dispoziţii finale

 

Art. 27. - (1) în cadrul procedurii de publicare a actelor în Partea I a Monitorului Oficial al României, regia autonomă prezintă secretarului general al Camerei Deputaţilor spre avizare, imediat după procesarea şi paginarea actelor supuse publicării, sumarul numărului publicaţiei.

(2) Secretarul general al Camerei Deputaţilor avizează sumarul numărului publicaţiei şi îl transmite, de îndată, regiei autonome, în vederea tipăririi.

Art. 28. - Întârzierea efectuării unor publicări, republicări sau rectificări, din cauza nerespectării de către emitenţi a obligaţiilor ce le revin potrivit prezentului ordin, atrage exclusiv răspunderea acestora.

Art. 29. - Cheltuielile determinate de publicarea actelor în Monitorul Oficial al României se suportă potrivit prevederilor art. 20 şi 21 din Legea nr. 202/1998, republicată, cu modificările ulterioare.

Art. 30. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

p. Secretarul general al Camerei Deputaţilor,

Georgică Tobă

 

Bucureşti, 29 iulie 2018.

Nr. 1.173.

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 172

din 29 martie 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 182 lit. c) teza finală din Codul penal

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 182 lit. c) teza finală din Codul penal, excepţie ridicată de Costel Adrian Stoleru în Dosarul nr. 382/1.372/2014 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.247D/2016.

2. La apelul nominal, pentru autorul excepţiei, răspunde apărătorul ales Romeo Cosma, cu împuternicire avocaţială la dosar. De asemenea, se prezintă avocatul Teodor Popescu, numit de Curte în calitate de curator pentru a asigura reprezentarea intereselor părţii Claudia Loredana Coman. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul apărătorului autorului excepţiei. Acesta solicită admiterea excepţiei, reiterând argumentele invocate în faţa Curţii de Apel Braşov - Secţia penală.

4. Curatorul solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.

5. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens arată că sintagma „exploatare sexuală” este preluată din convenţiile internaţionale, revenind organului judiciar sarcina de a stabili actele care se încadrează în sfera acestei noţiuni. Astfel, constituie forme de exploatare sexuală orice acte care vizează abuzul săvârşit asupra unei persoane sau Obţinerea de profit de pe urma exploatării ei în scopul obţinerii plăcerii sexuale a altei persoane, fără a fi posibilă o enumerare limitativă a respectivelor acte. În fine, consideră că autorul excepţiei nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate, ci este nemulţumit, în realitate, de modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 182 lit. c) teza finală din Codul penal de către procuror şi instanţa de judecată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

6. Prin încheierea din 22 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 382/1.372/2014, Curtea de Apel Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 182 lit. c) teza finală din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Costel Adrian Stoleru cu ocazia soluţionării apelurilor formulate într-o cauză penală privind trimiterea în judecată pentru săvârşirea unor infracţiuni de trafic de persoane [art. 210 alin. (1) lit. a) din Codul penal], trafic de minori [art. 211 alin. (1) şi (2) teza întâi din Codul penal], violarea secretului corespondenţei [art. 302 alin. (6) din Codul penal] şi nerespectarea regimului armelor şi al muniţiilor [art. 342 alin. (2) din Codul penal].

7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 182 lit. c) teza finală din Codul penal încalcă legalitatea incriminării şi a pedepsei, precum şi dreptul la un proces echitabil, întrucât nu precizează cu exactitate care sunt acele forme de exploatare sexuală care intră sub incidenţa legii penale, sintagma „alte forme de exploatare sexuală” fiind neclară, imprecisă şi imprevizibilă. Invocă în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit căreia orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre care se numără şi previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi de clar pentru a putea fi aplicat (deciziile nr. 189 din 2 martie 2006, nr. 903 din 6 iulie 2010 şi nr. 26 din 18 ianuarie 2012), Astfel, formularea cu o suficientă precizie a actului normativ permite persoanelor interesate să prevadă într-0 măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, este dificil să se adopte legi redactate cu o precizie absolută, dar şi cu o anume supleţe, însă caracterul mult prea general şi, uneori, chiar eliptic nu trebuie să afecteze previzibilitatea legii. Arată că în acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragrafele 52 şi 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66).

8. Curtea de Apel Braşov - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile de lege criticate nu aduc nicio atingere prevederilor din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale invocate de autorul excepţiei. Astfel, legiuitorul a determinat, prin norma de incriminare, elementele laturii obiective a infracţiunii de care este acuzat inculpatul, urmând ca instanţa de judecată să stabilească, pe baza probelor administrate în cauză, dacă faptele de care este acuzat inculpatul constituie sau nu infracţiune. Consideră că aceasta nu este o prerogativă care ţine de puterea legislativă, ci una de aplicare a legii la un caz concret.

9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile de lege criticate sunt formulate în mod clar, fluent şi inteligibil - fără dificultăţi sintactice sau pasaje obscure ori echivoce - şi reglementează cu claritate conduita de urmat de către destinatarul normei penale. Invocă în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit căreia orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite cerinţe calitative, printre care şi previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi de clar pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o suficientă precizie a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat (deciziile Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, nr. 743 din 2 iunie 2011, nr. 1 din 11 ianuarie 2012 şi Decizia nr. 146 din 12 martie 2015). Poate fi dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit. Arată că în acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantorii împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, şi Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S A. ED. Cină Revue împotriva Belgiei, paragraful 59). Aşadar, previzibilitatea unei norme presupune ca destinatarul acesteia să aibă posibilitatea de a-şi reprezenta aspectele în funcţie de care este obligat să îşi modeleze conduita. Apreciază că sintagma „alte forme de exploatare sexuală” nu este de natură a afecta previzibilitatea normei criticate, orice destinatar al acesteia putând să îi cunoască înţelesul şi să îşi adapteze conduita exigenţelor legii. Curtea Constituţională a precizat, în jurisprudenţa sa, că dispoziţiile de lege criticate trebuie analizate în ansamblul normativ din care fac parte, pentru a decide asupra predictibilităţii acestora (Decizia nr. 92 din 3 martie 2015, paragraful 14). Consideră că nu se poate presupune, în mod rezonabil, că destinatarul normei penale nu are suficiente date pentru a înţelege ce înseamnă activităţi de natură sexuală sau exploatare sexuală. Arată astfel că textul de lege criticat se referă la toate tipurile şi modalităţile posibile de exploatare sexuală.

10. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 182 lit. c) teza finală din Codul penal sunt constituţionale. Arată în acest sens că principiul legalităţii, consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, implică o obligaţie pozitivă a legiuitorului, aceea de a reglementa prin texte clare şi precise. Norma juridică trebuie să fie enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita, să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. În cauza de faţă, apreciază că elementele infracţiunii nu necesită alte intervenţii din partea legiuitorului, fiind îndeplinite cerinţele calitative ale legii, inclusiv previzibilitatea, în acord cu prevederile art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Nu se poate susţine că sintagma „alte forme de exploatare sexuală”, care dă conţinut infracţiunii de trafic de persoane, este lipsită de previzibilitate, textul de lege criticat fiind suficient de precis şi de clar. Arată că sintagma „alte forme de exploatare sexuală” a fost transpusă din legislaţia internaţională în cea internă prin Legea nr. 300/2006 pentru ratificarea Convenţiei Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane, adoptată la 3 mai 2005, deschisă spre semnare şi semnată de România la Varşovia la 16 mai 2005. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie, consideră că acestea nu au incidenţă în cauză, prevederile de lege criticate fiind de drept material, iar nu de drept procedural. Totodată, observă că autorul excepţiei nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate, ci este nemulţumit, în realitate, de modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 182 lit. c) teza finală din Codul penal de către instanţa de judecată. Eventualele greşeli de aplicare a legii nu pot constitui însă motive de neconstituţionalitate a textelor de lege criticate şi, prin urmare, nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte, ci sunt de competenţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. A răspunde criticilor autorului excepţiei în această situaţie ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

11. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele for de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992 să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 182 lit. c) teza finală din Codul penal, care au următorul cuprins: „Prin exploatarea unei persoane se înţelege:

c) obligarea la practicarea prostituţiei, la manifestări pornografice în vederea producerii şi difuzării de materiale pornografice sau la alte forme de exploatare sexuală;”.

15. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 73 alin, (3) lit. h) privind reglementarea prin lege organică a infracţiunilor, pedepselor şi a regimului executării acestora, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportat la prevederile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 7 paragraful 1 privind legalitatea incriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că textul art. 182 din Codul penal, modificat prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012), prevede că: „Prin exploatarea unei persoane se înţelege: a) supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod forţat; b) ţinerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire; c) obligarea la practicarea prostituţiei, la manifestări pornografice în vederea producerii şi difuzării de materiale pornografice sau la alte forme de exploatare sexuală;

d) obligarea la practicarea cerşetoriei;

e) prelevarea de organe, ţesuturi sau celule de origine umană, în mod ilegal.”

 Dispoziţiile art. 182 din Codul penal constituie o reglementare explicativă nou introdusă în legea penală generală, neavând, aşadar, corespondent în Codul penal din 1969. Acest aspect nu semnifică însă o lipsă de corespondenţă în raport cu legislaţia penală anterioară, căci textul reprezintă transpunerea unei dispoziţii dintr-un act normativ special cu incidenţă în materie, şi anume din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 783 din 11 decembrie 2001) şi nu numai (spre exemplu, a se vedea şi fostele art. 132 şi 133 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 557 din data de 23 iunie 2004, în forma în vigoare anterior modificării, la 1 februarie 2014, prin Legea nr. 187/2012).

17. Sub aspectul justificării normei explicative referitoare la expresia „exploatarea unei persoane”, Curtea observă că legiuitorul a adus în cuprinsul noului Cod penal anumite incriminări mai importante - reglementate anterior în legi penale speciale sau în legi extrapenale ce conţin şi dispoziţii penale - printre care se numără şi infracţiunile de bază prevăzute în Legea nr. 678/2001, şi anume: traficul de persoane (art. 210 din Codul penal, ce are drept corespondent fostul art. 12 din Legea nr. 678/2001) şi traficul de minori (art. 211 din Codul penal, ce are drept corespondent fostul art. 13 din Legea nr. 678/2001), care au fost inserate în capitolul VII („Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile) din titlul I („Infracţiuni contra persoanei1) al Părţii speciale a noului Cod penal. Textele art. 12 şi 13 din Legea nr. 678/2001 - care conţineau normele de incriminare respective - au fost abrogate la 1 februarie 2014, ca efect al dispoziţiilor art. 94 pct. 2 din titlul II al Legii nr. 187/2012

18. Anterior datei de 1 februarie 2014, când au fost modificate prin art. 94 pct. 1 din titlul II din Legea nr. 187/2012, dispoziţiile art. 2 pct. 2 din Legea nr. 678/2001 prevedeau că „Prin exploatarea unei persoane se înţelege: a) executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii în mod forţat ori cu încălcarea normelor legale privind condiţiile de muncă, salarizare, sănătate şi securitate, b) ţinerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire; c) obligarea la practicarea prostituţiei, cerşetoriei, la reprezentări pornografice în vederea producerii şi difuzării de materiale pornografice sau alte forme de exploatare sexuală:

d) prelevarea de organe, ţesuturi sau celule de origine umană, cu încălcarea dispoziţiilor legale; e) efectuarea unor alte asemenea activităţi prin care se încalcă drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului”. De lege lata, textul art. 2 lit. b) din Legea nr. 678/2001 stabileşte că „prin exploatarea unei persoane se înţelege activităţile prevăzute la art. 182 din Codul penal”.

19. Curtea reţine că textul art. 182 din Codul penal reprezintă o normă de referire, orice modificare a conţinutului acesteia influenţând sfera de incidenţă a normelor care fac trimitere la aceasta. Dispoziţiile explicative din cuprinsul art. 182 din Codul penal urmează a fi puse în legătură cu o serie de norme de incriminare din noul cod - cum ar fi: lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 205), sclavia (art. 209), traficul de persoane (art. 210), traficul de minori (art. 211), supunerea la muncă forţată sau obligatorie (art. 212), proxenetismul (art. 213), exploatarea cerşetoriei (art. 214), folosirea unui minor în scop de cerşetorie (art. 215), folosirea serviciilor unei persoane exploatate (art. 216), violul în formă agravată [art. 218 alin. (3) lit. d)] şi agresiunea sexuală în formă agravată [art. 219 alin. (2) lit. d)j -, precum şi din alte acte normative [de exemplu: art. 154, art. 156 alin. (2) şi art. 157 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 28 august 2015].

20. Referitor la prevederile art. 182 lit. c) teza finală din Codul penal, criticate în cauza de faţă, Curtea constată că expresia „alte forme de exploatare sexuală” este identică cu cea folosită în dispoziţiile art. 2 pct. 2 din Legea nr. 678/2001, care, la rândul lor, au preluat această sintagmă din instrumentele juridice internaţionale relevante în domeniul luptei împotriva traficului de fiinţe umane, mai exact din Convenţia Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane, adoptată la 3 mai 2005, deschisă spre semnare şi semnată de România la Varşovia la 16 mai 2005, ratificată prin Legea nr. 300/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 622 din 19 iulie 2006. Astfel, potrivit prevederilor art. 4 lit. a) teza finală din convenţia mai sus menţionată, „exploatarea cuprinde cel puţin exploatarea prostituţiei celorlalţi sau alte forme de exploatare sexuală, munca ori serviciile forţate, sclavia sau practicile similare acesteia, aservirea ori prelevarea de organe”. Convenţia nu defineşte, însă, expresiile „exploatarea prostituţiei celorlalţi”şi „alte forme de exploatare sexuală”, pentru a nu afecta modul în care statele - părţi abordează fenomenul prostituţiei în legislaţiile lor naţionale.

21. De asemenea, nici reglementarea internă - şi anume prevederile art. 2 pct. 2 lit. c) teza finală din Legea nr. 678/2001 în forma în vigoare anterior datei de 1 februarie 2014, respectiv dispoziţiile art. 182 lit. c) din actualul Cod penal - nu explicitează sintagma „alte forme de exploatare sexuală”.

22. Aşa fiind, Curtea observă că singura precizare făcută de legiuitor este cea prin raportare la „obligarea la practicarea prostituţiei” şi, respectiv, la „obligarea la manifestări pornografica în vederea producerii şi difuzării de materiale pornografice”, ce constituie specii ale aceluiaşi gen proxim, şi anume exploatarea sexuală.

23. Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat (Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012). Totodată, Curtea a precizat, în jurisprudenţa sa, că dispoziţiile de lege criticate trebuie analizate în ansamblul normativ din care fac parte, pentru a decide asupra previzibilităţii acestora (Decizia nr. 92 din 3 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 11 mai 2015, paragraful 14).

24. Curtea constată că nu se poate presupune, în mod rezonabil, că destinatarul normei penale criticate nu are suficiente date pentru a înţelege ce înseamnă „alte forme de exploatare sexuală”.

25. În acest sens Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor art. 213 alin. (4) din Codul penal, „Prin practicarea prostituţiei se înţelege întreţinerea de acte sexuale cu diferite persoane în scopul obţinerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul”, ceea ce înseamnă că „obligarea la practicarea prostituţiei” constă în silirea, constrângerea, fizică sau psihică, a unei persoane la întreţinerea de acte sexuale cu diferite persoane în scopul mai sus menţionat. Nu interesează dacă această constrângere şi-a atins scopul, adică dacă a determinat ca persoana constrânsă să practice într-adevăr sau să continue a practica prostituţia. De asemenea, nu se cere ca respectiva constrângere să îndeplinească condiţiile prevăzute de art. 24 şi de art. 25 din Codul penal referitoare la constrângerea fizică şi la cea morală ca şi cauze de neimputabilitate.

26. În ceea ce priveşte „obligarea la manifestări pornografice în vederea producerii şi difuzării de materiale pornografice”, conform prevederilor Legii nr. 196/2003 privind prevenirea şi combaterea pornografiei, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 198 din 20 martie 2014, „prin pornografie se înţelege actele cu caracter obscen, precum şi materialele care reproduc sau difuzează asemenea acte” [art. 2 alin. (1)]. „Prin acte cu caracter obscen se înţelege gesturi sau comportamente sexuale explicite, săvârşite individual sau în grup, imagini, sunete ori cuvinte care prin semnificaţia lor aduc ofensă la pudoare, precum şi orice alte forme de manifestare indecentă privind viaţa sexuală, dacă se săvârşesc în public” [art. 2 alin. (2)]. „Prin materiale cu caracter obscen se înţelege obiecte, gravuri, fotografii, holograme, desene, scrieri, imprimate, embleme, publicaţii, filme, înregistrări video şi audio, spoturi publicitare, programe şi aplicaţii informatice, piese muzicale, precum şi orice alte forme de exprimare care prezintă explicit sau sugerează o activitate sexuală” [art. 2 alin. (3)]. Dispoziţiile Legii nr. 196/2003 nu se aplică în cazul operelor de artă sau ştiinţifice şi nici în cazul materialelor realizate în interes artistic, ştiinţific, al cercetării, educaţiei sau al informării (art. 3). De asemenea, potrivit dispoziţiilor din Codul penal care incriminează pornografia infantilă, „Prin materiale pornografice cu minori se înţelege orice material care prezintă un minor ori o persoană majoră drept un minor, având un comportament sexual explicit sau care, deşi nu prezintă o persoană reală, simulează, în mod credibil, un minor având un astfel de comportament, precum şi orice reprezentare a organelor genitale ale unui copil cu scop sexual” [art. 374 alin. (4)], iar „Prin spectacol pornografic se înţelege expunerea în direct adresată unui public, inclusiv prin tehnologia informaţiilor şi comunicaţiilor a unui copil implicat într-un comportament sexual explicit ori a organelor genitale ale unui copil, cu scop sexual” [art. 374 alin. (41)J.

27. Aşadar, „obligarea la manifestări pornografice” constă în silirea, constrângerea, fizică sau psihică, a unei persoane la realizarea unor atitudini, acte sau fapte cu caracter obscen. Nu interesează dacă această constrângere şi-a atins scopul, adică dacă a determinat persoana constrânsă să efectueze manifestări pornografice. De asemenea, nu se cere ca respectiva constrângere să îndeplinească condiţiile prevăzute de art. 24 şi de art. 25 din Codul penal. Dispoziţiile art. 182 lit. c) din Codul penal cer însă ca respectiva constrângere să se realizeze „În vederea producerii şi difuzării de materiale pornografice” (obscene), adică a oricărui material care prezintă o persoană (minor sau major) având un comportament sexual explicit sau care, deşi nu prezintă o persoană reală, simulează, în mod credibil, o persoană având un astfel de comportament.

28. Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea constată că sintagma „alte forme de exploatare sexuală” din cuprinsul dispoziţiilor art. 182 lit. c) din Codul penal vizează silirea, constrângerea, fizică sau psihică, a unei persoane la realizarea oricăror manifestări, acte, atitudini, gesturi sau comportamente de natură sexuală, altele decât cele privind practicarea prostituţiei şi, respectiv, manifestările pornografice săvârşite în vederea producerii şi difuzării de materiale pornografice, fără a interesa dacă această constrângere şi-a atins scopul - adică dacă a determinat persoana constrânsă să efectueze acele manifestări de natură sexuală - şi fără ca respectiva constrângere să îndeplinească condiţiile prevăzute de art. 24 şi de art. 25 din Codul penal.

29. Curtea nu poate reţine critica autorului excepţiei, în sensul că dispoziţiile art. 182 lit. c) teza finală din Codul penal încalcă principiul legalităţii, întrucât nu precizează cu exactitate care sunt acele forme de exploatare sexuală care intră sub incidenţa legii penale. Astfel, Curtea constată că dispoziţiile art. 182 lit. c) teza finală din Codul penal nu aduc nicio atingere prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor Sa principiul legalităţii şi ale art. 73 alin. (3) lit. h) privind reglementarea prin lege organică a infracţiunilor, pedepselor şi a regimului executării acestora şi nici celor ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportat la prevederile art. 7 paragraful 1 privind legalitatea incriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece sintagma „alte forme de exploatare sexuală” nu este neclară, imprecisă sau imprevizibilă pentru un cetăţean care nu dispune de pregătire juridică, ci, dimpotrivă, îndeplineşte cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii.

30. În mod evident, este imposibilă o enumerare exhaustivă, în cuprinsul dispoziţiilor art. 182 lit. c) din Codul penal, a tuturor manifestărilor, actelor, atitudinilor, gesturilor şi comportamentelor de natură sexuală pe care o persoană poate fi silită, fizic sau psihic, să le efectueze sau să le suporte. Revine astfel doctrinei şi practicii judiciare rolul de a clarifica, în mod gradual, regulile răspunderii penale în materia infracţiunilor al căror element material constă într-o acţiune care vizează exploatarea sexuală a unei persoane în alte forme decât obligarea la practicarea prostituţiei sau la manifestări pornografice în vederea producerii şi difuzării de materiale pornografice, cu condiţia ca rezultatul interpretării să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie, în mod rezonabil, previzibil.

31. În acest sens Curtea Constituţională a reţinut, în repetate rânduri, preluând cele statuate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că cerinţa previzibilităţii legii este îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie, cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora (Decizia nr. 154 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea J, nr. 450 din 16 iunie 2016, paragraful 18, Decizia nr. 138 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 10 iulie 2017, paragraful 21, şi Decizia nr. 527 din 11 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 814 din 15 octombrie 2017, paragraful 21).

32. Astfel, este de menţionat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege) - pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni -, instituie şi cerinţa potrivit căreia legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie, cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea de la Strasbourg a reţinut că noţiunea de „drept* folosită la art. 7 corespunde celei de „lege” care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantonl împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91),

33. Curtea de la Strasbourg a reţinut că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a Statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în cauzele S.W împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93).

34. În fine, prevederile art. 21 alin, (3) din Constituţie şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţie referitoare la dreptul la un proces echitabil nu sunt aplicabile în cauza de faţă, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate fiind o normă de drept penal substanţial, iar nu o reglementare de drept procesual penal, de natură a avea incidenţă în materia garanţiilor dreptului la un proces echitabil.

35. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Costel Adrian Stoleru în Dosarul nr. 382/1.372/2014 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 182 lit. c) teza finală din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi generai obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 29 martie 2018.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 247

din 19 aprilie 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea,

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Călin Cristian Coşar în Dosarul nr. 66/752/2017/a1 al Tribunalului Militar Cluj şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.707D/2017.

2. La apelul nominal se prezintă autorul excepţiei, asistat de avocat Manuela Crişan din cadrul Baroului Cluj, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipseşte cealaltă parte, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că, la dosar, autorul excepţiei de neconstituţionalitate a depus concluzii scrise.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul apărătorului autorului excepţiei de neconstituţionalitate care solicită admiterea acesteia, reiterând concluziile cuprinse în notele scrise aflate la dosar.

4. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Apreciază că dispoziţiile art. 124 alin. (2) din Constituţie nu au legătură cu soluţionarea prezentei excepţii de neconstituţionalitate, întrucât procurorii nu înfăptuiesc justiţia. În acelaşi fel, consideră că dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu au legătură cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât acestea acordă părţilor dreptul la un tribunal independent şi imparţial, procurorul nefăcând parte din acesta. Arată că, potrivit art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală, procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, prin urmare aceştia sunt Obligaţi Să aplice legea. Precizează că, în alte state europene, procurorii îşi susţin rechizitoriile în instanţă, inclusiv în căile de atac. Aşadar, într-o astfel de situaţie, procurorul poate propune o soluţie de achitare în propriul rechizitoriu ori poate obţine condamnarea inculpatului în prima instanţă şi să propună achitarea în calea de atac. Acesta este cadrul în care îşi desfăşoară activitatea procurorii, astfel încât un procuror care îşi poate susţine actul de acuzare în instanţă ar putea să procedeze la refacerea urmăririi penale. Apreciază că, în cauză, nu există o problemă de constituţionalitate a textului de lege criticat şi, simpla împrejurare că un astfel de caz parţial de incompatibilitate era prevăzut de Codul de procedură penală anterior, nu constituie o problemă de constituţionalitate. Subliniază că textul de lege criticat are o justificare, nu este arbitrar, astfel încât, în situaţia în care dosarul este foarte complex, este raţional să se desemneze pentru refacerea urmăririi penale acelaşi procuror care cunoaşte dosarul, întrucât acest fapt contribuie la celeritatea urmăririi penale şi la pregătirea profesională a procurorilor, care pot învăţa din propriile greşeli.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin încheierea din 30 octombrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 66/752/2017/a1, Tribunalul Militar Cluj a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală.

Excepţia a fost ridicată de Călin Cristian Coşar în procedura de cameră preliminară.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine că dispoziţiile art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, întrucât nu precizează şi pentru procurori un caz de incompatibilitate similar celui prevăzut în art. 64 alin. (3) din Codul de procedură penală, „referitor la situaţia în care, urmare a aplicării de către judecătorul de cameră preliminară a dispoziţiilor art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală, întreaga urmărire penală este anulată, iar cauza este restituită la parchet în vederea refacerii urmăririi penale”. Potrivit art. 64 alin. (3) din Codul de procedură penală, „ Judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze intr-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după desfiinţarea ori casarea hotărârii.” Susţine că, asemănător judecătorului care soluţionează o cauză, atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare, procurorul rezolvă cauza, prin emiterea rechizitoriului, prin care se dispune trimiterea în judecată sau prin emiterea ordonanţei de clasare sau de renunţare la urmărirea penală. Terminarea urmăririi penale de către procuror pune, efectiv, capăt fazei de urmărire penală. Procurorul, ca titular al dreptului de a exercita acţiunea penală, este cel care decide cu privire la rezultatul urmăririi, fie prin trimiterea în judecată a inculpatului, fie prin adoptarea altei soluţii, acest moment fiind cel care fixează terminarea urmăririi penale. Apreciază că, în acest mod, procurorul se dezînvesteşte de cauză, în acelaşi fel ca şi judecătorul care pronunţă o hotărâre.

7. Tribunalul Militar Cluj opinează că excepţia de neconstituţionalitate invocată nu este întemeiată. În acest sens, reţine că procurorului nu îi este conferit atributul înfăptuirii justiţiei, ci doar al participării la realizarea acesteia. Referitor la rolul procurorului în procesul penal, prin Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, Curtea Constituţională a statuat că, în capitolul VI, titlul III al Constituţiei consacrat .Autorităţii judecătoreşti”, constituantul a reglementat toate instituţiile competente ale acesteia - instanţe, Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii - dar a recunoscut atributul de înfăptuire a justiţiei numai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi celorlalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege, Ministerul Public nedobândind prerogativele instanţelor. Apreciază că nu se pot extinde astfel toate cazurile de incompatibilitate specifice judecătorilor şi procurorilor, întrucât prin emiterea rechizitoriului, ori a ordonanţei de clasare sau de renunţare la urmărirea penală, procurorul nu se dezînvesteşte automat de cauză, cum face un judecător care a pronunţat o hotărâre, rolul acestuia fiind diferit.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este, în principal, inadmisibilă, întrucât autorul critică nu ceea ce legea prevede, ci ceea ce legea nu prevede, tinzând la modificarea prevederilor supuse controlului, în sensul reglementării unui nou caz de incompatibilitate aplicabil procurorilor, printr-o normă de trimitere către art. 64 alin. (3) din Codul de procedură penală. În subsidiar, consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, în condiţiile în care ipoteza la care face referire autorul excepţiei poate fi încadrată în cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală -„există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată”. Astfel, în măsura în care autorul excepţiei apreciază că procurorul care a dispus iniţial trimiterea în judecată nu mai poate efectua, în mod imparţial, urmărirea penală după restituirea cauzei la parchet, inculpatul poate solicita recuzarea acestuia în condiţiile art. 67 raportat la art. 70 din Codul de procedură penală, printr-o cerere adresată procurorului ierarhic superior. Totodată, arată că, în condiţiile în care cererea de recuzare astfel formulată este respinsă, inculpatul poate contesta, în procedura de cameră preliminară, legalitatea actelor de urmărire penală şi poate obţine anularea acestora în condiţiile art. 282 din Codul de procedură penală, dovedind că, din pricina lipsei de imparţialitate a procurorului, i s-a adus o vătămare drepturilor sale, ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actelor respective. Reţine că mijloacele procesuale menţionate garantează inculpatului dreptul la un proces echitabil. În final, apreciază că, întrucât înfăptuirea justiţiei revine exclusiv Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi celorlalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, dispoziţiile art. 124 alin. (2) din Constituţie nu au incidenţă în cauză.

10. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Reţine că instituţia incompatibilităţii constituie un remediu procesual pentru situaţiile în care prezumţia de imparţialitate a procurorului sau organului de cercetare penală este pusă la îndoială. Procurorul şi organul de cercetare penală declarat incompatibil este împiedicat să participe la activitatea procesuală desfăşurată într-o anumită cauză, în acest mod fiind respectate principiile de drept privind imparţialitatea şi obiectivitatea modului de soluţionare a litigiilor deduse judecăţii. Prin urmare, textul de lege criticat constituie garanţia desfăşurării unui proces echitabil, cu respectarea tuturor drepturilor procesuale ale părţilor implicate. De asemenea, consideră că prin dispoziţiile legale criticate nu se îngrădeşte accesul liber la justiţie, prevăzut în art. 21 din Constituţie, întrucât persoana interesată are posibilitatea, prin formularea unei cereri de recuzare, să restabilească echilibrul procesual întrerupt de existenţa unui caz de incompatibilitate. Astfel, dispoziţiile legale criticate nu înlătură posibilitatea părţilor de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. De asemenea, precizează că, prin dispoziţiile legale criticate nu se aduce atingere principiului constituţional care consacră că justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi şi nici celui care stabileşte că procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. În plus, menţionează că legiuitorul constituant a înţeles să confere procurorului un rol determinat în reprezentarea intereselor generale ale societăţii, din moment ce a aşezat dispoziţiile referitoare la Ministerul Public în capitolul referitor la „Autoritatea judecătorească” şi nicio lege organică sau ordinară nu poate să deroge de la textele constituţionale. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate faţă de art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, menţionează că aceasta nu poate fi reţinută, întrucât, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a stabilit că, examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispoziţiile constituţionale pretins violate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. În caz contrar, se ajunge la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele. Invocă, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 486 din 11 decembrie 2003. Totodată, reţine că, din analiza susţinerii autorului excepţiei de neconstituţionalitate, reiese că acesta apreciază că este necesară o completare a textului de lege criticat. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat în mod constant că nu îşi poate asuma rolul de a crea, de a abroga sau de a modifica o normă juridică spre a îndeplini rolul de legislator pozitiv şi nici nu se poate substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi celor instituite, întrucât ar contraveni art. 61 din Constituţie, potrivit căruia „Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a ţării”.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele for de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, concluziile scrise ale autorului excepţiei, susţinerile orale ale apărătorului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală, având următorul conţinut: „Dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. a)-»d) şi f) se aplică procurorului şi organului de cercetare penală.”

14. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor procesual penale criticate, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 124 alin. (2) privind înfăptuirea justiţiei şi art. 132 referitor la statutul procurorilor. Invocă dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi prevederile art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, cât priveşte admisibilitatea acesteia, Curtea reţine că, în cauza în care a fost invocată, printr-o încheiere diferită de cea prin care instanţa de control constituţional a fost sesizată, pronunţată tot în data de 30 octombrie 2017 de către Tribunalul Militar Cluj - Secţia penală, în baza art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală, s-au respins ca neîntemeiate cererile şi excepţiile invocate în condiţiile art. 345 alin. (1) şi alin. (2) din Codul de procedură penală de către inculpatul plutonier adjutant Călin Cristian Coşar. În temeiul art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală s-a constatat legalitatea sesizării instanţei cu Rechizitoriul nr. 464/P/2014 din data de 8 august 2017 emis de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Cluj privind pe inculpatul trimis în judecată în stare de libertate plutonier adjutant Călin Cristian Coşar, fără antecedente penale, pentru săvârşirea infracţiunii de violenţă în familie, prevăzută de art. 199 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 193 alin. (2) din Codul penal, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală. S-a dispus începerea judecăţii cauzei privind pe inculpatul plutonier adjutant Călin Cristian Coşar sub aspectul comiterii infracţiunii reţinute în sarcina acestuia prin Rechizitoriul nr. 464/P/2014 din data de 8 august 2017 emis de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Cluj, urmând a se stabili termen de judecată după rămânerea definitivă a încheierii.

16. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, „legătura cu soluţionarea cauzei”, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun aceste dispoziţii legale, în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (a se vedea Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014). Prin urmare, condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată în abstracto, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales din prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat.

17. Având în vedere atât jurisprudenţa precitată, cât şi cele reţinute în paragraful 15 al prezentei decizii, Curtea constată că normele procesual penale criticate nu sunt aplicabile în cauza dedusă judecăţii şi, totodată, în privinţa acestora este incidenţă o altă cauză de inadmisibilitate, şi anume lipsa condiţiei interesului în invocarea excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii normelor procesual penale criticate. Cu alte cuvinte, eventuala admitere a excepţiei de neconstituţionalitate nu ar produce niciun efect în cauză, de vreme ce, soluţionând cererile şi excepţiile invocate în condiţiile art. 345 alin. (1) şi alin. (2) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară le-a respins, în temeiul art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală, ca neîntemeiate, şi a constatat legalitatea sesizării instanţei privind pe inculpatul, autor al excepţiei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, dispunând, totodată, începerea judecăţii cauzei privind pe inculpatul, autor al excepţiei. Aşadar, Curtea constată că, în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, judecătorul de cameră preliminară nu a dispus restituirea cauzei la parchet, în temeiul art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală, în vederea refacerii urmăririi penale, pentru ca autorul excepţiei să justifice un interes procesual în invocarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală din perspectiva invocării - în ipoteza admiterii excepţiei - nulităţii actelor de urmărire penală. În aceste condiţii, Curtea reţine că motivele de neconstituţionalitate formulate în susţinerea excepţiei relevă doar o situaţie ipotetică în care s-ar putea constata că norma procesual penală este lovită de un viciu de neconstituţionalitate.

18. Or, Curtea a subliniat în jurisprudenţa sa că, „în cadrul procesului judiciar, excepţia de neconstituţionalitate se înscrie în rândul excepţiilor de procedură prin care se urmăreşte împiedicarea unei judecăţi care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională. Constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să profite autorilor acesteia şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract. [...] Neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale nu are numai o funcţie de prevenţie, ci şi una de reparaţie, întrucât ea vizează în primul rând situaţia concretă a cetăţeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată” (Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, paragraful 30, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016), Tot astfel, Curtea a mai reţinut, într-o altă cauză, că „autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu are un interes real în promovarea acesteia. Astfel, posibila admitere a excepţiei nu ar schimba cu nimic situaţia acestuia (...)” (Decizia nr. 315 din 5 Iunie 2014, paragraful 20, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 24 iulie 2014, cu referire la Decizia nr. 29 din 21 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 3 aprilie 2014).

19. Curtea constată că cele reţinute în jurisprudenţa precitată sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză, unde eventuala admitere a excepţiei de neconstituţionalitate ar sluji doar unui interes general, iar nu şi cauzei în care a fost ridicată, unde nu ar produce nicio consecinţă. Cu alte cuvinte, în prezenta cauză, examinarea constituţionalităţii normelor criticate ar transforma, în mod nepermis, controlul pe calea excepţiei de neconstituţionalitate într-un control abstract.

20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin, (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Călin Cristian Coşar în Dosarul nr. 66/752/2017/a1 al Tribunalului Militar Cluj.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Militar Cluj şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 19 aprilie 2018.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 271

din 24 aprilie 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (5) teza finală şi alin. (7) din Codul de procedura penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (5) teza a două şi alin. (7) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Neculai Ranciu în Dosarul nr. 1.756/88/2016 al Tribunalului Tulcea - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.385D/2017.

2. La apelul nominal se prezintă, pentru autor, avocatul Daniel Soare din cadrul Baroului Galaţi, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul apărătorului autorului, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, reiterând motivele cuprinse în notele scrise aflate la dosar.

4. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, reţine că recuzarea este un incident procedural pentru soluţionarea căruia legiuitorul poate să prevadă reguli speciale de procedură. Pe de altă parte, arată că legea procesual penală în vigoare prevede expres şi limitativ cazurile de incompatibilitate, teza a două a alin. (5) al art. 68 având în vedere dovedirea acestora. În aceste condiţii, apreciază că sintagma criticată nu este lipsită de claritate şi previzibilitate, ea fiind circumscrisă întregii proceduri a recuzării.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin încheierea din 17 august 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.756/88/2016, Tribunalul Tulcea - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (5) teza a două şi alin. (7) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Neculai Ranciu în soluţionarea unei cauze penale.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine, în esenţă, că prevederile art. 68 alin. (5) teza finală din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, întrucât nu prevăd vreun criteriu obiectiv în funcţie de care judecătorul care analizează cererea de recuzare să „aprecieze” necesitatea efectuării unor verificări ori ascultarea procurorului, subiecţilor procesuali principali, părţilor şi persoanei a cărei recuzare se solicită. Cât priveşte dispoziţiile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, susţine că neconstituţionalitatea rezultă din faptul că acestea limitează la un singur grad de jurisdicţie, ce aparţine exclusiv unui coleg al judecătorului recuzat, încheierea prin care se soluţionează cererea de recuzare.

7. Tribunalul Tulcea - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată. Consideră că prevederile criticate sunt clare şi previzibile şi nu contravin niciunuia dintre principiile generale enumerate în cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată. În acest sens reţine că reglementarea actuală a procedurii de soluţionare a cererii de recuzare este similară celei prevăzute în art. 52 alin. 2 din Codul de procedură penală anterior, aceste din urmă norme procesual penale fiind supuse controlului de constituţionalitate în raport cu critici similare celor formulate în prezenta cauză, constatându-se conformitatea lor cu prevederile constituţionale şi convenţionale invocate. În acest sens invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.016 din 29 noiembrie 2012. În ceea ce priveşte dreptul la apărare, invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 992 din 8 iulie 2010 şi totodată reţine că, potrivit art. 129 din Constituţie, legiuitorul are dreptul de a stabili căite de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătoreşti, aşa încât, în virtutea acestui drept şi pentru asigurarea celerităţii în soluţionarea cauzelor penale, Codul de procedură penală prevede în art. 68 alin. (7) că încheierea prin care se soluţionează cererea de recuzare nu este supusă niciunei căi de atac. Reţine că norma procesual penală criticată nu încalcă dreptul justiţiabilului la un proces echitabil, de vreme ce, potrivit art. 421 pct. 2 lit. b) raportat la art. 281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, nerespectarea dispoziţiilor privind compunerea instanţei - Între care se regăsesc şi cele referitoare la incompatibilităţi - constituie motiv de nulitate absolută a sentinţei şi determină desfiinţarea acesteia în apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Aşadar, legea procesual penală oferă garanţii suficiente pentru respectarea dreptului la un proces echitabil, împiedicând soluţionarea cauzei de către un judecător incompatibil. Reţine totodată că reglementarea criticată nu are caracter discriminatoriu, câtă vreme dispoziţiile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală se aplică tuturor persoanelor care formulează cereri de recuzare.

10. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 68 alin, (5) teza a două şi alin, (7) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Referitor la critica de neconstituţionalitate a art. 68 alin. (5) teza a două din Codul de procedură penală faţă de art. 16 din Constituţie, apreciază că nu poate fi reţinută în măsura în care dispoziţiile legale supuse controlului de constituţionalitate se aplică în mod egal tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normei legale, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare. Sub aspectul previzibilităţii legii, reţine că, având în vedere caracterul de generalitate al legilor, redactarea acestora nu poate avea o precizie absolută, iar cerinţa de previzibilitate a normei se poate complini printr-o interpretare judiciară coerentă şi previzibilă. În acest sens, invocă jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg, respectiv hotărârile pronunţate în cauzele Garda Ruiz împotriva Spaniei, Cererea nr. 30.544/96, paragraful 28, Streietz, Kessier şi Krenz împotriva Germaniei, cererile nr. 34.044/96, nr. 35.532/97 şi nr. 44.801/98, paragraful 50, şi Sud Fondi - S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, paragraful 108. În ceea ce priveşte procedura de soluţionare a cererii de recuzare, face referire la Decizia Curţii nr. 500 din 30 iunie 2016, potrivit căreia aceasta nu îmbracă forma unui contencios care să reclame un tratament jurisdicţional, ci este vorba de o chestiune de administrare a actului de justiţie. Cu alte cuvinte, procedura asupra cercetării şi judecării cererii de recuzare este o procedură incidentală, al cărei obiect este cu totul distinct de obiectul propriu al procesului penal la care se referă, această procedură nu are caracter jurisdicţional penal în sens material, ci caracter administrativ-judiciar, iar actele ce se îndeplinesc în această procedură, după ritualul procesului penal, îi dau un caracter jurisdicţional numai în sens formal. Referitor la critica de neconstituţionalitate privind încălcarea dreptului de apărare, reţine că normele privind soluţionarea cererii de recuzare nu aduc atingere dreptului persoanei ca în tot cursul procesului să fie asistată de un avocat, ales sau numit din oficiu, şi de a se prevala, neîngrădit, de toate garanţiile pe care le presupune un proces echitabil invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 160 din 8 februarie 2011 şi nr. 441 din 21 iunie 2016. În plus, precizează că, deşi procedura soluţionării cererii de recuzare este în principiu nepublică, nimic nu împiedică partea care a formulat cerere de recuzare ca, în cazul prezentării la termenul stabilit, să depună concluzii scrise la dosarul cauzei sau chiar să îşi susţină prin avocat cererea. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, reţine că, potrivit prevederilor constituţionale ale art. 126 alin, (2), „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”, iar conform art. 129 din Constituţie „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Având în vedere aceste prevederi constituţionale, instanţa de control constituţional a statuat în mod constant că legiuitorul este unica autoritate competentă să reglementeze procedura de judecată, precum şi căile de atac şi condiţiile exercitării acestora. Aşa fiind, Curtea a reţinut, în Decizia nr. 290 din 9 iunie 2005, că reglementarea procedurii de soluţionare a cererilor de recuzare este în deplină concordanţă cu prevederile constituţionale, având în vedere că aceasta face parte integrantă din procedura de judecată De altfel, accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. În plus, precizează că reglementarea procedurii de soluţionare a cererilor de recuzare reflectă preocuparea legiuitorului pentru asigurarea celerităţii acestei proceduri.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, concluziile apărătorului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 68 alin. (5) teza finală şi alin. (7) din Codul de procedură penală, având următorul conţinut: „(5) [...] Dacă apreciază necesar pentru soluţionarea cererii, judecătorul sau completul de judecată, după caz, poate efectua orice verificări şi poate asculta procurorul, subiecţii procesuali principali, părţile şi persoana care se abţine sau a cărei recuzare se solicită. [...]

(7) încheierea prin care se soluţionează abţinerea ori recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac.”

14. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor procesual penale criticate, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi alin. (5) potrivit cărora respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie în România, art. 11 alin. (2) potrivit căruia tratatele ratificate de Parlament potrivit legii fac parte din dreptul intern, art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare şi art. 148 alin. (2) şi (4) referitor la integrarea în Uniunea Europeană. Susţine că se aduce atingere şi dispoziţiilor art. 6 - „Dreptul la un proces echitabil” şi art. 7 - „Nicio pedeapsă fără lege” din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (5) teza finală din Codul de procedură penală, Curtea reţine că, prin deciziile nr. 441 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 14 noiembrie 2016, şi nr. 500 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 23 septembrie 2016, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate cu un atare obiect. În esenţă, prin deciziile precitate, Curtea a reţinut că procedura de soluţionare a cererii de recuzare nu îmbracă forma unui contencios care să reclame un tratament jurisdicţional, ci este vorba de o chestiune de administrare a actului de justiţie. Cu alte cuvinte, procedura asupra cercetării şi judecării cererii de recuzare este o procedură incidentală, al cărei obiect este cu totul distinct de obiectul propriu al procesului penal la care se referă, această procedură nu are caracter jurisdicţional penal în sens material, ci caracter administrativ-judiciar, iar actele ce se îndeplinesc în această procedură, după ritualul procesului penal, îi dau un caracter jurisdicţional numai în sens formal.

16. Într-o analiză comparativă a cadrului legislativ actual cu cel din Codul de procedură penală din 1968, Curtea a observat că în ambele reglementări soluţionarea recuzării se realizează fără citarea părţilor şi a procurorului. Fiind sesizată cu dispoziţiile din Codul de procedură penală din 1968 referitoare la soluţionarea recuzării, instanţa de contencios constituţional, având în vedere prevederile constituţionale ale art. 126 alin. (2) şi art. 129, a statuat că legiuitorul este unica autoritate competentă să reglementeze procedura de judecată, cazurile în care şedinţele de judecată nu sunt publice, precum şi căile de atac şi condiţiile exercitării acestora. Curtea a reţinut că reglementarea procedurii de soluţionare a cererilor de recuzare este în deplină concordanţă cu prevederile constituţionale precitate, având în vedere că aceasta face parte integrantă din procedura de judecată (a se vedea Decizia nr. 290 din 9 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 589 din 7 iulie 2005).

17. De asemenea, Curtea a reţinut că reglementarea procedurii de soluţionare a cererilor de recuzare reflectă preocuparea legiuitorului pentru asigurarea celerităţii acestei proceduri. Astfel, referitor la vechea reglementare, instanţa de contencios constituţional a statuat că, potrivit art. 52 alin. 2 din Codul de procedură penală, examinarea cererii de recuzare se face „de îndată”, iar părţile sunt ascultate numai „dacă se găseşte necesar”, în vederea împiedicării tergiversării soluţionării cererii de recuzare şi, implicit, a cauzei în care aceasta a fost formulată (a se vedea Decizia nr. 1.016 din 29 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 882 din 22 decembrie 2012).

18. În aceste condiţii, Curtea a constatat că soluţionarea cererilor de recuzare, potrivit noii reglementări, trebuie însoţită, de asemenea, de dezideratul asigurării celerităţii acestei proceduri, tocmai pentru a nu se impieta asupra soluţionării în ansamblu a cauzei. De altfel, Curtea a observat că, potrivit tezei a două a alin. (5) al art. 68 din Codul de procedură penală, dacă apreciază necesar pentru soluţionarea cererii, judecătorul sau completul de judecată, după caz, poate efectua orice verificări şi poate asculta procurorul, subiecţii procesuali principali, părţile şi persoana care se abţine sau a cărei recuzare se solicită. Curtea a reţinut totodată că, deşi procedura soluţionării cererii de recuzare este în principiu nepublică, nimic nu împiedică partea care a formulat cerere de recuzare ca, în cazul prezentării la termenul stabilit, să depună concluzii scrise la dosarul cauzei sau chiar să îşi susţină prin avocat cererea.

19. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acestea au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate, fiind analizate critici similare celor invocate în prezenta cauză, prin deciziile nr. 531 din 11 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 923 din 23 noiembrie 2017, şi nr. 651 din 1 noiembrie 2016, publicată În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 3 ianuarie 2017, excepţia fiind respinsă ca neîntemeiată. În motivarea soluţiei sale, Curtea a statuat, în esenţă, că, potrivit Constituţiei, legiuitorul este unica autoritate competentă de a reglementa procedura de judecată, cazurile în care şedinţele de judecată nu sunt publice, precum şi căile de atac şi condiţiile exercitării acestora. Aşa încât, Curtea a constatat că susţinerea potrivit căreia dispoziţiile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală încalcă prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, deoarece nu se prevede o cale de atac cu privire la încheierea prin care se soluţionează recuzarea, nu este întemeiată. Constituţia nu cuprinde prevederi care să stabilească căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, statuând în art. 129 că acestea se exercită „În condiţiile legii”. Accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. De asemenea, reglementările internaţionale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicţie sau la toate căile de atac prevăzute de legislaţiile naţionale, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie. Totodată, Curtea a reamintit jurisprudenţa sa potrivit căreia Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii referitoare la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci Statuează principial în art. 129 că, „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”, iar art. 126 alin. (2) prevede că „prin lege” se stabilesc competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată. Anterior, prin Decizia Plenului nr. Î din 8 februarie 1994, Curtea a statuat că accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac. În aceste condiţii, prin deciziile nr. 531 din 11 iulie 2017 şi nr. 651 din 1 noiembrie 2016, Curtea a constatat că procedura de soluţionare a cererilor de recuzare face parte integrantă din procedura de judecată, urmând a fi reglementată în conformitate cu prevederile constituţionale precitate.

20. Curtea a constatat că norma procesual penală criticată nu contravine nici dispoziţiilor constituţionale referitoare la dreptul la apărare, în condiţiile în care încheierea prin care instanţa se pronunţă cu privire la cererea de recuzare nu soluţionează însuşi procesul şi nu antamează fondul cauzei. Curtea a reţinut că procedura asupra cercetării şi judecării cererii de recuzare este o procedură incidentală, al cărei obiect este cu totul distinct de obiectul propriu al procesului penal la care se referă, această procedură nu are caracter jurisdicţional penal în sens material, ci caracter administrativ-judiciar (în acest sens, Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 23 septembrie 2016, paragraful 24).

21. Cât priveşte dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, reglementat de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea a reţinut că acesta obligă statele membre la asigurarea unui dublu grad de jurisdicţie doar în situaţia examinării vinovăţiei în materie penală. Garantarea existenţei unui dublu grad de jurisdicţie în materie penală are ca premisă faptul că examinarea unei „acuzaţii penale” formulate împotriva unei persoane a fost efectuată la nivelul unui prim grad de jurisdicţie. Curtea a constatat că, în materia recuzării, nefiind vorba despre o acuzaţie în materie penală, nu se impune reglementarea unui dublu grad de jurisdicţie cu privire la încheierea prin care se soluţionează cererea de recuzare. În plus, Curtea a reţinut că încheierea prin care se soluţionează recuzarea este pronunţată chiar de o instanţă de judecată, adică de un organ de justiţie, în condiţiile în care, potrivit art. 68 alin. (1) din Codul de procedură penală, „Abţinerea sau recuzarea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi a judecătorului de cameră preliminară se soluţionează de un judecător de la aceeaşi instanţă”, alin. (2) al aceluiaşi articol stabilind că „Abţinerea sau recuzarea judecătorului care face parte din completul de judecată se soluţionează de un alt complet de judecată”.

22. Totodată, Curtea a constatat că împotriva hotărârii ce urmează a se pronunţa după judecarea cauzei penale părţile au deschise căile de atac prevăzute de lege, respectiv declararea apelului, în condiţiile prevăzute de art. 408-425 din Codul de procedură penală, ipoteză în care instanţa de apel este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, potrivit art. 417 alin. (2) din Codul de procedură penală, astfel încât, apelul fiind devolutiv sub toate aspectele, existenţa cazului de incompatibilitate a judecătorului din fond poate fi supusă controlului instanţei de apel. De asemenea, Curtea a reţinut că existenţa cazurilor de incompatibilitate a judecătorului din apel - dintre cele prevăzute de art. 64 din Codul de procedură penală - poate fi invocată prin formularea căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, în temeiul art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală. Aşadar, Curtea a reţinut că, prin reglementarea acestui motiv separat de contestaţie în anulare, legiuitorul a acordat o importanţă deosebită consecinţelor existenţei unui caz de incompatibilitate a judecătorului în înfăptuirea actului de justiţie, în condiţiile în care, prin formularea unei căi extraordinare de atac, se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri penale definitive şi care îşi produce efectele.

23. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudenţa Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor precitate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Neculai Ranciu, în Dosarul nr. 1.756/88/2016 al Tribunalului Tulcea - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 68 alin. (5) teza finală şi alin. (7) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Tulcea - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 24 aprilie 2018.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu