MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 518/2018

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 186 (XXX) - Nr. 518         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Luni, 25 iunie 2018

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal

 

Opinie separată

 

Opinie separată

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

758/966. - Ordin al ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate privind modificarea şi completarea anexelor nr. 2 şi 4 la Ordinul ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr.1.605/875/2014 privind aprobarea modului de calcul, a listei denumirilor comerciale şi a preţurilor de decontare ale medicamentelor care se acordă bolnavilor în cadrul programelor naţionale de sănătate şi a metodologiei de calcul al acestora

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 6 din 26 aprilie 2018 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală)

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 297

din 26 aprilie 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Coriolan Secară şi Nela Mirela Secară în Dosarul nr. 2.635/111/2014 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.162D/2017.

2. Dezbaterile iniţiale au avut loc în şedinţa publică din 20 martie 2018, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a dispus amânarea pronunţării pentru data de 19 aprilie 2018, dată la care, în baza aceluiaşi temei legal, a dispus amânarea pronunţării pentru data de 26 aprilie 2018, dată la care a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin încheierea din 16 martie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 2.635/111/2014, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, excepţie invocată de Coriolan Secară şi Nela Mirela Secară într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorilor excepţiei sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de tâlhărie calificată, lipsire de libertate în mod ilegal, înşelăciune şi, respectiv, complicitate la tâlhărie calificată, cauză în care a fost invocată excepţia prescrierii răspunderii penale.

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că sintagma „orice act de procedură” este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, motiv pentru care aceasta încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. Se arată că, potrivit doctrinei, actele de procedură sunt împărţite în acte procedurale şi acte procesuale, distincţie ce presupune un regim juridic diferit al acestor acte şi consecinţe juridice diferite. Se susţine că actele procedurale sunt efectuate pe baza unor acte procesuale, anterioare celor dintâi, actul procedural fiind un mijloc prin care este adus la îndeplinire actul procesual; or, legiuitorul nu putea să confere valoare juridică actelor procedurale, în detrimentul celor procesuale. Se susţine, de asemenea, că sintagma criticată oferă organelor judiciare numeroase pârghii, unele lipsite de substanţă juridică, pentru a proceda la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale. Este dată ca exemplu emiterea unei ordonanţe de declinare a competenţei unui organ de urmărire penală în favoarea unui alt organ de urmărire penală, considerată, în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, act de procedură întreruptiv al prescripţiei răspunderii penale, cu toate că nu dă o reală eficienţă principiului aflării adevărului. Se susţine că astfel de acte de procedură, care au un caracter pur tehnic şi care nu influenţează calitatea făptuitorului şi fundamentul acuzaţiei, nu trebuie incluse în categoria actelor care întrerup cursul prescripţiei răspunderii penale. Se arată că sintagma „orice act de procedură” nu trebuie să creeze posibilitatea unei conduite abuzive a organelor de urmărire penală, contrară principiului aflării adevărului. Totodată, se susţine că în măsura în care instituţia prescripţiei răspunderii penale este privită ca o formă de sancţionare a pasivităţii organelor statului, acestea sunt interesate să emită acte de procedură care nu au o justificare concretă şi care sunt dispensabile şi inoportune, într-o manieră abuzivă şi superficială, aspect ce este în total dezacord cu raţiunea existenţei instituţiei prescripţiei răspunderii penale şi cu principiul egalităţii armelor, ca standard al dreptului la un proces echitabil, dar şi cu nevoia exercitării urmăririi penale cu profesionalism. Pentru aceste motive, se susţine încălcarea, prin textul criticat, a prevederilor art. 6 din Convenţie. Se arată, totodată, că vechea reglementare a instituţiei prescripţiei răspunderii penale, care prevedea comunicarea actelor de procedură întreruptive învinuitului sau inculpatului, era de natură a respecta drepturile fundamentale invocate în prezenta cauză. Se face trimitere la doctrina de drept penal care apreciază că, deşi legea nu prevede expressis verbis, actele de procedură care au ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale trebuie comunicate suspectului sau inculpatului.

5. Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că, într-adevăr, Codul penal în vigoare, spre deosebire de Codul penal din 1969, nu mai prevede că actul de procedură efectuat trebuie să fie comunicat învinuitului sau inculpatului, pentru a produce efectul de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, potrivit art. 155 alin, (1) din Codul penal, şi că, în toate dosarele instrumentate ajunse aproape de data împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, ar putea fi efectuate, formal, acte de procedură, în scopul împiedicării producerii efectului reglementat prin textul criticat, însă această manieră de reglementare are la bază nevoia de identificare şi tragere la răspundere penală a celor vinovaţi de săvârşirea unor fapte de natură penală, care se sustrag, pentru perioade lungi de timp, de la urmărirea penală. Se susţine că legiuitorul are competenţa ca, în timp, să îşi modifice modalitatea de interpretare şi aplicare a anumitor instituţii, fără ca, prin aceasta, să creeze discriminare între persoanele urmărite penal şi judecate, potrivit unor reglementări penale diferite.

6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

7. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal îndeplinesc cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate a legii şi că acestea nu contravin prevederilor constituţionale şi convenţionale invocate în prezenta cauză. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la standardele de calitate a legii. Sunt invocate, în acest sens, deciziile Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, nr. 743 din 2 iunie 2011, nr. 1 din 11 ianuarie 2012, nr. 92 din 3 martie 2015 şi nr. 146 din 12 martie 2015, precum şi hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 15 noiembrie 1996, 25 noiembrie 1996, 4 mai 2000 şi 9 noiembrie 2006, pronunţate în cauzele Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Rotam împotriva României, paragraful 55 şi Leempoel & s.a. Ed. CineRevue împotriva Belgiei, paragraful 59.

8. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale Se susţine că textul criticat se aplică, în mod egal, tuturor persoanelor aflate în situaţia prevăzută prin ipoteza normei juridice criticate şi că faptul întreruperii cursului răspunderii penale prin orice act de procedură efectuat în cauză nu încalcă dreptul la apărare al persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală. Cu privire la sintagma „acte de procedură”, se apreciază că aceasta este clară, precisă şi previzibilă, respectând exigenţele impuse prin dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosarul cauzei, concluziile reprezentantului autorilor excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele;

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3. 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate,

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal, care au următorul cuprins: „Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză. “

12. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) cu privire la calitatea legii, art. 11 alin. (1) referitoare la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 cu privire la principiul egalităţii, art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 443 din 22 Iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 24 octombrie 2017, a constatat că răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice angajată ca urmare a încălcării unei dispoziţii de drept penal, fapt ce dă naştere unui raport juridic de constrângere, născut ca efect al săvârşirii infracţiunii, raport ce are ca părţi statul, pe de o parte, şi persoana care săvârşeşte infracţiunea, pe de altă parte. Conţinutul raportului juridic penal de constrângere este format din dreptul statului de a trage la răspundere persoana care a săvârşit infracţiunea, prin aplicarea sancţiunii corespunzătoare, prevăzute de legea penală, şi din obligaţia persoanei în cauză de a executa sancţiunea aplicată.

14. Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că dintre principiile care guvernează răspunderea penală prezintă relevanţă din perspectiva prezentei analize principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituţie şi art. 1 din Codul penal, potrivit căruia faptele care constituie infracţiuni şi pedepsele aplicabile în cazul săvârşirii lor sunt prevăzute prin legea penală. Acelaşi principiu se regăseşte, indirect, şi la art. 15 alin. (2) din Codul penal, conform căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale. Principiul legalităţii răspunderii penale este completat cu principiul caracterului personal al acesteia, conform căruia răspunderea penală poate fi angajată numai cu privire la persoana care a săvârşit o infracţiune şi la participanţii la comiterea acesteia. În fine, un alt principiu aplicabil răspunderii penale este cel al prescriptibilităţii răspunderii penale. Potrivit acestuia din urmă, dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni se stinge, dacă acesta nu este exercitat într-un anumit interval de timp. Prescripţia răspunderii penale are la bază ideea că, pentru a-şi atinge scopul, acela al realizării ordinii de drept, răspunderea penală trebuie să intervină prompt, cât mai aproape de momentul săvârşirii infracţiunii, întrucât doar în acest fel poate fi realizată prevenţia generală şi cea specială şi poate fi creat, pe de o parte, sentimentul de securitate a valorilor sociale ocrotite, iar, pe de altă parte, încrederea în autoritatea legii. Cu cât răspunderea penală este angajată mai târziu faţă de data săvârşirii infracţiunii, cu atât eficienţa ei scade, rezonanţa socială a săvârşirii infracţiunii se diminuează, iar stabilirea răspunderii penale pentru săvârşirea infracţiunii nu mai apare ca necesară, deoarece urmările acesteia ar fi putut fi înlăturate sau şterse. Totodată, în intervalul de timp scurs de la săvârşirea infracţiunii, autorul acesteia, sub presiunea ameninţării răspunderii penale, se poate îndrepta, fără a mai fi necesară aplicarea unei pedepse.

15. Prin urmare, Curtea a constatat că, pentru a nu lăsa nesoluţionate sine die raporturi juridice de conflict, legiuitorul a reglementat prescripţia răspunderii penale drept cauză de înlăturare a răspunderii penale. Prescripţia răspunderii penale este reglementată la art. 153-156 din Codul penal. Aşa fiind, prescripţia răspunderii penale constă în stingerea raportului juridic penal de conflict şi, prin aceasta, în stingerea dreptului statului de a trage la răspundere penală persoana care săvârşeşte o infracţiune, după trecerea unui anumit interval de timp de la data comiterii acesteia, respectiv după scurgerea termenului de prescripţie. În acest sens, termenele de prescripţie sunt reglementate la art. 154 din Codul penal, în funcţie de natura şi gravitatea pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunile în cazul cărora se aplică.

16. De asemenea, Curtea a reţinut că, pentru a avea ca efect înlăturarea răspunderii penale, termenul de prescripţie trebuie să curgă fără intervenţia vreunui act de natură a readuce în conştiinţa publică fapta comisă. Altfel spus, orice activitate ce are ca efect readucerea în atenţia societăţii a faptului săvârşirii infracţiunii întrerupe cursul prescripţiei şi amână producerea efectelor sale. În acest sens, art. 155 alin. (1) din Codul penal prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, iar, conform dispoziţiilor alin. (2) al aceluiaşi art. 155, după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie.

17. Tot prin Decizia nr. 443 din 22 iunie 2017, Curtea a mai reţinut că termenul de prescripţie reprezintă intervalul de timp în care organele judiciare îşi pot exercita dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni şi de a aplica pedepse pentru faptele comise. Prin urmare, împlinirea acestui termen are ca efect decăderea organelor judiciare din dreptul anterior menţionat.

18. În acest context, autorii prezentei excepţii de neconstituţionalitate ridică problema actelor prin care poate fi întrerupt cursul prescripţiei răspunderii penale, susţinând că nu orice act de procedură ar trebui să aibă efectul anterior menţionat. În acest sens, se face trimitere la soluţia legislativă reglementată la art. 123 din Codul penal din 1969, conform căreia cursul termenului prescripţiei era întrerupt prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuia comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal.

19. Într-adevăr, spre deosebire de reglementarea anterioară, care prevedea întreruperea cursului termenului de prescripţie doar ca efect al realizării unor acte procedurale ce se comunicau, potrivit legii, învinuitului sau inculpatului, dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal în vigoare prevăd întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale cu ocazia realizării oricărui act de procedură, indiferent de natura acestuia.

20. Curtea acceptă că actele efectuate pe parcursul procesului penal de către organele judiciare pot fi clasificate în acte procesuale şi acte procedurale. Conform acestei clasificări, actele procesuale sunt instrumentele juridice prin care subiecţii procesuali îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile prevăzute de lege, iar actele procedurale sunt activităţile prin care sunt aduse la îndeplinire actele procesuale, ori prin care se constată efectuarea şi se consemnează conţinutul unui act sau al unei măsuri procesuale ori al unui alt act procedural. Prin urmare, actele procedurale presupun preexistenţa actelor procesuale corespunzătoare. Cu titlu exemplificativ, procesul-verbal de percheziţie este întocmit în urma efectuării percheziţiei, consemnarea declaraţiilor unui martor presupune audierea prealabilă a acestuia, iar întocmirea unei minute are loc în urma desfăşurării şedinţei de judecată, Astfel, procesul penal presupune o succesiune de activităţi, desfăşurate de participanţii la acesta, prin care aceşti participanţi îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile, prevăzute în Codul de procedură penală, toate actele procesuale şi procedurale emise de acestea concurând la soluţionarea cauzelor penale. Dintre acestea, legea prevede comunicarea acelor acte de procedură care vizează, în mod direct, drepturile şi interesele procesuale ale participanţilor la procesul penal.

21. Astfel, legiuitorul a extins sfera cauzelor de întrerupere a termenului prescripţiei, cu consecinţa restrângerii incidenţei acestei instituţii. Aşa fiind, emiterea unor acte de procedură, precum citaţiile adresate unor participanţi la procesul penai, diferitele procese-verbale încheiate de organele de urmărire penală sau ordonanţele de declinare a competenţei organului de urmărire penată (ca în prezenta cauză), acte care nu trebuie comunicate suspectului/inculpatului, produce efectul prevăzut la art. 155 din Codul penal.

22. Distinct de cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 443 din 22 iunie 2017, mai sus invocată, Instituţia prescripţiei răspunderii penale se impune a fi analizată dintr-o dublă perspectivă, întrucât aceasta instituie, pe de o parte, un termen de decădere a organelor judiciare din dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni, iar, pe de altă parte, un termen, apreciat de legiuitor ca fiind suficient de mare, pentru ca societatea să uite faptele de natură penală săvârşite şi efectele acestora, ca urmare a diminuării treptate a impactului lor asupra relaţiilor sociale. Astfel, prescripţia răspunderii penale este, din punctul de vedere al naturii sale juridice, o cauză de stingere a răspunderii penale şi, prin urmare, a acţiunii de tragere la răspundere penală, cauză determinată şi justificată de efectele trecerii timpului asupra nevoii societăţii de tragere la răspundere penală. Aceasta, întrucât, după trecerea unui anumit interval de timp, de la momentul săvârşirii infracţiunii, aplicarea unei pedepse penale nu mai contribuie la realizarea scopului legii penale, nemaiexistând necesitatea social-politică ce determină mecanismul juridic al angajării răspunderii penale.

23. Aşa fiind, analiza dispoziţiilor legale ce reglementează întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale trebuie făcută din aceeaşi dublă perspectivă, ea reprezentând, pe de o parte, o soluţie juridică de repunere a organelor judiciare într-un nou termen, integral, de prescripţie, în care îşi poate exercita roiul activ, conferit de dispoziţiile art. 5 din Codul de procedură penală, de stabilire a adevărului, în cauzele penale, pe baza probelor administrate, iar, pe de altă parte, o manieră prin care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunoştinţa suspectului sau a inculpatului că fapta de natură penală pe care a săvârşit-o nu şi-a pierdut rezonanţa socială avută în momentul comiterii sale.

24. Prin prisma acestui ultim aspect, întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale devine eficientă, producându-şi efectele, într-o manieră completă, doar în condiţiile existenţei unor pârghii legate de încunoştinţare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripţie. Or o astfel de procedură de aducere la cunoştinţă poate consta tocmai în comunicarea acelor acte efectuate în cauză, ce au ca efect curgerea unui nou termen de prescripţie a răspunderii penale.

25. Mai mult, prin Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, Curtea a statuat că prescripţia aparţine dreptului penal material, şi nu dreptului procesual penal şi că, aşa fiind, prescripţia este o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că, înlăturându-se răspunderea penală, se înlătură şi acţiunea penală, dar acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din înlăturarea răspunderii penale, efect de ordin material. Prin urmare, Curtea a conchis că prescripţia răspunderii penale apare ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale şi, pe cale de consecinţă, ca o cauză de înlăturare sau de neaplicare a pedepsei, cauză care face să înceteze dreptul de a trage la răspundere penală şi obligaţia corespunzătoare.

26. Având în vedere jurisprudenţa mai sus invocată, Curtea constată că legea penală, în ansamblul ei, este supusă atât exigenţelor calităţii legii, impuse prin dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5), cât şi celor ale principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei, astfel cum acesta este reglementat la art. 23 alin. (12) din Constituţie. Dispoziţiile constituţionale anterior menţionate impun nu doar reglementarea clară, precisă şi previzibilă a faptelor care constituie infracţiuni, ci şi a condiţiilor în care o persoană poate fi trasă la răspundere penală pentru săvârşirea acestora. Or din ansamblul reglementărilor ce au ca scop angajarea răspunderii penale face parte şi instituţia prescripţiei răspunderii penale al cărei mecanism juridic este suspus aceloraşi cerinţe ale principiului legalităţii şi ale standardelor de calitate a legii, inclusiv sub aspectul, mai sus analizat, al mecanismelor juridice prin care suspectul sau inculpatul este informat cu privire la persistenţa în timp a efectelor sociale ale faptelor de natură penală pe care le-a săvârşit.

27. Pentru acest motiv, termenele de prescripţie sunt prevăzute în cuprinsul părţii generale a Codului penal. În acest sens, dispoziţiile art. 154 din Codul penal în vigoare prevăd termene de prescripţie a răspunderii penale, stabilite de legiuitor prin raportare la gravitatea faptelor incriminate, şi, în consecinţă, la limitele speciale ale pedepselor penale prevăzute pentru infracţiunile reglementate. Cum prescripţia răspunderii penale este o instituţie de drept penal substanţial care are la bază trecerea timpului, dispoziţiile legale ce reglementează termenele de prescripţie a răspunderii penale şi modalitatea de aplicare a acestora au o importanţă considerabilă, atât pentru activitatea organelor judiciare ale statului, cât şi pentru persoanele care săvârşesc infracţiuni.

28. Având în vedere aceste considerente, se impune a 5 garantat caracterul previzibil al efectelor dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal asupra persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, inclusiv prin asigurarea posibilităţii acesteia de a cunoaşte aspectul intervenirii întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale şi al începerii cursului unui nou termen de prescripţie. De altfel, data efectuării unui act de procedură ce produce efectul anterior menţionat este şi data de la care începe să curgă şi poate fi calculat noul termen de prescripţie. A accepta soluţia contrară înseamnă a crea, cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului şi care au ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, pentru persoana în cauză o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripţiei speciale, prevăzut la art. 155 alin. (4) din Codul penal.

29. Or, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, o dispoziţie legală trebuie să fie precisă, neechivocă şi să instituie norme clare, previzibile şi accesibile a căror aplicare să nu permită arbitrariul sau abuzul, iar norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar şi uniform şi să stabilească cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (a se vedea Decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015, paragraful 34).

30. Prin raportare la jurisprudenţa mai sus analizată, Curtea constată că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal instituie o soluţie legislativă de natură a crea persoanei care are calitatea de suspect sau de inculpat o situaţie juridică incertă referitoare la condiţiile tragerii sale la răspundere penală pentru faptele săvârşite.

31. Pentru aceste motive. Curtea reţine că prevederile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării, întrucât sintagma „oricărui act de procedură”din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale.

32. Mai mult, Codul penal în vigoare modifică sfera de aplicare a instituţiei răspunderii penale, în favoarea unui regim juridic mult mai permisiv al organelor judiciare, nu doar prin reglementarea regulii conform căreia orice act de procedură îndeplinit în cauză are ca efect întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale, ci şi prin majorarea termenului prescripţiei speciale, conform art. 155 alin. (4) din Codul penal, la dublul termenului de prescripţie prevăzut pentru fiecare categorie de infracţiuni, comparativ cu dispoziţiile art. 124 din Codul penal din 1969, care prevedeau împlinirea termenului prescripţiei speciale dacă termenul de prescripţie era depăşit cu încă jumătate.

33. Problema juridică invocată de autorii excepţiei de neconstituţionalitate a făcut obiectul activităţii de legiferare şi al controlului de constituţionalitate şi de legalitate şi în alte state europene. Astfel, în ţări precum Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Italia, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia şi Spania, întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale se realizează prin acte procesuale care sunt comunicate suspectului sau inculpatului ori care presupun prezenţa acestuia în faţa organelor judiciare sau prin acte care vizează, în mod direct, soluţionarea raportului juridic penal de conflict. Totodată, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale Federale a Germaniei, garanţiile constituţionale generale rămân totuşi aplicabile şi trebuie respectate în ceea ce priveşte termenele de prescripţie privind răspunderea penală. Aceasta include, în special, principiul protecţiei încrederii legitime şi cerinţa generală de claritate juridică şi specificitatea care derivă din principiul statului de drept (BVerfGE 50,42 <47>; BVerfG, Ordonanţa celei de a treia Camere a celui de al doilea Senat din 26.11.2003 - 2 BvR 1247/01, 2 BvR 1248/01 -), precum şi principiul proporţionalităţii (BVerfG, Ordonanţa celei de a treia Camere a celui de al doilea Senat din 26.11.2003 - 2, BvR 1247, 1248/01 -). În ceea ce priveşte jurisprudenţa instanţelor obişnuite, Curtea Federală de Justiţie (Bundesgerichtshof - BGH) a afirmat în jurisprudenţa sa că dispoziţiile de drept penal care reglementează întreruperea termenului de prescripţie se interpretează ca excepţii atent definite şi, prin urmare, nu se pretează la interpretări extinse; aşadar, instanţele obişnuite nu pot, pe proprie răspundere, să dezvolte legea prin analogie (cf. Deciziilor Curţii Federale de Justiţie în materie penală, Entscheidungen des Bundesgerichtshofs în Strafsachen - BGHSt 28, 381 <382>; BGH, Ordonanţa din 29.09.2004 - 1 StR 565/03 -; Ordonanţa din 16.06.2008 - 3 StR 545/07-; Ordonanţa din 10.08.2017 - 2 StR 227/17 -). În această ordine de idei, Curtea Federală de Justiţie a statuat că, în sensul § 78c, 1 nr. 4 din Codul penal, o ordonanţă judecătorească de autorizare a supravegherii telecomunicaţiilor nu poate fi asimilată unui mandat de percheziţie sau sechestru; având în vedere modul clar de redactare a § 78c din Codul penal, s-a statuat astfel că numai acesta din urmă are ca efect întreruperea termenului de prescripţie (BGH, Ordonanţa din 29,09,2004 - 1 StR 565/03 -). În mod similar, Curtea Federală de Justiţie a clarificat de curând că „numirea unui expert de către judecător sau procuror” la punctul 78c. 1 nr. 3 din Codul penal se referea numai la actul iniţial de numire a expertului relevant şi că domeniul de aplicare nu putea fi extins la orice interacţiune dintre autorităţi şi expert în timpul procedurilor pertinente; prin urmare, s-a concluzionat că o nouă întrerupere a termenului de prescripţie ar fi posibilă doar dacă acelaşi expert a fost numit să depună mărturie cu privire (a o chestiune complet diferită sau dacă un alt expert a fost numit să depună mărturie (BGH, Ordonanţa din 10.08.2017 - 2 StR 227/17 -).

34. Având în vedere considerentele mai sus arătate, Curtea constată că soluţia legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. 1 din Codul penal din 1969, îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat.

35. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Coriolan Secară şi Nela Mirela Secară în Dosarul nr. 2.635/111/2014 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”, din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituţională.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 26 aprilie 2018.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

 

OPINIE SEPARATĂ

 

În dezacord cu soluţia adoptată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, cu majoritate de voturi, consideram că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal trebuia să fie respinsă ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

În jurisprudenţa sa, plecând de la premisa că Parlamentul este liber să decidă cu privire la politica penală a statului, în virtutea prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, în calitate de unică autoritate legiuitoare a ţării, Curtea Constituţională a reţinut că nu are competenţa de a se implica în domeniul legiferării şi al politicii penale a statului, orice atitudine contrară constituind o imixtiune în competenţa acestei autorităţi constituţionale (a se vedea Decizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 932 din 21 decembrie 2014). Astfel, Curtea a recunoscut că, în acest domeniu, legiuitorul se bucură de o marjă de apreciere destul de întinsă, având în vedere că acesta se află într-o poziţie care îi permite să aprecieze, în funcţie de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale, iar Curtea o poate cenzura numai dacă aceasta contravine principiilor şi exigenţelor constituţionale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 824 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 17 februarie 2016).

Lipsa de accesibilitate şi previzibilitate a dispoziţiilor legale este din ce în ce mai des invocată în faţa Curţii Constituţionale, care s-a pronunţat, în numeroase cauze, asupra încălcării acestor exigenţe, prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, întrucât existenţa unor probleme de interpretare şi aplicare a legii este inerentă oricărui sistem de drept, având în vedere faptul că, în mod inevitabil, normele juridice au un anumit grad de generalitate.

Este adevărat că art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), impune definirea, în mod clar, prin lege, a infracţiunilor şi pedepselor aplicabile, însă, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde, într-o mare măsură, de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 35, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109).

Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept există un element inevitabil de interpretare juridiciară, inclusiv într-o normă de drept penat. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea angrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93).

În consecinţă, se poate aprecia că politica penală a statului a avut în vedere faptul că instituţia prescripţiei răspunderii penale vizează infracţiunea în materialitatea sa, producând efecte în ram, având ca finalitate stingerea unui raport juridic penal de conflict, născut în urma săvârşirii unei infracţiuni, ca urmare a nerealizării tragerii la răspundere penală a persoanelor vinovate într-un termen prevăzut de lege, astfel încât scopul legii penale să fie realizat cât mai eficient, cât mai aproape de momentul săvârşirii infracţiunii.

Ca atare, este dreptul exclusiv al legiuitorului, în cadrul politicii penale a statului, de a stabili că îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză întrerupe cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, cu alte cuvinte de a lărgi sfera actelor de procedură care pot avea un asemenea efect. În temeiul art. 126 din Constituţia României revine instanţelor de judecată rolul de a interpreta şi aplica aceste prevederi de la caz la caz, în funcţie de condiţiile concrete ale speţei deduse judecăţii.

Pentru aceste motive, fără a nega pertinenţa şi valoarea analizei şi argumentelor ce fundamentează soluţia pronunţată cu votul majoritar al judecătorilor Curţii Constituţionale, credem, totuşi, că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal trebuia să fie respinsă ca neîntemeiată.

 

Judecător,

Judecător,

prof. univ. dr. Valer Dorneanu

conf. univ. dr. Simona-Maya Teodoroiu

 

OPINIE SEPARATĂ

 

În dezacord cu soluţia pronunţată cu majoritate de voturi de Curtea Constituţională, formulăm prezenta opinie separată, considerând că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal se impunea a fi respinsă ca neîntemeiată, pentru următoarele argumente:

1. Prin încheierea din 16 martie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 2.635/111/2014, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Coriolan Secară şi Nela Mirela Secară într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorilor excepţiei sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de tâlhărie calificată, lipsire de libertate în mod ilegal, înşelăciune şi, respectiv, complicitate la tâlhărie calificată, cauză în care a fost invocată excepţia prescrierii răspunderii penale.

2. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal care au următorul cuprins:

„Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.”

3. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii au susţinut că textul criticat contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) cu privire la calitatea legii, art. 11 alin. (1) referitoare la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 cu privire la principiul egalităţii, art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil.

Se susţine ca sintagma „orice act de procedură” este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, motiv pentru care aceasta încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. Se arată că, potrivit doctrinei, actele de procedură sunt împărţite în acte procedurale şi acte procesuale, distincte, ce presupun un regim juridic diferit al acestor acte şi consecinţe juridice diferite. Se susţine că actele procedurale sunt efectuate pe baza unor acte procesuale, anterioare celor dintâi, actul procedural fiind un mijloc prin care este adus la îndeplinire actul procesual; or, legiuitorul nu putea să confere valoare juridică actelor procedurale, în detrimentul celor procesuale, Se susţine, de asemenea, că sintagma criticată oferă organelor judiciare numeroase pârghii, unele lipsite de substanţă juridică, pentru a proceda la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale. Este dată ca exemplu emiterea unei ordonanţe de declinare a competenţei unui organ de urmărire penală în favoarea unui alt organ de urmărire penală, considerat, în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, act de procedură întreruptiv al prescripţiei răspunderii penale, cu toate că nu dă o reală eficienţă principiului aflării adevărului. Se susţine că astfel de acte de procedură, care au un caracter pur tehnic şi care nu influenţează calitatea făptuitorului şi fundamental acuzaţiei, nu trebuie incluse în categoria actelor care întrerup cursul prescripţiei răspunderii penale. Se arată Că sintagma „orice act de procedură” nu trebuie să creeze posibilitatea unei conduite abuzive a organelor de urmărire penală, contrară principiului aflării adevărului. Totodată, se susţine că, în măsura în care instituţia prescripţiei răspunderii penale este privită ca o formă de sancţionare a pasivităţii organelor statului, acestea sunt interesate să emită acte de procedură, care nu au o justificare concretă şi care sunt dispensabile şi inoportune, într-o manieră abuzivă şi superficială, aspect ce este în total dezacord cu raţiunea existenţei instituţiei prescripţiei răspunderii penale şi cu principiul egalităţii armelor, ca standard al dreptului la un proces echitabil, dar şi cu nevoia exercitării urmăririi penale cu profesionalism.

Pentru aceste motive se susţine încălcarea, prin textul criticat, a prevederilor art. 6 din Convenţie. Se arată, totodată, că vechea reglementare a instituţiei prescripţiei răspunderii penale, care prevedea comunicarea actelor de procedură întreruptive învinuitului sau inculpatului, era de natură a respecta drepturile fundamentale invocate în prezenta cauză. Se face trimitere la doctrina de drept penal, care apreciază că, deşi legea nu prevede expressis verbis actele de procedură care au ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, acestea trebuie comunicate suspectului sau inculpatului.

4. Considerăm că excepţia de neconstituţionalitate s-ar fi impus a fi respinsă ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

4.1. Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice angajată ca urmare a încălcării unei dispoziţii de drept penal, fapt ce dă naştere unui raport juridic de constrângere, născut ca efect al săvârşirii infracţiunii, raport ce are ca părţi statul, pe de o parte, şi persoana care săvârşeşte infracţiunea, pe de altă parte. Conţinutul raportului juridic penal de constrângere este format din dreptul statului de a trage la răspundere persoana care a săvârşit infracţiunea, prin aplicarea sancţiunii corespunzătoare, prevăzută de legea penală, şi din obligaţia persoanei în cauză de a executa sancţiunea aplicată.

Dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni se stinge, dacă acesta nu este exercitat într-un anumit interval de timp.

4.2. Prescripţia răspunderii penale are la bază ideea că, pentru a-şi atinge scopul, acela al realizării ordinii de drept, răspunderea penală trebuie să intervină prompt, cât mai aproape de momentul săvârşirii infracţiunii, întrucât doar în acest fel poate fi realizată prevenţia generală şi cea specială şi poate fi creat, pe de o parte, sentimentul de securitate a valorilor sociale ocrotite, iar, pe de altă parte, încrederea în autoritatea legii. Cu cât răspunderea penală este angajată mai târziu faţă de data săvârşirii infracţiunii, cu atât eficienţa ei scade, rezonanţa socială a săvârşirii infracţiunii se diminuează, iar stabilirea răspunderii penale pentru săvârşirea infracţiunii nu mai apare ca necesară, deoarece urmările acesteia ar fi putut fi înlăturate sau şterse. Totodată, în intervalul de timp scurs de la săvârşirea infracţiunii, autorul acesteia, sub presiunea ameninţării răspunderii penale, se poate îndrepta, fără a mai fi necesară aplicarea unei pedepse.

În practică se pot ivi situaţii când aplicarea sancţiunilor nu poate avea loc deoarece infracţiunea sau autorul ei a rămas necunoscut ori autorul, deşi cunoscut, nu a fost prins, reuşind să dispară. Datorită acestor împrejurări pot să treacă ani de zile, aşa încât infracţiunea săvârşită să fie uitată de către membrii societăţii ori să nu mai fie suficient de clare împrejurările în care fapta a fost comisă sau chiar ce infracţiune s-a comis, pericolul ei social să se fi diminuat şi infractorul să se fi îndreptat. În asemenea cazuri, aplicarea sancţiunilor penale nu mai corespunde unei necesităţi sociale, astfel încât se impune iertarea, prin stingerea dreptului de aplicare a sancţiunii.

Ca atare, pentru a fi eficientă răspunderea penală trebuie să aibă loc, din punct de vedere temporal, cât mai aproape de data Săvârşirii infracţiunilor.

Funcţiile sancţiunilor penale se realizează, în mod real, numai dacă aplicarea acestora se face cu promptitudine, deoarece prin trecerea unei perioade mari de timp de la săvârşirea infracţiunii, exemplaritatea pedepsei dispare.

Prescripţia răspunderii penale constă în stingerea raportului juridic penal de conflict, născut prin săvârşirea unei infracţiuni, ca urmare a nerealizării lui într-un anumit termen prevăzut de lege. Pornind tocmai de la raţiunea necesităţii tragerii la răspundere penală a făptuitorilor într-un termen cât mai scurt de la data săvârşirii faptelor, legiuitorul român a înţeles să instituie termene - prevăzute în art. 154 Cod penal -, în funcţie de gravitatea infracţiunilor, în care neluarea unei măsuri punitive să aibă ca efect înlăturarea răspunderii penale prin intervenţia prescripţiei.

Prescripţia răspunderii penale este, deci, o cauză extinctivă (de stingere) a răspunderii penale, o cauză ce stinge raportul juridic penal de conflict, deoarece acesta nu a fost soluţionat Intr-o perioadă de timp rezonabilă şi care determină imposibilitatea aplicării sau luării sancţiunilor de drept penal (pedepse, măsuri educative sau măsuri de siguranţă), cauză determinată şi justificată de influenţa pe care trecerea timpului o exercită asupra necesităţii de a se recurge la constrângere penală.

Această cauză extinctivă înlătură răspunderea penală, făcând să înceteze dreptul organelor judiciare de a trage la răspundere penală şi de a aplica o pedeapsă celui care a săvârşit o infracţiune şi, pe cale de consecinţă, stinge obligaţia infractorului de a răspunde penal; ea are deci caracterul unei renunţări la acţiunea penală, renunţare prestabilită de lege, dar supusă condiţiei trecerii unui anumit termen de la data săvârşirii infracţiunii.

Ca atare, prescripţia înlătură răspunderea penală pe considerentul că, după trecerea intervalului de timp prevăzut de lege, tragerea la răspundere penală nu mai corespunde unei necesităţi social-politice şi nu mai contribuie prin nimic la realizarea scopurilor urmărite prin aplicarea pedepsei.

Raţiunea reglementării acestei instituţii de drept penal este strâns legată de însăşi raţiunea represiunii penale, care este aceea de a asigura prevenţia generală şi specială a săvârşirii de noi infracţiuni. Aplicarea şi executarea pedepsei după trecerea unui interval îndelungat de timp, chiar dacă ar da satisfacţie ideii abstracte de justiţie, s-ar dovedi ineficiente în raport cu scopul legii penale,

Prin Decizia nr. 511 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 75 din 30 ianuarie 2014, Curtea Constituţională a statuat că:

„I. Justificată prin varii motive de ordin social şi juridic, prescripţia răspunderii penale apare ca o instituţie juridică cu efecte atât pe planul dreptului penal substanţial, neîmplinirea termenului fiind o condiţie de pedepsibilitate, cât şi pe planul dreptului procesual penal, fiind o condiţie de procedibilitate, împlinirea termenului de prescripţie împiedicând exercitarea acţiunii penale (...).

1. În dreptul român, prescripţia a fost considerată de către legiuitor o instituţie de procedură penală de la intrarea în vigoare, în 1865, a Codului de procedură penală al Principatelor Unite Române, care reglementa prescripţia în art. 593-600, şi până la reforma legislativă în materie penală din 1936. Aceasta a adus o schimbare de viziune a legiuitorului cu privire la prescripţie, soluţia calificării ca instituţie de drept substanţial fiind consacrată explicit în art. 5 al Codului penal Carol al II-lea, care stipula că, «în caz de conflict între două sau mai multe legi succesive, privitoare la prescripţiunea acţiunii publice sau a pedepselor, se aplică legea care prevede prescripţiunea cea mai scurtă». Este ştiut faptul că în secolul al XIX-lea opera legislativă de la noi a fost puternic influenţată de legislaţia franceză, unde prescripţia acţiunii publice era, ca şi astăzi, de altfel, tratată ca o instituţie de drept procesual. Explicaţia modificării de tratament juridic în materia prescripţiei răspunderii rezidă în faptul că reforma legislativă penală din 1936 a fost marcată de influenţa Codului penal italian din 1930, unde instituţia prescripţiei era tratată ca una de drept material. În aceste condiţii, şi în dreptul român prescripţia a fost legiferată în Codul penal din 1936.

În prezent, sediul materiei prescripţiei răspunderii penale îl constituie art. 121-124 şi art. 128-129 din Codul penal, iar sediul materiei prescripţiei executării pedepsei este reprezentat de art. 125-130 din acelaşi cod. Cu privire, însă, la delimitarea normelor de drept material de cele de procedură în funcţie de situarea acestora în Codul penal sau în Codul de procedură penală, Curtea Constituţională a României, prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011, a reţinut că aşezarea normelor în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor, ci trebuie avute în vedere obiectul de reglementare şi scopul normei. De altfel, potrivit acestor din urmă criterii, Curtea a constatat, prin decizia mai sus amintită, că art. 3201 alin. 7 din Codul de procedură penală, care priveşte cuantumul pedepsei aplicabile în cazul recunoaşterii vinovăţiei, se încadrează în categoria normelor de drept substanţial, şi nu în categoria celor de procedură penală, astfel încât acordul de recunoaştere a vinovăţiei are o dublă natură, pe de o parte este instituţie procesuală, iar pe de altă parte - instituţie de drept material.

2.1. În dreptul german, instituţia prescripţiei, atât a răspunderii penale, cât şi a executării pedepsei, este reglementată în Codul penal (...).

În dreptul francez, soluţia tradiţională era considerarea ca aparţinând procedurii penale a dispoziţiilor privind prescripţia răspunderii penale, respectiv dreptului penal substanţial a prevederilor referitoare la prescripţia executării pedepsei. După 10 ani, prin legea din 9 martie 2004, legiuitorul francez, prin modificarea Codului penal, a schimbat această regulă, stabilind că legile referitoare la prescripţia acţiunii publice şi la prescripţia pedepselor atunci când termenul de prescripţie nu s-a împlinit sunt aplicabile imediat, deci şi în ipoteza în care infracţiunile au fost comise înainte de intrarea în vigoare a legilor în Elveţia, prescripţia este reglementată în Codul penal (...).

2.2. Doctrina din ţările mai sus menţionate consideră prescripţia o instituţie de drept procesual, indiferent unde este situată reglementarea ei - în codul penal sau în codul de procedură penală -, astfel încât prescripţia este supusă regulii aplicării imediate a legii noi, ce guvernează aplicarea în timp a normelor de procedură. Pentru fundamentarea acestei calificări a prescripţiei se arată că atât inculpatul, cât şi condamnatul nu au un drept câştigat cu privire la timpul cât ar trebui să se sustragă, primul - de la judecată, iar cel de-al doilea - de la executarea pedepsei, pentru a fi exoneraţi de răspundere, respectiv de efectele acesteia (...).

În alte state europene, doctrina apreciază că prescripţia aparţine dreptului substanţial, întrucât, în funcţie de aceasta, există dreptul statului de a aplica o sancţiune sau de a determina executarea ei Această opinie este împărtăşită, în principal, de doctrina spaniolă şi italiană.

În fine, există şi o a treia soluţie doctrinară, care admite caracterul mixt al prescripţiei, ca instituţie care aparţine deopotrivă dreptului penal substanţial şi dreptului procesual. Autorii care împărtăşesc această opinie arată însă că, faţa de orientarea constantă a practicii instanţelor penale şi a celor constituţionale din unele state europene de a admite posibilitatea modificării termenelor de prescripţie în curs, chiar în defavoarea inculpatului sau a condamnatului, discuţia privind natura juridică a prescripţiei prezintă doar un interes academic.

În doctrina românească se regăsesc toate cele trei opinii, însă cea majoritară este aceea care consideră prescripţia ca fiind o instituţie de drept penal substanţial, abordare în care legea penală privitoare la prescripţie este supusă regulii aplicării legii penale mai favorabile.

3. În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceasta a stabilit că, dacă legea naţională a unui stat consideră o regulă în materie de prescripţie penală ca fiind mai degrabă de procedură decât de fond, este posibilă modificarea acelei reguli cu scopul de a prelungi termenul de prescripţie în ceea ce priveşte infracţiunile pentru care nu s-a împlinit deja acest termen la momentul modificării. Astfel, prin Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coame şi alţii împotriva Belgiei, paragrafele 147-149, Curtea de la Strasbourg a statuat că prelungirea termenului de prescripţie nu implică o încălcare a drepturilor garantate de art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu se poate interpreta această dispoziţie ca împiedicând prelungirea, prin efectul aplicării imediate a unei legi de procedură, a termenelor de prescripţie atunci când faptele imputate nu fuseseră niciodată prescrise. În numeroase rânduri, instanţa europeană a amintit că normele privind neretroactivitatea legii penale prevăzute de art. 7 din Convenţie se aplică numai dispoziţiilor care definesc infracţiunile şi pedepsele pentru acestea. În acelaşi timp, Curtea a considerat că este rezonabil ca instanţele naţionale să aplice principiul tempus regit actum cu privire la legile de procedură. Astfel, pe lângă hotărârea pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, precitată, sunt de menţionat şi Decizia din 12 februarie 2004, pronunţată în Cauza Mione împotriva Italiei, şi Decizia din 10 iulie 2007, pronunţată în Cauza Rasnik împotriva Italiei, ambele referitoare la noi reglementări privind termenele pentru exercitarea unor căi de atac, şi Decizia din 12 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Martelli împotriva Italiei, privind aplicarea unei legi care stabileşte noi reguli de apreciere a probelor. (...)

Din analiza de drept comparat reiese că legiuitorul din diverse state europene a plasat instituţia prescripţiei răspunderii penale şi a prescripţiei executării pedepsei în codul penal sau în codul de procedură penală, fără ca sediul materiei să determine calificarea fermă a naturii juridice a prescripţiei. (...)

Astfel, indiferent de modul în care legislaţia sau doctrina califică instituţia prescripţiei, aceasta, prin finalitatea ei, este aceeaşi în toate sistemele de drept europene, în sensul că, după trecerea unui anumit interval de timp, statul renunţă la dreptul de a mai aplica o pedeapsă infractorului sau de a mai dispune executarea unei pedepse.”

4.3. Cursul prescripţiei răspunderii penate

Prin cursul prescripţiei se înţelege scurgerea intervalului de timp prevăzut de lege şi care constituie durata termenului de prescripţie. Câtă vreme această durată nu este încă împlinită prescripţia se găseşte în curs, care nu ia sfârşit decât la data când expiră termenul prescripţiei.

4.4. Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale

Pentru a avea ca efect înlăturarea răspunderii penale, termenul de prescripţie trebuie să curgă fără intervenţia niciunui act de natură a readuce în conştiinţa publică fapta comisă. Altfel spus, orice activitate ce are ca efect readucerea în atenţia societăţii a faptului săvârşirii infracţiunii întrerupe cursul prescripţiei şi amână producerea efectelor sale.

Sub denumirea marginală „întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale” în noul Cod penal, în art. 155 este reglementată materia cauzelor de întrerupere a prescripţiei, după cum urmează:

„(1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.

(2) După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie.

(3) întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei.

(4) Termenele prevăzute la art. 154, dacă au fost depăşite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni.

(5) Admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal face să curgă un nou termen de prescripţie a răspunderii penale.*

Prin urmare, art. 155 alin. (1) din Codul penal prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, iar, conform dispoziţiilor alin. (2) al aceluiaşi art. 155, după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie.

Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale este, aşa cum o arată şi denumirea, o cauză legală care lipseşte de eficienţă timpul scurs până în momentul intervenirii sale, făcând să înceapă să curgă un nou termen de prescripţie, după îndeplinirea actului de procedură întrerupător.

4.5. Efectul întreruptiv al prescripţiei

Întreruperea prescripţiei provoacă o prelungire a duratei timpului de prescripţie şi deci, indirect, o durată înăuntrul căreia subzistă răspunderea penală, prin neluarea în considerare a timpului care a curs anterior întreruperii şi începerea unui nou termen de prescripţie, deci prin deplasarea momentului de la care începe să curgă termenul prescripţiei. Aşadar, dacă înăuntrul termenului de prescripţie, care a început să curgă de la săvârşirea infracţiunii, s-a îndeplinit vreun act de procedură, cursul prescripţiei fiind întrerupt, această întrerupere are drept efect, pe de o parte, înlăturarea din caicului duratei termenului de prescripţie a timpului curs până la ivirea întreruperii şi, pe de altă parte, începerea curgerii unui nou termen de prescripţie.

Acest îndoit efect se produce ori de câte ori intervine o nouă întrerupere a cursului prescripţiei. Noul termen de prescripţie, care începe să curgă după fiecare întrerupere, trebuie să fie de acelaşi fel, adică de aceeaşi durată. Faptul că s-a ivit o întrerupere a prescripţiei şi că începe să curgă un nou termen de prescripţie nu schimbă nici natura infracţiunii pentru care începuse să curgă prescripţia, nici gravitatea acestei infracţiuni. Data de la care începe să curgă fiecare termen nou de prescripţie este data îndeplinirii actului procedural întrerupător de prescripţie.

Examinând dispoziţiile art. 155 din Codul penal în vigoare se constată că în acest text legiuitorul a reunit, practic, mai multe texte din Codul penai anterior privind întreruperea cursului prescripţiei (art. 123 din Codul penal din 1969) şi prescripţia Specială (art. 124 din Codul penal din 1969), cu unele modificări.

Astfel, noul Cod .penal în vigoare, în art. 155 alin. (1) nu mai reproduce dispoziţia cuprinsă în art. 123 alin. 1 din Codul penal din 1969, potrivit căreia întreruperea prescripţiei are loc prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal, ci cuprinde o dispoziţie nouă potrivit căreia întreruperea cursului prescripţiei este posibilă prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, fără ca actul întocmit să fie condiţionat de comunicare către inculpat. Practic, orice act de procedură efectuat pe parcursul cauzei, indiferent dacă potrivit legii acesta trebuie sau nu comunicat inculpatului, are ca efect întreruperea cursului prescripţiei şi curgerea unui nou termen de prescripţie.

Ca atare, potrivit Codului penal în vigoare, pentru întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, pe de o parte, nu Interesează natura, tipul de act de procedură efectuat în cauză şi nici dacă i s-a comunicat cuiva actul de procedură respectiv, iar pe de altă parte, nu are relevanţă stadiul în care se afla cauza atunci când actul de procedură a fost efectuat.

Modificările pe care legiuitorul român le-a adus în materia întreruperii termenelor de prescripţie a răspunderii penale au fost preluate din dreptul francez şi cel spaniol. În aceste două sisteme naţionale de drept, întreruperea termenelor de prescripţie nu este condiţionată de comunicarea actelor de procedură suspectului sau inculpatului, deşi în opinia majoritară, în paragraful 33, se susţine, în mod neîntemeiat, contrariul.

4.6. Aşa cum s-a arătat anterior, actele întrerupătoare au drept efect neluarea în calcul a timpului scurs de la data săvârşirii infracţiunii şi până la data îndeplinirii actului. Flecare întrerupere face să curgă un nou termen de prescripţie. Numărul întreruperilor nu este însă nelimitat.

Deşi legea nu reglementează numărul întreruperilor, totuşi, pentru ca prin reglementarea întreruperii să nu se ajungă la o imprescriptibilitate „de facto” a unor infracţiuni prescriptibile potrivit legii, respectiv pentru a nu se ajunge la însăşi negarea prescripţiei, prin dispoziţia înscrisă în art. 155 alin. (4) din Codul penal a fost fixat un termen maxim, după a cărui expirare prescripţia va opera independent de numărul întreruperilor. Potrivit textului legal menţionat, prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie este depăşit cu încă o dată. Cu alte cuvinte, prin întrerupere, prescripţia nu poate fi prelungită la infinit, ci numai cu încă o dată termenul de prescripţie prevăzut în art. 154 din Codul penal.

Altfel spus, dacă de la data comiterii faptei a trecut un interval de timp egal cu dublul duratei termenului prevăzut de art. 154 alin. (1) din Codul penal, prescripţia răspunderii penale intervine indiferent de timpul scurs de la ultima întrerupere a cursului prescripţiei.

O regulă similară exista şi în reglementarea anterioară, potrivit art. 124 din Codul penal din 1969, prescripţia înlăturând răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie a răspunderii penale era depăşit cu încă o dată.

Practic, în noul Cod penal prescripţia specială şi-a pierdut identitatea, integrându-se deplin în filosofia de ansamblu a reglementării cuprinse în art. 155 din Codul penal şi care vizează întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale.

4.7. Întreruperea cursului prescripţiei produce efecte în rem şi, de aceea, aceste efecte se produc faţă de toţi participanţii, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei [art. 155 alin. (3) din Codul penal], în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 443 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 24 octombrie 2017, paragrafele 23-25, a statuat că:

„23. Soluţia juridică anterior menţionată este determinată de însăşi natura instituţiei prescripţiei, care, astfel cum s-a arătat, semnifică diminuarea rezonanţei sociale a săvârşirii infracţiunii, până la uitarea ei de către membrii societăţii. Aceasta presupune o perspectivă de ansamblu asupra tuturor faptelor comise, indiferent de aspectul săvârşirii lor de către o singură persoană sau de către mai multe persoane, în calitate de coautori, instigatori sau complici. Prin urmare, prescripţia răspunderii penale produce efecte in rem, prin raportare la faptele de natură penală săvârşite, şi nu in personam, în mod diferit pentru fiecare participant în parte. De altfel, soluţia contrară ar fi de natură a afecta însăşi substanţa instituţiei prescripţiei, aceea de consecinţă a atenuării impactului social al faptelor de natură penală comise, şi ar transforma-o pe aceasta într-un mijloc juridic ce ar avea ca scop o absolvire a persoanei de aplicarea pedepsei penale, înlocuind, astfel, semnificaţia instituţiei prescripţiei răspunderii penale cu unul dintre efectele acesteia. În cazul infracţiunilor săvârşite în participaţie, o astfel de soluţie ar determina acordarea, în mod diferit, de la un participant la celălalt, a unei forme de iertare socială, după cum în privinţa acestora au fost făcute sau nu au fost făcute acte de procedură în cauză. Or, aceasta ar reprezenta o încălcare a principiului egalităţii în drepturi, prin crearea unui regim juridic mai favorabil pentru persoanele care au luat parte la săvârşirea infracţiunii, dar cu privire la care nu au fost realizate acte de procedură în cauză, care, însă, se află în aceeaşi situaţie juridică cu persoanele care, având aceeaşi calitate, de participanţi la săvârşirea infracţiunii, au fost supuse unor astfel de acte.

24. Distinct de cele anterior menţionate, aşa cum, de altfel, a fost precizat mai sus, termenul de prescripţie reprezintă intervalul de timp în care organele judiciare îşi pot exercita dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni şi de a aplica pedepse pentru faptele comise, privite obiectiv, în ansamblul lor, şi nu subiectiv, din perspectiva persoanelor care au participat la comiterea acestora. Prin urmare, împlinirea acestui termen are ca efect decăderea organelor judiciare din dreptul anterior menţionat. Aşa fiind, este firesc ca, îndeplinirea oricărui act de procedură în privinţa faptelor comise să aibă ca efect debutul unui nou termen de prescripţie cu privire la ansamblul faptelor care, împreună, formează infracţiunea sau infracţiunile urmărite, până la împlinirea termenului prescripţiei speciale, conform art. 155 alin. (4) din Codul penal. În cazul în care aceste infracţiuni au fost săvârşite în participaţie, acelaşi efect se va produce, independent de persoanele care le comit sau îşi aduc aportul la săvârşirea lor. Doar în acest fel poate fi atinsă finalitatea procesului penal, care constă în aflarea adevărului, principiu prevăzut la art. 5 din Codul de procedură penală.

25. Având în vedere aceste considerente, Curtea reţine că dispoziţiile art. 155 alin. (3) din Codul penal nu contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi, ci constituie o aplicaţie a acestora în domeniul dreptului penal substanţial.”

4.8. Examinând excepţia de neconstituţionalitate invocată în prezenta cauză se poate lesne constata că autorii excepţiei nu au formulat o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci, în realitate, au solicitat completarea dispoziţiei legale în sensul că întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale se realizează doar prin îndeplinirea oricărui act de procedură care trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.

Condiţionarea, mai exact limitarea, restrângerea actelor de procedură întrerupătoare ale cursului prescripţiei, doar la cele care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal, reprezintă o substituire a Instanţei de contencios constituţional în activitatea de legiferare efectuată de Parlament.

Solicitarea autorilor excepţiei nu Intră în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale, care, conform prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. (A se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 600 din 28 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 945 din 29 noiembrie 2017, paragraful 15, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 609 din 28 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 881 din 9 noiembrie 2017, paragraful 15).

Pe de altă parte, dispoziţiile legale criticate reprezintă opţiunea legiuitorului şi au fost adoptate conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din

Legea fundamentală. Fiind o chestiune de politică penală care ţine de competenţa autorităţii legiuitoare şi care are deplina libertate de reglementare cu privire la politica penală pe care înţelege să o implementeze, aceasta nu poate face obiectul unui control de constituţionalitate. Prin adoptarea prevederilor art. 155 alin. (1) din Codul penal Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere, fiind opţiunea legiuitorului să considere că este întrerupătoare a cursului prescripţiei îndeplinirea oricărui act de procedură şi nu doar a acelora care trebuie comunicate suspectului sau inculpatului (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 54 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 17 aprilie 2015, paragraful 20, Decizia Curţii Constituţionale nr. 25 din 6 martie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 4 decembrie 1996, paragraful 3, şi Decizia Curţii Constituţionale 156 din 17 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 4 mai 2015, paragraful 13).

În cursul prescripţiei se presupune că rezonanţa infracţiunii săvârşite dispare treptat, treptat şi în aceeaşi măsură este uitată tulburarea socială provocată de infracţiune. Acest proces de stingere a rezonanţei faptei săvârşite şi de uitare a urmărilor sale suferă întârzieri atunci când În cursul prescripţiei, înăuntrul termenului de prescripţie, a intervenit îndeplinirea unui act de procedură. Prin această întrerupere, fapta rămâne încă vie în conştiinţa socială sau este din nou repusă în atenţia oamenilor, cu alte cuvinte se anihilează efectele procesului de uitare a infracţiunii. Sub aspect social. Întreruperea intervenită prin îndeplinirea oricărui act de procedură, opreşte cursul procesului de liniştire colectivă şi de restabilire a ordinii juridice, astfel că nu mai este justificată înlăturarea răspunderii penale.

4.9. Analizând pretinsa încălcare - invocată de autorii excepţiei - prin dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal a prevederilor constituţionale referitoare la calitatea şi previzibilitatea legii, nu se poate susţine că acestea aduc atingere art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, întrucât, în măsura în care partea interesată consideră că procurorul, în mod discreţionar, a întrerupt cursul prescripţiei, prin efectuarea unui act de urmărire penală ce nu poate fi calificat drept act întrerupător al cursului prescripţiei, aceasta are posibilitatea de a arăta în faţa judecătorului în ce constă nelegalitatea comisă.

În acest sens, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 148 din 17 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 29 aprilie 2015, paragrafele 14-16, a statuat că: instituţia prescripţiei răspunderii penale constă în stabilirea unui termen care trebuie să curgă în mod netulburat şi în interiorul căruia fie autorul faptei nu a fost tras la răspundere penală, fie nu s-a încercat tragerea la răspundere penală. Doar în aceste condiţii uitarea faptei se poate realiza. Dacă, însă, în acel interval s-a încercat tragerea la răspundere penală, uitarea socială nu mai poate avea loc, iar prescripţia nu mai poate curge netulburat. Aceste cauze de întrerupere sunt constituite de acte de procedură (acte de deţinere preventivă, arestarea preventivă, acte de punere sub învinuire, prezentarea materialului de urmărire penală etc.) şi, între ele, se pot regăsi şi rezoluţiile de începere a urmăririi penale. Aceste cauze de întrerupere produc două efecte Juridice, care constau atât în oprirea curgerii termenului şi eliminarea timpului curs, cât şi în începerea curgerii unui nou termen de prescripţie. Prin urmare, numai dacă dispare cauza de întrerupere se produce cel de-al doilea efect juridic, pentru că odată cu dispariţia sa începe să curgă un nou proces de uitare socială şi, odată cu ea, curgerea unui nou termen de prescripţie.

Din această analiză rezultă că legiuitorul a urmărit să dea eficienţă unor cauze prin care întrerupe cursul prescripţiei, a căror finalitate proprie constă în asigurarea respectului legalităţii şi adevărului în faza de urmărire penală, contribuind la înfăptuirea justiţiei penale,

Aşa fiind, analizând critica autorului excepţiei, se desprinde concluzia că acesta apelează la instanţa de contencios constituţional pentru a invalida interpretarea dată textului legal, în sensul că o rezoluţie de începere a urmăririi penale, deşi infirmată, poate întrerupe cursul prescripţiei. O astfel de interpretare nu poate fi cenzurată de Curtea Constituţională, întrucât, pe de o parte, textul nu reglementează in terminis care sunt acele acte de procedură ce pot întrerupe cursul prescripţiei si, pe de altă parte, identificarea lor intră în competenţa exclusivă a judecătorului învestit cu dezlegarea pricinii pe fond, cu atât mai mult cu cât o interpretare şi aplicare corectă/greşită a normei poate fi cenzurată cu prilejul exercitării căilor de atac în cadrul unui proces echitabil.”

4.10. Susţinerea autorilor excepţiei cu privire la neclaritatea sintagmei „îndeplinirea oricărui act de procedură” din conţinutul art. 155 alin. (1) din Codul penal, în sensul că nu orice act de procedură este de natură a întrerupe cursul prescripţiei penale, Ci doar cele care trebuie comunicate suspectului sau inculpatului, este în mod evident neîntemeiată, deoarece orice act de procedură efectuat înainte de expirarea termenului de prescripţie, emis de către organul competent şi care nu este nul are ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, în considerarea faptului că orice acte efectuate în cauză sunt susceptibile de a readuce în memorie fanta săvârşită.

Actele susceptibile de a întrerupe cursul prescripţiei trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să fie efectuate mai înainte ca termenul de prescripţie să se fi împlinit;

- să emane de la organele judiciare competente;

- să fie făcute în conformitate cu dispoziţiile legale, deci să fie valabile, să nu fie nule.

Titlul VI din Partea generală a Codului de procedură penală - Invocat de autorii excepţiei - nu reglementează „actul de procedură”, ci doar modul de efectuare a unor acte procedurale comune.

Având în vedere că, asemenea Codului de procedură penală anterior, nici actuala reglementare nu defineşte noţiunea de „acte de procedură”, potrivit doctrinei şi literaturii de specialitate, acestea reprezintă modalităţi sau forme prin intermediul cărora se înfăptuiesc toate activităţile din cursul unui proces penal, respectiv ele pot fi:

- acte procesuale - acte juridice prin care organele judiciare şi părţile din proces îşi pot exercita drepturile şi obligaţiile lor procesuale, în vederea realizării scopului procesului penal. Aceste acte au o existenţă de sine stătătoare şi o poziţie dominantă în raport cu actele procedurale, determinând existenţa acestora din urmă şi, pentru a fi valabile, trebuie să fie realizate în formele anume prevăzute de lege;

- acte procedurale - acte juridice prin care se aduc la îndeplinire actele şi măsurile procesuale. Actele procedurale pot fi realizate de organele judiciare (spre exemplu: ascultarea persoanelor, emiterea mandatului de arestare şi executarea lui, ridicarea de obiecte şi/sau înscrisuri, efectuarea de percheziţii, cercetarea la faţa locului) sau de către părţile din proces ori de către subiecţii procesuali principali (spre exemplu: aducerea la cunoştinţa organului judiciar ori înfăţişarea unor probe sau a vreunui mijloc de probă de către orice persoană care le cunoaşte sau le deţine, prezentarea şi predarea la cererea organului judiciar a unui înscris ce poate servi ca mijloc de probă). Aceste acte sunt acte de executare, deoarece destinaţia lor este aceea de a aduce la îndeplinire dispoziţiile pe care le conţin actele procesuale;

- documente procedurale - în care se consemnează efectuarea unor acte procesuale sau a unor măsuri procesuale.

Pe de altă parte, dacă am admite ideea că prescripţia răspunderii penale s-ar întrerupe doar prin efectuarea, fie în cursul urmăririi penale, fie în cursul judecăţii, a actelor de procedură ce trebuie comunicate suspectului sau inculpatului, desigur având în vedere doar acele acte pentru care există obligaţia de comunicare, ar fi practic înlăturate ca neavând efect întrerupător al cursului prescripţiei actele efectuate în prezenţa inculpatului (spre exemplu, luarea interogatoriului, ascultarea unui martor, rezolvarea unei cereri de către instanţă), aceste ultime acte având, cu atât mai mult, prin natura lor efect întrerupător de prescripţie.

4.11. Deşi în motivarea opiniei majoritare s-a susţinut că prin necomunicarea către suspect sau inculpat a actelor procedurale întrerupătoare a cursului prescripţiei s-ar crea pentru persoana în cauză o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripţiei speciale şi de aceea s-ar impune a fi garantat caracterul previzibil al efectelor dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, arătăm (învederăm) următoarele:

- dispoziţiile legale sunt previzibile, textul art. 154 din Codul penal statuând care sunt termenele generale de prescripţie a răspunderii penale, în raport de gravitatea infracţiunilor;

- în aceleaşi dispoziţii legale ale art. 155 din Codul penal, mai exact în alineatul 4, legiuitorul statuează că, în situaţia în care termenul de prescripţie prevăzut în art. 154 din Codul penal nu a curs neîntrerupt, ci a fost întrerupt prin efectuarea unor acte de procedură în cauză, termenul de prescripţie a răspunderii penale se dublează.

Ca atare, nu se poate pune în discuţie o lipsă de previzibilitate ori de imprecizie a dispoziţiilor legale anterior menţionate, acestea îndeplinind cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate, inclusiv pentru o persoană care nu dispune de pregătire juridică, textul de lege, prin conţinutul său, neputându-i crea acesteia o stare de incertitudine perpetuă - aşa cum s-a susţinut în opinia majoritară.

De altfel, în acest sens s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 172 din 29 martie 2018, nepublicată încă în Monitorul Oficial al României, paragrafele 31-33, în care făcând referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi sil şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2). paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91), a reţinut că cerinţa previzibilităţii legii este îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe Judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora (a se vedea şi Decizia nr. 154 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 16 iunie 2016, paragraful 18, Decizia nr. 138 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 10 iulie 2017, paragraful 21, şi Decizia nr. 527 din 11 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 814 din 15 octombrie 2017, paragraful 21).

Totodată, Curtea de la Strasbourg a reţinut că semnificaţia noţiunii de are vizibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă.

4.12. Efectele instituţiei întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale trebuie analizate nu numai din perspectiva suspectului sau a inculpatului, ci şi din perspectiva celorlalte părţi ori subiecţi procesuali principali în cadrul unui proces penal, respectiv partea civilă, partea responsabilă civilmente. persoana vătămată.

Restrângerea actelor de procedură întrerupătoare ale cursului prescripţiei doar la cele care potrivit legii trebuie comunicate suspectului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal afectează drepturile participanţilor la procesul penal menţionaţi mai sus. Procurorul nu poate inventa acte de procedură pe care să le comunice inculpatului, doar de teama întreruperii cursului prescripţiei, pentru că în astfel de condiţii nu s-ar mai face urmărire penală, în scopul urmăririi penale, aşa cum acesta este evidenţiat în textul art. 285 din Codul de procedură penală, ci urmărire penală exclusiv în scopul acoperirii de hârtii pentru şi faţă de infractor. Dacă s-ar admite punctul de vedere exprimat în opinia majoritară - în sensul că întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale s-ar realiza doar prin îndeplinirea oricărui act de procedură ce trebuie comunicat suspectului sau inculpatului -, s-ar ajunge ca unele acte de procedură efectuate faţă de victima infracţiunii, care se ascunde într-o altă ţară pentru a nu fi găsită de inculpat (ex.: cazul victimelor infracţiunii de proxenetism ori ale infracţiunii de trafic de persoane ş.a.) să fie aduse de către procuror la cunoştinţa inculpatului, doar pentru ca actul să devină întrerupător al cursului prescripţiei şi astfel să-i fie pusă în pericol viaţa victimei până la momentul includerii ei într-un program de protecţie a martorilor.

4.13. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal nu încalcă - aşa cum au susţinut autorii excepţiei - prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ce reglementează dreptul la un proces echitabil, întrucât aceste prevederi legale nu sunt aplicabile în cauza de faţă, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate constituindu-l o normă de drept penal substanţial, iar nu o reglementare de drept procesual penal, de natură a avea incidenţă în materia garanţiilor dreptului la un proces echitabil. (A se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 85 din 23 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 25 aprilie 2016, paragrafele 19-20, Decizia Curţii Constituţionale nr. 443 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 24 octombrie 2017, paragraful 26, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 172 din 29 martie 2018, nepublicate încă în Monitorul Oficial al României, paragraful 34).

Pentru considerentele expuse mai sus, apreciem că în cauză s-ar fi impus respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal.

 

Judecător,

dr. Livia Doina Stanciu

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

MINISTERUL SĂNĂTĂŢII

CASA NAŢIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE

Nr. 758 din 14 iunie 2018

Nr. 966 din 31 mai 2018

 

ORDIN

privind modificarea şi completarea anexelor nr. 2 şi 4 la Ordinul ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 1.605/875/2014 privind aprobarea modului de calcul, a listei denumirilor comerciale şi a preţurilor de decontare ale medicamentelor care se acordă bolnavilor în cadrul programelor naţionale de sănătate şi a metodologiei de calcul al acestora

 

Văzând Referatul de aprobare nr. SP 6.629/2018 al Ministerului Sănătăţii şi nr. DG 2.371 din 31.05.2018 al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate,

având în vedere:

- art. 58 alin. (4) şi (5) şi art. 221 alin, (1) lit. k) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;

- Hotărârea Guvernului nr. 720/2008 pentru aprobarea Listei cuprinzând denumirile comune internaţionale corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asiguraţii, cu sau fără contribuţie personală, pe bază de prescripţie medicală, în sistemul de asigurări sociale de sănătate, precum şi denumirile comune internaţionale corespunzătoare medicamentelor care se acordă în cadrul programelor naţionale de sănătate, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul dispoziţiilor art. 291 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 7 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 144/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 17 alin. (5) din Statutul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 972/2006, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul sănătăţii şi preşedintele Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate emit următorul ordin:

Art. I. - Ordinul ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 1.605/875/2014 privind aprobarea modului de calcul, a listei denumirilor comerciale şi a preţurilor de decontare ale medicamentelor care se acordă bolnavilor în cadrul programelor naţionale de sănătate şi a metodologiei de calcul al acestora, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 951 şi 951 bis din 29 decembrie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. În anexa nr. 2, la secţiunea P1 „Programul naţional de boli transmisibile” A. „Subprogramul de tratament şi monitorizare a persoanelor cu infecţie HIV/SIDA şi tratamentul postexpunere,” poziţiile 20, 40, 44, 49, 295,299,308,405 şi 432 se abrogă.

2. În anexa nr. 2, la secţiunea P1 „Programul naţional de boli transmisibile” A. „Subprogramul de tratament şi monitorizare a persoanelor cu infecţie HIV/SIDA şi tratamentul postexpunere”, poziţiile 52, 54,55,300,302,303,304, 305, 306 şi 307 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

 

„52

W55355004

J01CR02

Amoxicillinum + Acidum Clavulanicum

Augmentin Bis 400 mg/ 57 mg/5 ml

Pulb. pt. susp. orala

400 mg/57 mg/5 ml

Smithkline Beecham ltd.

Marea Britanie

Cutie cu 1 flac. Din sticlă incoloră cu pulb. pt. 35 ml susp, orală+ măsură dozatoare

P-RF

1

7,640000

10,320000

0,000000

.................................................................................

54

W55355001

J01CR02

Amoxicillinum + Acidum Clavulanicum

Augmentin Bis

400 mg/ 57 mg/5 ml

Pulb. pt. susp. orală

400 mg/ 57 mg/5 ml

Smithkline Beecham ltd.

Marea Britanie

Cutie cu 1 flac. din sticlă incoloră cu pulb. pt. 35 ml susp. orală + 1 seringă pt. adm. orală

P-RF

1

7,640000

10,320000

0,000000

55

W55355005

J01CR02

Amoxicillinum + Acidum Clavulanicum

Augmentin Bis

400 mg/57 mg/5 ml

Pulb. pt. susp. orală

400 mg/ 57 mg/5 ml

Smithkline Beecham ltd.

Marea Britanie

Cutie cu 1 flac. din sticlă Incoloră cu pulb. pt. 35 ml susp. orală + linguriţă dozatoare

PRF

1

7,590000

10,260000

0,000000

.................................................................................

300

W53942002

J02AC01

Fluconazolum

Fluconazol Arena 50 mg

Caps.

50 mg

Arena Group - s.a.

România

Cutie x1 bust. al/ pvc x 7 caps.

P-RF

7

1,518857

2,052000

0,728000

.................................................................................

302

W51993001

J02AC01

Fluconazolum

Fluconazol Medochemie

50 mg

Caps.

50 mg

Medochemie România s.r.l.

România

Cutie x 1 bust. al/ pvc x 7 caps.

P-RF

7

1,518857

2,052000

0,340857

303

W43596001

J02AC01

Fluconazolum

Fluconazole Teva

50 mg

Caps.

50 mg

Teva Pharmaceuticals - s.r.l.

România

Cutie x1 blist. pvc-pvdc/al x 7 caps.

P-RF

7

1,454285

1,965714

0,000000

304

W03157001

J02AC01

Fluconazolum

Diflucan

50 mg

Caps.

50 mg

Pfizer Europe Maeeig

Marea Britanie

Cutie x 1 blist. al/ pvc x 7 caps.

P-RF

7

1,518857

2,052000

2,225142

305

W44098001

J02AC01

Fluconazolum

Flucoric

50 mg

Caps.

50 mg

Terapia - s.a.

România

Cutie x 1 blist. folie pvc-pvdc/al x 7 caps.

P-RF

7

1,518857

2,052000

0,728000

306

W42321001

J02AC01

Fluconazolum

Fluconazol

50 mg

Caps.

50 mg

Slavia Pharm - s.r.l.

România

Cutie x1 bust. al/ pvc x 7 caps.

P-RF

7

1,518857

2,052000

0,726571

307

W08374001

J02AC01

Fluconazolum

Flucovim

50

Caps.

50 mg

Vim Spectrum - s.r.l.

România

Cutie x 1 blist. x 7 caps.

P-RF

7

1,518857

2,052000

0,728000”

 

3. În anexa nr. 2, la secţiunea P1 „Programul naţional de boli transmisibile” A. „Subprogramul de tratament şi monitorizare a persoanelor cu infecţie HIV/SIDA şi tratamentul postexpunere”, după poziţia 507 se adaugă şase noi poziţii, poziţiile 508-513, cu următorul cuprins:

 

„508

W63880001

J01MA02

Ciprofloxacinum

Ciprobay XR

1000 Mg

Compr. film. elib. prel.

1.000 mg

Bayerag

Germania

Cutie x 1 bust. din pp/alx 7 compr. film. elib. Prel

P-RF

7

9,928571

12,554285

0,000000

509

W63879001

J01MA02

Ciprofloxacinum

Ciprobay XR

500 Mg

Compr. film. elib. prel.

500 mg

Bayerag

Germania

Cutie x1 bust. din pp/alx 3 compr. film. elib. Prel

P-RF

3

0,748800

1,012800

8,540533

510

W63849001

J01MA14

Moxifloxacinum

Moxifloxacină Rompharm

400 Mg/250 Ml

Sol. perf.

400 mg/ 250 ml

Rompharm Company - s.r.l.

România

Cutie cu 1 flac. din sticlă transparentă x 250 ml sol. perf.

PR

1

58,040000

73,380000

0,000000

511

W63849002

J01MA14

Moxifloxacinum

Moxifloxacină Rompharm

400 Mg/250 Ml

Sol. perf

400 mg/ 250 ml

Rompharm Company - s.r.l.

România

Cutie cu 5 flac. din sticlă transparentă x 250 ml sol. perf.

PR

5

57,010000

69,598000

0,000000

512

W58322002

J02AC01

Fluconazolum

Diflucan

10 Mg/Ml

Pulb. pt.  susp. orală

10 mg/ml

Pfizer Europe Ma Eeig

Marea Britanie

Cutie cu 1 flac. din pei, de capacitate 60 ml, prevăzut cu sistem de închidere securizat pentru copil ce conţine pulb. pentru 35 ml susp. orală si o seringă din pp de 5 ml cu marcaj la fiecare 0,2 ml

PRF

1

21,880000

29,570000

0,000000

513

W62722003

J08BA02

Imunoglobulină normală pt. adm.

Intravasculară **

Panzyga

100 mg/ml

Sol. perf

100 mg/ml

Octapharma (IP) Limited

Marea Britanie

Cutie cu 1 flac. din sticla, cu capacitatea de 70 ml, cu 50 ml sol perf

PR

1

801,600000

911,890000

0,000000”

 

4. În anexa nr. 2, la secţiunea P1 „Programul naţional de boli transmisibile” litera B) „Subprogramul de tratament al bolnavilor cu tuberculoză”, poziţiile 110,114 şi 125 se abrogă.

5. În anexa nr. 2 la secţiunea P1 „Programul naţional de boli transmisibile” litera B) „Subprogramul de tratament al bolnavilor cu tuberculoză”, poziţiile 120,122 şi 123 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

 

„120

W55355001

J01CR02

Amoxicillinum + Acidum Clavulanicum

Augmentin Bis

400 mg/57 mg/5 ml

Pulb. pt. susp. orală

400 mg/ 57 mg/5 ml

Smithkline Beecham Ltd.

Marea Britanie

Cutie cu 1 flac. din sticla incoloră cu pulb. pt. 35 ml susp. orală + 1 seringă pt. adm. orală

P-RF

1

7,640000

10,320000

0,000000

.................................................................................

122

W55355004

J01CR02

Amoxicillinum + Acidum Clavulanicum

Augmentin Bis

400 mg/ 57 mg/5 ml

Pulb. pt. susp. orală

400 mg/ 57 mg/5 ml

Smithkline Beecham Ltd.

Marea Britanie

Cutie cu 1 flac. din sticlă incoloră cu pulb. pt. 35 ml susp. orală + măsură dozatoare

P-RF

1

7,640000

10,320000

0,000000

123

W55355005

J01CR02

Amoxicillinum + Acidum Clavulanicum

Augmentin Bis

400 mg/ 57 mg/5 ml

Pulb. pt. susp. orală

400 mg/ 57 mg/5 ml

Smithkline Beecham Ltd.

Marea Britanie

Cutie cu 1 flac. din sticla incoloră cu pulb. pt. 35 ml susp. orală + linguriţă dozatoare

PRF

1

7,590000

10,260000

0,000000”

 

6. În anexa nr. 2, la secţiunea P1 „Programul naţional de boli transmisibile” litera B) „Subprogramul de tratament al bolnavilor cu tuberculoză”, după poziţia 170 se adaugă patru noi poziţii, poziţiile 171-174, cu următorul cuprins:

 

„171

W63880001

J01MA02

Ciprofloxacinum

Ciprobay XR

1000 mg

Compr. film.

elib. prel.

1.000 mg

Bayer Ag

Germania

Cutie x1 blist. din pp/alx

7 compr. film. elib. prel.

P-RF

7

9,928571

12,554285

0,000000

172

W63879001

J01MA02

Ciprofloxacinum

Ciprobay XR

500 mg

Compr. film.

elib. prel.

500 mg

Bayer Ag

Germania

Cutie x 1 blist. din pp/alx

3 compr. film. elib. prel

P-RF

3

0,748800

1,012800

8,540533

173

W63849002

J01MA14

Moxifloxacinum

Moxifloxacină Rompharm

400 mg/250 ml

Sol. perf.

400 mg/ 250 ml

Rompharm Company - s.r.l.

România

Cutie cu 5 flac. din sticla transparentă x 250 ml sol. perf.

PR

5

57,010000

69,598000

0,000000

174

W63849001

J01MA14

Moxifloxacinum

Moxifloxacină Rompharm

400 mg/250 ml

Sol. perf.

400 mg/ 250 ml

Rompharm Company - s.r.l.

România

Cutie cu 1 flac. din sticlă

transparentă x 250 ml sol. perf.

PR

1

58,040000

73,380000

0,000000”

 

7. În anexa nr. 2, la secţiunea P3 „Programul naţional de oncologie”, poziţiile 11, 50, 60, 61, 122, 123, 131,142,146,151, 152,157,159,160,181,186, 229, 230, 351, 396, 402, 406, 412, 427, 485, 490, 494 şi 495 se abrogă,

8. În anexa nr. 2, la secţiunea P3 „Programul naţional de oncologie”, poziţiile 1, 398, 493, 496 şi 497 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

 

„1

W58800001

G03HA01

Cyproteronum

Androcur

Compr

50 mg

Bayer Pharmaag

Germania

Cutie x 5 blist. aupvcx 10 compr.

P-RF

5

0

1,715200

2,168600

0,000000

.................................................................................

398

W12048001

L02BB03

Bicalutamidum

Casodex

150 mg

Compr.

film.

150 mg

Astrazeneca UK ltd.

Marea Britanie

Cutie x 2 blist. x 14 compr. film.

P-6L

2

8

10,291285

12,563570

3,040715

.................................................................................

493

W54980002

V03AF03

Calcii Folinas

Folinat de calciu teva 10 mg/ml

Sol. inj.

10 mg/ml

Teva Pharmaceuticals - s.r.l.

România

Cutie cu 1 flac. x 10 ml sol inj.

P-RF/S

1

22,740000

30,740000

0,000000

.................................................................................

496

W52218002

V03AF03

Calcii Folinas

Folcasin

10 mg/ml

Sol. inj./perf.

10 mg/ml

Actavis - s.r.l.

România

Cutie cu 1 flac. din sticlă brună x 10 ml sol. inj./perf.

S/P-RF

1

27,288000

36,888000

2,252000

497

W52219001

V03AF03

Calcii Folinas

Folcasin (R)

3 mg/ml

Sol. inj./perf.

3 mg/ml

Actavis - s.r.l.

România

Cutie x1 flacon x10 ml

S/P-RF

1

14,040000

18,980000

0,000000”

 

9. În anexa nr. 2, la secţiunea P3 „Programul naţional de oncologie”, după poziţia 504 se adaugă două noi poziţii, poziţiile 505 şi 506, cu următorul cuprins:

 

„505

W64041001

G03HA01

Cyproteronum

Androcur

50 mg

Compr.

50 mg

Bayerag

Germania

Cutie cu 5 bust. al/pvc x 10 compr.

PRF

5

0

1,715200

2,168600

0,000000

506

W64278001

L01XX02

Asparaginazum

Kidrolase

10000 U.I.

Pulb + solv. pt. sol. inj.

10000 U.I.

Direct Pharma Logistics - s.r.l.

România

Cutie cu 10 flac. cu pulb.

pt. sol inj.

PR

1

0

323,698000

356,646000

0,000000”

 

10. În anexa nr. 2, la secţiunea P5 „Programul naţional de diabet zaharat - Tratamentul medicamentos al bolnavilor cu diabet zaharat”, după poziţia 140 se adaugă trei noi poziţii, poziţiile 141-143, cu următorul cuprins:

 

„141

W6379S009

A10BA02

Metforminum

Metformin Accord

500 mg

Compr. elib. prel.

500 mg

Accord Healthcare

Limited

Marea Britanie

Cutie cu bust. pvc-pvdc/al x 30 compr. elib. prel.

P6L

3

0

0,074200

0,100399

0,195934

142

W63883002

A10BF01

Acarbosum

Glucobay

100

Compr

100 mg

Bayer Ag

Germania

Cutie cu 8 bust. pp/al x 15 compr.

P6L

1

2

0

0,438666

0,554666

0,000000

143

W63882002

A10BF01

Acarbosum

Glucobay

50

Compr

50 mg

Bayer Ag

Germania

Cutie cu 8 bust. pp/al x 15 compr.

P6L

1

2

0

0,247416

0,323583

0,000000”

 

11. În anexa nr. 2, la secţiunea P6 „Programul naţional de diagnostic şi tratament pentru boli rare şi sepsis sever”, subprogramul P6.1: „Hemofilie şi talasemie”, poziţiile 29 şi 30 se abrogă.

12. În anexa nr. 2, la secţiunea P6 „Programul naţional de diagnostic şi tratament pentru boli rare şi sepsis sever”, subprogramul P6.4: „Mucoviscidoză”, poziţia 25 se modifică şi va avea următorul cuprins:

 

„25

W52060001

J01GB01

Tobramycinum **

Tobi (R)

Sol. inhal.

300 mg/5 ml

Novartis Pharma gmbh

Germania

Cutie x 4 plicuri din al;

fiecare plic conţine 7 fiole gemene din pejd x 5 ml sol. de inhalat prin n

P-RF

5

6

69,697070

76,787357

20,976750”

 

13. În anexa nr. 2, la secţiunea P6 „Programul naţional de diagnostic şi tratament pentru boli rare şi sepsis sever”, subprogramul P6.4: „Mucoviscidoză”, după poziţia 27 se adaugă două noi poziţii, poziţiile 28 şi 29, cu următorul cuprins:

 

„28

W63722001

J01GB01

Tobramycinum **

Tobramicina Via Pharma

300 mg/5 ml

Sol. de inhalat prin nebuliz.

300 mg/5 ml

Uab Via Pharma

Lituania

Cutie cu 56 de fiole de unica folosinţă din pjd a câte 5 ml solde inhalat prin nebulizator, dispuse în 8 pungi sigilate cu câte 7 fiole

PRF

5

6

58,080892

63,989464

0,000000

29

W63762001

J01GB01

Tobramycinum **

Tobramicina Sun

300 mg

Sol. pt. nebulizator:

300 mg

Sun Pharmaceutical Industries Europe B.V.

Olanda

Cutie cu 56 fiole ambalate în pungi de folie laminată din pejd a câte 5 ml sol. de inhalat prin nebulizator, dispuse în 14 pungi sigilate cu câte 4 fiole

PRF

5

6

58,080892

63,989464

0,000000”

 

14. În anexa nr. 2, la secţiunea P6 „Programul naţional de diagnostic şi tratament pentru boli rare şi sepsis sever”, subprogramul P6.5 „Boli neurologice degenerative/inflamator-imune”, punctul P6.5.1: „Tratamentul medicamentos al bolnavilor cu boli neurologice inflamator-imune”, după poziţia 8 se adaugă o nouă poziţie, poziţia 9, cu următorul cuprins:

 

„9

W62722003

J06BA02

Imunoglobulină normală pt. adm.

intravasculară**

Panzyga

100 mg/ml

Sol. Perf.

100 mg/ml

Octapharma (IP) Limited

Marea Britanie

Cutie cu 1 flac. din sticlă, cu capacitatea de 70 ml, cu 50 ml sol perf.

PR

1

801,600000

911,890000

0,000000”

 

15. În anexa nr. 2, la secţiunea P6 „Programul naţional de diagnostic şi tratament pentru boli rare şi sepsis sever”, subprogramul P6.15 „Sindrom de imunodeficienţă primară”, după poziţia 8 se adaugă o nouă poziţie, poziţia 9, cu următorul cuprins:

 

„9

W62722003

J06BA02

Imunoglobulină normală pt. adm.

intravasculară**

Panzyga

100 mg/ml

Sol. Perf.

100 mg/ml

Octapharma (IP) Limited

Marea Britanie

Cutie cu 1 flac. din sticlă, cu capacitatea de 70 ml, cu 50 ml sol. perf.

PR

1

801,600000

911,890000

0,000000”

 

16. În anexa nr. 2, la secţiunea P7 „Programul naţional de boli endocrine - Tratamentul medicamentos al bolnavilor cu osteoporoză, guşă datorată carenţei de Iod şi proliferării maligne”, poziţiile 41 şi 42 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

 

„41

W42702002

M05BB03

Combinaţii (Acidum Alendronicum + Colecalciferolum) **

Fosavance

70 mg/2800UI

Compr

70 mg/ 2800UI

Merck Sharp & Dohme

Marea Britanie

Cutie x 4 compr. (1 blister din al/al x 4 compr.)

P-6L

4

5,814000

7,857000

10,633000

42

W52559001

M05BB03

Combinaţii (Acidum Alendronicum + Colecalciferolum) **

Fosavance

70 mg/56Q0UI

Compr.

70 mg/ 5600 UI

Merck Sharp & Dohme

Marea Britanie

Cutie x 2 compr. (1 blister din al/al x 2 compr.)

P-6L

2

5,814000

7,857000

9,818000”

 

17. În anexa nr. 2, la secţiunea P7 „Programul naţional de boli endocrine - Tratamentul medicamentos al bolnavilor cu osteoporoză, guşă datorată carenţei de iod şi proliferării maligne”, după poziţia 91 se adaugă trei noi poziţii, poziţiile 92-94, cu următorul cuprins:

 

„92

W63437001

G03CX01

Tibolonum

Livial 2,5 mg

Compr

2,5 mg

Merck Sharp & Dohme România – s.r.l.

România

Cutie cu 1 bust. pvc/ al x 28 compr.

PRF

2

8

1,212500

1,586071

0,000000

93

W63914002

M05BB03

Combinaţii (Acidum Alendronicum + Colecalciferolum) **

Acid Alendronic/

Colecalcife-Rol Aurobindo

70 mg/2800 UI

Compr

70 mg/ 2800 UI

Aurobindo Pharma România-s.r.l.

România

Cutie cu bust. ra-al-pvc/al x 4 compr.

P6L

4

4,845000

6,547500

0,000000

94

W63915002

M05BB03

Combinaţii (Acidum

Alendronicum + Colecalciferolum) **

Acid Alendronic/

Colecalcife-Rol Aurobindo

70 mg/5600 UI

Compr

70 mg/ 5600 UI

Aurobindo Pharma România-s.r.l.

România

Cutie cu bust. paral-pvc/al x 4 compr.

P6L

4

4,845000

6,547500

0,000000”

 

18. În anexa nr. 2, la secţiunea P9 „Programul naţional de transplant de organe, ţesuturi şi celule de origine umană”, subprogramul P9.1: „Transplant medular”, poziţiile 76, 80,89,167 şi 191 se abrogă.

19. În anexa nr. 2, la secţiunea P9 „Programul naţional de transplant de organe, ţesuturi şi celule de origine umană”, subprogramul P9.1: „Transplant medular”, poziţiile 81, 83,84,85,86, 87 şi 88 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

 

„81

W53942002

J02AC01

Fluconazolum

Fluconazol Arena

50 MG

Caps.

50 mg

Arena Group – s.a.

România

Cutie x 1 bust. al/pvc x 7 caps.

P-RF

7

1,518857

2,052000

0,728000

.................................................................................

83

W51993001

J02AC01

Fluconazolum

Fluconazol Medochemie

50 mg

Caps.

50 mg

Medochemie România - s.r.l.

România

Cutie x1 bust. al/pvc x 7 caps.

P-RF

7

1,518857

2,052000

0,340857

84

W43596001

J02AC01

Fluconazolum

Fluconazol Eteva

50 mg

Caps.

50 mg

Teva Pharmaceuticals - s.r.l.

România

Cutie x 1 bust. pvc-pvdc/al x 7 caps.

P-RF

7

1,454285

1,965714

0,000000

85

W03157001

J02AC01

Fluconazolum

Diflucan

50 mg

Caps.

50 mg

Pfizer Europe ma eeig

Marea Britanie

Cutie x 1 bust. al/pvc x 7 caps.

P-RF

7

1,518857

2,052000

2,225142

86

W44098001

J02AC01

Fluconazolum

Flucoric

50 mg

Caps.

50 mg

Terapia - s.a.

România

Cutie x 1 bust folie pvc-pvdc/al x 7 caps.

P-RF

7

1,518857

2,052000

0,728000

87

W42321001

J02AC01

Fluconazolum

Fluconazol

50 mg

Caps.

50 mg

Slavia Pharm - s.r.l.

România

Cutie x 1 bust al/pvc x 7 caps.

P-RF

7

1,518857

2,052000

0,726571

88

W08374001

J02AC01

Fluconazolum

Flucovim

50

Caps.

50 mg

Vim Spectrum - s.r.l.

România

Cutie x1 bust x 7 caps.

P-RF

7

1,518857

2,052000

0,728000”

 

20. În anexa nr. 2, la secţiunea P9 „Programul naţional de transplant de organe, ţesuturi şi celule de origine umană”, subprogramul P9.1: „Transplant medular”, după poziţia 299 se adaugă două noi poziţii, poziţiile 300 şi 301, cu următorul cuprins:

 

„300

W58322002

J02AC01

Fluconazolum

Diflucan

10 mg/ml

Pulb. pt. susp. orală

10 mg/ml

Pfizer Europe ma eeig

Marea Britanie

Cutie cu 1 flac. din peid, de capacitate 60 ml, prevăzut cu sistem de închidere securizat pentru copil ce conţine pulb. pentru 35 ml susp. orală si 0 seringă din pp de 5 ml cu marcaj la fiecare 0,2 ml

PRF

1

21,880000

29,570000

0,000000

301

W62722003

J06BA02

Imunoglobulină normala pt. adm. intravasculară**

Panzyga

100 mg/ml

Sol. perf.

100 mg/ml

Octapharma (ip) limited

Marea Britanie

Cutie cu 1 flac. din sticlă, cu capacitatea de 70 ml, cu 50 ml sol perf.

PR

1

801,600000

911,890000

0,000000”

 

21. În anexa nr. 2, la secţiunea P9 „Programul naţional de transplant de organe, ţesuturi şi celule de origine umană”, subprogramul P9.2: „Transplant de cord”, poziţiile 50, 54 şi 63 se abrogă.

22. În anexa nr. 2, la secţiunea P9 „Programul naţional de transplant de organe, ţesuturi şi celule de origine umană”, subprogramul P9.2: „Transplant de cord”, poziţiile 55, 57, 58, 59, 60, 61 şi 62 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

 

„55

W53942002

J02AC01

Fluconazolum

Fluconazol Arena

50 MG

Caps.

50 mg

Arena Group – s.a.

România

Cutie x 1 bust al/pvc x 7 caps.

P-RF

7

1,518857

2,052000

0,728000

.................................................................................

57

W51993001

J02AC01

Fluconazolum

Fluconazol Medochemie

50 mg

Caps.

50 mg

Medochemie România - s.r.l.

România

Cutie x1 bust aupvc x 7 caps.

P-RF

7

1,518857

2,052000

0,340857

58

W43596001

J02AC01

Fluconazolum

Fluconazole Teva

50mg

Caps.

50 mg

Teva Pharmaceuticals - s.r.l.

România

Cutie x1 bust. pvc-pvdc/al x 7caps.

P-RF

7

1,454285

1,965714

0,000000

59

W03157001

J02AC01

Fluconazolum

Diflucan

50 mg

Caps.

50 mg

Pfizer Europe MA EEIG

Marea Britanie

Cutie x1blist.aupvc x 7 caps.

P-RF

7

1,518857

2,052000

2,225142

60

W44098001

J02AC01

Fluconazolum

Flucoric

50 mg

Caps.

50 mg

Terapia – s.a.

România

Cutie x 1 blist. folie pvc-pvdc/al x 7 caps.

P-RF

7

1,518857

2,052000

0,728000

61

W42321001

J02AC01

Fluconazolum

Fluconazol

50 mg

Caps.

50 mg

Slavia Pharm - s.r.l.

România

Cutie x1 blist. aupvc x 7 caps.

P-RF

7

1,518857

2,052000

0,726571

62

W08374001

J02AC01

FLUCONAZOLUM

Flucovim

50

Caps.

50 mg

Vim Spectrum - s.r.l.

România

Cutie x1 blist. x 7 caps.

P-RF

7

1,518857

2,052000

0,728000”

 

23. În anexa nr. 2, la secţiunea P9 „Programul naţional de transplant de organe, ţesuturi şi celule de origine umană”, subprogramul P9.2: „Transplant de cord”, după poziţia 123 se adaugă o nouă poziţie, poziţia 124, cu următorul cuprins:

 

„124

W58322002

J02AC01

Fluconazolum

Diflucan

10 mg/ml

Pulb. pt. susp. orală

10 mg/ml

Pfizer Europe MA EEIG

Marea Britanie

Cutie cu 1 flac. din peid, de capacitate 60 ml, prevăzut cu sistem de închidere securizat pentru copii, ce conţine pulb. pentru 35 ml susp. orală şi o seringă din pp de 5 ml cu marcaj la fiecare 0,2 ml

PRF

1

21,880000

29,570000

0,000000”

 

24. În anexa nr. 2, la secţiunea P9 „Programul naţional de transplant de organe, ţesuturi şi celule de origine umană”, subprogramul P9.4: „Transplant renal combinat rinichi şi pancreas”, poziţiile 62, 66 şi 75 se abrogă.

25. În anexa nr. 2, la secţiunea P9 „Programul naţional de transplant de organe, ţesuturi şi celule de origine umană”, subprogramul P9.4: „Transplant renal combinat rinichi şi pancreas”, poziţiile 67, 69, 70, 71, 72, 73 şi 74 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

 

„67

W53942002

J02AC01

Fluconazolum

Fluconazol Arena

50 MG

CAPS.

50mg

Arena Group - s.a.

România

Cutie x 1 blist. aupvc x 7 caps.

P-RF

7

1,518857

2,052000

0,728000

.................................................................................

69

W51993001

J02AC01

Fluconazolum

Fluconazol Medochemie

50 mg

CAPS.

50 mg

Medochemie România - s.r.l.

România

Cutie x 1 blist. aupvc x 7 caps.

P-RF

7

1,518857

2,052000

0,340857

70

W43596001

J02AC01

Fluconazolum

Fluconazole Teva50 mg

CAPS.

50 mg

Teva Pharmaceuticals - s.r.l.

România

Cutie x 1 blist. pvc-pvdc/al x 7 caps.

P-RF

7

1,454285

1,965714

0,000000

71

W03157001

J02AC01

Fluconazolum

Diflucan

50 mg

CAPS.

50 mg

Pfizer Europe MA EEIG

Marea Britanie

Cutie x1 blist. aupvc x 7 caps.

P-RF

7

1,518857

2,052000

2,225142

72

W44098001

J02AC01

Fluconazolum

Flucoric

50 mg

CAPS.

50 mg

Terapia – s.a.

România

Cutie x1 blist. folie pvc-pvdc/al x 7 caps.

P-RF

7

1,518857

2,052000

0,728000

73

W42321001

J02AC01

Fluconazolum

Fluconazol 50 mg

CAPS.

50 mg

Slavia Pharm - s.r.l.

România

Cutie x 1 blist. aupvc x 7 caps.

P-RF

7

1,518857

2,052000

0,726571

74

W08374001

J02AC01

Fluconazolum

Flucovim 50

CAPS.

50 mg

Vim Spectrum - s.r.l.

România

Cutie x1 blist. x 7 caps.

P-RF

7

1,518857

2,052000

0,728000”

 

26. În anexa nr. 2, la secţiunea P9 „Programul naţional de transplant de organe, ţesuturi şi celule de origine umană”, subprogramul P9.4: „Transplant renal combinat rinichi şi pancreas”, după poziţia 200 se adaugă două noi poziţii, poziţiile 201 şi 202, cu următorul cuprins:

 

„201

W58322002

J02AC01

Fluconazolum

Diflucan

10 mg/ml

Pulb. pt.

susp. orală

10 mg/ml

Pfizer Europe MA EEIG

Marea Britanie

Cutie cu 1flac. din peid, de capacitate 60 ml, prevăzut cu sistem de închidere securizat pentru copii, ce conţine pulb. pentru 35 ml susp. orală si o seringă din pp de 5 ml cu marcaj la fiecare 0,2 ml

PRF

1

21,880000

29,570000

0,000000

202

W62722003

J06BA02

Imunoglobulină normală pt. adm. intravasculară**

Panzyga

100 mg/ml

Sol. perf.

100 mg/ml

Octapharma (IP) LIMITED

Marea Britanie

Cutie cu 1 flac. din sticlă, cu capacitatea de 70 ml, cu 50 ml sol. perf.

PR

1

801,600000

911,890000

0,000000”

 

27. În anexa nr. 2, la secţiunea P9 „Programul naţional de transplant de organe, ţesuturi şi celule de origine umană”, subprogramul P9.6: „Transplant pulmonar”, poziţiile 46, 50 şi 59 se abrogă.

28. În anexa nr. 2, la secţiunea P9 „Programul naţional de transplant de organe, ţesuturi şi celule de origine umană”, subprogramul P9.6: „Transplant pulmonar”, poziţiile 51, 53, 54, 55, 56, 57 şi 58 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

 

„51

W53942002

J02AC01

Fluconazolum

Fluconazol Arena

50 MG

Caps.

50 mg

Arena Group – s.a.

România

Cutie x 1 bust. al/pvc x 7 caps.

P-RF

7

1,518857

2,052000

0,728000

.................................................................................

53

W51993001

J02AC01

Fluconazolum

Fluconazol

Medochemie

50 mg

Caps.

50 mg

Medochemie România - s.r.l.

România

Cutie x 1 blist. al/pvc x 7 caps.

P-RF

7

1,518857

2,052000

0,340857

54

W43596001

J02AC01

Fluconazolum

Fluconazole Teva

50mg

Caps.

50 mg

Teva Pharmaceuticals - s.r.l.

România

Cutie x 1 blist. pvc-pvdc/al x 7 caps.

P-RF

7

1,454285

1,965714

0,000000

55

W03157001

J02AC01

Fluconazolum

Diflucan

50 mg

Caps.

50 mg

Pfizer Europe MA EEIG

Marea Britanie

Cutie x 1 bust. al/pvc x 7 caps.

P-RF

7

1,518857

2,052000

2,225142

56

W44098001

J02AC01

Fluconazolum

Flucoric

50 mg

Caps.

50 mg

Terapia - s.a.

România

Cutie x 1 blist. folie pvc-pvdc/al x 7 caps.

P-RF

7

1,518857

2,052000

0,728000

57

W42321001

J02AC01

Fluconazolum

Fluconazol

50 mg

Caps.

50 mg

Slavia Pharm - s.r.l.

România

Cutie x 1 blist. aupvc x 7 caps.

P-RF

7

1,518857

2,052000

0,726571

58

W08374001

J02AC01

Fluconazolum

Flucovim

50

Caps.

50 mg

Vim Spectrum SRL

România

Cutie x1 blist. x 7 caps.

P-RF

7

1,518857

2,052000

0,728000”

 

29. În anexa nr. 2, la secţiunea P9 „Programul naţional de transplant de organe, ţesuturi şi celule de origine umană”, subprogramul P9.6: „Transplant pulmonar”, după poziţia 146 se adaugă o nouă poziţie, poziţia 147, cu următorul cuprins:

 

„147

W58322002

J02AC01

Fluconazolum

Diflucan

10 mg/ml

Pulb. pt. susp. orală

10 mg/ml

Pfizer Europe MA EEIG

Marea Britanie

CUTIE cu 1 flac. din peid, de capacitate 60 ml, prevăzut cu sistem de închidere securizat pentru copii, ce conţine pulb. pentru 35 ml susp. orală şi o seringă din pp de 5 ml cu marcaj la fiecare 0,2 ml

PRF

1

21,880000

29,570000

0,000000”

 

30. În anexa nr. 2, la secţiunea P9 „Programul naţional de transplant de organe, ţesuturi şi celule de origine umană”, subprogramul P9.7: „Tratamentul stării posttransplant în ambulatoriu a pacienţilor transplantaţi”, poziţiile 38,42 şi 51 se abrogă.

31. În anexa nr. 2, la secţiunea P9 „Programul naţional de transplant de organe, ţesuturi şi celule de origine umană”, subprogramul P9.7: „Tratamentul stării posttransplant în ambulatoriu a pacienţilor transplantaţi”, poziţiile 43,45,46, 47, 48, 49 şi 50 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

 

„43

W53942002

J02AC01

Fluconazolum

Fluconazol Arena

50 mg

Caps.

50 mg

Arena Group - s.a.

România

Cutie x 1 blist. aupvc x 7 caps.

P-RF

7

1,518857

2,052000

0,728000

.................................................................................

45

W51993001

J02AC01

Fluconazolum

Fluconazol

Medochemie

50 mg

Caps.

50 mg

Medochemie România - s.r.l.

România

Cutie x1 blist. aupvc x 7 caps.

P-RF

7

1,518857

2,052000

0,340857

46

W43596001

J02AC01

Fluconazolum

Fluconazole

TEVA50mg

Caps.

50 mg

Teva Pharmaceuticals - s.r.l.

România

Cutie x 1 blist. pvc-pvdc/al x 7 caps.

P-RF

7

1,454285

1,965714

0,000000

47

W03157001

J02AC01

Fluconazolum

Diflucan

50 mg

Caps.

50 mg

Pfizer Europe MA EEIG

Marea Britanie

Cutie x 1 blist. aupvc x 7 caps.

P-RF

7

1,518857

2,052000

2,225142

48

W44098001

J02AC01

Fluconazolum

Flucoric

50 mg

Caps.

50mg

Terapia – s.a.

România

Cutie x 1 blist folie pvc-pvdc/al x 7 caps.

P-RF

7

1,518857

2,052000

0,728000

49

W42321001

J02AC01

Fluconazolum

Fluconazol

50 mg

Caps.

50 mg

Slavia Pharm - s.r.l.

România

Cutie x 1 blist. aupvc x 7 caps.

P-RF

7

1,518857

2,052000

0,726571

50

W08374001

J02AC01

Fluconazolum

Flucovim

50

Caps.

50 mg

Vim Spectrum - s.r.l.

România

Cutie x1 blist x 7 caps.

P-RF

7

1,518857

2,052000

0,728000”

 

32. În anexa nr. 2, la secţiunea P9 „Programul naţional de transplant de organe, ţesuturi şi celule de origine umană”, subprogramul P9.7: „Tratamentul Stării posttransplant în ambulatoriu a pacienţilor transplantaţi”, după poziţia 140 se adaugă o nouă poziţie, poziţia 141, cu următorul cuprins:

 

„141

W58322002

J02AC01

Fluconazolum

Diflucan

10 mg/ml

Pulb. pt. susp. orală

10 mg/ml

Pfizer Europe MA EEIG

Marea Britanie

Cutie cu 1 flac. din peid, de capacitate 60 ml, prevăzut cu sistem de închidere securizat pentru copii, ce conţine pulb. pentru 35 ml susp. orală si o seringă din pp de 5 ml cu marcaj la fiecare 0,2 ml

PRF

1

21,880000

29,570000

0,000000”

 

33. În anexa nr. 2, la secţiunea P10 „Programul naţional de supleere a funcţiei renale la bolnavii cu insuficienţă renală cronică”, poziţiile 32, 35 şi 39 se abrogă.

34. În anexa nr. 4, la secţiunea P1 „Programul naţional de boli transmisibile” A. „Subprogramul de tratament şi monitorizare a persoanelor cu infecţie HIV/SIDA şi tratamentul postexpunere”, după poziţia 2 se adaugă o nouă poziţie, poziţia 3, cu următorul cuprins:

 

„3

W64350001

J06BA02

Imunoglobulină

normală pt. adm. intravasculară **

Flebogamma Dif

50 mg/ml

Sol. perf.

50 mg/ml

Instituto Grifols - s.a.

Spania

Cutie cu 1 flacon x100 ml

soluţie perfuzabilă (5g)

S

1

1.159,090000

0,000000

0,000000”

 

35. În anexa nr. 4, la secţiunea P6 „Programul naţional de diagnostic şi tratament pentru boli rare şi sepsis sever”, subprogramul P6.5 „Boli neurologice degenerative/inflamator-imune”, punctul „P6.5.1: Tratamentul medicamentos al bolnavilor cu boli neurologice inflamator-imune”, după poziţia 2 se adaugă o nouă poziţie, poziţia 3, cu următorul cuprins:

 

„3

W64350001

J06BA02

Imunoglobulină

normală pt. adm. intravasculară **

Flebogamma Dif

50 mg/ml

Sol. perf.

50 mg/mi

Instituto Grifols - s.a.

Spania

Cutie cu 1 flacon x100 ml soluţie perfuzabilă (5g)

S

1

1.159,090000

0,000000

0,000000”

 

36. În anexa nr. 4, la, secţiunea P6 „Programul naţional de diagnostic şi tratament pentru boli rare şi sepsis sever”, subprogramul P6.15 „Sindrom de imunodeficienţă primară”, după poziţia 2 se adaugă o nouă poziţie, poziţia 3, cu următorul cuprins:

 

„3

W64350001

J06BA02

Imunoglobulină normală pt. adm. intravasculară **

Flebogamma Dif

50 mg/ml

Sol. perf.

50 mg/ml

Instituto Grifols - s.a.

Spania

Cutie cui flacon x100 ml soluţie perfuzabilă (5g)

S

1

1.159,090000

0,000000

0,000000”

 

37. În anexa nr. 4, la secţiunea P9 „Programul naţional de transplant de organe, ţesuturi şi celule de origine umană”, subprogramul P9.1: „Transplant medular”, după poziţia 2 se adaugă o nouă poziţie, poziţia 3, cu următorul cuprins:

 

„3

W64350001

J06BA02

Imunoglobulină normală pt. adm. intravasculară **

Flebogamma Dif

50 mg/ml

Sol. perf.

50 mg/ml

Instituto Grifols - s.a.

Spania

Cutie cui flacon x100 ml soluţie perfuzabilă (5g)

S

1

1.159,090000

0,000000

0,000000”

 

38. În anexa nr. 4, la secţiunea P9 „Programul naţional de transplant de organe, ţesuturi şi celule de origine umană”, subprogramul P9.4: „Transplant renal combinat rinichi şi pancreas”, după poziţia 2 se adaugă o nouă poziţie, poziţia 3, cu următorul cuprins:

 

„3

W64350001

J06BA02

Imunoglobulină normală pt. adm. intravasculară **

Flebogamma Dif

50 mg/ml

Sol. perf.

50 mg/ml

Instituto Grifols - s.a.

Spania

Cutie cui flacon x100 ml soluţie perfuzabilă (5g)

S

1

1.159,090000

0,000000

0,000000”

 

Art. II. - Prezentul ordin se publică În Monitorul Oficial al României, Partea I, şi intră În vigoare începând cu luna iunie 2018.

 

p. Ministrul sănătăţii,

p. Preşedintele Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate,

Dan Octavian Alexandrescu,

Răzvan Teohari Vulcănescu

secretar de stat

 

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ

 

DECIZIA Nr. 6

din 26 aprilie 2018

 

Dosar nr. 375/1/2018

 

Mirela Sorina Popescu - preşedintele cu delegaţie al Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-preşedintele completului

Marius Dan Foitoş - judecător la Secţia penală

Vasile Horia Şelaru - judecător la Secţia penală

Rodica Cosma - judecător la Secţia penală

Aurel Gheorghe Ilie - judecător la Secţia penală

Rodica Aida Popa - judecător la Secţia penală

Lucia Rog - judecător la Secţia penală

Geanina Cristina Arghir - judecător la Secţia penală

Francisca Maria Vasile - judecător la Secţia penală

 

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 3.320/109/2016 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: „dacă infracţiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 este o infracţiune economică de natură a-i fi aplicabile dispoziţiile art. 741 din Codul penal din 1968”.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 27* alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele delegat al Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.

Conform art. 276 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, la şedinţa de judecată a participat doamna Simona Dănăilă, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistenta prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 375/1/2018 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, domnul judecător Marius Dan Foitoş, care a fost comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, la dosar nefiind depuse puncte de vedere din partea acestora privind chestiunea de drept supusă judecăţii.

În continuare, magistratul-asistent a arătat că la dosar au transmis puncte de vedere curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, laşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti,Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara, instanţele arondate acestora şi Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informare juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La data de 21 martie 2018, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus Adresa nr. 341/C/410/111-5/2018 prin care a comunicat că, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept supusă dezlegării.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt cereri de formulat sau excepţii de invocat, a solicitat doamnei procuror Marinela Mincă să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezlegării.

Reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea sesizării, ca inadmisibilă, apreciind că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute cumulativ de art. 475 din Codul de procedură penală.

A arătat că sesizarea urmăreşte desluşirea împrejurării dacă infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000 este o infracţiune economică de natură a-i fi aplicate dispoziţiile art. 741 din Codul penal din 1968, text ce a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 573 din 3 mai 2011 a Curţii Constituţionale, care din perspectiva art. 5 alin. (2) din noul Cod penal este susceptibil a fi aplicat, în măsura în care este vorba de infracţiuni săvârşite în perioada de timp în care aceste dispoziţii legale erau în vigoare.

A mai susţinut că procedura reglementată de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală vizează interpretarea legii, demersul având ca premisă existenţa unei norme susceptibile a fi interpretate.

Or, pentru calificarea unei infracţiuni particulare ca aparţinând sau nu unei anumite categorii de infracţiuni, respectiv dacă este o infracţiune economică, ar fi fost necesar ca legiuitorul să fi indicat anumite criterii distinctive comune care să diferenţieze aceste infracţiuni economice de alt gen de infracţiuni sau să fi stabilit criterii în baza cărora să se poată identifica trăsături comune din perspectiva obiectului juridic special sau general al infracţiunii sau din perspectiva valorilor sociale ocrotite.

În opinia reprezentantului Ministerului Public, în lipsa unei definiţii legale a infracţiunii economice, dar şi în lipsa oricărei calificări în dispoziţiile penale şi extrapenale a unei fapte concrete ca fiind o infracţiune economică, faţă de care completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală să se raporteze, acest demers este inadmisibil, instanţa neputând da curs unei astfel de sesizări.

Concluzionând, reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea sesizării, ca inadmisibilă, deoarece, în lipsa unei definiţii legale sau a unor criterii obiective stabilite de legiuitor, instanţa supremă nu are repere în funcţie de care să facă o astfel de interpretare.

Pe fondul cauzei a arătat că atât jurisprudenţa, cât şi doctrina au încercat să definească noţiunea de infracţiune economică, stabilind că este o faptă prin care se aduce atingere regimului legal privind desfăşurarea unor activităţi economice, valoarea socială ocrotită este economia naţională, iar obiectul juridic general vizează relaţiile sociale privitoare la existenţa şi dezvoltarea economiei naţionale.

Astfel, elementul comun este protejarea relaţiilor sociale ce au loc în interiorul economiei naţionale şi, comparând această definiţie cu reglementarea infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 181 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, reiese că aceasta din urmă protejează relaţiile economice europene, ocrotind interesele financiare ale Uniunii Europene, ceea ce depăşeşte cadrul naţional, fiind vorba de un organism supranaţional.

A mai evidenţiat că nu se verifică nici existenţa unui prejudiciu, condiţiile de tipicitate ale infracţiunii fiind îndeplinite şi în lipsa acestuia, fiind suficient ca persoana lin cauză să fi obţinut pe nedrept fonduri europene. În raport cu aceste criterii se poate trage concluzia că infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie nu este o infracţiune economică.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare asupra sesizării formulate.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin încheierea de şedinţă din data de 4 decembrie 2017 pronunţată în Dosarul nr. 3.320/109/2016, Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şt de familie a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept:

- dacă infracţiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 este o infracţiune economică de natură a-i fi aplicabile dispoziţiile art. 741 din Codul penal din 1968.

II. Expunerea succintă a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 3.320/109/2016 al Curţii de Apel Piteşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie

Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelurilor declarate de inculpaţii M. I. C., R. F. şi de partea civilă Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale/Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură împotriva Sentinţei penale nr. 235 din data de 15.05.2017 pronunţate de Tribunalul Argeş în Dosarul nr. 3.320/109/2016.

Prin sentinţa penală sus-menţionată s-a dispus, printre altele, în temeiul art. 386 din Codul de procedură penală, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, cu referire la Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, schimbarea, din oficiu, a încadrării juridice a faptelor pentru care a fost trimisă în judecată inculpata M. I. C. din infracţiunile prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu aplicarea art. 5 din Codul penal şi art. 32 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal în infracţiunile prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi art. 20 din Codul penal din 1968 raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal din 1968.

S-a respins ca nefondată cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpata M. I. C., prin apărător ales, din infracţiunile prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu aplicarea art. 5 din Codul penal şi art. 32 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal, în infracţiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1968.

În temeiul art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie cu aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 5 din Codul penal, a fost condamnată inculpata M.I.C. la pedeapsa principală de 2 ani închisoare şi i s-au interzis acesteia drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal din 1968, pe o durată de 1 an, ca pedeapsă complementară, pentru săvârşirea infracţiunii de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei.

În baza art. 71 alin. 1 şi 2 din Codul penal din 1968 i s-au interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 84 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal din 1968, ca pedeapsă accesorie pe durata executării pedepsei principale.

În temeiul art. 20 din Codul penal din 1968 raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 5 din Codul penal a fost condamnată inculpata M.I.C. la pedeapsa principală de 1 an închisoare şi i s-au interzis acesteia drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a Iha şi lit. b) din Codul penal din 1968, pe o durată de 1 an, ca pedeapsă complementară, pentru săvârşirea infracţiunii de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii, inexacte sau incomplete, daca fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în forma tentativei.

În baza art. 71 alin. 1 şi 2 din Codul penal din 1968, i s-au interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal din 1968, ca pedeapsă accesorie pe durata executării pedepsei principale.

În temeiul art. 33 lit. a), art. 34 lit. b), art. 35 alin. 1 din Codul penal din 1968, s-au contopit pedepsele aplicate în cauză, urmând ca inculpata M.I.C. să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, ca pedeapsă principală, şi i s-au interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal din 1968, pe o durată de 1 an, ca pedeapsă complementară.

În baza art. 71 alin. 1 şi 2 din Codul penal din 1968, i s-au interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal din 1968, ca pedeapsă accesorie pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 81 din Codul penal din 1968 s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei principale.

În baza art. 82 din Codul penal din 1968, s-a stabilit un termen de încercare de 4 ani.

I s-au pus în vedere inculpatei M I C. dispoziţiile art. 83 din Codul penal din 1968, în baza art. 71 alin. 5 din Codul penal din 1968, s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale.

În temeiul art. 386 din Codul de procedură penală, cu aplicarea art. 5 din Codul penal cu referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, s-a schimbat, din oficiu, încadrarea juridică a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul R. F. din infracţiunea prevăzută de art. 47 din Codul penal raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie cu aplicarea art. 5 din Codul penal în infracţiunea prevăzută de art. 25 din Codul penal din 1968 raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

În temeiul art. 25 din Codul penal din 1968 raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie cu referire la art. 5 din Codul penal, a fost condamnat inculpatul R. F. la pedeapsa principală de 3 ani închisoare şi i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal din 1968, pe o durată de 1 an, ca pedeapsă complementară, pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la folosirea sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei.

În baza art. 71 alin. 1 şi 2 din Codul penal din 1968, i s-au interzis inculpatului R. F. drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal din 1968, ca pedeapsă accesorie pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 81 din Codul penal din 1968 s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei principale, în baza art. 82 din Codul penal din 1968, s-a stabilit un termen de încercare de 5 ani.

I s-au pus în vedere inculpatului R. F. dispoziţiile art. 83 din Codul penal din 1968.

În baza art. 71 alin. 5 din Codul penal din 1968, s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale.

În temeiul art. 19, art. 397 din Codul de procedură penală raportat la art. 998 şi următoarele din Codul civil din 1864, s-a respins, ca nefondată, acţiunea civilă formulată de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, constatând că inculpata M. I. C. a achitat integral prejudiciul pe care l-a cauzat, în cuantum de 19.892.48 lei.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) din Codul de procedură penală s-a dispus ridicarea măsurii sechestrului asigurător aplicată prin Ordonanţa nr. 91/P/2015 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti, instituit până la concurenţa sumei de 19.892.48 lei, asupra bunurilor mobile şi imobile aparţinând inculpatei M.I.C. (voi. 1 dup., fii. 239-241).

În baza art. 274 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală a fost obligat fiecare dintre inculpaţii M. I. C. şi R.F., la plata sumei de câte 3.200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel inculpaţii M.I.C. şi R. F., dar şi partea civilă, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură.

La termenul din data de 27 noiembrie 2017, apelanta inculpată, M. I. C., prin apărător, a sesizat instanţa cu două cereri: una de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar cealaltă, de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Referitor la cererea privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a apreciat că se impune sesizarea instanţei supreme pentru a pronunţa o hotărâre prin care să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept dacă infracţiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie este o infracţiune economică de natură a-i fi aplicabile dispoziţiile art. 741 din Codul penai din 1968.

Instanţa a amânat pronunţarea asupra cererilor la data de 4 decembrie 2017.

Prin încheierea din data de 4 decembrie 2017 instanţa de apel a admis cererea privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de inculpata M.I.C.

În baza art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală a suspendat judecarea cauzei până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept puse în discuţie.

Punctul de vedere al reprezentantului Ministerului Public

Reprezentantul Ministerului Public a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, având în vedere că prezenta cauză se află în cursul judecăţii, în faţa instanţei de apel, învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, însă nu este cazul unei chestiuni de drept a cărei lămurire este necesară curţii de apel printr-o astfel de procedură.

A mai susţinut că textul invocat, art. 741 din Codul penal din 1968, face trimitere la infracţiunile expres şi limitativ prevăzute în conţinutul său şi nu poate fi extins la alte infracţiuni, existând hotărâri pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la aceste chestiuni de drept, practică în acest sens fiind depusă la instanţa de fond.

Pentru toate aceste motive, a apreciat că nu este necesară sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru o astfel de situaţie.

Punctul de vedere al completului de judecată

Instanţa de trimitere a constatat că cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa o hotărâre prin care să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept puse în discuţie este admisibilă, deoarece sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, iar în acest sens a avut în vedere că o astfel de sesizare se realizează în cursul judecării cauzei, Curtea de Apel Piteşti fiind învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, sesizarea are ca obiect o problemă de drept substanţial, instanţa supremă urmând să stabilească dacă infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie poate fi încadrată în enumerarea prevăzută de art. 741 alin. 1 din Codul penal din 1968, între chestiunea de drept supusă analizei şi soluţionarea pe fond a cauzei există o strânsă legătură, având în vedere faptul că inculpata a achitat prejudiciul reţinut în actul de sesizare şi a solicitat încetarea procesului penal, deoarece există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege, asupra problemei de drept care formează obiectul sesizării şi Înalta Curte nu s-a mai pronunţat anterior asupra chestiunii supuse dezbaterii printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii.

Cu privire la obiectul propriu-zis al sesizării, şi anume chestiunea de drept efectivă la care urmează a da dezlegare instanţa supremă, a rectificat cele reclamate în cerere de inculpată, şi anume dacă infracţiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie este o infracţiune economică de natură a-i fi aplicabile dispoziţiile art. 741 din Codul penal din 1968, având în vedere, pe de o parte, principalele apărări formulate de inculpată pe parcursul judecării cauzei în conţinutul căreia a făcut referire la posibila încadrare a infracţiunii imputate în rândul infracţiunilor economice, iar pe de altă parte, având în vedere că doar această categorie de infracţiuni se pretează la o extindere a aplicabilităţii art. 741 din Codul penal anterior dincolo de incriminările luate în considerare de acest text, aflate în partea specială a acestui act normativ, actualmente abrogat, dată fiind formularea pe care instanţa a apreciat-o restrictivă, «prevăzute în prezentul cod”.

În legătură cu problema dacă infracţiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie este o infracţiune economică, a constatat că acest concept este lipsit de o definiţie clară în legislaţia noastră, aspect subliniat şi de Curtea Constituţională care, în Decizia nr. 573 din 3 mai 2011 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011), a arătat că nu se desprinde cu suficientă claritate şi precizie care pot fi acele „unor infracţiuni economice prevăzute în legi speciale”, putându-se ajunge la o înţelegere deficitară a conceptului de infracţiuni economice, acesta fiind unul din principalele motive pentru care textul a fost declarat neconstituţional. În acest sens a mai arătat că în literatura juridică s-a încercat o definire a infracţiunilor economice, ca parte a unei ramuri de drept numite drept penal al afacerilor, în funcţie de criteriul întreprinderii, iar aici s-a considerat că ar trebui să se aibă în vedere, în ceea ce priveşte subiectul activ, principalele forme de asociere permise de lege care au ca scop atingerea unor obiective economice şi răspunderea organelor de conducere din cadrul acestor organizaţii.

Pe de altă parte, dincolo de încercările de definire a acestui concept, completul a apreciat, chiar din motivarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 573 din 3 mai 2011 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011), că instanţa de contencios constituţional priveşte (sau cel puţin privea) cu reticenţă extinderea acestui concept la incriminări de genul celei puse în discuţie, din moment ce în chiar conţinutul motivării se menţiona explicit că se poate ajunge la o înţelegere deficitară a conceptului de infracţiuni economice (cum ar fi. de pildă, infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene ori infracţiunile în legătură directă cu infracţiunile de corupţie prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie).

A mai reţinut că, în jurisprudenţă, soluţiile vizavi de chestiunea de drept pusă în discuţie sunt diferite, după cum o arată şi deciziile prezentate de inculpată, în cadrul Curţii de Apel Piteşti practica constantă fiind în sensul că dispoziţiile art. 741 din Codul penal din 1968 nu sunt aplicabile infracţiunii prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

De asemenea, completul de judecată a apreciat că infracţiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie nu poate fi considerată a fi o infracţiune economică, dat fiind, pe de o parte, obiectul juridic special al acestei infracţiuni, şi anume relaţiile sociale de natură patrimonială a căror existenţă şi dezvoltare sunt condiţionate de buna gestionare a resurselor din bugetele Comunităţilor Europene, iar pe de altă parte, categoria de raporturi juridice care se stabilesc între subiectul activ şi entităţile administrative care se interpun între acţiunile acestuia şi deblocarea resurselor solicitate. Aceste relaţii juridice nu angajează doi agenţi economici, aflaţi pe poziţie de egalitate juridică, ci poartă mai degrabă amprenta unor raporturi juridice ce implică un factor de putere, specific dreptului administrativ, iar gravitatea unui astfel de ilicit este apreciată de legiuitor, în primul rând, în funcţie de perturbarea unor astfel de raporturi şi doar în mod subiacent, în funcţie de prejudiciul suferit.

A considerat totuşi că o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 477 din Codul de procedură penală, ar înlătura controversele stârnite de o incriminare apreciată ca fiind deficitară şi incompletă chiar de către Curtea Constituţională şi ar da o dezlegare al cărei efect se va impune erga omnes, intervenţia instanţei supreme pe această cale fiind cu atât mai justificată cu cât este vorba de un text al unui act normativ abrogat şi asupra căruia nu se mai poate interveni pe cale legislativă, ci doar pe cale jurisprudenţială.

III. Punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi de instanţele de judecată arondate

Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, laşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Timişoara şi Târgu Mureş care, după caz, au făcut referire şi la punctele de vedere ale unora dintre instanţele arondate.

În urma consultării instanţelor de judecată s-au evidenţiat două opinii.

Într-o primă opinie, s-a apreciat că infracţiunea împotriva intereselor financiare ale Comunităţii Europene, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, nu este enumerată între infracţiunile de prejudiciu de la teza I a art. 741 din Codul penal din 1968 şi nici nu reprezintă strict o infracţiune economică prevăzută de legi speciale, având în vedere relaţiile sociale de natură patrimonială protejate şi raporturile juridice stabilite, care sunt speciale, şi nu între doi agenţi economici, profesionişti în sensul noului Cod civil.

În acelaşi sens s-a mai invocat obiectul juridic special al infracţiunii, şi anume relaţiile sociale de natură patrimonială a căror existenţă şi dezvoltare sunt condiţionate de buna gestionare a resurselor din bugetele Comunităţilor Europene, pe de o parte, iar pe de altă parte, categoria de raporturi juridice care se stabilesc între subiectul activ şi entităţile administrative care se interpun între acţiunile acestuia şi deblocarea resurselor solicitate, aceste relaţii juridice neangajând doi agenţi economici aflaţi pe poziţie de egalitate juridică, ci poartă amprenta unor raporturi juridice ce implică un factor de putere, specific dreptului administrativ, iar gravitatea unui astfel de ilicit este apreciată de legiuitor în funcţie de perturbarea unor astfel de raporturi şi doar în mod subadiacent, în funcţie de prejudiciul suferit.

În acest sens au opinat curţile de apel: Bacău, Craiova, Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală şi laşi, tribunalele: Bacău, Bucureşti şi judecătoriile arondate, Călăraşi, Ialomiţa, Teleorman, Braşov, Maramureş, Tulcea, Vrancea şi Prahova, precum şi judecătoriile: Bacău, Moineşti, Urziceni, Alexandria şi Sinaia.

Într-o a două opinie, s-a considerat că infracţiunea prevăzută de art. 18j alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie este o infracţiune economică de natură a-i fi aplicabile dispoziţiile art. 74^ din Codul penal din 1968, având în vedere urmarea produsă, respectiv prejudicierea intereselor financiare ale Uniunii Europene.

S-a susţinut că fapta are natură patrimonială şi este o infracţiune de rezultat, iar sumele de bani sunt acordate pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale.

Relaţiile derulate sunt specifice unor agenţi economici şi se bazează pe buna-credinţă şi loialitatea partenerilor implicaţi.

În acest sens au opinat curţile de apel: Cluj, Bucureşti, Secţia I penală, Ploieşti, Suceava, Timişoara şi majoritatea judecătorilor Curţii de Apel Galaţi, tribunalele: Giurgiu, Bihor, Caraş-Severin, Arad, precum şi judecătoriile: Sector 6 Bucureşti, Bolintin-Vale, Zalău, Reghin, Harghita.

S-a identificat jurisprudenţă la nivelul curţilor de apel Alba Iulia, Braşov, Bucureşti şi Ploieşti.

Nu au formulat puncte de vedere: curţile de apel Alba Iulia, Constanţa, Oradea, Târgu Mureş, Judecătoria Buhuşi, Judecătoria Podu Turcului, Tribunalul Sălaj, Curtea de Apel Oradea, Tribunalul Satu Mare.

IV. Jurisprudenţă naţională în materie

Instanţele la care au fost identificare hotărâri judecătoreşti în această materie sunt Curtea de Apel Alba Iulia şi una dintre instanţele arondate, respectiv Tribunalul Sibiu, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti şi una dintre instanţele arondate, respectiv Tribunalul Teleorman, Curtea de Apel Craiova şi una dintre instanţele arondate, respectiv Tribunalul Olt, Curtea de Apel Ploieşti şi una dintre instanţele arondate, respectiv Tribunalul Prahova.

Hotărârile au fost pronunţate în conformitate cu punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi de instanţele de judecată arondate, menţionate anterior la pct. III.

V. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului

Nu au fost identificate decizii relevante pentru problema de drept supusă dezlegării.

VI. Jurisprudenţa relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Nu au fost identificate decizii relevante pentru problema de drept supusă dezlegării.

VII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale

Au fost identificate următoarele decizii ale Curţii Constituţionale:

- prin Decizia nr. 573 din 3 mai 2011 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011) Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 741 din Codul penal din 1968 sunt neconstituţionale.

- prin Decizia nr. 897 din 17 decembrie 2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 228 din data de 28 martie 2016) Curtea Constituţională s-a referit, în considerente, la paragraful 23, la aspectul că art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie reglementează una dintre modalităţile de săvârşire a infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene şi a fost instituit de legiuitor în vederea ocrotirii relaţiilor sociale referitoare la încrederea publică în folosirea sau prezentarea de documente necesare obţinerii de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene.

VIII. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Din categoria deciziilor în interesul legii trebuie menţionată Decizia nr. 4 din 4 aprilie 2016 pronunţată în Dosarul nr. 2/2016 - publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 2 iunie 2016 prin care Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi art. 215 alin. 1, 2 şi 3 din Codul penal anterior, respectiv art. 244 alin. (1) şi (2) şi art. 306 din Codul penal, a stabilit că fapta de a folosi, în cadrul autorităţii contractante, printr-o acţiune a autorului, documente ori declaraţii inexacte, ce a avut ca rezultat obţinerea, pe nedrept, de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum şi de fonduri din bugetul naţional întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii unice prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, indiferent dacă legea penală mai favorabilă este legea veche sau legea nouă.

În ceea ce priveşte deciziile de speţă, au fost identificate hotărâri pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală în calea de atac a recursului (Decizia nr. 3.301 din data de 16 octombrie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 6.365/120/2010, Decizia penală nr. 4.144 din data de 6 decembrie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 19.221/63/2010, Decizia penală nr. 4.202 din data de 19 decembrie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 17.139/3/2011 şi Decizia nr. 3.752 din data de 16 noiembrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 6.199/95/2011), hotărâri pronunţate în calea de atac a apelului (Decizia penală nr. 303/A din data de 2 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 595/43/2015, şi Decizia penală nr. 2.080 din data de 19 iunie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 17.136/3/2016), precum şi o decizie pronunţată în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie (Decizia penală nr. 507/RC din data de 22 noiembrie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 6.199/95/2011).

IX. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a specialiştilor din domeniul juridic cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, care nu au înaintat la dosarul cauzei puncte de vedere.

X. Punctul de vedere exprimat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia judiciară

La data de 21 martie 2018, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus concluzii privind rezolvarea de principiu a chestiunii de drept supuse dezlegării, iar prin Adresa nr. 341/C/410/II1-5/2018 din data de 21 martie 2018 a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept supusă dezlegării.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a menţionat că nu este îndeplinită condiţia ca întrebarea adresată instanţei supreme să constituie o problema de drept, iar rezolvarea ce se solicită a fi dată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să fie una de principiu.

Parchetul a apreciat, în esenţă, că excedează competenţei instanţei supreme să identifice trăsăturile distinctive pe care o faptă trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi calificată drept infracţiune economică, consecutiv acestui demers putându-se verifica dacă infracţiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie este ori nu o infracţiune economică.

În acest sens a arătat că, deşi este scos din ordinea juridică, în urma constatării ca neconstituţional prin Decizia nr. 573 din 3 mai 2011 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011), art. 741 alin. (1) din Codul penal va continua să se aplice şi ulterior publicării în Monitorul Oficial a sus-amintitei decizii în cazul infracţiunilor comise în timpul cât textul legal s-a aflat în vigoare, ca efect al dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Codul penal. Aşa fiind, cum faptele deduse judecăţii instanţei de trimitere au fost comise în perioada 2007-2008, ca lege penală mai favorabilă, art. 741 din Codul penal ar putea fi aplicabil, în pofida constatării neconstituţionalităţii sale.

S-a mai susţinut că în decizia instanţei de contencios constituţional se reţine că, din redactarea art. 741 alin. 1 din Codul penal din 1968 „nu se desprinde cu suficientă claritate şi precizie care pot fi acele «unor infracţiuni economice prevăzute în legi speciale», putându-se ajunge la o înţelegere deficitară a conceptului de infracţiuni economice (cum ar fi, de pildă, infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene ori infracţiunile în legătură directă cu infracţiunile de corupţie prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie)”, din cele reţinute desprinzându-se poziţia Curţii Constituţionale cu privire la cel puţin două aspecte: pe de o parte, sintagma «unor infracţiuni economice prevăzute în legi speciale» este neclară şi imprecisă, neputându-se determina care sunt infracţiunile economice cărora le este aplicabil textul, iar pe de altă parte, infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene ar putea fi greşit incluse în categoria infracţiunilor economice prevăzute în legi speciale.

De asemenea, că cele de mai sus justifică susţinerea că problema de drept a cărei dezlegare i se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost deja lămurită de Curtea Constituţională.

S-a mai susţinut că, deşi dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală nu indică printre condiţiile de admisibilitate a sesizării şi inexistenţa unei decizii a Curţii Constituţionale cu privire la problema de drept a cărei dezlegare se solicită, este totuşi neîndoielnic că deciziile instanţei de contencios constituţional sunt obligatorii şi pentru instanţa supremă, câtă vreme art. 147 alin. (4) din Constituţie nu prevede norme derogatorii de la acest caracter.

Ministerul Public a considerat că, prealabil examinării condiţiilor de admisibilitate reglementate în art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are a verifica dacă demersul judiciar ce i se solicită se circumscrie competenţei sale funcţionale, astfel cum este aceasta prevăzută în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, şi anume asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti. Sintagma „interpretarea legii” porneşte de la premisa existenţei unei norme, chiar neclară sau susceptibilă de varii interpretări, deoarece în cauza ce formează obiectul prezentei dezlegări se solicită instanţei supreme să lămurească dacă o infracţiune tip aparţine unei categorii de infracţiuni, cea a infracţiunilor economice.

A opinat că pentru a răspunde acestei întrebări este necesar să existe fie o definiţie legală a infracţiunii economice sau măcar să fie stabilite trăsăturile, elementele distinctive pe care o faptă trebuie să le îndeplinească pentru a fi calificată ca infracţiune economică, fie o enumerare a infracţiunilor care intră în această categorie, aceste demersuri căzând în sarcina legiuitorului şi excedând competenţei judecătorului, care nu stabileşte criteriile după care o infracţiune intră într-o categorie sau alta, nu defineşte infracţiuni şi nu creează dispoziţii legale. Judecătorul interpretează şi aplică norma juridică. Cel care o creează este legiuitorul, care trebuie să indice acele criterii distinctive comune care le diferenţiază de alte infracţiuni (cele contra patrimoniului, de serviciu etc.) şi totodată le uneşte între ele (obiectul juridic special, prejudiciul etc.). În lipsa nu doar a unei definiţii legale a infracţiunii economice, ci şi a inexistenţei în întreaga legislaţie penală şi extrapenală a calificării explicite a unei fapte ca fiind infracţiune economică, demersului solicitat instanţei supreme nu i se poate da curs fără ca prin aceasta instanţa supremă să îşi încalce funcţia de jurisdicţie. Astfel cum s-a reţinut şi în decizia Curţii Constituţionale mai sus menţionată, interpretările jurisprudenţiale nu pot fi decât subiective şi arbitrare.

XI. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informare juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informare juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a opinat că includerea infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie în sfera „infracţiunilor economice prevăzute în legi speciale” şi aplicarea dispoziţiilor art. 741 din Codul penal anterior în cazul acestei infracţiuni ar contraveni dispoziţiilor Deciziei nr. 573 din data de 3 mai 2011 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011).

Prin decizia mai sus menţionată Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 741 din Codul penal din 1968 sunt neconstituţionale ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate, deoarece din redactarea articolului anterior menţionat nu se desprinde cu suficientă claritate şi precizie care sunt acele infracţiuni economice prevăzute în legi speciale, putându-se ajunge la o înţelegere deficitară a conceptului de infracţiuni economice (ca, de exemplu, infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene ori infracţiunile în legătură directă cu infracţiunile de corupţie prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie).

Ca atare, a susţinut că prin considerentele deciziei antemenţionate, Curtea Constituţională a exclus infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (în prezent, infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene) din sfera infracţiunilor economice prevăzute în legi speciale la care se referă art. 74 alin. 1 din Codul penal din 1968, considerând că includerea acestei categorii de infracţiuni în sfera „infracţiunilor economice prevăzute în legi speciale” reprezintă o înţelegere deficitară a conceptului de infracţiuni economice.

XII. Dispoziţiile legale Incidente

Codul penal din 1988 - Art. 741 alin. 1

„În cazul săvârşirii infracţiunilor de gestiune frauduloasă, înşelăciune, delapidare, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu contra intereselor publice, abuz în serviciu în formă calificată şi neglijenţă în serviciu, prevăzute în prezentul cod, ori a unor infracţiuni economice prevăzute în legi speciale, prin care s-a pricinuit o pagubă, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la soluţionarea cauzei în primă instanţă, învinuitul sau inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate.”

Codul penal - Art. 5

„Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei

(1) în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile.”

Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie - Art. 181 alin. (1) (forma în vigoare la data faptelor)

,,(1) Folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.”

Art. 181 alin. (1) (forma în vigoare în prezent).

„Folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele el, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.”

Convenţia pentru protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene - Art. 1

(1) în sensul prezentei convenţii, constituie fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităţilor Europene:

a) în materie de cheltuieli, orice acţiune sau omisiune intenţionată cu privire la:

- folosirea sau prezentarea unor declaraţii sau documente false, inexacte sau incomplete care au ca efect perceperea sau reţinerea pe nedrept a unor fonduri care provin din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele gestionate de Comunităţile Europene sau în numele acestora;

- necomunicarea unei informaţii prin încălcarea unei obligaţii specifice, având acelaşi efect;

- deturnarea acestor fonduri în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate iniţial, având acelaşi efect;

b) în materie de venituri, orice acţiune sau omisiune intenţionată cu privire la:

- folosirea sau prezentarea unor declaraţii sau documente false, inexacte sau incomplete, care au ca efect diminuarea ilegală a resurselor bugetului general al Comunităţilor Europene sau ale bugetelor gestionate de Comunităţile Europene sau în numele acestora;

- necomunicarea unei informaţii prin încălcarea unei obligaţii specifice, având acelaşi efect;

- deturnarea unui avantaj obţinut în mod legal, având acelaşi efect.

(2) Sub rezerva articolului 2 alineatul (2), fiecare stat membru ia măsurile necesare şi adecvate pentru a transpune în dreptul penal intern dispoziţiile alineatului (1) astfel încât comportamentele menţionate să fie sancţionate ca fapte penale.

(3) Sub rezerva articolului 2 alineatul (2), fiecare stat membru ia, de asemenea, măsurile necesare pentru a se asigura că întocmirea sau furnizarea cu intenţie a declaraţiilor sau documentelor false, inexacte sau incomplete care au efectul menţionat la alineatul (1) constituie fapte penale în cazul în care ele nu sunt pedepsite deja ca infracţiuni principale sau complicitate, instigare sau tentativă de fraudă astfel cum este definită la alineatul (1).

(4) Caracterul intenţionat al unei acţiuni sau al unei omisiuni dintre cele menţionate la alineatele (1) şi (3) poate decurge din împrejurări de fapt obiective.”

Regulamentul Comisiei (CE) nr. 1.828/2006 - Art. 27 Ut. c

„Pentru scopurile acestei secţiuni, se vor aplica următoarele definiţii:

c) «suspectare de fraudă» se referă la o neregulă ce duce la iniţierea de demersuri administrative sau juridice la nivel naţional, pentru a stabili caracterul intenţionat al comportamentului, în special existenţa fraudei, aşa cum se menţionează la punctul (a) al articolului 1 (1) din Convenţia redactată pe baza articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, pentru protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene.”

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/ sau a fondurilor publice naţionale, aferente acestora, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 30 iunie 2011 - Art. 2 alin. (1) lit. b) c) şi d)

.(1) În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

b) fraudă - infracţiunea săvârşită în legătură cu obţinerea ori utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, incriminată de Codul penal ori de alte legi speciale;

c) fonduri europene - sumele provenite din asistenţa financiară nerambursabilă acordată României din bugetul general al Uniunii Europene şi/sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei;

d) fonduri publice naţionale aferente fondurilor europene - sumele provenite din bugetul general consolidat utilizate pentru: asigurarea cofinanţării, plata prefinanţării, înlocuirea fondurilor europene în situaţia indisponibilităţii/sistării temporare a plăţii acestor fonduri, completarea fondurilor europene în vederea finalizării proiectelor, precum şi alte categorii de cheltuieli legal reglementate în acest scop.”

XIII. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

Opinia judecătorului-raportor este în sensul că sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie este admisibilă.

Pe fondul sesizării a apreciat că în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 573 din 3 mai 2011 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011) se reţine că din redactarea dispoziţiilor art. 741 din Codul penal din 1968 nu se desprinde cu suficientă claritate şi precizie care ar putea fi infracţiunile economice prevăzute în legi speciale, putându-se ajunge la o înţelegere deficitară a conceptului de infracţiuni economice, fiind menţionate în acest sens infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene ori infracţiunile în legătură directă cu infracţiunile de corupţie prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

În acest caz instanţa de contencios constituţional, prin considerentele deciziei, a stabilit faptul că textul este declarat neconstituţional, inclusiv datorită faptului că s-ar putea interpreta, în mod greşit, în sensul aplicării lui şi în cazul infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene.

Judecătorul-raportor a apreciat faptul că nu există posibilitatea respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de către Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în condiţiile în care dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală fac posibilă respingerea, ca inadmisibilă, a unei întrebări prealabile, doar atunci când chestiunea de drept a primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-o decizie de recurs în interesul legii, nefiind menţionată situaţia în care chestiunea de drept a primit rezolvarea printr-o decizie a Curţii Constituţionale.

În aceste condiţii a apreciat că sesizarea Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, formulată în Dosarul nr. 3.320/109/2016, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „dacă infracţiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 este o infracţiune economică de natură a-i fi aplicabile dispoziţiile art. 741 din Codul penal din 1968, este admisibilă, urmând să se stabilească faptul că infracţiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 nu este o infracţiune economică, în acest caz nefiind aplicabile dispoziţiile art. 741 din Codul penal din 19681.

XIV. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea formulată de către Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele:

Pentru a realiza unificarea practicii judiciare, legiuitorul a instituit în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie soluţionarea sesizărilor din partea instanţelor de judecată, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea anumitor instanţe, învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa supremă nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.

Astfel, se constată că pentru a fi admisibilă o asemenea sesizare trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe, respectiv existenţa unei cauze aflate în cursul judecăţii în ultimul grad de jurisdicţie pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute expres de textul de lege anterior menţionat, existenţa unei chestiuni de drept care să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii şi soluţionarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

În speţă, se constată că este îndeplinită condiţia privind existenţa unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Piteşti fiind învestită în Dosarul nr. 3.320/109/2016 cu soluţionarea apelurilor declarate de inculpaţii M. I. C., R. F. şi de partea civilă Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale/Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură împotriva Sentinţei penale nr. 235 din data de 15.05.2017 pronunţate de Tribunalul Argeş în Dosarul nr. 3.320/109/2016.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală constată însă că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate, referitoare la existenţa unei chestiuni de drept care să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, prin sesizarea formulată Curtea de Apel Piteşti solicită lămurirea naturii infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

Prin Decizia nr. 4 din 4 aprilie 2016 pronunţată în Dosarul nr. 2/2016 - publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 2 iunie 2016, Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că fapta de a folosi, în cadrul autorităţii contractante, printr-o acţiune a autorului, documente ori declaraţii inexacte, ce a avut ca rezultat obţinerea, pe nedrept, de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum şi de fonduri din bugetul naţional întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii unice prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, indiferent dacă legea penală mai favorabilă este legea veche sau legea nouă.

În considerentele deciziei anterior menţionate, la pct. 31 se statuează că „din modul de incriminare a faptei de obţinere pe nedrept de fonduri europene rezultă că această faptă penală reprezintă o formă atipică a infracţiunii de înşelăciune”. De asemenea, la pct. 39 se apreciază că „din perspectiva conţinutului său constitutiv, infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000 implică, în esenţă, o inducere în eroare a autorităţilor contractante, prin folosirea unor înscrisuri inexacte sau false, reprezentând, prin urmare, o formă specială de fraudă regăsită în domeniul accesării fondurilor comunitare, ce nu ar putea fi reţinută simultan cu incriminarea generală prevăzută de art. 215 din Codul penal din 1969”.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală constată că prin decizia menţionată mai sus Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit natura juridică a infracţiunii prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

În consecinţă, întrucât s-a dat o dezlegare de drept cu privire la natura infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate anterior analizată. Această constatare face inutilă analiza celeilalte condiţii de admisibilitate, respectiv legătura dintre chestiunea de drept invocată şi soluţionarea pe fond a cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 475 şi 477 din Codul de procedură penală,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 3.320/109/2016, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: ,,dacă infracţiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 este o infracţiune economică de natură a-i fi aplicabile dispoziţiile art. 741 din Codul penal din 1968”.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 aprilie 2018.

 

PREŞEDINTELE CU DELEGAŢIE AL SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

judecător MIRELA SORINA POPESCU

Magistrat-asistent,

Simona Dănăilă


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.