MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 522/2018

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 186 (XXX) - Nr. 522         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Marţi, 26 iunie 2018

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 155 din 27 martie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 911, art. 912 şi art. 224 din Codul de procedură penală din 1968

 

Decizia nr. 189 din 29 martie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 118 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

960. - Ordin al ministrului transporturilor privind aprobarea Normei tehnice feroviare nr. 56-003: 2018 „Vehicule de cale ferată. Prescripţii privind salubrizarea, deratizarea, dezinsecţia şi dezinfecţia vagoanelor-bar, vagoanelor-restaurant/bistro, vagoanelor-cuşetă şi de dormit”

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 26 din 16 aprilie 2018 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept)

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 155

din 27 martie 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 911, art. 912 şi art. 224 din Codul de procedură penală din 1968

 

Petre Lăzăroiu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 911, art. 912 şi art. 224 din Codul de procedură penală din 1968, excepţie ridicată de Cornelia Grumeza, Daniela Oprescu şi Ioan Tudor în Dosarul nr. 5,243/86/2014/a3 al Tribunalului Suceava - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.157D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 911 şi art. 912 alin. 2-5 din Codul de procedură penală din 1968, deoarece autorii nu au formulat critici concrete de neconstituţionalitate.

4. De asemenea, pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 912 alin, 1 din Codul de procedură penală din 1968, deoarece, pe de o parte, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat asupra acestui text constatând că este suficient de clar şi, pe de altă parte, nu este de admis ca printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional să se intervină asupra unui text abrogat şi să se dea o nouă interpretare acestuia contrară celei date de către instanţele judecătoreşti de drept comun de-a lungul timpului, deoarece, în acest caz, unicul scop urmărit de către autori este de a obţine o aplicare retroactivă a unei eventuale decizii de admitere a Curţii Constituţionale, nulitatea operând ex tunc din momentul din care actul a fost efectuat. Or, dacă actul a fost efectuat în baza unei legi, iar legea ar fi declarată neconstituţională, a aplica decizia Curţii Constituţionale ar însemna acordarea unor efecte retroactive acesteia.

5. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 224 din Codul de procedură penală din 1968, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată a acesteia, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

6. Prin încheierea din 14 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 5.243/86/2014/a3, Tribunalul Suceava - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 911, art. 912 şl art. 224 din Codul de procedură penală din 1968, excepţie ridicată de Cornelia Grumeza, Daniela Oprescu şi Ioan Tudor în dosarul cu numărul de mai sus, având ca obiect soluţionarea unei cauze penale la fond.

7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se susţine că dispoziţiile art. 911 şi art. 912 din Codul de procedură penală din 1968 sunt neconstituţionale în măsura în care permit implicit ca actele de interceptare şi înregistrare efectuate în baza autorizării dată de judecător, prin mandat de supraveghere tehnică, să fie realizate în afara cadrului unui proces penal, ori atunci când sunt puse în aplicare de alte organe în afara procurorului şi a organelor de cercetare penală. Faptul că organele de urmărire penală au nesocotit condiţiile impuse de art. 911 şi art. 912 din Codul de procedură penală din 1968 privind modalitatea de punere în executare a autorizaţiilor emise de judecător, prin „sprijinul tehnic” obţinut din partea unor organe care nu au competenţă legală de cercetare penală, echivalează cu desfăşurarea măsurilor de supraveghere tehnică fără autorizaţie, ambele situaţii fiind în măsură să aducă atingere unor drepturi fundamentale într-un stat de drept: viaţa intimă, familială şi privată şi secretul corespondenţei. Deşi, din punct de vedere teoretic, sunt impuse anumite restricţii şi limitări instituite pentru a exclude abuzuri ale autorităţilor, se constată că activităţile privind interceptările şi înregistrările, chiar dacă ar trebui desfăşurate numai de procuror ori de organele de cercetare penală, sunt în realitate apanajul Serviciului Român de Informaţii, care realizează supravegherea doar din punct de vedere tehnic, fapt devenit notoriu, învederat recent de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală şi de Avocatul Poporului în opiniile comunicate Curţii Constituţionale la Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, paragrafele 15 şi 17.

8. Totodată, dispoziţiile art. 224 din Codul de procedură penală din 1968 sunt neconstituţionale în măsura în care faza actelor premergătoare permite efectuarea actelor ce constituie mijloace de probă în sensul art. 64 din acelaşi cod. Actele premergătoare pot fi efectuate din momentul sesizării până la începerea urmăririi penale, sau numai în scopul de a completa ori verifica informaţiile referitoare la săvârşirea unei infracţiuni, fiind exclusă această posibilitate în cazurile în care sesizarea conţine suficiente date pentru începerea urmăririi penale, ori atunci când a fost atins scopul urmărit, o eventuală continuare a acestora ulterior acestui moment fiind echivalentă cu eludarea garanţiilor procesuale ce trebuie asigurate participanţilor la procesul penal.

9. Această modalitate arbitrară de aplicare a dispoziţiilor art. 911, art. 912 şi art. 224 din Codul de procedură penală din 1968 face posibilă administrarea de către acuzare a unei părţi importante din materialul probator în defavoarea celui care nu are încă stabilită vreo calitate (învinuit/inculpat), atunci când sunt luate unele măsuri procesuale, cum sunt cele privind supravegherea tehnică încă din faza actelor premergătoare, când urmărirea penală nu a fost începută nici măcar în rem, chiar dacă uneori, mai grav, persoana este cunoscută cu mult timp înainte de a se dispune urmărirea penală faţă de aceasta.

10. Astfel, se poate ajunge în situaţia de a lipsi o persoană de dreptul de a fi apărată de un avocat. Totodată, se încalcă şi principiul legalităţii şi imparţialităţii care guvernează activitatea procurorilor ce impune respectarea principiului loialităţii administrării probelor şi a dreptului la apărare a învinuitului/ suspectului şi inculpatului. Loialitatea decurge din dreptul la un proces echitabil şi implică o anumită moralitate procedurală a organelor de urmărire penală în activitatea de strângere a probelor aptă de a asigura credibilitatea actului de justiţie şi aflarea adevărului. Moralitatea procedurală este însă inexistentă atunci când „la adăpostul legii” sunt utilizate „şiretlicuri” în activităţile desfăşurate, în special pentru realizarea măsurilor de supraveghere tehnică prin solicitarea şi utilizarea „sprijinului tehnic” din partea unor organe ce exced celor de cercetare penală expres menţionate la art. 201 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968.

11. Tribunalul Suceava - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, critica autorului vizează două aspecte şi se referă, pe de o parte, la posibilitatea conferită de Codul de procedură penală din 1968 de autorizare a interceptărilor şi convorbirilor telefonice în afara cadrului unui proces penal, iar, pe de altă parte, la punerea în executare a autorizaţiilor de interceptare emise de judecător de către alte organe decât cele prevăzute de lege - procurorul şi organele de cercetare penală.

12. În ce priveşte primul aspect al criticilor, instanţa de judecată apreciază că aceasta este diferită de soluţia Curţii Constituţionale exprimată în deciziile sale. În acest sens sunt relevante considerentele Deciziei nr. 962 din 25 iunie 2009.

13. Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor pot fi dispuse, aşa cum se prevede în alin, 1 al art. 911 din Codul de procedură penală, la cererea procurorului care efectuează ori supraveghează urmărirea penală Administrarea unor astfel de mijloace de probă este plasată în cadrul primei faze a procesului penal, urmărirea penală putând fi începută, potrivit art. 221 şi art. 228 din Codul de procedură penală din 1969, atât in personam, cât şi în rem.

14. Prin urmare, faţă de motivarea Curţii Constituţionale, instanţa apreciază că nu au intervenit aspecte noi care să justifice o schimbare a jurisprudenţei Curţii Constituţionale sub aspectul de neconstituţionalitate analizat.

15. Cât priveşte cel de-al doilea aspect al criticilor, instanţa de judecată apreciază că argumentele invocate de Curtea Constituţională în Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 nu sunt valabile în cazul punerii în aplicare a autorizaţiilor de interceptare emise conform art. 911 şi art. 912 din Codul de procedură penală din 1968, întrucât soluţia legislativă cuprinsă în textele supuse excepţiei de neconstituţionalitate este diferită de cea conţinută în art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală.

16. Astfel, se constată că, potrivit art. 912 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, „procurorul procedează personal la interceptările şi înregistrările prevăzute în art. 911 sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operaţiunii efectuate”.

17. Prin urmare, instanţa apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată în raport cu criticile formulate.

18. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

19. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale (Decizia nr. 962 din 25 iunie 2009 şi Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016). Totodată, cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 224 din Codul de procedură penală din 1968, Guvernul arată că, împrejurarea că, în practică, se efectuează acte specifice urmăririi penale, în scopul eludării garanţiilor procesuale asigurate persoanelor implicate într-o urmărire penală, în speţă, a dreptului la apărare, chiar dacă ar fi reală, reprezintă o problemă de aplicare a legii care nu intră sub incidenţa contenciosului constituţional (a se vedea Decizia nr. 141 din 5 octombrie 1999).

20. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale, nu aduc atingere egalităţii în drepturi şi nu afectează în niciun fel procesul de înfăptuire a justiţiei, întrucât instanţa de judecată căreia i se prezintă ca mijloace de probă înregistrări ale convorbirilor sau înregistrări de imagini are datoria să examineze valabilitatea acestora sub toate aspectele efectuării lor. În plus, potrivit dispoziţiilor legale criticate, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau ale comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului.

21. Cât priveşte pretinsa încălcare a art. 28 din Constituţie, Avocatul Poporului arată că interceptarea şi înregistrarea unor convorbiri sau înregistrarea unor imagini fără acordul persoanei vizate poate avea loc în cazuri şi în condiţii limitativ şi precis determinate. Sub acest aspect, respectarea condiţiilor stabilite de Legea fundamentală pentru restrângerea exerciţiului dreptului consacrat de art. 28, precum şi asigurarea garanţiilor împotriva unor îngrădiri abuzive ale exerciţiului dreptului respectiv rezultă chiar din analiza redactării textelor legale criticate.

22. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu

au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

23. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

24. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 911 cu denumirea marginală Condiţiile şi cazurile de interceptare şi înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, art. 912 cu denumirea marginală Organele care efectuează interceptarea şi înregistrarea şi art. 224 cu denumirea marginală Acte premergătoare, toate din Codul de procedură penală din 1968, care au următorul conţinut:

- Art. 911: „(1) Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.

(2) Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare pot fi autorizate în cazul infracţiunilor contra siguranţei naţionale prevăzute de Codul penal şi de alte legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul unor alte infracţiuni grave ori al infracţiunilor care se săvârşesc prin mijloace de comunicare electronică. Dispoziţiile alin. 1 se aplică în mod corespunzător.

(3) Autorizaţia se dă pentru durata necesară interceptării şi înregistrării, dar nu pentru mai mult de 30 de zile, în camera de consiliu, de preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. În lipsa preşedintelui instanţei autorizaţia se dă de către judecătorul desemnat de acesta.

(4) Autorizaţia poate fi reînnoită, înainte sau după expirarea celei anterioare, în aceleaşi condiţii, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile.

(5) Durata totală a interceptărilor şi înregistrărilor autorizate, cu privire la aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă, nu poate depăşi 120 de zile.

(6) înregistrarea convorbirilor dintre avocat şi partea pe care o reprezintă sau o asistă în proces nu poate fi folosită ca mijloc de probă decât dacă din cuprinsul acesteia rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea de către avocat a unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. 1 şi 2.

(7) Procurorul dispune încetarea imediată a interceptărilor şi înregistrărilor înainte de expirarea duratei autorizaţiei dacă nu mai există motivele care le-au justificat, informând despre aceasta instanţa care a emis autorizaţia.

(8) La cererea motivată a persoanei vătămate, procurorul poate Solicita judecătorului autorizarea interceptării şi înregistrării convorbirilor sau comunicărilor efectuate de aceasta prin telefon sau orice mijloc electronic de comunicare, indiferent de natura infracţiunii ce formează obiectul cercetării.

(9) Autorizarea interceptării şi a înregistrării convorbirilor sau comunicărilor se face prin încheiere motivată, care va cuprinde: indiciile concrete şi faptele care justifică măsura; motivele pentru care stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea ori localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată; persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii; perioada pentru care sunt autorizate interceptarea şi înregistrarea.”

- Art. 912: „(1) Procurorul procedează personal la interceptările şi înregistrările prevăzute în art. 911 sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări sunt obligate să păstreze secretul Operaţiunii efectuate, încălcarea acestei obligaţii fiind pedepsită potrivit Codului penal.

(2) în caz de urgenţă, când întârzierea obţinerii autorizării prevăzute în art. 911 alin. 1, 2 şi 8 ar aduce grave prejudicii activităţii de urmărire penală, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune, cu titlu provizoriu, prin ordonanţă motivată, înscrisă în registrul special prevăzut în art. 228 alin. 11, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor, pe o durată de cel mult 48 de ore.

(3) în termen de 48 de ore de la expirarea termenului prevăzut în alin. 2, procurorul prezintă ordonanţa, împreună cu suportul pe care sunt fixate interceptările şi înregistrările efectuate şi un proces-verbal de redare rezumativă a convorbirilor, judecătorului de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în vederea confirmării. Judecătorul se pronunţă asupra legalităţii şi temeiniciei ordonanţei în cel mult 24 de ore, prin încheiere motivată dată în camera de consiliu. În căzui în care ordonanţa este confirmată, iar procurorul a solicitat prelungirea autorizării, judecătorul va dispune autorizarea pe mai departe a interceptării şi înregistrării, în condiţiile art. 911 alin. 1-3 şi 8. Dacă judecătorul nu confirmă ordonanţa procurorului, va dispune încetarea de îndată a interceptărilor şi înregistrărilor, iar cele efectuate vor fi şterse sau, după caz, distruse de către procuror, încheindu-se în acest sens un proces-verbal care se comunică în copie instanţei.

(4) Convorbirile sau comunicările interceptate şi înregistrate care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau nu contribuie la identificarea ori localizarea participanţilor se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidenţialităţii, şi pot fi transmise judecătorului sau completului învestit cu soluţionarea cauzei, la solicitarea acestuia. La soluţionarea definitivă a cauzei, acestea vor fi şterse sau, după caz, distruse de către procuror, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.

(5) Convorbirile sau comunicările interceptate şi înregistrate pot fi folosite şi în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 911 alin. 1 şi 2.”

- Art. 224: (1) în vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare.

(2) De asemenea, în vederea strângerii datelor necesara organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare şi lucrătorii operativi din Ministerul de Interne, precum şi din celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop,  pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale.

(3) Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă,

25. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin, (3) referitor la România ca stat de drept, art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1) şi (2) referitor la accesul liber la justiţie, art. 24 referitor la Dreptul la apărare, art. 53 referitor la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 132 alin. (1) referitor la principiul legalităţii activităţii procurilor, art. 142 referitor la Curtea Constituţională, precum şi prevederile art. 6 - Dreptul la un proces echitabil şi art. 8 - Dreptul la respectarea vieţii private şi familiale, ambele din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

26. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin Decizia nr. 1.454 din 4 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 27 ianuarie 2011, a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 224 ultimul alineat din Codul de procedură penală din 1968, precum şi a celor cuprinse în secţiunea Vi capitolul II a titlului III din Codul de procedură penală din 1968, statuând că dispoziţiile din Codul de procedură penală din 1968 referitoare la interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare prevăd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată

27. Totodată, prin Decizia nr. 709 din 17 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 29 iulie 2008, Curtea a reţinut, cu privire la vechea reglementare, că, potrivit dispoziţiilor art. 916 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, mijloacele de probă referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părţilor interesate sau, din oficiu, de către instanţă, judecătorul având datoria să examineze valabilitatea acestora sub toate aspectele legalităţii şi temeiniciei autorizării şi efectuării înregistrărilor.

28. În continuare, prin aceeaşi decizie mai sus citată, Curtea Constituţională a menţionat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi anume Hotărârea din 6 mai 2003, pronunţată în Cauza Coban (Asim Babuscum) împotriva Spaniei, în care reclamantul invoca nulitatea înregistrărilor convorbirilor sale telefonice, întrucât nu îndeplineau condiţiile de legalitate şi proporţionalitate. După ce a reamintit faptul că admisibilitatea probelor este o problemă ce ţine de reglementările naţionale şi că revine jurisdicţiilor naţionale să aprecieze elementele care le sunt prezentate, Curtea de la Strasbourg a stabilit că respectiva condamnare penală a intervenit în urma unei proceduri contradictorii, pe baza probelor discutate de părţi. Reclamantul a avut posibilitatea de a interoga martorii audiaţi şi de a contracara depoziţiile care îi erau defavorabile. De asemenea, în privinţa înregistrărilor convorbirilor telefonice, s-a constatat că instanţele naţionale au confirmat legalitatea strângerii acestor probe, iar reclamantul ar fi putut face observaţii în faţa judecătorului cu privire la aceste înregistrări, care nu au constituit, de altfel, singurul mijloc de probă invocat de acuzare. Totodată, şi în Hotărârea din 16 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, pentru a asigura dreptul la un proces echitabil, este esenţial ca toate probele să fie prezentate de faţă cu acuzatul, în cadrul unei audieri publice, pentru a se putea oferi contraargumente. Acest lucru nu înseamnă totuşi că declaraţiile martorilor trebuie făcute în faţa tribunalului pentru a fi admise ca mijloace de probă. Utilizarea declaraţiilor din faza de instrucţie penală a cazului nu încalcă, în principiu, prevederile art. 6 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atât timp cât se respectă dreptul la apărare. De regulă, acest drept impune ca acuzatul să aibă ocazia de a pune întrebări martorului care depune mărturie împotriva sa, fie atunci când face aceste declaraţii, fie într-un stadiu ulterior al procedurilor.

29. De asemenea, Curtea, prin Decizia precitată nr. 1.454 din 4 noiembrie 2010, a mai statuat că nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 28 şi art. 53, deoarece înseşi textele invocate oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenţei nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate, la rândul lor, de necesitatea instrucţiei penale. Astfel, societăţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea ameninţări şi de a supraveghea elementele subversive ce acţionează pe teritoriul lor. Aşa fiind, asemenea dispoziţii legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securităţii naţionale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârşirii de infracţiuni (a se vedea şi Decizia nr. 1.017 din 29 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 10 ianuarie 2013).

30. Totodată, Curtea a arătat că anumite aspecte invocate într-o cauză ori alta referitoare la modul de aplicare a dispoziţiilor legale criticate nu constituie o problemă de constituţionalitate, sens în care a reţinut că „nu se poate admite însă ideea înfrângerii prezumţiei de constituţionalitate ca urmare a aplicării unor dispoziţii legale în contradicţie cu legea ori cu principiile fundamentale”.

31. În plus, însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a validat prevederile legale contestate prin Hotărârea din 26 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Dumitru Popescu împotriva României, paragraful 82. Astfel, după ce a reţinut existenţa unei încălcări a art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislaţia în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codul de procedură penală din 1968 şi a unor legi speciale şi Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codul de procedură penală din 1968, precum şi pentru modificarea altor legi) există numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nepertinente. Aşa fiind, dispoziţiile legale criticate oferă protecţie împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viaţă privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înţeles univoc (a se vedea şi Decizia nr. 50 din 2 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 28 aprilie 2017, paragraful 25).

32. În acest sens, prin Decizia nr. 92 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 20 mai 2014, şi prin Decizia nr. 473 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 987 din 12 decembrie 2017, paragraful 22 - decizii referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 912 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968 -, Curtea a reţinut că legiuitorul ordinar a reglementat în detaliu, în secţiunea V1 din Codul de procedură penală din 1968, procedura referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video, Legea nr. 281/2003, Legea nr. 356/2006, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2006 şi Legea nr. 202/2010 contribuind, rând pe rând, la instituirea unor proceduri de natură să confere un plus de garanţii împotriva arbitrariului organelor de anchetă. Astfel, dacă în varianta codului existentă anterior apariţiei Legii nr. 281/2003, procedura era sumar prevăzută, înregistrările audio sau video putând fi efectuate cu autorizarea prealabilă a procurorului desemnat, cu condiţia existenţei unor indicii temeinice privind pregătirea ori săvârşirea unei infracţiuni, ulterior adoptării actelor normative mai sus menţionate, o astfel de interceptare sau înregistrare a convorbirilor ori comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege.

33. De asemenea, prin Decizia nr. 779 din 28 noiembrie 2017*, nepublicată încă în Monitorul Oficial al României, Curtea Constituţională a statuat că sintagma „alte organe specializate ale statului”din dispoziţiile art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală nu vizează persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere la care se face referire în art. 912 alin. 1 teza a două din Codul de procedură penală din 1968. Astfel, prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, Curtea şi-a fundamentat soluţia din perspectiva persoanelor care pun în executare mandatul de supraveghere tehnică, iar nu din perspectiva persoanelor care asigură suportul tehnic pentru realizarea activităţii de supraveghere tehnică. Referitor la suportul tehnic pentru realizarea activităţii de supraveghere-sub imperiul vechiului Cod de procedură penală, ca, de altfel, şi sub cel al noului Cod -, acesta era asigurat de persoane fără atribuţii de cercetare penală, în limitele competenţelor acestora, motiv pentru care dispoziţiile art. 912 alin. 1 teza a două din Codul de procedură penală din 1968 impuneau persoanelor chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări obligaţia de a păstra secretul operaţiunii efectuate, încălcarea acestei obligaţii fiind pedepsită penal, aşa cum prevede şi noul Cod de procedură penală În cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (3).

34. În acelaşi sens sunt şi deciziile Curţii Constituţionale nr. 410 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 1 mai 2008; nr. 348 din 17 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 22 aprilie 2009 şi Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017**, nepublicată în Monitorul Oficial al României la data pronunţării prezentei decizii.

35. Cât priveşte dispoziţiile art. 224 ultimul alineat din Codul de procedură penală din 1968, Curtea a constatat că judecata se desfăşoară de către o instanţă independentă şi imparţială, în condiţii de publicitate, oralitate şi contradictorialitate, iar judecătorul îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat, verificând, evaluând şi coroborând probele, astfel Că informaţiile culese imediat după săvârşirea faptei reclamate, în măsura obţinerii lor legale, nu pot crea în mod concret riscul unui abuz de procedură (a se vedea Decizia nr. 524 din 7 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 7 septembrie 2006).

36. De asemenea, prin Decizia nr. 385 din 13 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010, Curtea a mai arătat că actele premergătoare au o natură proprie, care nu poate fi identificată sau subsumată naturii precise şi bine determinate a altor instituţii. Aşa cum rezultă din chiar denumirea lor, acestea premerg fazei de urmărire penală, având un caracter de anterioritate desprins din scopul instituirii lor, şi anume acela de a completa informaţiile organelor de urmărire penală, de a verifica informaţiile deţinute şi de a fundamenta convingerea organului de cercetare penală ori a procurorului cu privire la oportunitatea începerii ori neînceperii urmăririi penale. Aşa fiind, aceste acte, prin conţinutul lor, au un caracter sui generis, limitat însă de atingerea scopului. Abia dincolo de această graniţă se poate vorbi de o împingere într-un cadru extraprocesual a actelor care trebuie îndeplinite sub hegemonia garanţiilor impuse de faza urmăririi penale.

37. Curtea a reţinut că efectuarea în practică, în cadrul actelor premergătoare, a unor acte specifice urmăririi penale, în scopul eludării garanţiilor procesuale asigurate persoanelor implicate într-o urmărire penală, în speţă a dreptului la apărare, chiar dacă ar fi reală, reprezintă o problemă de aplicare şi respectare a legii, care nu intră sub incidenţa contenciosului constituţional.

38. De altfel, prin Decizia nr. 141 din 5 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 30 noiembrie 1999, Curtea a reţinut că garantarea dreptului la apărare nu se poate asigura în afara procesului penal, înainte de începerea urmăririi penale, când făptuitorul nu are calitatea procesuală de învinuit sau inculpat. Efectuarea de către organele de urmărire penală a unor acte premergătoare, anterior începerii urmăririi penale, în vederea strângerii datelor necesare declanşării procesului penal, nu reprezintă momentul începerii procesului penal şi se efectuează tocmai pentru a se constata dacă sunt sau nu temeiuri pentru începerea procesului penal. S-a mai reţinut, de asemenea, că, deşi, în conformitate cu prevederile art. 224 din Codul de procedură penală din 1968, procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă, dreptul la apărare al învinuitului nu poate fi considerat ca fiind încălcat, pentru că acesta are posibilitatea de a-l combate cu alt mijloc de probă, atunci când instanţa ar înţelege să-i dea eficienţă.

39. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură Să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, pronunţată prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

40. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cornelia Grumeza, Daniela Oprescu şi Ioan Tudor în Dosarul nr. 5.243/86/2014/a3 al Tribunalului Suceava - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 911, art. 912 şi art. 224 din Codul de procedură penală din 1968 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Suceava - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 27 martie 2018.

PREŞEDINTE,

PETRE LĂZĂROIU

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru


*) Decizia nr. 779 din 28 noiembrie 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 439 din 24 mai 2018. Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 23 aprilie 2018.

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 189

din 29 martie 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 118 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Ingrid Alina Tudora - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 118 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, excepţie ridicată de Constantin Lifu în Dosarul nr. 1.401/259/2016 al Judecătoriei Mizil. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 952D/2017.

2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care invocă jurisprudenţa În materie a Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4. Prin încheierea din 15 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.401/259/2016 al Judecătoriei Mizil, Curtea Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 118 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice. Excepţia a fost ridicată de Constantin Lifu, în contradictoriu cu Inspectoratul de Poliţie Judeţean Prahova, într-o cauză civilă având ca obiect o plângere contravenţională.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că prin prevederile legale criticate se instituie o competenţă teritorială exclusivă de soluţionare a plângerii contravenţionale îndreptate împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiilor, în favoarea exclusivă a judecătoriei în a cărei rază teritorială a fost constată fapta. Apreciază că, prin introducerea plângerii exclusiv la instanţa în circumscripţia căreia a fost săvârşită contravenţia, cetăţeanul este privat de posibilitatea de a-şi putea pregăti o apărare eficientă, având în vedere faptul că participarea contravenientului la şedinţele de judecată este îngreunată, acesta fiind nevoit să se deplaseze la distanţe mari de domiciliul său, ceea ce implică şi cheltuieli financiare mari. Aşa fiind, autorul excepţiei consideră că prin reglementarea criticată se aduce atingere liberului acces la justiţie al cetăţeanului, întrucât obligarea contravenientului de a se deplasa la judecătoria în a cărei rază teritorială a fost constată fapta reprezintă o condiţionare abuzivă, care îl poate pune pe acesta în situaţia de a renunţa la plângere.

6. Judecătoria Mizil apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 118 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 este neîntemeiată. Instanţa de judecată arată, astfel, că reglementarea competenţei teritoriale a instanţei, în cazul plângerilor contravenţionale, nu constituie o încălcare a liberului acces la justiţie, ci are menirea de a da expresie dreptului la un proces echitabil prin asigurarea administrării cu celeritate a probelor strânse de lucrătorii poliţiei rutiere.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionalitate.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 118 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, potrivit cărora „împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiilor se poate depune plângere, în termen de 15 zile de la comunicare, la judecătoria în a cărei rază de competenţă a fost constatată fapta,

12. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, aceste prevederi contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi celor ale art. 24 privind dreptul la apărare.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile art. 118 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice au mai făcut, în numeroase rânduri, obiect al controlului de constituţionalitate, din perspectiva unor critici similare celor formulate în prezenta cauză, prilej cu care Curtea a statuat în sensul conformităţii acestora cu Legea fundamentală.

14. În acest sens sunt, spre exemplu, Decizia nr. 131 din 13 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 12 mai 2014, Decizia nr. 281 din 8 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014, Decizia nr. 125 din 10 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 323 din 13 mai 2015, şi Decizia nr. 84 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 23 mai 2017, prin care Curtea a reţinut că textul de lege criticat nu îngrădeşte dreptul părţilor la un proces echitabil, ci instituie norme de procedură privind soluţionarea plângerii formulate împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, şi anume instanţa competentă să soluţioneze plângerea. Această modalitate de reglementare reprezintă, însă, opţiunea legiuitorului, fiind în conformitate cu prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie, privind competenţa şi procedura în faţa instanţelor judecătoreşti.

15. De asemenea, Curtea a constatat că reglementarea competenţei teritoriale a instanţelor judecătoreşti în cauzele având ca obiect plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiei, prin care se constată încălcări ale prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, este menită să dea expresie garanţiilor constituţionale ale art. 21, prin asigurarea administrării cu celeritate a probelor strânse de lucrătorii poliţiei rutiere.

16. Totodată, Curtea a statuat că stabilirea competenţei teritoriale unice a instanţei de judecată pentru soluţionarea plângerii formulate împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a unei/unor contravenţii la circulaţia pe drumurile publice are în vedere aplicarea unui criteriu general şi obiectiv, şi anume cel al focului unde a fost săvârşită şi constatată contravenţia, ceea ce este pe deplin justificat şi rezonabil în considerarea specificului acestei categorii de contravenţii, şi anume mobilitatea sau starea de tranzit în care se află persoanele ce circulă pe drumurile publice şi care trebuie să respecte aceleaşi reguli de circulaţie prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.

17. În fine, prin Decizia nr. 281 din 8 mai 2014, paragraful 18, precitată, Curtea a reţinut că, potrivit art. 109 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, prevederile acesteia se completează cu cele ale Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, care, la art. 47, face trimitere, la rândul său, la prevederile Codului penal ori la cele ale Codului de procedură civilă, după caz. Or, prevederile art. 183 alin. (1) şi art. 200 alin. (2) din Codul de procedură civilă prevăd, pe lângă posibilitatea îndeplinirii prin poştă a actelor de procedură, şi o serie de garanţii ale drepturilor reclamantului, căruia, de pildă, i se vor comunica în scris lipsurile cererii de chemare în judecată, cu menţiunea că, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, trebuie să facă completările sau modificările dispuse, sub sancţiunea anulării cererii. Aşadar, chiar dacă art. 118 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 instituie competenţa teritorială exclusivă a instanţei de judecată de la locul săvârşirii şi constatării faptei contravenţionale, acest lucru nu ÎS obligă, în sine, pe reclamant, Sa cheltuieli suplimentare cauzate de deplasarea în acea localitate pentru a fi prezent la fiecare termen de judecată sau pentru a depune diverse acte procedurale necesare la dosar şi nici nu poate conduce la încălcarea dreptului de soluţionare a cauzei într-un termen rezonabil. Tocmai în considerarea unor astfel de situaţii, legiuitorul a reglementat modalităţi alternative care să garanteze exercitarea efectivă şi deplină a drepturilor materiale şi procesuale ale oricărei persoane ce doreşte să se adreseze justiţiei pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime.

18. Neintervenind elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, argumentele şi soluţia deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

19. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Constantin Lifu în Dosarul nr. 1.401/259/2016 al Judecătoriei Mizil şi constată că prevederile art. 118 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi generai obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Mizil şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 29 martie 2018.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Ingrid Alina Tudora

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL TRANSPORTURILOR

 

ORDIN

privind aprobarea Normei tehnice feroviare nr. 56-003: 2018 „Vehicule de cale ferată. Prescripţii privind salubrizarea, deratizarea, dezinsecţia şi dezinfecţia vagoanelor-bar, vagoanelor-restaurant/bistro, vagoanelor-cuşetă şi de dormit”

 

Având în vedere Referatul de aprobare al Direcţiei transport feroviar nr. 35.131 din 14 februarie 2018, ţinând seama de prevederile art. 4 alin. (1) lit. i) din anexa nr. 1 „Regulament de organizare şi funcţionare a Autorităţii Feroviare Române - AFER” la Hotărârea Guvernului nr. 626/1998 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Feroviare Române - AFER, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul prevederilor art. 4 alin. (1) pct. 1 şi 12 şi art. 5 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 21/2015 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Transporturilor, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul transporturilor emite următorul ordin:

Art. 1. - (1) Se aprobă Norma tehnică feroviară nr. 56-003: 2018 „Vehicule de cale ferată. Prescripţii privind salubrizarea, deratizarea, dezinsecţia şi dezinfecţia vagoanelor-bar, vagoanelor-restaurant/bistro, vagoanelor-cuşetă şi de dormit”, prevăzută în anexa*) care face parte integrantă din prezentul ordin.

(2) Norma tehnică feroviară stabileşte cerinţele generale, cerinţele specifice, cerinţele tehnice, categoriile şi nomenclatoarele lucrărilor minimale de salubrizare, condiţiile de recepţie şi criteriile de admisibilitate pentru serviciul de salubrizare, deratizare, dezinsecţie şi dezinfecţie a vagoanelor-bar, vagoanelor-restaurant/bistro, vagoanelor-cuşetă şi de dormit din componenţa garniturilor de tren de călători.

Art. 2. - (1) Prevederile normei tehnice feroviare prevăzute la art. 1 alin. (1) se aplică:

a) de operatorii de transport feroviar de călători la întocmirea caietelor de sarcini/specificaţiilor tehnice/contractelor/caietelor

de prestaţii/comenzilor pentru contractarea, respectiv efectuarea serviciului de salubrizare;

b) de operatorii economici autorizaţi ca furnizori feroviari care prestează serviciul de salubrizare la elaborarea specificaţiilor tehnice pentru serviciul de salubrizare a vagoanelor-bar, vagoanelor-restaurant/bistro, vagoanelor-cuşetă şi de dormit;

c) deţinătorilor de vehicule care nu au calitatea de operatori feroviari, dar care sunt înscrişi în Registrul naţional al vehiculelor - RNV.

(2) în cazul vehiculelor care se află în componenţa trenurilor internaţionale care circulă pe teritoriul României, prevederile normei tehnice feroviare se aplică inclusiv vehiculelor care nu au ca deţinători operatori economici cu responsabilitate juridică română, în condiţiile în care aceste prevederi nu constituie o barieră în direcţia realizării interoperabilităţii sistemului feroviar.

Art. 3. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi intră în vigoare în termen de 30 de zile de la data publicării.

 

Ministrul transporturilor,

Lucian Şova

 

Bucureşti, 10 mai 2018.

Nr. 960.


*) Anexa se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 522 bis, care se poate achiziţiona de la Centrul pentru relaţii cu publicul al Regiei Autonome „Monitorul Oficial”, Bucureşti, şos. Panduri nr. 1.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

 

DECIZIA Nr. 26

din 16 aprilie 2018

 

Dosar nr. 3.464/1/2017

 

Gabriela Elena Bogasiu - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele delegat al Secţiei I civile

Eugenia Voicheci - preşedintele Secţiei a II-a civile

Cristina Petronela Văleanu - judecător la Secţia I civilă

Elena Floarea - judecător la Secţia I civilă

Carmen Georgeta Negrilă - judecător la Secţia I civilă

Florentin Sorin Drăguţ - judecător la Secţia I civilă

Lavinia Dascălu - judecător la Secţia I civilă

Veronica Magdalena Dănăilă - judecător la Secţia a II-a civilă

Ileana Izabela Dolache - judecător la Secţia a II-a civilă

Mărioara Isailă - judecător la Secţia a II-a civilă

Tatiana Gabriela Năstase - judecător la Secţia a II-a civilă

Valentina Vrabie - judecător la Secţia a II-a civilă

 

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 3.464/1/2017 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27$ alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad. magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Caraş-Severin - Secţia I civilă cu privire la dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „analiza posibilităţii ca instituţia Camerei executorilor judecătoreşti să stea în instanţă, în nume propriu, respectiv verificarea calităţii procesuale a Camerei executorilor judecătoreşti în litigiile având ca obiect acte emise de executorii judecătoreşti care nu mai profesează”.

După prezentarea referatului cauzei de către magistratul-asistent, constatând că nu sunt chestiuni prealabile de discutat sau excepţii de invocat, preşedintele completului, doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra sesizăm privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

1. În Dosarul nr. 1.721/208/2016, Tribunalul Caraş-Severin - Secţia I civilă a fost învestit cu soluţionarea apelului declarat de reclamanta V.V.A. într-o acţiune având ca obiect, printre altele, constatarea nulităţii absolute a actului de adjudecare încheiat de Biroul Executorului Judecătoresc T.V.

2. Prin încheierea din 9 noiembrie 2017, pronunţată în dosarul anterior menţionat, Tribunalul Caraş-Severin - Secţia I civilă a dispus, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei probleme de drept: „analiza posibilităţii ca instituţia Camerei executorilor judecătoreşti să stea în instanţă, în nume propriu, respectiv verificarea calităţii procesuale a Camerei executorilor judecătoreşti în litigiile având ca obiect acte emise de executorii judecătoreşti care nu mai profesează”.

3. Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 15 decembrie 2017.

II. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

4. Din încheierea de sesizare pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin - Secţia I civilă nu rezultă norma de drept intern în privinţa căreia se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile.

III. Expunerea succintă a procesului

5. Judecătoria Caransebeş, prin Sentinţa civilă nr. 1.710/2016 din 16 noiembrie 2016, a admis excepţia invocată de Camera executorilor judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, a constatat lipsa calităţii procesuale pasive a Camerei executorilor judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, a admis excepţia autorităţii lucrului judecat invocată de pârâţi şi a respins toate capetele de cerere ale acţiunii formulate de reclamanta V.V.A. în contradictoriu cu pârâţii G.C. şi G.O.

6. În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de Camera executorilor judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări, Judecătoria Caransebeş a constatat excepţia întemeiată, având în vedere prevederile Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată, cu modificările ulterioare (în continuare, Legea nr. 188/2000) reţinând că această entitate nu este titular de drepturi şi obligaţii în cadrul raportului juridic de drept substanţial care constituie temeiul executării silite a obligaţiilor asumate de către părţile acestui raport. În afară de părţile raportului juridic de drept substanţial, în cadrul executării silite, calitatea procesuală pasivă mai poate reveni adjudecatarului, care, în realitate, este titularul unui drept transmis, pe cale silită, de către una dintre părţile raportului juridic iniţial.

7. În ipoteza cauzării unor prejudicii prin încălcarea obligaţiilor profesionale de către executorul judecătoresc, răspunderea civilă a acestuia poate fi angajată în condiţiile legii civile, potrivit art. 45 din Legea nr. 188/2000. Mai mult, executorul judecătoresc se află în exercitarea unor atribuţii conferite de lege, acesta constituind temeiul efectuării actelor de executare în cadrul executării silite.

8. Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel atât reclamanta V.V.A., cât şi pârâţii G.C. şi G.O., iar, în cadrul soluţionării apelului, reclamanta V.V.A. a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

9. În şedinţa publică din 9 noiembrie 2017, sesizarea a fost considerată admisibilă, dispunându-se suspendarea judecăţii, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

IV. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea procedurii

10. Prin încheierea de şedinţă din data de 9 noiembrie 2017, Tribunalul Caraş-Severin - Secţia I civilă a constatat, în raport cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, motivat de următoarele considerente: a. de lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor legale depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât:

Cererea introductivă are ca obiect constatarea nulităţii absolute a actului de adjudecare din 28 septembrie 2005 încheiat de Biroul Executorului Judecătoresc T.V., iar, la data adjudecării, executorul în cauză figura ca suspendat din calitatea de executor judecătoresc prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 1.302/C/2005, astfel că acesta nu mai avea calitatea de a încheia acte de executare, împrejurare care invalidează actul sub aspectul inexistenţei condiţiei „ad validitatem

Faţă de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, se consideră că problema de drept vizează, în esenţă, analizarea posibilităţii ca instituţia Camerei executorilor judecătoreşti să stea în instanţa, în nume propriu, respectiv a se verifica calitatea procesuală a Camerei executorilor judecătoreşti în litigiile având ca Obiect acte emise de executorii judecătoreşti care nu mai profesează, situaţie care are legătură cu modul de soluţionare a fondului cauzei.

b. problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre.

Astfel, din toate hotărârile pronunţate în cauze similare rezultă că instanţa supremă nu s-a pronunţat cu privire la aspectul învederat, iar problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei alte sesizări în condiţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

c. Referitor la competenţa instanţei, în speţă Tribunalul, de formulare a unei astfel de sesizări, instanţa apreciază că este competentă a formula solicitarea.

V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

11. Prin cererea de sesizare formulată, reclamanta V.V.A. a arătat că executorul judecătoresc care a întocmit actul de adjudecare din 28 septembrie 2005 a cărui nulitate absolută se cere este, în prezent, decedat, astfel încât se impune introducerea în cauză a Camerei executorilor judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara pentru ca hotărârea să fie opozabilă acesteia.

12. La data de 28 septembrie 2005, data întocmirii actului de adjudecare, executorul judecătoresc T.V. era suspendat din calitatea de executor în baza Ordinului ministrului justiţiei nr. 1.302/C din 14.09.2005, ca efect al unei sentinţe penale despre care Camera executorilor judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara avea cunoştinţă, întrucât aceasta însăşi a solicitat suspendarea; în aceste condiţii, chemarea în judecată s-a făcut exclusiv pentru opozabilitate, în calitate de for organizatoric al executorilor judecătoreşti, fără a se emite pretenţii faţă de această entitate.

13. Camera executorilor judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara are personalitate juridică şi, implicit, calitate procesuală prin efectul Legii nr. 188/2000 şi art. 27 din Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi al profesiei de executor judecătoresc, aprobat prin hotărârea Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti nr. 19 din 3 septembrie 2010.

14. Reclamanta a considerat că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, iar invocarea de către Camera executorilor judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a prevederilor art. 28 din Legea nr. 188/2000, respectiv faptul că acest for nu are atribuţii de executare silită, este lipsit de importanţă juridică şi nu poate justifica excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât obiectul acţiunii nu este „contestaţie la executare”, ci constatarea nulităţii absolute a unui act de adjudecare emis de un executor judecătoresc, în prezent, decedat.

15. Pârâţii G.C. şi G.O, au solicitat respingerea cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nefiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

16. Este unanim acceptat în practica judiciară că executorul judecătoresc care a întocmit un act de executare silită nu are calitate procesuală pasivă în litigiile având ca obiect acţiunile prin care se solicită desfiinţarea acestor acte.

17. Totodată, problema de drept ce face obiectul sesizării nu este o chestiune nouă de drept şi nu este determinantă în ceea ce priveşte soluţionarea pe fond a cauzei în ultimă instanţă.

VI. Punctul de vedere al completului de judecată

18. În cuprinsul încheierii de sesizare, Tribunalul Caraş-Severin a arătat că normele de drept intern ce urmează a fi supuse dezlegării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt cele care privesc analizarea posibilităţii ca instituţia Camerei executorilor judecătoreşti să stea în instanţă în nume propriu, respectiv de a se verifica calitatea procesuală a Camerei executorilor judecătoreşti în litigiile având ca obiect acte emise de executori judecătoreşti care nu mai profesează.

19. Instanţa de fond a constatat că actul de adjudecare a fost emis de executorul judecătoresc vizat, înainte de operarea suspendării acestuia din profesie, cu respectarea dispoziţiilor art. 516 din Codul de procedură civilă, precum şi a prevederilor art. 511 din acelaşi act normativ cu privire la modul de întocmire a procesului-verbal de licitaţie.

20. În ceea ce priveşte suspendarea acestuia din funcţie, din cuprinsul Ordinului ministrului justiţiei nr. 1.302/6 din 14,09.2005, se poate constata că nu s-a stabilit un termen cert de la care începe să curgă această suspendare, însă în art. 2 din ordinul anterior menţionat se arată expres că „Ştampila, legitimaţia, registrele şi lucrările executorului judecătoresc suspendat vor fi depuse, în termen de 5 zile, sub luare de semnătură la Camera executorilor judecătoreşti în a cărei rază teritorială este situat biroul acestuia. Camera executorilor judecătoreşti are obligaţia de a asigura continuarea lucrărilor neexecutare”.

21. Din lecturarea acestui articol, instanţa de fond a dedus că suspendarea începe să curgă de la data comunicării acestui ordin, respectiv 6 octombrie 2005, aşa cum reiese din Adresa nr. 843 din 20 decembrie 2005, precum şi din semnătura de primire depusă pe ordinul comunicat. De altfel, de la această dată au fost calculate cele 5 zile înlăuntrul cărora a fost predată ştampila.

22. În raport cu aceste termene se poate constata că actul de adjudecare a fost emis la data de 28 septembrie 2005, când executorul judecătoresc nu avea cunoştinţă de această suspendare, pe de altă parte şi înainte de termenul faţă de care suspendarea a operat efectiv, respectiv data de 6 octombrie 2005.

23. S-a mai constatat că, raportat la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii actului de adjudecare în prezenta cauză şi Sentinţa civilă nr. 464 din 9.02.2006 pronunţată de Judecătoria Caransebeş, rămasă irevocabilă, instanţa s-a pronunţat asupra acestui aspect.

24. Cu toate acestea, Tribunalul a apreciat că se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la aspectele cu care a fost sesizată.

25. În practica judiciară, s-a statuat faptul că, în situaţia în care obiectul unei cereri este contestaţie la executare în contradictoriu cu biroul executorului judecătoresc, potrivit art. 643 din Codul de procedură civilă, executorul judecătoresc nu este parte la executarea silită, ci este doar participant la aceasta. Nefiind parte la executarea silită, biroul executorului judecătoresc nu are calitate procesuală pasivă, motiv pentru care o astfel de contestaţie la executare va fi respinsă ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

26. Or, în cauză, obiectul cererii îl reprezintă anularea unui act de adjudecare emis de executorul judecătoresc vizat. Acesta fiind, în prezent, decedat, se solicită a se verifica analizarea posibilităţii ca instituţia Camerei executorilor judecătoreşti să stea în instanţa în nume propriu, respectiv de a se verifica calitatea procesuală a Camerei executorilor judecătoreşti în litigiile având ca obiect acte emise de executori judecătoreşti care nu mai profesează.

27. Prevederile art. 28 din Legea nr. 188/2000 arată faptul că instituţia Camera executorilor judecătoreşti nu are atribuţii de executare silită, însă raportat la obiectul cauzei se impun a fi analizate cauzele de nulitate absolută ale unui act de adjudecare, astfel că apreciază că a fost citată, în mod justificat, partea enunţată, în calitate de pârâtă.

28. În temeiul dispoziţiilor art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, s-a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu problema de drept expusă anterior şi s-a dispus suspendarea cauzei.

VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

29. Curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Craiova, Oradea, Ploieşti, Suceava şi Târgu Mureş au comunicat că nu a fost identificată practică judiciară şi nu au exprimat un punct de vedere cu privire la chestiunea de drept în discuţie.

30. Punctul de vedere exprimat de judecătorii Secţiei civile a Curţii de Apei Braşov este în sensul că, în litigiile având ca obiect acte emise de executorii judecătoreşti care nu mai profesează, Camera executorilor judecătoreşti nu are calitate procesuală, dat fiind că, în asemenea situaţii, nici Legea nr. 188/2000 şi nici statutul profesiei nu conferă atribuţii judiciare, în acelaşi sens opinând şi Judecătoria Braşov şi Judecătoria Rupea.

31. La nivelul Curţii de Apel Bucureşti, judecătorii din cadrul secţiilor a III-a şi a IV-a civile ale Curţii de Apel Bucureşti, Tribunalului Bucureşti, Tribunalului Ilfov, Tribunalului Giurgiu, Tribunalului Teleorman şi judecătoriilor arondate acestor tribunale, Judecătoriei Feteşti, Judecătoriei Urziceni, Judecătoriei Slobozia şi parte a judecătorilor din cadrul Tribunalului Ialomiţa au considerat că, în privinţa problemei de drept semnalate, Camera executorilor judecătoreşti din care au făcut parte executorii judecătoreşti care nu mai profesează nu are calitate procesuală, aceasta fiind o formă de organizare a profesiei de executor judecătoresc, fără atribuţii de executare silită.

Au fost avute în vedere dispoziţiile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 potrivit cărora „Actele executorilor judecătoreşti sunt supuse, în condiţiile legii, controlului instanţelor judecătoreşti competente”, iar potrivit art. 61 din acelaşi act normativ „Cei interesaţi sau vătămaţi prin actele de executare pot formula contestaţie la executare, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă”.

Într-un litigiu având ca obiect o contestaţie la executare întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 712 din Codul de procedură civilă, instituţia Camerei executorilor judecătoreşti nu are calitate procesuală pasivă, chiar în situaţia în care actul de executare ce face obiectul contestaţiei la executare este emis de un executor judecătoresc care nu mai profesează.

Ca argument în drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 645 din Codul de procedură civilă potrivit cărora părţi, în procedura de executare silită, sunt creditorul şi debitorul, iar, în situaţia concretă din speţă, şi adjudecatarul.

Ca practică judiciară s-au înaintat Decizia civilă nr. 555R din 28.02.2012 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a III a civilă, precum şi deciziile nr. 185R din 24.01.2013 şi nr. 137R din 3.02.2016 ale Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă, acestea din urmă hotărâri nefiind relevante pe aspectul chestiunii de drept semnalate.

În cadrul Tribunalului Ialomiţa o parte a judecătorilor au susţinut calitatea procesuală a Camerei executorilor judecătoreşti din care au făcut parte executorii judecătoreşti care nu mai profesează deoarece, potrivit art. 27 din Legea nr. 188/2000, preşedintele Colegiului director reprezintă Camera executorilor judecătoreşti în raporturile acesteia cu terţii. În consecinţă, în situaţia încetării activităţii unui executor judecătoresc, Camera executorilor judecătoreşti ar trebui să figureze în proces, până la soluţionarea definitivă a acelei cauze.

32. Curtea de Apel Cluj a comunicat că opinia judecătorilor Secţiei civile din cadrul Judecătoriei Bistriţa este în sensul că atât în contestaţiile la executare, cât şi în plângerile împotriva refuzului executorului judecătoresc formulate potrivit art. 53 alin. (3) din Legea nr. 188/2000, calitate procesuală au doar părţile implicate în raportul execuţional: creditorul şi debitorul, pe cale de excepţie terţul poprit, dar nu şi organul de executare silită, cu atât mai mult forma juridică în care acesta îşi desfăşoară activitatea, în speţă Biroul Executorului Judecătoresc.

În susţinerea acestei teze au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 188/2000, legea specială, în care, potrivit art. 53 alin. (3), se prevede că judecata plângerii se realizează cu citarea părţilor (părţi în faza executării fiind debitorul şi creditorul). Mai mult, alin. (5) al aceluiaşi articol stabileşte obligaţia executorului de a se supune hotărârii judecătoreşti prin care se soluţionează plângerea, text de lege care ar fi inutil dacă executorul (sau biroul executorului) ar fi parte în cauză.

În ceea ce priveşte biroul executorului judecătoresc, ca formă de organizare, nu poate figura ca parte în proces, neavând capacitate procesuală, întrucât executorul judecătoresc este cel învestit cu exerciţiul unor atribuţii care i-au fost conferite prin Legea nr. 188/2000, iar Biroul executorului ca formă de organizare nu are personalitate juridică, potrivit art. 41 şi 45 din Statutul Executorului Judecătoresc, patrimoniul biroului executorului judecătoresc având regimul juridic al bunurilor afectate exercitării profesiei executorului judecătoresc.

Conform art. 27 din Legea nr. 188/2000 Colegiul director al Camerei executorilor judecătoreşti are, printre atribuţiile sale, şi pe cea de rezolvare a plângerilor părţilor împotriva executorilor judecătoreşti şi executorilor judecătoreşti stagiari, luând măsurile corespunzătoare, pe care le aduce la cunoştinţă Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti. În acest context, este vorba despre plângeri care ţin de răspunderea profesională a executorilor, şi nu de plângeri care se formulează împotriva actelor emise de executorii judecătoreşti care profesează sau nu, caz în care colegiul director soluţionează acest gen de plângeri formulate de terţi, nefiind vorba de plângeri formulate de terţi împotriva actelor emise de executorii judecătoreşti într-un anume dosar execuţional.

Se apreciază că în situaţia încetării activităţii executorului judecătoresc, Camera executorilor judecătoreşti din care a făcut parte executorul nu poate avea calitate procesuală şi nu poate figura în nume propriu în acest gen de litigii.

În caz de suspendare sau excludere din profesie ştampila, legitimaţia, registrele şi lucrările executorului judecătoresc suspendat sau exclus vor fi depuse, în termen de 5 zile, sub luare de semnătură, la Camera executorilor judecătoreşti în a cărei rază teritorială este situat biroul acestuia, iar Camera executorilor judecătoreşti are obligaţia de a asigura continuarea lucrărilor neexecutate, potrivit art. 51 din Legea nr. 188/2000, caz în care s-ar putea pune problema calităţii procesuale a Camerei în anumite litigii, doar că în această situaţie nu mai poate fi vorba de acte emise de executorul judecătoresc care nu mai profesează, ci de lucrări continuate şi întocmite de un executor judecătoresc desemnat de colegiul director al Camerei executorilor judecătoreşti.

La nivelul judecătoriilor Baia Mare şi Zalău se consideră că executorul judecătoresc care profesează nu are calitate procesuală în litigiile având ca obiect acte emise de către acesta, în consecinţă, atunci când nu mai profesează, nici Camera executorilor judecătoreşti.

33. Curtea de Apei Constanţa a învederat că, raportat la prevederile Legii nr. 188/2000, Camera executorilor judecătoreşti nu are atribuţii în acest sens, admiţându-se excepţia lipsei calităţii procesual pasive a acesteia. Ca jurisprudenţă relevantă s-a anexat Sentinţa civilă nr. 13 din 6.01.2016 a Judecătoriei Constanţa, Secţia civilă, şi Sentinţa civilă nr. 10.054 din 21.09.2015 a Judecătoriei Constanţa, Secţia civilă.

34. Judecătorii Secţiei I civile ai Curţii de Apei Galaţi şi Tribunalului Galaţi au opinat că, în litigiile având ca obiect acte întocmite de executorii judecătoreşti care nu mai profesează, Camera executorilor judecătoreşti nu are calitate procesuală pasivă.

Câtă vreme executorul judecătoresc nu este parte în procedura executării silite, cu atât mai puţin Camera executorilor judecătoreşti nu poate avea această calitate, în nume propriu, Câtă vreme din analiza prevederilor art. 28 din Legea nr. 188/2000 rezultă că nici Camera executorilor judecătoreşti nu are atribuţii în faza de executare silită.

35. Opinia judecătorilor din raza teritorială a Curţii de Apel laşi, înaintându-se în argumentarea acestei opinii Decizia civilă nr. 469/A din 21. 05.2014 a Tribunalului Vaslui, Secţia civilă, este în sensul reţinerii lipsei calităţii procesuale a Camerei executorilor judecătoreşti în acord cu dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 188/2000, în litigiile având ca obiect acte emise de executorii judecătoreşti care nu mai profesează.

În argumentarea acestei opinii, s-a apreciat că anularea actului de adjudecare trebuie să i se opună adjudecatarului, dacă acţiunea a fost promovată de debitor, şi nu de executorul judecătoresc

36. Opinia exprimată de judecătorii din cadrul instanţelor judecătoreşti din circumscripţia Curţii de Apel Piteşti a fost în sensul că legea nu conferă calitate procesuală Camerei executorilor judecătoreşti, în nume propriu, în litigiile având ca obiect acte emise de executori judecătoreşti care nu mai profesează.

37. Curtea de Apel Timişoara a arătat că nicio altă instanţă din raza acestei instanţe nu a identificat existenţa unor hotărâri cu o asemenea problematică juridică, cu excepţia Tribunalului Caraş-Severin care a adresat sesizarea, iar, în absenţa unei jurisprudenţe în materie, s-a apreciat că, în litigiile având ca obiect actele emise de foştii executori judecătoreşti, Camerele executorilor judecătoreşti nu pot figura în instanţă, în nume propriu, această reprezentare legală nefiindu-le conferită nici prin Legea nr. 188/2000 (art. 28), nici prin Hotărârea Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti din România nr. 19/2010 privind aprobarea Statutului Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi al profesiei de executor judecătoresc, cu modificările şi completările ulterioare (art. 31).

38. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat prin Adresa nr. 3.130/C/5.361/111-5/2017 din 17 ianuarie 2018 că, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil, nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii.

VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

39. În urma verificărilor efectuate, se constată că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat, în repetate rânduri, asupra constituţionalităţii dispoziţiilor Legii nr. 188/2000, însă cu privire la alte aspecte decât problema de drept vizată de prezenta sesizare.

40. Deşi nu vizează în mod direct chestiunea supusă interpretării sunt relevante considerentele Deciziei nr. 8/2016 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în cuprinsul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 480/28.06.2016, prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie referitor la interpretarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, raportat la art. 460 alin. 1, art. 246 alin. 1 şi 3 şi art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, în prezent art. 790 alin. (1), art. 406 alin. (1) şi (3) şi art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă statuându-se că executorul judecătoresc nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, în situaţia în care acesta a renunţat la cererea de validare a popririi ori cererea a fost respinsă de instanţă, ca urmare a îndeplinirii obligaţiilor de către terţul poprit sau de către debitor.

IX Raportul asupra chestiunii de drept

41. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au opinat că sesizarea nu întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

42. Temeiul sesizării de faţă îl constituie dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă potrivit cărora „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

43. De asemenea, art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că „Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.

44. Examinarea textelor legale sus-evocate imprimă concluzia că atât art. 519, cât şi art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă condiţionează admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile de îndeplinirea unor cerinţe cumulativ întrunite.

45. În doctrină, aceste condiţii au fost identificate după cum urmează: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; problema de drept să fie reală; să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanţa de sesizare să considere că pentru a înlătura orice incertitudine cu privire la securitatea raportului juridic dedus judecăţii este necesară declanşarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă prin pronunţarea unei hotărâri prealabile; chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

46. Examinând condiţiile evidenţiate se constată că sesizarea nu întruneşte toate exigenţele procedurale menţionate pentru a fi admisibilă.

47. Din datele încheierii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rezultă că litigiul dedus judecăţii, aflat în faza apelului la Tribunalul Caraş-Severin, constă în acţiunea, întemeiată pe dispoziţiile de drept comun înscrise în Codul civil, ce are ca obiect principal constatarea nulităţii absolute a unui act juridic (act de adjudecare), reclamanta invocând drept cauză juridică a acţiunii împrejurarea că la data întocmirii actului contestat executorul judecătoresc nu mai avea calitatea de a încheia acte de executare, fiind suspendat din funcţie, aspect care ar invalida actul sub aspectul inexistenţei condiţiei ad validitatem.

48. Instanţa de trimitere este competentă a soluţiona cauza în ultimă instanţă, urmând a pronunţa o hotărâre definitivă, aşadar nesusceptibilă de recurs.

49. O chestiune legată de deficienţa încheierii de sesizare derivă din nerespectarea dispoziţiilor procedurale care impun instanţei de trimitere de a efectua, în cuprinsul actului de sesizare, o analiză proprie a condiţiilor de admisibilitate, înscrise în art. 519 din Codul de procedură civilă, de natură a evidenţia acele elemente apte să concure la admisibilitatea procedurii din perspectiva identificării unei chestiuni de drept care necesită interpretare, a identificării aspectelor care scot în evidenţă caracterul dificil sau dual al interpretării unei/unor norme de drept, precum şi a modului în care chestiunea de drept semnalată poate să determine soluţionarea cauzei pe fond.

50. Examinarea încheierii pronunţate de Tribunalul Caraş-Severin denotă că instanţa de trimitere se abate de la obligaţia înscrisă în art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în sensul că nu realizează, în cuprinsul punctului său de vedere, o analiză proprie, efectivă şi reală a condiţiilor de admisibilitate a sesizării, verificarea şi justificarea acestor cerinţe fiind realizată doar formal, de vreme ce încheierea de sesizare a instanţei supreme cuprinde doar enumerarea şi argumentarea într-o manieră eliptică a condiţiilor impuse de dispoziţiile legale înscrise în art. 519 din Codul de procedură civilă, copierea considerentelor judecătorului fondului în pronunţarea soluţiei apelate şi expunerea, necenzurată, a punctului de vedere exprimat de părţile litigante.

51. Din încheierea de sesizare lipsesc elementele componente care susţin şi demonstrează îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a sesizării în legătură cu justificarea acelor premise care ar legitima identificarea unei probleme de drept concrete referitoare la interpretarea unei norme legale punctuale şi a necesităţii rezolvării de principiu a acesteia pentru soluţionarea în fond a cauzei, deficienţe care sunt de natură să pună în discuţie fundamentul real al solicitării de pronunţare a unei hotărâri prealabile.

52. Rolul instanţei de trimitere care iniţiază sesizarea este acela de a arăta în încheierea de sesizare, într-un mod categoric şi neîndoielnic, caracterul real al problemei ce face obiectul sesizării, existenţa unei chestiuni de drept veritabile legată de posibilitatea interpretării diferite a unui text de lege, precum şi de a releva, în concret, aspectele care scot în evidenţă dificultatea problemei de drept supuse dezbaterii şi care trebuie să aibă incidenţă directă în soluţionarea în fond a pricinii cu care instanţa de trimitere este învestită.

53. Toate aceste elemente au menirea de a evidenţia dificultatea completului de judecată în a-şi însuşi o anumită interpretare, demonstrând, în această manieră, necesitatea de a apela la mecanismul de unificare jurisprudenţială.

54. Aceste exigenţe impuse titularului sesizării sunt necesare în scopul declanşării mecanismului hotărârii prealabile în legătură cu o întrebare care să pună în dezbatere o normă de drept punctuală, o anumită dispoziţie legală adecvată speţei, iar nu un întreg act normativ care reglementează o anumită materie, deoarece norma legală a cărei dezlegare se cere prin intermediul acestui mecanism de unificare trebuie să se regăsească în soluţia care va fi cuprinsă în dispozitivul hotărârii ce urmează să fie dată, indiferent după cum cererea va fi admisă sau respinsă.

55. Raportat la cauza pendinte, întrebarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către Tribunalul Caraş-Severin nu vizează o chestiune de drept concretă, ceea ce conduce la concluzia sesizarea astfel formulată nu poate fi apreciată ca admisibilă, de vreme ce în cuprinsul acesteia instanţa de trimitere - în lipsa identificării acelor norme de drept pe care le consideră incidente - formulează o întrebare legată de interpretarea unui act normativ privind activitatea executorilor judecătoreşti, respectiv a modalităţii în care trebuie rezolvată o anumită problematică ivită în soluţionarea cauzei, fără însă a demonstra de ce chestiunea de drept semnalată ridică O problemă de interpretare prin raportare la un anumit text de lege aplicabil în speţă.

56. Evocarea de către instanţa de trimitere în cuprinsul încheierii de sesizare doar a raţionamentului avut în vedere de judecătorul fondului în soluţionarea problemei de drept deduse judecăţii şi a motivelor pentru care una din părţi apreciază că soluţionarea apelului formulat presupune dezlegarea unei probleme de drept controversate care constituie obiect al controlului de legalitate nu poate conduce la concluzia justificării cerinţelor de admisibilitate a sesizării, atât timp cât punctul de vedere al completului care judecă pricina nu prezintă - după cum deja s-a expus în precedent - elementele de identificare a textului normativ incident în soluţionarea în fond a cauzei şi argumentele care semnalează dificultatea în care titularul sesizării s-a aflat în interpretarea acestuia.

57. Date fiind rigorile procedurale impuse de legiuitor pentru declanşarea mecanismului de unificare jurisprudenţială, nu poate fi acceptată incidenţa procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile în defavoarea obligaţiei instanţelor de a judeca efectiv cauzele cu care sunt învestite, de a interpreta şi aplica ele însele legea, deoarece interpretarea normelor de către judecător implică tocmai acel procedeu logico-judiciar de stabilire a conţinutului şi sensului acestor norme.

58. Tocmai de aceea, chestiunea de drept semnalată de instanţa de trimitere trebuie să fie în legătură cu aplicarea unei norme de drept punctuale care reclamă serioase dificultăţi de interpretare în pronunţarea soluţiei, şi nu simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflexie mai aprofundată a judecătorului cauzei. Condiţia dificultăţii întrebării prealabile permite judecătorului să fie lămurit asupra unei întrebări reale şi veritabile, fără însă a-l libera de obligaţia de a judeca cauza, deoarece simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept pe care instanţa o stabileşte a fi incidenţă cauzei sau în privinţa soluţionării unei probleme de drept nu poate constitui temei pentru declanşarea procedurii pe care instanţa de trimitere a iniţiat-o.

59. Faptul că, în cuprinsul punctului de vedere exprimat, instanţa de apel a înlăturat - în raport cu cadrul procesual al învestirii sale - norma legală avută în vedere de judecătorul fondului în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Camerei executorilor judecătoreşti, făcând doar trimitere generică la „normele de drept intern care analizează posibilitatea ca instituţia Camerei executorilor judecătoreşti să stea în instanţă în nume propriu, respectiv de a se verifica calitatea procesuală a Camerei executorilor judecătoreşti în litigiile având ca obiect acte emise de executorul judecătoresc care nu mai profesează”, nu poate conduce la concluzia admisibilităţii sesizării în lipsa identificării, în cuprinsul încheierii de sesizare, a normei de drept concrete care constituie obiectul întrebării formulate în cadrul procedurii prealabile.

60. În aceste circumstanţe, exigenţele instituite de art. 519 din Codul de procedură civilă nu pot fi apreciate ca întrunite, atât timp cât soluţia dată în această procedură trebuie să privească rezolvarea de principiu doar a unei chestiuni de drept punctuale, şi nu întreaga problematică a unui act normativ relativ care reglementează activitatea executorilor judecătoreşti.

61. Incontestabil, atributul identificării normei incidente în soluţionarea cauzei rămâne în sarcina instanţei de trimitere, deoarece, în caz contrar, intervenţia instanţei supreme s-ar transforma într-un mecanism indirect de suprimare a rolului instanţei legal învestite cu soluţionarea unei cauze, respectiv acela de a identifica în mod direct legea aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii instanţei de trimitere, contrar art. 521 alin. (1) din Codul de procedură civilă care stabileşte că pronunţarea în cadrul acestei proceduri este limitată numai la chestiunea de drept supusă dezlegării.

62. Indisolubil legat de calitatea actului de sesizare se impune a se verifica şi condiţia de admisibilitate care reclamă examinarea cerinţei ca sesizarea să privească o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

63. În jurisprudenţa sa (Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014, Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014 etc.), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut în mod constant că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât şi una de drept procedural dacă, prin consecinţele pe care le produce, interpretarea şi aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluţionarea pe fond a cauzei, rezolvarea raportului de drept dedus judecăţii.

64. Astfel, în principiu, este admisibil ca - în raport cu maniera de interpretare a unui anumit text de lege apreciat a fi incident în soluţionarea în fond a cauzei - o chestiune de drept procesual să facă obiect al sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile în măsura în care caracterul normei şi efectele juridice pe care le produce determină soluţionarea în fond a cauzei, astfel cum este şi cazul excepţiei de fond privind calitatea procesuală.

65. Cu toate acestea, în contextul pretenţiilor formulate şi raportat la conţinutul concret al criticilor formulate prin cererea de apel se constată că problema de drept semnalată care face obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu are aptitudinea de a influenţa raportul de dependenţă între lămurirea chestiunii de drept care face obiectul sesizării şi soluţionarea pe fond a cauzei.

66. În analiza condiţiei de admisibilitate la care s-a făcut referire trebuie pornit de la date concrete ale cauzei, deoarece, spre deosebire de recursul în interesul legii pe calea căruia se rezolvă o problemă de drept controversată, într-o manieră abstractă şi generală, în cazul hotărârii prealabile dezlegarea unei chestiuni de drept este una punctuală, adecvată circumstanţelor speţei.

67. Ca atare, instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a explicita, în concret, legătura dintre maniera de dezlegare a chestiunii de drept, în raport cu interpretările posibil prefigurate pe care le reclamă textul incident şi soluţionarea cauzei pe fond.

68. Raportat la cauza pendinte, obiectul sesizării instanţei supreme cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile vizează o problemă de drept circumscrisă sferei normelor de drept procesual, titularul sesizării aducând în discuţie şi analiză calitatea procesuală pasivă a Camerei executorilor judecătoreşti în litigiile având ca obiect contestarea unui act juridic întocmit de executorul judecătoresc care, la data întocmirii acestuia, nu mai deţinea respectiva calitate.

69. Din cuprinsul încheierii prin care s-a dispus sesizarea instanţei supreme rezultă că titularul sesizării a reţinut, faţă de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, că problema de drept semnalată - care vizează verificarea calităţii procesuale a Camerei executorilor judecătoreşti în astfel de litigii - are legătură cu modul de soluţionare a fondului cererii de faţă care are obiect constatarea nulităţii absolute unui act juridic, motivat de faptul că cererea a fost fundamentată pe împrejurarea că, la data întocmirii actului de adjudecare contestat, executorul judecătoresc era decedat.

70. Or, în speţă, se poate observa că, prin cererea iniţială de chemare în judecată, instanţa de fond a fost sesizată CU judecarea unei cereri prin care reclamanta V.V.A, a solicitat în contradictoriu cu Biroul Executorului Judecătoresc T.V., precum şi pârâţii G.C. şi G.O, în calitate de adjudecatari, constatarea nulităţii actului de adjudecare întocmit la data de 28 septembrie 2005. Motivat de faptul că la data introducerii acţiunii executorul judecătoresc care a întocmit actul ce face obiectul pricinii de faţă era decedat, în raport cu obiectul cu care instanţa a fost învestită, partea reclamantă a precizat - în cursul judecării cauzei la instanţa de fond - că înţelege să solicite introducerea în cauză a Camerei executorilor judecătoreşti „exclusiv pentru opozabilitate, în calitate de for organizatoric al executorilor judecătoreşti, fără a emite pretenţii faţă de această entitate”. Această susţinere a fost reiterată de reclamantă şi în cuprinsul motivului de apei prin care a formulat critici în legătură cu modul de soluţionare a excepţiei calităţii procesuale pasive a Camerei Executorilor Judecătoreşti Timişoara.

71. În acest context circumstanţial, se constată că aspectul referitor la excepţia privind calitatea procesuală nu constituie o chestiune de drept care să aibă aptitudinea de a influenţa soluţionarea pe fond a cauzei în raport cu litigiul în care sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost promovată.

72. Impunându-se cu prioritate analiza raportului de dependenţă dintre chestiunea de drept ce face obiectul sesizării şi soluţionarea pe fond a cauzei, acesta este inexistent, deoarece statuarea asupra excepţiei procesuale prin intermediul hotărârii pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o va pronunţa în procedura mecanismului judiciar de unificare a practicii nu are aptitudinea de a se răsfrânge asupra soluţiei care urmează a se da asupra fondului dreptului sub aspectul examinării acelor aspecte care ţin de dovada existenţei ori a întinderii dreptului subiectiv civil valorificat de parte.

73. În consecinţă, se constată că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiţia restrictivă de admisibilitate analizată, rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai chestiunilor de drept care conduc la dezlegarea în fond a cauzei sub aspectul statuării în privinţa raportului juridic dedus judecăţii.

74. În considerarea argumentelor expuse, ce fundamentează inadmisibilitatea sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, care prevalează, nu se mai impune analizarea celorlalte elemente de admisibilitate referitoare la noutatea chestiunii de drept şi la împrejurarea ca respectiva chestiune să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unei recurs în interesul legii.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Caraş-Severin - Secţia I civilă în Dosarul nr. 1.721/208/2016 referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile privind: „analiza posibilităţii ca instituţia Camerei executorilor judecătoreşti să stea în instanţă, în nume propriu, respectiv verificarea calităţii procesuale a Camerei executorilor judecătoreşti în litigiile având ca obiect acte emise de executorii judecătoreşti care nu mai profesează”.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 aprilie 2018.

 

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

GABRIELA ELENA BOGASIU

Magistrat-asistent,

Ileana Peligrad


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.