MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 510/2018

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 186 (XXX) - Nr. 510         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Joi, 21 iunie 2018

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 835 din 14 decembrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) şi alin. (4) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative

 

Decizia nr. 101 din 1 martie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie

 

ACTE ALE AUTORITĂŢII DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ

 

11. - Normă pentru aplicarea Ghidului ESMA privind procesul de calcul al indicatorilor pentru a determina cele mai relevante monede în care are loc decontarea, a Ghidului ESMA privind procesul de calculare a indicatorilor în vederea stabilirii importanţei considerabile a unui CSD pentru un stat membru gazdă şi a Ghidului ESMA privind cooperarea între autorităţi în temeiul art. 17 şi 23 din Regulamentul (UE) nr. 909/2014

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 19 din 19 martie 2018 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept)

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 835

din 14 decembrie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) şi alin. (4) lit. a) din Ordonanţa de urgenţa a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel-Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Daniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, excepţie ridicată de Ştefan Sukosd în Dosarul nr. 5.212/117/2015/a1 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.360D/2016.

2. La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepţiei, domnul avocat Stan Olimpiu Horea, cu delegaţie depusă la dosar, iar pentru partea Janos Lukac răspunde domnul avocat Radu Chiriţă, cu delegaţie depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra notelor scrise depuse la dosar de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin care aceasta solicită respingerea excepţiei, ca neîntemeiată.

3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 1.475D/2016, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (4) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, excepţie ridicată de Silviu Gheorghişor în Dosarul nr. 152/116/2016 al Tribunalului Călăraşi - Secţia penală. La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepţiei, domnul avocat Radu Chiriţă, cu delegaţie depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită.

4. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Avocaţii prezenţi şi reprezentantul Ministerului Public sunt de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, având în vedere obiectul cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 1.475D/2016 la Dosarul nr. 1.360D/2016, care a fost primul înregistrat.

5. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul domnului avocat Stan Olimpiu Horea, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. Susţine că ordonanţa de urgenţă criticată acreditează persoane din cadrul ANAF pentru a putea participa în mod activ în cadrul unui proces penal, acestea fiind asimilate organelor de cercetare penală. De asemenea, actele întocmite de aceştia constituie mijloace de probă, iar persoana care solicită repararea prejudiciului este în fapt autoritatea fiscală unde aceştia îşi desfăşoară activitatea. Astfel, se ajunge la afectarea egalităţii armelor în procesul penal. Având în vedere atribuţiile reglementate de lege în sarcina acestor persoane, apreciază că ele dobândesc atribuţii investigative. Consideră că ordonanţa de urgenţă criticată afectează principiul egalităţii şi pe cel al echitabilităţii, cu efecte dezastruoase în practică. Susţine că însăşi nota de fundamentare a ordonanţei de urgenţă în care se arată premisele ce au stat la baza adoptării acesteia vine să susţină cele afirmate în precedent. Astfel, rezultă că s-a dorit ca aceşti inspectori să aibă atribuţii de cercetare penală şi să combine cercetarea administrativă cu cea penală, aducându-se astfel atingere legii procesual penale. Apreciază că este evidentă şi lipsa imparţialităţii acestor inspectori, fapt ce determină neconstituţionalitatea dispoziţiilor criticate.

6. Având cuvântul, domnul avocat Radu Chiriţă solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, invocă hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în cauzele Bonisch. împotriva Austriei şi Mantovanelli împotriva Franţei. Susţine că prin infracţiuni economico-financiare se înţelege, în esenţă, acele infracţiuni în care partea vătămată este statul. Or, folosirea inspectorilor antifraudă în dosarele penale unde statul are calitatea de parte vătămată determină o inechitate a procedurilor. Mai mult, în aceste cazuri nu sunt emise decizii de impunere pentru a putea fi contestate în faţa instanţei civile. În final, face referire la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în Cauza Ispas împotriva României.

7. Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. În acest sens, susţine că statutul şi atribuţiile specialiştilor ANAF detaşaţi în cadrul parchetelor nu poate duce la concluzia încălcării dreptului la un proces echitabil. Specialiştii din cadrul ANAF nu au funcţii duble, ci, potrivit art. 4 alin. (14) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, pe perioada detaşării, aceştia nu pot primi nicio însărcinare din partea ANAF. Arată că instanţa de contencios constituţional s-a mai referit la statutul acestor specialişti, prin deciziile nr. 787 din 15 decembrie 2016 şi nr. 791 din 15 decembrie 2016, statuând că aceştia prezintă garanţiile de imparţialitate în efectuarea raportului de constatare. Referitor la previzibilitatea unor termeni, arată că sintagma „acordă suport tehnic de specialitate” este explicată în art. 3 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, unde sunt enumerate limitativ actele pe care le pot efectua aceşti specialişti. Totodată, sintagma „infracţiuni economico-financiare” este definită în cuprinsul actului normativ, în art. 3 alin. (1) specificându-se că Direcţia generală antifraudă fiscală are atribuţii de prevenire şi combatere a actelor şi faptelor de evaziune fiscală şi fraudă fiscală şi vamală. Prin urmare, acestea sunt infracţiunile pentru care pot fi folosiţi specialiştii prevăzuţi de actul normativ. Astfel, apreciază că termenii sunt definiţi în mod concret, legea fiind accesibilă şi previzibilă, excepţia de neconstituţionalitate fiind neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

8. Prin încheierea penală din 4 iulie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 5.212/117/2015/a1, Curtea de Apel Cluj - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, excepţie ridicată de Ştefan Sukosd, cu ocazia soluţionării unei cauze penale.

9. Prin încheierea din 28 iulie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 152/116/2016, Tribunalul Călăraşi - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (4) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, excepţie ridicată de Silviu Gheorghişor, cu ocazia soluţionării unei cauze penale.

10. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că inspectorii antifraudă au un statut special, dispoziţiile criticate determinând „asimilarea” acestora cu organele de cercetare penală. Se realizează, astfel, o extindere a sferei persoanelor care desfăşoară activităţi de urmărire penală, extindere ce determină încălcarea dreptului la apărare şi a garanţiilor de echitate ale procedurilor penale. Totodată, actuala reglementare permite existenţa, în procesele penale, a unei funcţii duble a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, aceasta, pe de-o parte, stabilind prejudiciul în cauza penală, şi, pe de altă parte, exercitând acţiunea civilă în cauza penală.

11. Mai mult, deşi inspectorii antifraudă sunt remuneraţi în continuare de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, aceştia îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea exclusivă a conducătorului parchetului în cadrul căruia funcţionează. Acest lucru determină o dublă subordonare a inspectorilor fiscali, atât faţă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, cât şi faţă de procuror, precum şi lipsa de independenţă şi imparţialitate a acestora.

12. Se susţine că actul întocmit de inspectorii antifraudă nu constituie un act de control cu caracter fiscal, ci reprezintă acte care, prin efectul legii, devin mijloace de probă în procesul penal. Spre deosebire de raportul de inspecţie fiscală, care este atacabil în contenciosul fiscal, instanţa stabilind legalitatea şi temeinicia acestuia inclusiv sub aspectul întinderilor obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit de acelaşi inspector fiscal poate fi contestat doar oral, într-o manieră generală, urmând a fi cenzurat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei doar de către instanţa penală.

13. În continuare, autorii excepţiei susţin că dispoziţiile art. 3 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 acordă dreptul inspectorului antifraudă de a „acorda suport tehnic de specialitate” procurorului. Această sintagmă este imprecisă şi neprevizibilă, cu un conţinut vag şi general. Astfel, mijlocul de probă constând în raportul de constatare tehnico-ştiinţifică reprezintă un act unilateral, obţinut în lipsă de contradictorialitate şi egalitate a armelor, fără a se permite echilibrarea forţelor prin participarea, la realizarea acestuia, a unui consultant financiar desemnat de părţi.

14. Astfel, dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale, încălcând dreptul la un proces echitabil garantat de prevederile art. 21 alin. (3) şi art. 24 alin. (1) din Constituţie. În plus, sunt încălcate şi principiile contradictorialităţii şi egalităţii armelor. Prin obţinerea şi administrarea unei probe de către inspectorii antifraudă, procurorul anulează garanţia contradictorialităţii şi pe cea a imparţialităţii şi creează un dezechilibru între acuzare şi apărare, faptă fiind cercetată, iar prejudiciul stabilit de către un angajat al părţii civile direct interesate în cauză. De asemenea, se arată că prin ordonanţa de urgenţă sunt afectate drepturile potenţialilor suspecţi şi inculpaţi, drepturi pe care legea specială - Codul de procedură penală - le conferă în cazul dispunerii şi efectuării expertizelor în cauzele penale. Astfel sunt încălcate şi prevederile constituţionale cuprinse în art. 115 alin. (6).

15. Curtea de Apel Cluj - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Dispoziţiile criticate întrunesc exigenţele impuse de un proces echitabil, inclusiv principiul egalităţii armelor. Partea interesată are dreptul de a lua cunoştinţă de raportul tehnico-ştiinţific ca mijloc de probă, poate formula obiecţiuni şi poate solicita efectuarea unei expertize. În cursul judecăţii, judecătorul verifică şi evaluează întreg materialul probator şi îşi fundamentează soluţia nu doar pe raportul de constatare întocmit de experţii antifraudă, care întotdeauna este analizat prin coroborare cu celelalte probe. Faptul că aceşti specialişti îşi desfăşoară activitatea sub controlul procurorului nu înseamnă că sunt lipsiţi de imparţialitate, mai ales că magistratul care supraveghează activitatea de urmărire penală prezintă această garanţie de imparţialitate şi independenţă. Astfel, instanţa de judecată apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât reglementările procesual penale oferă suficiente garanţii şi remedii procesuale pentru a asigura caracterul echitabil al procesului aflat în derulare, inclusiv în legătură cu administrarea mijlocului de probă contestat.

16. Tribunalul Călăraşi - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Partea interesată are dreptul de a lua la cunoştinţă de raportul de expertiză tehnico-ştiinţifică, ca mijloc de probă, poate formula obiecţiuni şi poate solicita efectuarea unei expertize. În cursul judecăţii, judecătorul verifică şi evaluează întreg materialul probator şi îşi fundamentează soluţia nu doar pe raportul de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit de experţii antifraudă, ci acesta este. Întotdeauna, analizat prin coroborare cu celelalte probe.

17. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

18. Guvernul, în punctul de vedere exprimat în Dosarul nr. 1.360D/2016, apreciază că excepţia invocată este neîntemeiată. Prevederile criticate reglementează cu privire la sprijinul acordat parchetelor de către specialistul din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală în vederea clarificării anumitor aspecte financiar-fiscale. Dispoziţiile întrunesc exigenţele impuse de un proces echitabil, deoarece partea are dreptul de a lua cunoştinţă de raportul tehnico-ştiinţific, poate formula obiecţiuni şi poate solicita efectuarea unei expertize. De asemenea, în cursul procesului, materialul probator este verificat de către judecător. Faptul că specialiştii îşi desfăşoară activitatea sub controlul procurorului nu înseamnă că aceştia sunt lipsiţi de imparţialitate, mai ales că magistratul care supraveghează activitatea de urmărire penală prezintă această garanţie de imparţialitate şi independenţă.

19. Guvernul, în punctul de vedere exprimat în Dosarul nr. 1.475D/2016, apreciază că excepţia invocată este inadmisibilă. Arată că textul criticat trebuie interpretat în coroborare cu restul articolelor acestui act normativ, dar şi cu alte acte normative aplicabile în materia organizării şi funcţionării organelor judiciare, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi Codul de procedură penală. Astfel, trebuie ţinut cont de faptul că inspectorii antifraudă sunt specialişti care, potrivit art. 97, art. 172 şi art. 1811 din Codul de procedură penală, au competenţa legală de a întocmi constatări, iar, potrivit art. 1201 din Legea nr. 304/2004, aceştia sunt detaşaţi în cadrul parchetelor. În continuare, arată că problematica specialiştilor din cadrul proceselor penale a mai fost supusă atenţiei Curţii Constituţionale, de exemplu, prin Decizia nr. 315 din 17 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 607 din 9 august 2016 şi Decizia nr. 1.456 din 4 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 4 ianuarie 2011. În final, Guvernul susţine că autorul excepţiei menţionează doar în mod formal textele constituţionale pretins încălcate, fără a arata în ce constă contradicţia relevată, încălcându-se dispoziţiile imperative ale art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Sesizările trebuie făcute în forma scrisă şi motivate”.

20. Avocatul Poporului arată că textul de lege criticat reglementează înfiinţarea Direcţiei de combatere a fraudelor în cadrul Direcţiei generale antifraudă fiscală. Astfel, inspectorii antifraudă din cadrul acestei direcţii sunt detaşaţi în cadrul parchetelor, pe posturi de specialişti, în scopul de a acorda suport tehnic de specialitate procurorului în efectuarea urmăririi penale în cauzele având ca obiect infracţiuni economico-financiare. În exercitarea atribuţiilor de serviciu, inspectorii fiscali efectuează constatări tehnico-ştiinţifice, care constituie mijloace de probă, investigaţii financiare în vederea indisponibilizării de bunuri, orice alte verificări în materie fiscală dispuse de procuror. Din analiza acestor prevederi legale rezultă că inspectorii antifraudă acţionează ca specialişti în domeniul infracţiunilor economico-financiare, în activitatea de strângere a probelor, activitate care nu este de natură a afecta garanţia de contradictorialitate şi imparţialitate a procesului penal, nici capacitatea părţilor de a dispune de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate pentru a-şi susţine poziţia asupra problemelor de drept şi de fapt. În ceea ce priveşte dreptul la apărare, Avocatul Poporului susţine că acesta conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege prin care pot fi invocate situaţii sau împrejurări ce susţin şi probează apărarea. Aceasta include participarea la şedinţele de judecată, posibilitatea de a folosi orice mijloc de probă, solicitări cu privire la administrarea probelor, invocarea de excepţii procedurale, precum şi exercitarea unor drepturi procesuale ce pot sprijini partea aflată în apărare, inclusiv folosirea unui apărător calificat. Orice parte aflată în proces are dreptul de a exercita căile de atac cu privire la soluţia dată de instanţă, în condiţiile legii.

21. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentanţilor autorilor excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

22. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

23. În ceea ce priveşte obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea retine că, în Dosarul nr. 1.360D/2016, a fost sesizată cu întreg conţinutul alineatului (4) al articolului 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013. Cu toate acestea, Curtea observă că susţinerile autorului excepţiei din acest dosar au în vedere doar constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate trebuie circumscris literei a) a alineatului (4) al articolului 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013. Astfel, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 3 alin. (3) şi alin. (4) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 29 iunie 2013, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului a fost aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 144/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 777 din 24 octombrie 2014.

24. Dispoziţiile criticate au următorul cuprins; (3) în cadrul structurii centrale a Direcţiei generale antifraudă fiscală funcţionează pe lângă structurile de prevenire şi control Direcţia de combatere a fraudelor, care acordă suport tehnic de specialitate procurorului în efectuarea urmăririi penale în cauzele având ca obiect infracţiuni economico-financiare. În acest scop inspectorii antifraudă din cadrul acestei direcţii sunt detaşaţi în cadrul parchetelor; în condiţiile legii, pe posturi de specialişti.

(4) în exercitarea atribuţiilor de serviciu, inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor efectuează, din dispoziţia procurorului:

a) constatări tehnico-ştiinţifice, care constituie mijloace de probă, în condiţiile legii”,

25. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 21 alin, (3), potrivit cărora părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 23 alin, (12), potrivit căruia nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii, art. 24 alin. (1) potrivit căruia dreptul la apărare este garantat şi art. 115 alin. (6) referitor la delegarea legislativă.

26. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că Secţiunea IX din Codul de procedură penală din 1968 reglementa materia constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a celei medico-legale, art. 112 referindu-se la folosirea unor specialişti, iar art. 115 la raportul de constatare tehnico-ştiinţifică. Noua reglementare procesual penală dispune, la art. 172 alin. (10), în sensul că „constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora”.

27. Curtea observă că, analizând constituţionalitatea dispoziţiilor procesual-penale cuprinse în Codul de procedură penală din 1968, a constatat că dispoziţiile ce legiferează posibilitatea organului de urmărire penală de a cere concursul unor specialişti atunci când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei nu sunt de natură a aduce atingere dreptului la apărare al părţilor, care au posibilitatea de a formula cereri în faţa instanţelor judecătoreşti, de a administra orice probe în apărarea lor şi de a exercita căile de atac prevăzute de lege (Decizia nr. 39 din 13 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 100 din 19 februarie 2009).

28. De asemenea, Curtea, observând dispoziţiile art. 3 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, a reţinut că dispoziţiile art. 172 din Codul de procedură penală prevăd că, în anumite cazuri, organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Rapoartele de constatare întocmite de aceşti specialişti constituie, potrivit art. 97 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, un mijloc de probă, în condiţiile în care art. 5 alin. (2) din acelaşi cod prevede că organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. În plus, judecata se desfăşoară de către o instanţă independentă şi imparţială, în condiţii de publicitate, oralitate şi contradictorialitate, iar judecătorul îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, verificând, evaluând şi coroborând probele care nu au valoare prestabilită (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 23 februarie 2017, paragraful 22)

29. Totodată, Curtea a reţinut că, deşi norma procesual penală nu defineşte sintagma „specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare”, prin actele normative edictate, conform atribuţiilor sale constituţionale prevăzute la art. 61 alin. (1) Cin Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de acestea (de exemplu, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Departamentul Naţional Anticorupţie), legiuitorul a stabilit domeniile de competenţă ale specialiştilor ce urmează să îşi desfăşoare activitatea în cadrul organelor judiciare, condiţiile de numire a acestora şi statutul lor, aşa încât nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5). Totodată, constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către aceşti specialişti constituie mijloc de probă, în sensul dispoziţiilor art. 172 şi următoarele din Codul de procedură penală, iar acest mijloc de probă poate fi contestat de către părţile interesate atât în cadrul procedurii în camera preliminară, prin invocarea de excepţii referitoare la legalitatea şi temeinicia actelor de urmărire penală, cât şi în etapa judecăţii, conform dispoziţiilor procesual penale referitoare la administrarea probelor (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, precitată, paragrafele 25 şi 26).

30. În continuare, Curtea reţine că, în varianta iniţială a Codului de procedură penală, art. 172 se referea exclusiv la dispunerea efectuării expertizei, efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice fiind introdusă ulterior prin titlul III pct. 16 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale. Astfel, Curtea constată că, în prezent, art. 172 din Codul de procedură penală reglementează atât condiţiile dispunerii efectuării expertizei, cât şi pe cele ale dispunerii efectuării constatării. Potrivit art. 172 alin. (1) din Codul de procedură penală, efectuarea unei expertize se dispune când, pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză, este necesară şi opinia unui expert. Spre deosebire de expertiză, constatarea se dispune de către organul de urmărire penală, potrivit art. 172 alin. (9) din acelaşi act normativ, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.

31. Expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate ori de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate, în condiţiile legii, pe când constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora. Spre deosebire de efectuarea constatării, în cazul efectuării expertizei părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul să solicite ca la efectuarea acesteia să participe un expert recomandat de acestea. De asemenea, dispoziţiile Codului de procedură penală reglementează, de exemplu, incompatibilitatea expertului (art. 174), drepturile şi obligaţiile expertului (art. 175), înlocuirea expertului (art. 176), procedura efectuării expertizei (art. 177), dispoziţii care nu sunt aplicabile în materia constatărilor. În ceea ce priveşte efectuarea constatării, Curtea observă că dispoziţiile procesual penale reglementează, la art. 1811, doar obiectul constatării şi conţinutul raportului de constatare.

32. Mai mult, Curtea reţine că, deşi, după introducerea în Codul de procedură penală a instituţiei constatării, legiuitorul reglementase obligaţia dispunerii efectuării unei expertize când concluziile raportului de constatare erau contestate, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, acest lucru a fost modificat. Astfel, în prezent, nu mai subzistă obligaţia organului judiciar de a dispune efectuarea unei expertize când concluziile raportului de constatare sunt contestate, ci dispunerea efectuării expertizei în acest caz rămâne la aprecierea organului judiciar.

33. Având în vedere aceste aspecte, Curtea reţine că efectuarea unei constatări se poate dispune numai în cursul urmăririi penale, prin ordonanţă, de organul de urmărire penală, constatarea având caracter facultativ. De asemenea, Curtea reţine că, potrivit art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală, constatările tehnico-ştiinţifice se dispun când sunt întrunite două condiţii, respectiv exista pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Aşadar, ceea ce este specific în cazul constatării, ca mijloc de probă, este urgenţa, consemnarea anumitor elemente care constituie probe în procesul penal, înainte ca acestea să dispară sau să fie distruse sub acţiunea timpului sau prin acţiunea persoanelor implicate. Prin constatare se stabileşte dacă elementele de la locul faptei constituie indicii sau pot conduce la suspiciunea rezonabilă că a fost săvârşită o faptă penală.

34. Astfel, din interpretarea teleologică a reglementărilor procesual penale, Curtea constată că regula este aceea că atunci când organele judiciare, în cursul urmăririi penale, au nevoie de opinia unui expert pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză, se dispune efectuarea unei expertize, iar nu a unei constatări. Astfel, dispunerea efectuării constatării va fi întotdeauna excepţia, aceasta putând fi realizată doar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală.

35. Aşa fiind, Curtea reţine că dispoziţiile de lege criticate trebuie interpretate şi aplicate prin coroborare cu dispoziţiile Codului de procedură penală aplicabile în această materie, astfel încât constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor pot fi dispuse doar în cazuri de excepţie, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.

36. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ştefan Sukosd în Dosarul nr. 5.212/117/2015/a1 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de Silviu Gheorghişor în Dosarul nr. 152/116/2016 al Tribunalului Călăraşi - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 3 alin. (3) şi alin. (4) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi Tribunalului Călăraşi - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 14 decembrie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Mariţiu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 101

din 1 martie 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel-Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Daniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Popa Gabriel Mihai în Dosarul nr. 1.338/90/2015 al Tribunalului Vâlcea - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.463D/2017.

2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, personal, şi asistat de domnul avocat Dragoş Ungureanu, cu delegaţie depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cererilor depuse la dosar de către părţile Drăghici Radu Ştefan şi Marinescu Ştefan, prin care aceştia solicită judecarea în lipsă.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei, care solicită admiterea acesteia. Susţine că sintagma „informaţii ce nu sunt destinate publicităţii” cuprinsă în dispoziţiile art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000 este neclară şi imprevizibilă. Totodată, nu există o definiţie a informaţiilor ce nu sunt destinate publicităţii, iar subiectul activ al infracţiunii reglementate de dispoziţiile criticate poate fi orice funcţionar public. În continuare, expune elemente de fapt din cauza în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate. Afirmă că un argument în sensul neconstituţionalităţii dispoziţiilor criticate este şi opinia judecătorului de fond, care apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. În continuare, invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015 şi nr. 405 din 15 iunie 2016. Susţine că lipsa unei definiţii nu este complinită de existenţa unei enumerări a acelor informaţii care nu sunt destinate publicităţii.

4. Reprezentantul Ministerului Public solicită menţinerea jurisprudenţei în materie şi respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că, prin acest text de lege, legiuitorul nu incriminează orice diseminare de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii, ci doar acea diseminare care se face către persoane neautorizate, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite. Prin informaţii ce nu sunt destinate publicităţii se înţelege orice informaţii ce nu sunt publice, acestea putând fi informaţii clasificate sau informaţii cu caracter confidenţial, cu privire la care există obligaţia păstrării acestui caracter, supuse unui regim restrictiv de diseminare/circulaţie. Aceste limitări decurg fie din legi speciale din diverse domenii, fie din convenţii, angajamente, clauze de confidenţialitate. Având în vedere această paletă largă, nici nu este posibilă reglementarea la nivel legislativ a unei liste care să cuprindă toate aceste informaţii, care cad sub incidenţa dispoziţiei criticate. De altfel, persoanele care dobândesc în exercitarea atribuţiilor de serviciu accesul la astfel de informaţii sunt avizate referitor la caracterul nepublic al acestora, la regimul restrictiv de circulaţie, cu privire la interdicţia diseminării acestora persoanelor neautorizate. În final, face referire la deciziile Curţii Constituţionale nr. 50 din 2 februarie 2017 şi nr. 520 din 6 iulie 2017, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate cu un obiect identic.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

5. Prin încheierea din 13 aprilie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.338/90/2015, Tribunalul Vâlcea - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie invocată de Popa Gabriel Mihai, cu ocazia soluţionării unei cauze penale.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că art. 1 alin. (5) din Constituţie reglementează obligaţia respectării Legii fundamentale, a supremaţiei sale şi a legilor. Această obligaţie revine în egală măsură tuturor subiectelor de drept, inclusiv autorităţilor publice. Prin urmare, Parlamentul are obligaţia de a legifera în acord cu dispoziţia constituţională analizată, care presupune, printre altele, asigurarea standardelor de claritate şi previzibilitate ale normelor juridice. De asemenea apreciază că dreptul la un proces echitabil reprezintă un standard constituţional a cărui îndeplinire este apreciată în funcţie de ansamblul procesului şi ţinând cont de specificul normelor aplicabile. Totodată, dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea şi egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate de a-şi susţine apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă.

7. În continuare, face referire la art. 11 şi art. 334-7-2 din Codul de procedură penală francez, art. 28 din Codul de procedură penală danez, art. 335 din Codul de procedură italian, art. 446 din Codul penal spaniol, art. 302 din Legea de instrucţie criminală din Spania, art. 93 şi art. 97 din Codul penal german. Totodată, sunt invocate prevederile art. 68 alin. (5) din Statutul Curţii Penale Internaţionale, adoptat la Roma la 17 iunie 1998, şi Rezoluţia 1551 (2007) privind echitatea procedurilor judiciare în cazurile de spionaj sau divulgare a secretelor de stat. Având în vedere aceste acte, autorul excepţiei apreciază că nici în cuprinsul Legii nr. 78/2000, nici în cuprinsul Codului penal sau în alte acte normative nu este inserată o definiţie a informaţiilor nedestinate publicităţii, nici măcar în mod sintetic. Apreciază că sunt aplicabile cauzei considerentele reţinute de Curtea Constituţională în deciziile nr. 166 din 17 martie 2015, nr. 553 din 16 iulie 2015, nr. 573 din 3 mai 2011, nr. 603 din 6 octombrie 2015, nr. 405 din 15 iunie 2016 şi nr. 390 din 2 iulie 2014. De asemenea face referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte noţiunea de previzibilitate a legii. În acest sens invocă, de exemplu, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului] Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi - S.R.L. şi alţii împotriva Italiei; Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2); Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei. Reiterează aspectele referitoare la lipsa unei definiţii care să ofere claritate şi previzibilitate sintagmei „informaţii ce nu sunt destinate publicităţii”. Această sintagmă este una „profund neprevizibilă, dat fiind faptul că niciun document ce emană de la o autoritate publică nu este edictat cu intenţia de a fi destinat publicităţii, ci el poate conţine informaţii nesecrete, care, odată divulgate, pot constitui elementul constitutiv al unei infracţiuni, astfel că orice funcţionar-public sau angajat al acestei autorităţi devine a priori potenţial făptuitor, deoarece acesta nu cunoaşte ce documente se circumscriu acestei categorii”. În consecinţă, susţine că persoana care este pasibilă a fi subiect activ al acestei infracţiuni să nu poată prevedea rezultatul faptelor sale, nefiind în cunoştinţă de cauză în ceea ce priveşte natura publică ori nepublică a informaţiei.

8. Tribunalul Vâlcea - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Arată că practica în materie a Curţii Constituţionale a stabilit, în mod constant, că textele de lege, în special cele în materie penală, respectă dispoziţiile art. 1 alin. (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, respectiv, art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale numai în măsura în care sunt clare, precise şi previzibile, astfel încât destinatarul normei să cunoască în mod clar şi cert ce conduite sunt interzise de lege, pentru a-şi putea conforma acţiunile dispoziţiilor legale. Numai în această situaţie o faptă este imputabilă şi poate atrage răspunderea penală. Ca urmare, exigenţele de constituţionalitate a normelor de incriminare reclamă cel mai înalt nivel de claritate, previzibilitate şi precizie, astfel încât conduita interzisă să fie clar inteligibilă de orice destinatar al normei, pentru a se putea determina că încălcarea acesteia a fost voită, cu consecinţa tragerii la răspundere penală. În susţinerea celor expuse invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015 şi nr. 405 din 15 iunie 2016. În prezenta cauză, textul a cărui neconstituţionalitate se invocă incriminează folosirea, în orice mod, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii. Or, instanţa de judecată susţine că nu există niciun text de lege care să definească, să descrie ori să enumere în ce constă acest gen de informaţii. Există, într-adevăr, în unele legi speciale, definiţii ale unor categorii de astfel de informaţii, de exemplu, Legea nr. 182/2002 care defineşte categoria informaţiilor clasificate, ori legislaţia în materie de secret bancar etc., însă terminologia este eterogenă, existând referiri la protejarea unor date, secret bancar, secretul deliberării etc., dar nicio dispoziţie legală nu defineşte categoria „informaţiilor nedestinate publicităţii”. A considera că destinatarul normei, din modul în care sunt reglementate anumite instituţii, poate deduce că datele, informaţiile cu care operează „nu sunt destinate publicităţii”, în sensul legii penale, ar echivala cu expunerea sa la riscul aprecierii subiective, discreţionare, cu privire la imputabilitatea şi caracterul penal al faptei sale, practică ce este în contradicţie cu prevederile Constituţiei. De asemenea, instanţa de judecată apreciază că există şi riscul ca anumite informaţii să fie declarate „nepublice, nedestinate publicităţii” prin acte normative subsecvente legii ori chiar acte administrative interne ale unor instituţii. În aceste condiţii, încălcarea unor astfel de dispoziţii este incompatibilă cu răspunderea penală, putând atrage doar răspunderea disciplinară, materială ori cel mult contravenţională. Ca urmare, apreciază că este imperios necesară definirea ori calificarea unor date ca fiind „nedestinate publicităţii” prin lege ori prin celelalte acte normative cu forţă juridică echivalentă legii. În concluzie, instanţa de judecată apreciază că sintagma „informaţii ce nu sunt destinate publicităţii” din dispoziţiile art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2002 lipseşte această normă de incriminare de cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate reclamate de art. 1 alin. (5) şi art. 23 din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

10. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că legiuitorul infraconstituţional utilizează într-un act normativ o definiţie legală a unui termen

sau a unei sintagme atunci când acestea sunt susceptibile de mai multe înţelesuri ori dacă sunt folosite cu un alt înţeles decât cel obişnuit. Deoarece legiuitorul penal a avut în vedere, când a reglementat infracţiunea prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, înţelesul obişnuit al sintagmei „informaţii ce nu sunt destinate publicităţii”, nu a fost necesară introducerea unei definiţii legale a acesteia. În continuare, face referire la Decizia nr. 871 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 29 februarie 2016.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. În ceea ce priveşte obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că articolul 12 din Legea nr. 78/2000 nu prezintă o împărţire pe alineate, astfel că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate este format din dispoziţiile art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, cu următorul conţinut: „Sunt pedepsite cu închisoarea de la 1 la 5 ani următoarele fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite: [...] b) folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii.”

14. Autorul excepţiei susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie şi art. 21 alin. (3) potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. De asemenea sunt invocate prevederile art. 6 şi art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorul acesteia critică sintagma „informaţii ce nu sunt destinate publicităţii”, apreciind că aceasta este lipsită de claritate şi previzibilitate.

16. Curtea constată că, răspunzând unei critici identice, prin Decizia nr. 50 din 2 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 28 aprilie 2017, paragrafele 33-37, a reţinut că sintagma „informaţii ce nu sunt destinate publicităţii” are în vedere toate acele informaţii nepublice care pot fi de două categorii, şi anume, informaţii clasificate care intră sub incidenţa Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 12 aprilie 2002, şi informaţii confidenţiale pentru care există obligativitatea păstrării acestui caracter. Astfel, potrivit art. 15 lit. c) din Legea nr. 182/2002, legiuitorul a stabilit două clase de secretizare, respectiv secrete de stat şi secrete de serviciu, acestea din urmă vizând informaţiile a căror divulgare este de natură să determine prejudicii unei persoane juridice de drept public sau privat. În acord cu art. 7 din Legea nr. 182/2002, accesul la informaţii clasificate ce constituie secret de stat. respectiv secret de serviciu, potrivit art. 15 lit. d) şi e), este garantat, sub condiţia validării alegerii sau numirii şi a depunerii jurământului, inclusiv pentru judecători, procurori, magistraţi-asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, în concordanţă cu atribuţiile specifice, sunt îndreptăţiţi să aibă acces la informaţiile clasificate fără îndeplinirea procedurilor prevăzute la art. 28 alin. (1)-(3) din acelaşi act normativ, în baza unor proceduri interne ale instituţiilor din care aceştia fac parte.

17. În ce priveşte informaţiile secrete de serviciu, Curtea a constatat că legiuitorul a atribuit conducătorului persoanei juridice competenţa de a le stabili, pe baza normelor prevăzute prin hotărâre a Guvernului, sens în care neglijenţa în păstrarea lor atrage, potrivit legii penale, răspunderea persoanelor vinovate. Totodată, conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice sunt obligaţi să stabilească şi regulile de protecţie a acestora, să coordoneze activitatea şi să controleze măsurile privitoare la păstrarea secretului de serviciu, potrivit competenţelor, în conformitate cu normele stabilite prin hotărâre a Guvernului (a se vedea Hotărârea Guvernului nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 5 iulie 2002, Hotărârea Guvernului nr. 781/2002 privind protecţia informaţiilor secrete de serviciu, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 5 august 2002, şi Hotărârea Guvernului nr. 1.349/2002 privind colectarea, transportul, distribuirea şi protecţia, pe teritoriul României, a corespondenţei clasificate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 13 decembrie 2002).

18. Mai mult, potrivit art. 5 lit. c) din Legea nr. 182/2002, măsurile ce decurg din aplicarea legii sunt destinate să garanteze că informaţiile clasificate sunt distribuite exclusiv persoanelor îndreptăţite, potrivit legii, să le cunoască. Cât priveşte informaţiile confidenţiale, Curtea a constatat, în primul rând, că, potrivit art. 2 din Legea nr. 78/2000, persoanele prevăzute la art. 1 sunt obligate să îndeplinească îndatoririle ce le revin din exercitarea funcţiilor, atribuţiilor sau însărcinărilor încredinţate, cu respectarea strictă a legilor şi a normelor de conduită profesională, şi să asigure ocrotirea şi realizarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor, fără să se folosească de funcţiile, atribuţiile ori însărcinările primite, pentru dobândirea pentru ele sau pentru alte persoane de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite. Drept urmare, ţinând seama de natura şi diversitatea informaţiilor confidenţiale ce pot fi deţinute de subiectul activ al infracţiunii prevăzute de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, Curtea a reţinut că legiuitorul nu avea cum să prevadă în textul criticat toată paleta de informaţii, motiv pentru care identificarea ori individualizarea lor se va face în funcţie de domeniul specific prevăzut în legile speciale, regulamente ori convenţii sau angajamente ale subiectului activ.

19. Prin urmare, Curtea a statuat că în sfera informaţiilor confidenţiale intră acele informaţii care, fără a avea caracter clasificat, sunt supuse unui regim restrictiv de circulaţie, unor limitări şi îngrădiri legale, impuse de interese sociale superioare. Aceasta nu înseamnă că orice diseminare de informaţii confidenţiale intră în sfera de aplicare a textului legal criticat, întrucât cerinţa esenţială instituită de legiuitor pentru existenţa infracţiunii nu este aceea a nerespectării unei clauze de confidenţialitate ori a unor norme legale, regulamentare, statutare etc., ci aceea ca permiterea accesului unor persoane neautorizate la informaţiile nedestinate publicităţii ori folosirea, în orice mod, direct sau indirect de astfel de informaţii obţinute în virtutea funcţiei, atribuţiilor sau însărcinărilor încredinţate să fie realizată în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite.

20. Totodată, Curtea a constatat că informaţiile dintr-un dosar penal aflat în faza de urmărire penală pot fi fie informaţii clasificate ce intră sub incidenţa Legii nr. 182/2002, fiind informaţii ce pot intra în clasele de secretizare secret de stat ori secret de serviciu, fie informaţii confidenţiale. În acest sens, coroborând dispoziţiile art. 285 alin. (2) din actualul Cod de procedură penală, potrivit căruia „Procedura în cursul urmăririi penale este nepublică”, cu caracterul cel puţin confidenţial al informaţiilor dintr-un dosar penal, doctrina şi jurisprudenţa în materie au acceptat în mod unanim faptul că urmărirea penală are caracter nepublic. Această concluzie îşi găsea raţiunea sub vechea reglementare - şi care subzistă şi sub cea actuală - în faptul că unele activităţi, cum sunt: strângerea probelor în vederea stabilirii vinovăţiei făptuitorului, conservarea unor urme care să ajute la aflarea adevărului, dejucarea unor planuri ale făptuitorilor care încearcă să denatureze sau să ascundă probe pentru a se sustrage răspunderii penale, luarea măsurilor preventive etc., ar fi mult îngreunate, iar unele chiar imposibil de realizat dacă persoanele cu interes direct în cauză, şi nu numai acestea, ar cunoaşte în amănunt întreaga strategie de cercetare a organelor de urmărire penală sau ar lua cunoştinţă de întregul material probator înainte de terminarea urmăririi penale.

21. Cu toate acestea, unele elemente de publicitate erau totuşi admise la efectuarea unor acte de cercetare penală ca, de exemplu, prezenţa unor martori asistenţi la efectuarea cercetării la faţa locului sau la percheziţii; existenţa publicului ocazional la investigaţiile făcute cu ocazia unui accident de circulaţie; inculpatul, eventual asistat de un apărător, avea dreptul să cunoască conţinutul dosarului cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală (art. 250 din Codul de procedură penală din 1968); expertul putea să ia cunoştinţă, cu încuviinţarea organului de urmărire penală, de materialele dosarului necesare expertizei (art. 121 din Codul de procedură penală din 1968). De asemenea, Curtea a constatat că, potrivit art. 12 lit. e) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 23 octombrie 2001, se exceptează de la accesul liber al cetăţenilor informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare.

22. Curtea observă că, în acelaşi sens, s-a pronunţat şi prin Decizia nr. 520 din 6 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 18 octombrie 2017, şi Decizia nr. 549 din 13 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 26 ianuarie 2018.

23. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziei menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Popa Gabriel Mihai în Dosarul nr. 1.338/90/2015 al Tribunalului Vâlcea - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi generai obligatorie.

Decizia se comunica Tribunalului Vâlcea - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 1 martie 2018.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

Prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Mariţiu

 

ACTE ALE AUTORITĂŢII DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ

 

AUTORITATEA DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ

 

NORMĂ

pentru aplicarea Ghidului ESMA privind procesul de calcul al indicatorilor pentru a determina cele mai relevante monede în care are loc decontarea, a Ghidului ESMA privind procesul de calculare a indicatorilor în vederea stabilirii importanţei considerabile a unui CSD pentru un stat membru gazdă şi a Ghidului ESMA privind cooperarea între autorităţi în temeiul articolelor 17 şi 23 din Regulamentul (UE) nr. 909/2014

 

În temeiul prevederilor art. 1 alin (2), art. 2 alin. (1) lit. a) şi d), art. 3 alin. (1)

lit. b), art. 6 alin. (2), precum şi ale art. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 113/2013, cu modificările şi completările ulterioare,

în conformitate cu prevederile art. 16 din Regulamentul (UE) nr. 1.095/2010 al Parlamentului European şi al Consiliului din 24 noiembrie 2010 de instituire a Autorităţii europene de supraveghere (Autoritatea europeană pentru valori mobiliare şi pieţe), de modificare a Deciziei nr. 716/2009/CE şi de abrogare a Deciziei 2009/77/CE a Comisiei,

în baza Regulamentului (UE) nr. 909/2014 al Parlamentului European şi al Consiliului privind îmbunătăţirea decontării titlurilor de valoare în Uniunea Europeană şi privind depozitarii centrali de titluri de valoare şi de modificare a Directivelor 98/26/CE şi 2014/65/UE şi a Regulamentului (UE) nr. 236/2012,

având în vedere prevederile art. 1 alin. (32) din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, cu modificările şi completările ulterioare,

potrivit deliberărilor din şedinţa Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară din data de 6 iunie 2018,

Autoritatea de Supraveghere Financiară emite prezenta normă,

Art. 1. - Autoritatea de Supraveghere Financiară aplică Ghidul ESMA privind procesul de calcul al indicatorilor pentru a determina cele mai relevante monede în care are loc decontarea, prevăzut în anexa nr. 1, Ghidul ESMA privind procesul de calculare a indicatorilor în vederea stabilirii importanţei considerabile a unui CSD pentru un stat membru gazdă, prevăzut în anexa nr. 2 şi Ghidul ESMA privind cooperarea între autorităţi în temeiul art. 17 şi 23 din Regulamentul (UE) nr. 909/2014, prevăzut în anexa nr. 3.

Art. 2. - Anexele nr. 1-3*) fac parte integrantă din prezenta normă.

Art. 3. - Prezenta normă se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi intră în vigoare la data publicării acesteia.

 

Preşedintele Autorităţii de Supraveghere Financiară,

Leonardo Badea

 

Bucureşti, 7 iunie 2018.

Nr. 11.


*) Anexele nr. 1-3 se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 bis, care se poate achiziţiona de la Centrul pentru relaţii cu publicul al Regiei Autonome „Monitorul Oficial”, Bucureşti, şos. Panduri nr. 1.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

 

DECIZIA Nr. 19

din 19 martie 2018

 

Dosar nr. 3.251/1/2017

 

Iulia Cristina Tarcea - preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele delegat al Secţiei I civile

Rodica Dorin - pentru Preşedintele Secţiei a II-a civile

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ si fiscal

Aurelia Rusu - judecător la Secţia I civilă

Beatrice Ioana Nestor - judecător la Secţia I civilă

Nina Ecaterina Grigoraş - judecător la Secţia I civilă

Bianca Elena Ţăndărescu - judecător la Secţia I civilă

Paula C. Pantea - judecător la Secţia I civilă

Lucia Paulina Brehar - judecător la Secţia a II-a civilă

Rodica Zaharia - judecător la Secţia a II-a civilă

Iulia Manuela Cîrnu - judecător la Secţia a II-a civilă

Veronica Magdalena Dănăilă - judecător la Secţia a II-a civilă

Virginia Florentina Duminecă - judecător la Secţia a II-a civilă

Florentina Dinu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Gheza Attila Farmathy - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Denisa Angelica Stănişor - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Cezar Hîncu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Mariana Constantinescu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

 

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 3.251/1/2017 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 275 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Sibiu - Secţia I civilă în Dosarul nr. 8.860/306/2015 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiunea de drept: „dacă dispoziţiile cărţii I, titlul II, secţiunea a 4-a, art. 80-89 din Codul de procedură civilă se aplică şi în faza de executare silită şi dacă dispoziţiile Deciziei nr. 9/2016 se referă şi la faza de executare silită”.

După prezentarea referatului cauzei de către magistratul-asistent, constatând că nu mai sunt alte chestiuni prealabile de discutat sau excepţii de invocat, preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

1. Tribunalul Sibiu - Secţia I civilă a dispus, prin încheierea din 25 octombrie 2017 pronunţată în Dosarul nr. 8.860/306/2015, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată.

2. Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 23 noiembrie 2017 cu nr. 3.251/1/2017.

II. Temeiul juridic al sesizării

3. Art. 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele:

„Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apei sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi, asupra acesteia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei curţi de casaţie şi justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

4. Codul de procedură civilă:

Art. 84 alin. (1): Persoanele juridice pot fi reprezentate convenţional în faţa instanţelor de judecată numai prin consilier juridic sau avocat, în condiţiile legii.

5. Decizia nr. 9/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Dosarul nr. 507/1/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016, prin care s-a admis sesizarea formulată de Tribunalul Braşov - Secţia I civilă în Dosarul nr. 21.531/197/2015 şi s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cererea de chemare în judecată şi reprezentarea convenţională a persoanei juridice în faţa instanţelor de judecată nu se pot face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă (în continuare, Decizia nr. 9/2016).

IV. Expunerea succintă a procesului

6. Prin Cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu în data de 21 august 2015, cu nr. 8.860/306/2015, contestatorul A în contradictoriu cu intimata B, prin C, a formulat contestaţie la executare, solicitând anularea tuturor formelor de executare din Dosarul nr. 181/2013 al D, respectiv a publicaţiei de vânzare imobiliară.

7. Judecătoria Sibiu - Secţia civilă, prin Sentinţa civilă nr. 1.811/2017 de la 29 martie 2017, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de intimata B, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a C, invocată de către contestator, şi contestaţia la executare formulată de contestatorul A.

8. Asupra calităţii de mandatar a C, instanţa a reţinut că această societate a semnat cererea de executare silită în calitate de mandatară a creditoarei B, calitate dobândită în baza unui contract de mandat.

9. Potrivit art. 84 din Codul de procedură civilă, persoanele juridice pot fi reprezentate convenţional în faţa instanţelor de judecată numai prin consilier juridic sau avocat, în condiţiile legii, iar această condiţie este îndeplinită în cadrul executării silite declanşate la cererea creditoarei B, pentru că împuternicita C a semnat cererea de executare prin avocat.

10. Contestatorul nu a ridicat problema lipsei împuternicirii avocaţiale, ci a procurii autentice pentru mandatara C, însă art. 85 alin. (1) din Codul de procedură civilă se referă numai la persoane fizice, procura specială emisă în baza contractului de mandat reprezentând dovada calităţii de mandatar a C pentru a-i reprezenta interesele în activitatea de executare şi de monitorizare a procedurii de punere în executare silită a titlurilor executorii deţinute de B, ca fiind autorizată să înainteze cererile de executare silită către executorii judecătoreşti competenţi, ceea ce mandatara a şi făcut, în speţă, prin avocat.

11. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel contestatorul A, în susţinerea căruia a arătat şi că instanţa a omis că în cartea I - Dispoziţii generale, titlul II - Participanţii la procesul Civil, secţiunea a 4-a - Reprezentarea părţilor în judecată, art. 80-89, nu se prevede posibilitatea unei persoane juridice de a mandata o altă persoană juridică. Totodată, prin Decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că reprezentarea convenţională a persoanei juridice în faţa instanţelor de judecată nu se poate face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă.

V. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea procedurii

12. Instanţa de trimitere a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele considerente:

a) existenţa unei cauze în curs de judecată în ultimă instanţă, în condiţiile în care cauza de faţă se află în faza apelului declarat împotriva Sentinţei civile nr. 1.811 din 29.03.2017 a Judecătoriei Sibiu, decizia ce urmează a fi pronunţată fiind definitivă;

b) cauza se află în competenţa legală a completului de apeluri al Tribunalului Sibiu învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, conform art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă;

c) referitor la ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, de dezlegarea de principiu a aplicabilităţii dispoziţiilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi în faza de executare silită, respectiv dacă Decizia nr. 9/2016 se referă şi la faza de executare silită atunci când foloseşte sintagma „în faţa instanţelor judecătoreşti”, depinde soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii, acesta vizând nulitatea actelor de executare silită ca urmare a faptului că persoana juridică care a formulat cererea de încuviinţare a executării silite nu poate avea calitate de reprezentant al creditoarei persoană juridică - de modul de soluţionare a acestei chestiuni de drept depinzând soluţionarea definitivă a cauzei, respectiv fondul apelului dedus judecăţii;

d) este îndeplinită şi ultima condiţie, având în vedere că textul de lege ce se solicită a fi interpretat este conţinut de un act normativ relativ recent intrat în vigoare, având un potenţial mai mare de a conţine probleme de drept noi, de natură a genera practică neunitară, cu toate că dificultatea sa nu este una serioasă.

VI. Punctul de vedere al completului de judecată

13. Art. 84 din Codul de procedură civilă şi Decizia nr. 9/2016 produc efecte inclusiv în faza de executare silită, scopul legiuitorului şi al instanţei supreme fiind acela ca reprezentarea juridică convenţională a persoanelor juridice, în toate formele sale de manifestare, să se facă exclusiv numai prin consilier juridic sau avocat.

14. Împrejurarea că textul art. 84 din Codul de procedură civilă şi, implicit, şi Decizia nr. 9/2016 folosesc sintagma „în faţa instanţelor de judecată” nu exclude aplicabilitatea acestora în faza de executare silită.

VII. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

15. Contestatorul apelant a susţinut că lipsa calităţii de reprezentant decurge din dispoziţiile art. 84 din Codul de procedură civilă, care prevăd limitativ şi expres care sunt posibilităţile legale de reprezentare convenţională a unei persoane juridice, coroborate cu Decizia nr. 9/2016. Totodată, art. 84 din Codul de procedură civilă face parte din cartea I - Dispoziţiile generale, care se aplică tuturor fazelor procesului civil, deci şi fazei de executare silită.

16. Intimata creditoare B a solicitat respingerea solicitării, apreciind că aceasta nu este o chestiune de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a dosarului, deoarece între intimata creditoare şi C s-a semnat un contract de mandat, al cărui obiect este „reprezentarea intereselor băncii în activitatea de monitorizare a procedurii de punere în executare silită a titlurilor executorii deţinute de către B prin intermediul executorilor judecătoreşti”. În fapt, C administrează în numele băncii portofoliul de titluri executorii/creanţe al acesteia, în temeiul art. 792 din Codul civil. Prin urmare, în Dosarul execuţional nr. 181/2013 al D are calitatea de mandatar al băncii, societatea mandatară nu reprezintă banca în litigiile înregistrate pe rolul instanţei, nu preia creanţele băncii într-un fel sau altul şi nu se subrogă în drepturile băncii de creditor.

VIII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materia

În jurisprudenţa instanţelor s-au conturat următoarele puncte de vedere:

17. Într-o opinie, s-a arătat că dispoziţiile art. 80-89 din Codul de procedură civilă, precum şi prevederile Deciziei nr. 9/2016 se aplică şi în faza executării silite, deoarece aceasta este integrată procesului civil, fiind supusă, din punct de vedere procedural, aceloraşi reguli incidente fazei judecăţii. S-a mai avut în vedere şi faptul că Decizia nr. 9/2016 a fost pronunţată tot în legătură cu o problemă apărută cu privire la procedura de executare silită.

18. Într-o altă opinie, s-a învederat că dispoziţiile art. 80-89 din Codul de procedură civilă şi prevederile Deciziei nr. 9/2016 nu se aplică şi în faza executării silite, întrucât atât art. 84 din Codul de procedură, cât şi Decizia nr. 9/2016 folosesc sintagma „în faţa instanţelor de judecată”, or cererea de executare silită se depune în faţa executorului judecătoresc, care are calitate procesuală activă de a solicita instanţei de executare încuviinţarea executării silite. Aplicabilitatea a fost însă susţinută în cazul acţiunilor promovate în faţa instanţelor de judecată în legătură cu faza executării silite.

19. În competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu intră litigii de natura celui ce face obiectul litigiului de fond, aceasta nestatuând nici prin mijloacele procedurale de unificare a practicii judiciare asupra chestiunii de drept în cauză.

20. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil, nu s-a verificat şi nu se verifică practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii.

IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

21. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 246 din 25 aprilie 2017 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 602 din 26 iulie 2017, a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

X. Raportul asupra chestiunii de drept

22. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în urma reformulării chestiunii de drept, susţinându-se, pe fond, că, în interpretarea şi aplicarea art. 664 alin, (2) din Codul de procedura civilă, reprezentarea convenţională a persoanei juridice nu se poate face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă, potrivit art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, astfel cum acesta a fost interpretat prin Decizia nr. 9/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

XI. 1. Asupra regularităţii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

23. În privinţa obiectului şi a condiţiilor sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:

a. existenţa unei cauze aflate în curs de judecată;

b. cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă;

c. cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenta legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;

d. ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată;

e. chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

24. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 520 din Codul de procedură civilă, actul de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie să cuprindă inclusiv motivele care susţin admisibilitatea sesizării, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, punctul de vedere al completului, prin care să se argumenteze în concret necesitatea declanşării mecanismului de unificare a jurisprudenţei pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum şi punctul de vedere al părţilor.

25. În cauză se observă că sunt îndeplinite primele trei condiţii de admisibilitate reglementate de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, Tribunalul Sibiu, învestit cu judecata apelului, urma să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, iar cauza ce face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al tribunalului învestit să o soluţioneze.

26. În ceea ce priveşte a patra condiţie, în jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are ţinut în mod constant că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât şi una de drept procedural, dacă, prin consecinţele pe care le produc, interpretarea şi aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluţionarea pe fond a cauzei, rezolvarea raportului de drept dedus judecăţii.

27. Relativ la cerinţa ca de lămurirea textelor de lege cu privire la care se solicită pronunţarea prezentei hotărâri să depindă soluţionarea pe fond a cererii deduse judecăţii, în limitele de competenţă conferite Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de prevederile art. 519 din Codul de procedură silită, sunt necesare anumite precizări.

28. În ceea ce priveşte reprezentarea persoanei juridice creditoare, prima instanţă a reţinut că intimatul creditor, prin împuternicit, prin avocat, a formulat cerere de executare silită a titlului executoriu reprezentat de un contract de credit, în vederea recuperării sumelor datorate de către debitorul contestator, în calitate de împrumutat. Mandatarul a semnat cererea de executare silită în această calitate, calitate dobândită în baza contractului de mandat.

29. A mai reţinut prima instanţă că procura specială emisă în baza contractului de mandat reprezintă dovada calităţii de mandatar pentru a-i reprezenta creditorului interesele în activitatea de executare şi de monitorizare a procedurii de punere în executare silită a titlurilor executorii deţinute, acesta fiind autorizat să înainteze cererile de executare silită către executorii judecătoreşti competenţi, ceea ce mandatarul a şi făcut, în speţă, prin avocat, fiind respectate astfel dispoziţiile art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

30. În împuternicirea avocaţială figurează mandatarul la rubrica referitoare la client, cu declinarea calităţii de mandatar al creditorului B, ceea ce înseamnă că de lămurirea solicitată depinde soluţionarea cauzei (cu rezerva ca şi contractul de asistenţă juridică să fie încheiat de avocat cu mandatarul, şi nu cu creditorul, prin mandatar).

31. Aceasta deoarece, din perspectiva art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, a cărui aplicare a fost solicitată de către contestator a fi făcută, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut în Decizia nr. 9/2016 că nu poate fi primită nici interpretarea potrivit căreia cererea de chemare în judecată ar putea fi formulată şi semnată de consilierul juridic sau avocatul persoanei juridice mandatare, deoarece art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă are în vedere consilierul juridic sau avocatul angajat de parte, şi nu de reprezentantul convenţional (paragraful 37 al deciziei anterior menţionate).

32. Ca urmare a invocării prin cererea de apel a chestiunii de drept ce face obiectul prezentului dosar, intimata (creditor) a ridicat problema incidenţei prevederilor art. 810 din Codul civil (prin reclamarea prevederilor art. 792 din Codul civil), potrivit cărora „administratorul poate sta în justiţie pentru orice cerere sau acţiune referitoare la administrarea bunurilor şi poate interveni în orice cerere sau acţiune având drept obiect bunurile administrate”, fără ca în actul de sesizare să se facă o calificare a raportului juridic existent între intimată şi persoana juridică mandatată să formuleze cererea de executare ca Tind unul de mandat sau un raport juridic născut dintr-o convenţie de administrare a bunurilor altuia, supus prevederilor titlului V „Administrarea bunurilor altuia” din cartea a III-a „Despre bunuri” a Codului civil.

33. În cadrul prezentei proceduri nu se poate face o astfel de calificare (care ar presupune efectuarea unor verificări de fapt şi analizare a probatoriului administrat în cauză, de apreciere a raportului juridic dintre intimată şi mandatar), deoarece altfel s-ar depăşi limitele în care se poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul dispoziţiilor art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

34. Însă, în măsura în care situaţia concretă din speţă va susţine natura raportului juridic dintre creditor şi mandatar ca fiind unul de administrare a bunurilor altuia, nu mai sunt discutabile în cauză prevederile legale valorificate de către contestator, ci dispoziţiile speciale ale art. 810 din Codul civil, care instituie un caz de reprezentare legală, conferind administratorului dreptul de a sta în justiţie pentru orice cerere sau acţiune referitoare la administrarea bunurilor altuia.

35. Art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept”, iar, în interpretarea acestei noţiuni, doctrina afirmă că sintagma trebuie raportată la prevederile cuprinse în art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”, iar pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, să prezinte o dificultate suficient de mare şi „să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare”.

36. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat, cu valoare de principiu, că, în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile, trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.

37. Examinând sesizarea şi opiniile exprimate de instanţe, care prefigurează o practică neunitară, se apreciază chestiunea de drept supusă dezbaterii (reformulată însă, cum se va arăta în cele ce urmează) ca fiind una veritabilă, existând o dificultate reală de interpretare, care necesită o rezolvare de principiu pe calea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

38. Art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă - singura normă legală dintre cele indicate care ar fi putut fi pusă în discuţie, în limitele în care are a se pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din perspectiva art. 519 din Codul de procedură civilă - prevede că „persoanele juridice pot fi reprezentate convenţional în faţa instanţelor de judecată numai prin consilier juridic sau avocat, în condiţiile legii”.

39. Prin Decizia nr. 9/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cererea de chemare în judecată şi reprezentarea convenţională a persoanei juridice în faţa instanţelor de judecată nu se pot face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă.

40. Textul legal a cărui interpretare se impunea a fi solicitată este însă cel cuprins în art. 664 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia „Cererea de executare silită se depune, personal sau prin reprezentant legal sau convenţional, la biroul executorului judecătoresc (.....)”, normă specială aferentă cadrului legal care interesează în cauză, relativ la reprezentarea convenţională, prin susţinerea eventualului caracter lacunar al acesteia din perspectiva nedefinirii clare a sintagmei sau a necorelării cu alte dispoziţii legale.

41. Dispoziţiile actuale ale Codului de procedură civilă au aceleaşi reglementări cu cele de la data cererii de executare silită - 13 martie 2013, dată în raport cu care se verifică îndeplinirea cerinţelor legale în formularea acesteia, referirile la acestea urmând â fi făcute în numerotarea actuală.

42. Deşi lipsa acestui text legal din actul de sesizare şi modul în care chestiunea de drept a fost formulată reprezintă aspecte de natură a pune în discuţie admisibilitatea sesizării - nu interpretarea, ci aplicarea unui text legal necorelat cu alte dispoziţii legale şi interpretarea unei sintagme dintr-o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care oricum este şi cea din textul legal vizat, fără a ridica probleme de dificultate - se impune, faţă de opiniile exprimate de instanţe şi prefigurarea unei practici neunitare, reformularea chestiunii de drept, în sensul lămuririi sintagmei „reprezentare convenţională” din art. 664 alin. (2) din Codul de procedură civilă, urmând a se verifica eventuala corelare a acestuia cu dispoziţiile art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, astfel cum acesta a fost interpretat prin Decizia nr. 9/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

43. Este, de asemenea, îndeplinită şi condiţia caracterului de noutate a chestiunii de drept, conţinută într-un act normativ recent şi asupra căreia instanţa supremă nu a statuat în niciunul dintre modurile prevăzute de lege.

XI.2. Asupra fondului sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

44. Art. 664 alin. (2) din Codul de procedură civilă prevede că cererea de executare silită se depune şi prin reprezentant convenţional la biroul executorului judecătoresc, care, în termen de maximum 3 zile de la înregistrarea cererii, va solicita să se dispună încuviinţarea executării silite de către instanţa de executare, cum prevede art. 666 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

45. Deşi cererea de executare se depune la executorul judecătoresc, acesta nu are competenţă în a o analiza, ci o înaintează instanţei de executare, pe calea procesuală a încuviinţării executării silite.

46. Scopul procedurii de încuviinţare a executării silite constă în analizarea legalităţii şi temeiniciei cererii de executare silită de către instanţa de executare silită, având în vedere, astfel cum s-a subliniat în doctrină, şi motivele pentru care se poate respinge cererea de încuviinţare prevăzută de art. 666 alin. (5) din Codul de procedură civilă - cererea de executare silită este de competenţa altui organ de executare decât cel sesizat; hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu; înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu întruneşte toate condiţiile de formă cerute de lege; creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă; debitorul se bucură de imunitate de executare; titlul cuprinde dispoziţii care nu se pot duce la îndeplinire prin executare silită; există alte impedimente prevăzute de lege.

47. În ceea ce priveşte conţinutul cererii de executare silită, art. 664 alin. (3) din Codul de procedură civilă face trimitere la art. 148 din acelaşi cod, articol care impune conţinutul oricărei cereri adresate instanţelor judecătoreşti.

48. Activitatea executorului judecătoresc se limitează la acte de executare, care încep cu deschiderea dosarului de executare (sau, după caz, refuzul motivat al acestuia de deschidere a procedurii de executare), cum prevede art. 664 alin, (1) din Codul de procedură civilă, urmată de înaintarea cererii către instanţa de executare, cu solicitarea de încuviinţare a executării silite.

49. Atribuţiile executorului judecătoresc în etapa executării silite care interesează au fost explicitate şi prin decizia Curţii Constituţionale nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 666 din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale [potrivit art. 666 alin. (2), declarat neconstituţional, executorul judecătoresc se pronunţă asupra încuviinţării executării silite, prin încheiere, fără citarea părţilor].

Ca urmare a acestei decizii, atribuţiile care îi revin executorului sunt cele anterioare Legii nr. 138/2014, revenindu-se practic la reglementarea de sub imperiul Codului de procedură civilă anterior (art. 3731 prevedea că cererea de executare silită, însoţită de titlul executoriu, se depune la executorul judecătoresc, dacă legea nu prevede altfel, iar acesta, în termen de cel mult 5 zile de la înregistrarea cererii, va solicita instanţei de executare încuviinţarea executării silite, înaintându-i în copie cererea de executare şi titlul respectiv).

50. Curtea Constituţională a reţinut că „nu este de competenţa executorului judecătoresc să dispună el însuşi executarea titlului executoriu, acesta putând efectua numai acte de executare în cadrul procedurii declanşate de către o instanţă judecătorească. Intervenţia instanţei judecătoreşti nu se poate realiza ex post, eventual pe calea soluţionării unei contestaţii la executare, conform art. 712 din Codul de procedură civilă, întrucât hotărârea acesteia nu poate nici înlătura şi nici acoperi viciul de neconstituţionalitate al actului care a declanşat executarea silită, fază a procesului civil, respectiv caracterul său extrajudiciar” (paragraful 23 al deciziei).

51. Totodată, a mai reţinut Curtea Constituţională că „executorul judecătoresc, deşi îndeplineşte un serviciu public, îl reprezintă pe creditor în raportul execuţional care s-a născut între creditor şi debitor, fiind, practic, un agent al acestuia; de altfel, onorariul său, parte a cheltuielilor de executare, chiar dacă, în final, cade în sarcina debitorului, este avansat de creditor [art. 670 din Codul de procedură civilă]. Astfel cum s-a subliniat şi în Decizia nr. 458 din 31 martie 2009, executorul judecătoresc nu face parte din autoritatea judecătorească, iar activitatea sa, potrivit art. 4 din Legea nr. 188/2000, se află sub coordonarea şi controlul Ministerului Justiţiei. Mai mult, acesta nu dispune de imperium - atribut care caracterizează numai judecătorul - pentru a da o hotărâre în baza căreia se dispune declanşarea executării silite, respectiv încheierea de încuviinţare a executării silite, şi nu beneficiază de atributele de imparţialitate şi de independenţă specifice numai instanţelor judecătoreşti (a se vedea şi jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 22 mai 1998, pronunţată în Cauza Vasilescu împotriva României, paragraful 41, Hotărârea din 6 mai 2003, pronunţată în Cauza Kleyn şi alţii împotriva Olandei, paragraful 190, sau Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Micallef împotriva Maltei, paragrafele 93-99)” (paragraful 24 al deciziei).

52. Prin urmare, depunerea cererii de executare la executorul judecătoresc are loc în organizarea procedurii de executare, aceasta fiind făcută însă pentru instanţa de executare, către care se şi înaintează, singura abilitată legal să încuviinţeze executarea şi să declanşeze procedura de executare silită, raţionament confirmat inclusiv prin decizia Curţii Constituţionale anterior citată, prin luarea din competenţa executorului judecătoresc a încuviinţării executării silite şi reconferirii acesteia instanţei, tocmai pentru faptul că „acesta nu dispune de imperium - atribut care caracterizează numai judecătorul - pentru a da o hotărâre în baza căreia se dispune declanşarea executării silite, respectiv încheierea de încuviinţare a executării silite

53. Calitatea executorului judecătoresc de titular al cererii de încuviinţare a executării silite nu infirmă cele anterior reţinute privind poziţia sa în această fază de executare, având în vedere şi faptul că încheierea prin care se respinge cererea de încuviinţare a executării silite poate fi atacată numai cu apel exclusiv de creditor, în termen de 15 zile de la comunicare, potrivit art. 666 alin. (6) din Codul de procedură civilă.

54. În acest context, care lămureşte sintagma „depunerii cererii”, conturată de poziţia executorului judecătoresc în regimul cererii de executare silită, nu se mai justifică distincţia făcută de instanţele naţionale, generate de faptul că în art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă se face referire la reprezentarea convenţională a persoanei juridice în faţa instanţei de judecată în vreme ce art. 664 alin. (1) arată că cererea de executare silită se depune la executorul judecătoresc.

55. Faptul că în cauză este pusă în discuţie reprezentarea creditorului persoană juridică în formularea cererii de încuviinţare a executării silite, şi nu reprezentarea în faţa instanţei, ca etapă de judecată, nu înlătură aplicarea art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, date fiind caracterul acesteia de dispoziţie generală în materia reprezentării convenţionale în faţa instanţei de judecată (în speţă instanţă de executare) şi dezlegările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 9/2016, inclusiv din perspectiva cadrului procesual în care aceasta a avut a se pronunţa [cauza în care s-a pronunţat decizia a avut ca obiect o cerere de învestire cu formulă executorie a unui contract de credit, cerere de natură necontecioasă, reglementată de o normă situată în cartea a V-a „Despre executarea silită”, art. 641 alin. (2) din Codul de procedură civilă (în forma în vigoare la data respectivă) făcând referire la depunerea cererii de învestire cu formula executorie de către creditor].

56. În concluzie, în condiţiile în care instanţa de executare este cea care analizează legalitatea şi temeinicia cererii de executare silită formulate de creditor (încuviinţând sau respingând cererea de încuviinţare a executării silite), cerere care numai i-a fost înaintată de executorul judecătoresc, pe calea solicitării de încuviinţare a executării silite, îi sunt aplicabile creditorului persoană juridică dispoziţiile art. 84 alin. (1) din Codul de procedură, astfel cum acestea au fost interpretate prin Decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul că reprezentarea convenţională a persoanei juridice în formularea cererii de executare silită nu se poate face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă”.

57. Prin Decizia nr. 9/2016 (cu referire şi la Decizia nr. XXII din 12 iunie 2006, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile unite în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936 din 20 noiembrie 2006, prin care s-a stabilit că „cererile de autorizare a constituirii şi de înmatriculare a societăţilor comerciale de consultanţă, asistenţă şi reprezentare juridică sunt inadmisibile” - paragraful 26) s-a dat o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, statuându-se că „limitarea prevăzută de art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă intervine numai în situaţia în care persoana juridică optează pentru reprezentarea convenţională în faţa instanţei, caz în care îşi poate alege reprezentantul doar dintre categoriile prevăzute de textul menţionat” (paragraful 32), precum şi că „contractul de mandat încheiat între două persoane juridice produce efecte doar în planul dreptului material, nu şi în planul dreptului procesual, guvernat, în material reprezentării, de norme imperative” (paragraful 33).

58. În concluzie, în condiţiile în care se pune problema puterii unui mandat în planul dreptului procesual (cu rezerva infirmării cazului de reprezentare legală, cum s-a arătat mai sus), al redactării unei cereri pentru creditorul din titlul executoriu, supuse confirmării din punctul de vedere al legalităţii şi temeiniciei de către instanţa de judecată (instanţa de executare), reprezentarea convenţională a persoanei juridice nu se poate face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă, potrivit art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, astfel cum acesta a fost interpretat prin Decizia nr. 9/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea formulată de Tribunalul Sibiu - Secţia I civilă în Dosarul nr. 8.860/306/2015 şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea art. 664 alin. (2) din Codul de procedură civilă, reprezentarea convenţională a persoanei juridice nu se poate face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă, potrivit art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, astfel cum acesta a fost interpretat prin Decizia nr. 9/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 martie 2018.

 

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

IULIA CRISTINA TARCEA

Magistrat asistent,

Ileana Peligrad

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.