MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 537/2018

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 186 (XXX) - Nr. 537         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Joi, 28 iunie 2018

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 165 din 27 martie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 54 alin. (2) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap şi ale art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă

 

Decizia nr. 167 din 27 martie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 41 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România

 

Decizia nr. 181 din 29 martie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. (4) din Codul de procedură penală şi ale art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie

 

Decizia nr. 216 din 17 aprilie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 32 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi a celor ale art. 118 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 165

din 27 martie 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 54 alin. (2) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap şi ale art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă

 

Petre Lăzăroiu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Irina-Loredana Gulie - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 54 alin. (2) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap şi ale art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului din judeţul Constanţa în Dosarul nr. 4.276/118/2016 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.415D/2017.

2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că autoarea excepţiei de neconstituţionalitate a depus la dosar note scrise prin care solicită conexarea tuturor dosarelor având acelaşi Obiect, aflate pe rolul Curţii Constituţionale, precum şi admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.

4. Preşedintele dispune a se face apelul şi în dosarele nr. 2.435D/2017, nr. 2.436D/2017, nr. 2.512D/2016, nr. 2.760D/2017, nr. 2.771D/2017, nr. 2.975D/2017 şi nr. 18D/2018, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 54 alin. (2) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap şi ale art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului din judeţul Constanta în dosarele nr. 3.888/118/2016, nr. 3.891/118/2016, nr. 3 889/118/2016, nr. 4.892/118/2016, nr. 4.278/118/2016, nr. 3.925/118/2016 şi, respectiv, nr. 4.502/118/2016 ale Curţii de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 2.435D/2017, nr. 2.436D/2017, nr. 2.512D/2016, nr. 2.760D/2017, nr. 2.771D/2017, nr. 2.975D/2017 şi nr. 18D/2018.

5. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

6. Având în vedere excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în dosarele anterior menţionate, Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor nr. 2.435D/2017, nr. 2.436D/2017, nr. 2.512D/2016, nr. 2.760D/2017, nr. 2.771D/2017, nr. 2.975D/2017 şi nr. 18D/2018 la Dosarul nr. 2.415D/2017. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării. Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 pentru organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 2.435D/2017, nr. 2.436D/2017, nr. 2.512D/2016, nr. 2.760D/2017, nr. 2.771 D/2017, nr. 2.975D/2017 şi nr. 18D/2018 la Dosarul nr. 2.415D/2017, care este primul înregistrat.

7. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 54 alin. (2) din Legea nr. 448/2006 ca neîntemeiată, arătând că stabilirea modalităţilor de finanţare ale acestor mijloace de protecţie socială ale persoanelor cu handicap este în competenţa legiuitorului. Mai mult, potrivit textului de lege criticat, nu rezultă finanţarea exclusivă a acestora din bugetele proptii ale judeţelor, respectiv ale sectoarelor municipiului Bucureşti. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă, solicită respingerea acesteia ca neîntemeiată, invocând Decizia Curţii Constituţionale nr. 471 din 27 iunie 2017.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

8. Prin deciziile civile nr. 689/CA, nr. 687/CA, nr. 688/CA din 5 iulie 2017, încheierea din 26 iunie 2017, Decizia civilă nr. 813/CA din 28 septembrie 2017, încheierea din 23 octombrie 2017, Decizia civilă nr. 787/CA din 25 septembrie 2017, şi, respectiv, Decizia civilă nr. 1.098/CA din 15 noiembrie 2017, pronunţate în dosarele nr. 4.276/118/2016, nr. 3.888/118/2016, nr. 3.891/118/2016, nr. 3.889/118/2016, nr. 4.892/118/2016, nr. 4.278/118/2016, nr. 3.925/118/2016 şi, respectiv, nr. 4.502/118/2016, Curtea de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 54 alin. (2) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap şi ale art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Excepţia a fost ridicată de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului din judeţul Constanţa, în cauze având că obiect obligarea unor unităţi administrativ-teritoriale din judeţul Constanţa la plata contribuţiei acestora la finanţarea activităţii de protecţie a beneficiarilor serviciilor sociale din raza unităţilor administrativ-teritoriale respective.

9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 54 alin. (2) din Legea nr. 448/2006, se arată că acestea indică o singură sursă de finanţare a centrelor publice în care se acordă măsuri de protecţie socială persoanelor cu handicap, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie referitoare la obligaţia statului român de a executa întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte, prin raportare la obligaţia statului de a acţiona cu toate resursele disponibile pentru protejarea drepturilor persoanelor cu dizabilităţi, asumată prin Convenţia privind dreptul persoanelor cu dizabilităţi, ratificată de România prin Legea nr. 221/2010. Se mai arată că soluţia legislativă criticată nu este justificată sub aspectul indisponibilităţii unor alte resurse din bugetul public naţional. Se mai arată că textul de lege criticat este incomplet şi nu îndeplineşte condiţia de claritate, precizie şi previzibilitate, dat fiind faptul că, deşi potrivit prevederilor actului normativ criticat, protecţia persoanelor cu handicap se finanţează inclusiv de la bugetele comunelor, oraşelor, municipiilor şi de la bugetul de stat, totuşi, prevederile legale criticate indică o singură sursă de finanţare a serviciilor sociale acordate în centrele de zi şi rezidenţiale pentru persoanele cu handicap, respectiv bugetele proprii ale judeţelor sau sectoarelor municipiului Bucureşti.

10. Se mai susţine că prevederea legală criticată contravine şi reglementării constituţionale referitoare la rolul consiliului judeţean, potrivit căreia acesta din urmă este autoritatea administraţiei publice pentru coordonarea consiliilor comunale şi orăşeneşti, iar acestea din urmă au obligaţia constituţională de â gestiona resursele locale, potrivit dispoziţiilor art. 121 alin. (2) din Constituţie, astfel încât este lipsită de temei obligaţia instituită de prevederile legale criticate exclusiv în sarcina consiliilor judeţene.

11. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă, se arată că acestea nu îndeplinesc criteriile de claritate, precizie şi previzibilitate, deoarece nu sunt corelate cu dispoziţiile art. 1.349 din Codul civil, care prevăd regula acoperirii integrale a prejudiciului. În acest sens, se arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, concretizată în Decizia nr. 463 din 28 iunie 2016, temeiul acţiunii având ca obiect principal recuperarea cheltuielilor de judecată îl constituie principiul răspunderii civile delictuale. Prin urmare, se arată că fundamentul recuperării cheltuielilor de judecată, incluzând onorariul avocatului, îl reprezintă culpa procesuală, astfel încât este necesară recuperarea integrală a prejudiciului cauzat. Se mai arată că, potrivit reglementării anterioare, respectiv art. 274 alin. (3) din Codul de procedură civilă din 1865, dreptul judecătorilor de a mări sau micşora onorariile avocaţilor se raporta la un criteriu obiectiv, respectiv tabloul onorariilor minimale pentru avocaţi, care este în prezent nereglementat. Pe de altă parte, se susţine că acele criterii menţionate de prevederea legală criticată, respectiv valoarea sau complexitatea cauzei, activitatea desfăşurată de avocat, circumstanţele cauzei, sunt noţiuni abstracte şi polivalente, lăsate la aprecierea subiectivă a judecătorului. De asemenea, exercitarea din oficiu a posibilităţii judecătorului de a reduce onorariul avocaţilor încalcă principiul contradictorialităţii, în cazul în care nu este pusă în discuţia părţilor, ceea ce conduce la încălcarea dreptului constituţional la un proces echitabil.

12. Curtea de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţiile de neconstituţionalitate sunt neîntemeiate. Se apreciază, în acest sens, că prevederile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 448/2006 reprezintă o transpunere la nivel legal a dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 47 privind nivelul de trai, cu referire la măsurile de asistenţă socială a persoanelor cu handicap, iar la nivelul administraţiei publice locale au fost adoptate hotărâri ale consiliului judeţean privind stabilirea costurilor medii anuale pentru finanţarea serviciilor sociale destinate protecţiei şi promovării drepturilor copilului şi a persoanelor adulte cu handicap, precum şi a contribuţiei unităţilor administrativ-teritoriale la finanţarea acestor servicii. Se mai apreciază că persoanele cu handicap se bucură de protecţie specială, în modalităţile prevăzute de Legea nr. 448/2006, legiuitorul fiind Singurul în măsură a stabili sursa de finanţare a sistemului de protecţie a persoanelor cu handicap, obligaţie ce a fost dusă la îndeplinire prin art. 94 şi art. 54 alin. (2) din Legea nr. 448/2006. Totodată, principiul autonomiei locale în cadrul organizării administraţiei publice din unităţile administrativ-teritoriale nu exclude obligaţia autorităţilor administraţiei locale de a respecta normele cu caracter general. Se mai apreciază că legiuitorul a creat o mai mare certitudine în asigurarea finanţării centrelor pentru persoane cu handicap decât în cazul în care stabilea ca sursă de finanţare bugetele locale comunale şi orăşeneşti, mai redusă decât cele judeţene. De altfel, legislaţia privind protecţia persoanelor cu handicap cuprinde numeroase dispoziţii care fac trimitere la bugetele comunelor, oraşelor sau ale municipiilor, astfel încât sarcina fiscală stabilită pentru judeţ nu este discriminatorie şi nu încalcă principiul constituţional care obligă autorităţile administraţiei publice locale să gestioneze resursele, în numele şi în interesul comunităţilor locale.

13. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă, se apreciază că reducerea onorariului avocaţial nu are semnificaţia acordării unui avantaj unei părţi din proces sau a prejudicierii altei părţi, întrucât este o măsură legală, care nu se aplică discreţionar, ci numai dacă sunt întrunite condiţiile legale. De asemenea, nu este încălcat principiul constituţional al accesului liber la justiţie, câtă vreme acesta a fost pe deplin exercitat, pronunţându-se o hotărâre judecătorească, şi nu poate fi vorba de o restrângere a dreptului de reprezentare procesuală, dat fiind faptul că onorariul avocaţial poate fi doar redus, iar nu eliminat, în temeiul prevederilor legale criticate, care prevăd că măsura dispusă de instanţă nu afectează raporturile dintre avocat şi clientul său.

14. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

15. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată, în punctele de vedere exprimate în dosarele nr. 2.415D/2017, nr. 2.435D/2017 şi nr. 2.436D/2017, că motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 54 alin. (2) din Legea nr. 448/2006 nu relevă contrarietăţi între norma legală şi dispoziţiile constituţionale, ci ţin, mai degrabă, de domeniul aplicării legii. Stabilirea modalităţii concrete de finanţare a tuturor mijloacelor de protecţie specială a persoanelor cu handicap este în sarcina legiuitorului, având în vedere obligaţia constituţională a statului de a asigura realizarea unei politici naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire şi de tratament ale handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viaţa comunităţii, aşa cum prevede art. 50 din Constituţie. Modul în care instituţiile abilitate de lege interpretează şi aplică aceste norme din cuprinsul legii nu intră în sfera de competenţă a instanţei de contencios constituţional, ţine de aplicarea legii, intrând în competenţa exclusivă a instanţei de judecată.

16. Se mai apreciază, în punctele de vedere exprimate în dosarele nr. 2.512D/2017, nr. 2.760D/2017, că sunt îndeplinite cerinţele de claritate şi previzibilitate a normei legale, dat fiind faptul că prevederile legale criticate indică fără echivoc sursa de finanţare a centrelor publice pentru persoane adulte cu handicap, respectiv bugetele proprii ale judeţelor/sectoarelor municipiului Bucureşti, pe teritoriul cărora funcţionează acestea. Aşadar, dispoziţiile vizate sunt redactate cu o precizie suficientă, astfel încât să permită destinatarilor normei să îşi poată adapta în mod corespunzător conduita. Referitor la încălcarea principiului constituţional al autonomiei locale, se invocă cele statuate în Deciziile Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 mai 2001, nr. 573 din 4 mai 2010 şi nr. 558 din 24 mai 2012. Mai mult, se consideră că soluţiile normative din cuprinsul Legii nr. 448/2006 (inclusiv prevederea legală criticată) sunt menite să asigure mobilizarea resurselor necesare (financiare, umane etc.), pentru protecţia drepturilor persoanelor cu dizabilităţi, în spiritul angajamentelor asumate de statul român prin ratificarea unor instrumente internaţionale în materie, în special a Convenţiei privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi.

17. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă, se consideră că textul de lege criticat iasă la aprecierea instanţei cuantumul în care poate fi redus onorariul avocatului, judecătorul cauzei fiind în măsură să aprecieze atât complexitatea cauzei, cât şi activitatea desfăşurată de avocat în cauza respectivă. Invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, respectiv Decizia nr. 471 din 27 iunie 2017.

18. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, republicată, reţine următoarele:

19. Curtea Constituţională a fost sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

20. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 3 ianuarie 2008, precum şi a prevederilor art. 451 alin. (2) - Cuantumul cheltuielilor de judecată din Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, potrivit cărora:

- Art. 54 alin. (2) din Legea nr. 448/2006: „(2) Finanţarea centrelor publice se face din bugetele proprii ale judeţelor, respectiv ale sectoarelor municipiului Bucureşti, pe teritoriul cărora funcţionează acestea.”;

- Art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă: „(2) Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său. “

21. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 448/2006 contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, art. 11 alin. (1) privind obligaţia statului român de a respecta obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte, art. 20 alin. (2) referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 47 alin, (1) privind nivelul de trai, art. 50 - Protecţia persoanelor cu handicap, art. 120 alin. (1) privind principiile de bază ale administraţiei publice locale, art. 121 alin. (2) referitor la autorităţile comunale şi orăşeneşti, art. 122 alin. (1) referitor la consiliul judeţean, precum şi ârt, 138 alin. (1) referitor la bugetul public naţional. De asemenea, sunt invocate prevederile Convenţiei privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, adoptată la New York de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 13 decembrie 2006, deschisă spre semnare la 30 martie 2007 şi semnată de România la 26 septembrie 2007 şi ratificată de România prin Legea nr. 221/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 792 din 26 noiembrie 2010, Totodată, în opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, art. 21 alin. (1)-(3) referitoare la accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau a unor libertăţi.

22. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 54 alin. (2) din Legea nr. 448/2006, se arată, în esenţă, că aceste prevederi legale sunt incomplete şi nu îndeplinesc condiţia de claritate, precizie şi previzibilitate, dat fiind faptul că, deşi potrivit altor prevederi ale actului normativ criticat, protecţia persoanelor cu handicap se finanţează inclusiv de la bugetele comunelor, oraşelor, municipiilor şi de la bugetul de stat, totuşi, prevederile legale criticate indică o singură sursă de finanţare a serviciilor sociale acordate în centrele de zi şi rezidenţiale pentru persoanele cu handicap, respectiv bugetele proprii ale judeţelor sau sectoarelor municipiului Bucureşti.

23. Analizând aceste susţineri, prin raportare la prevederile actului normativ criticat, Curtea reţine că, potrivit art. 7 din Legea nr. 448/2006, în baza principiului egalizării şanselor, atât autorităţile publice competente, respectiv autorităţile administraţiei publice locale unde îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana cu handicap, cât şi autorităţile administraţiei publice centrale, au obligaţia să asigure resursele financiare necesare şi să ia măsuri specifice pentru ca persoanele cu handicap să aibă acces nemijlocit şi neîngrădit la servicii. În acest sens, actul normativ criticat prevede o serie de măsuri de protecţie a persoanelor cu handicap, ce vizează asigurarea sănătăţii şi a asistenţei de recuperare/reabilitare (art. 9-11), accesului liber la educaţie permanentă şi formare profesională (art. 15-19), accesul la obţinerea unei locuinţe (art. 20), accesul la cultură, sport şi turism (art. 21), asigurarea transportului în comun (art. 22-24), dreptul la asistenţă juridică (art. 25), precum şi alte facilităţi (art. 27-28).

24. În ceea ce priveşte finanţarea măsurilor de protecţie, constând în servicii şi prestaţii sociale acordate persoanelor cu handicap, Curtea reţine că, potrivit art. 94 alin. (1) coroborat cu art. 54 alin. (2) din Legea nr. 448/2006, aceasta se face fie din bugetul local al comunelor, oraşelor şi municipiilor (pentru serviciile sociale care, potrivit legii, sunt organizate şi administrate de autorităţile administraţiei publice locale), fie din bugetele locale ale judeţelor, respectiv ale sectoarelor municipiului Bucureşti sau din bugetul de stat. În acest sens, art. 32 şi 33 din actul normativ criticat prevăd că persoanele adulte cu handicap beneficiază de servicii sociale acordate la domiciliu, în comunitate, în centre de zi şi centre rezidenţiale, publice sau private, iar autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a organiza, administra şi finanţa servicii sociale destinate persoanelor cu handicap, în condiţiile legii. De asemenea, în acelaşi sens, cu titlu exemplificativ, Curtea reţine că. potrivit art. 40 din Legea nr. 448/2006, autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să prevadă în bugetul local sumele necesare din care se suportă salarizarea, precum şi celelalte drepturi cuvenite asistentului personal, potrivit legii, iar, în temeiul art. 58 alin. (10), sumele aferente anumitor prestaţii sociale destinate beneficiarilor legii se vor asigura prin bugetele proprii ale judeţelor/sectoarelor municipiului Bucureşti din transferuri de la bugetul de stat către bugetele locale, prevăzute cu această destinaţie.

25. Curtea reţine, aşadar, că actul normativ criticat prevede în mod distinct, în privinţa finanţării măsurilor de protecţie instituite, atât obligaţii în sarcina autorităţilor administraţiei publice locale, respectiv consiliile locale şi consiliile judeţene sau sectoarele municipiului Bucureşti, cât şi în sarcina administraţiei publice centrale, iar, În acest sens, prevederile legale criticate stabilesc în sarcina consiliilor judeţene suportarea cheltuielilor destinate centrelor publice de îngrijire şi protejare a persoanelor cu handicap, pe teritoriul cărora funcţionează acestea. Prin urmare, dispoziţiile legale criticate întrunesc exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate ale legii, nefiind în contradicţie cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală. În sensul jurisprudenţei Curţii Constituţionale, normele juridice nu există izolat, ci ele trebuie raportate la întreg ansamblul normativ din care fac parte. Mai mult, în legătură cu principiul previzibilităţii normei legale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de exemplu prin Hotărârea din 20 mai 1999, pronunţată în Cauza Rekvenyi împotriva Ungariei, paragraful 34, că previzibilitatea consecinţelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi aceasta, ea ar da naştere unei rigidităţi excesive a reglementării (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 39 din 31 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea], nr. 403 din 29 mai 2017, paragraful 17).

26. În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la încălcarea obligaţiilor ce incumbă statului român din tratatele la care este parte, cu referire la Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, Curtea reţine că finanţarea măsurilor de protecţie a persoanelor cu handicap din mai multe surse ale administraţiei publice, respectiv bugetul local al comunelor, oraşelor şi municipiilor, bugetele locale ale judeţelor, respectiv ale sectoarelor municipiului Bucureşti sau bugetul de stat nu este de natură să contravină prevederilor constituţionale cuprinse în art. 11 alin. (1) privind obligaţia statului român de a respecta obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte şi art. 20 alin. (2) referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ci sunt în acord cu principiul constituţional al protecţiei speciale de care se bucură persoanele cu handicap, reglementat de art. 50 din Constituţie. Mai mult, modul în care statul asigură resursele necesare realizării politicii naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire şi de tratament ale handicapului, în sensul acestor dispoziţii constituţionale, constituie un aspect de oportunitate a reglementării legale, ce ţine marja de apreciere a legiuitorului.

27. Pentru aceleaşi considerente nu pot fi reţinute nici susţinerile referitoare la obligaţia constituţională a consiliilor locale şi orăşeneşti de a gestiona resursele locale sau dispoziţiile art. 138 alin. (1) din Constituţie referitor la bugetul public naţional.

28. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă, se susţine, în esenţă, că acestea nu îndeplinesc criteriile de claritate, precizie şi previzibilitate a normei legale, deoarece nu sunt corelate cu dispoziţiile art. 1.349 din Codul civil, care prevăd regula acoperirii integrale a prejudiciului, iar criteriile menţionate de prevederea legală criticată sunt noţiuni abstracte şi polivalente, lăsate la aprecierea subiectivă a judecătorului. De asemenea, se arată că prevederile legale criticate contravin dreptului constituţional la un proces echitabil din perspectiva respectării principiului contradictorialităţii, în cazul în care posibilitatea judecătorului de a reduce onorariul avocaţilor nu este pusă în discuţia părţilor.

29. Analizând aceste susţineri, Curtea reţine că, în legătură cu obligativitatea plăţii cheltuielilor de judecată, incluzând onorariul avocatului, de către partea care pierde procesul, prin Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 20 septembrie 2005, Curtea a reţinut că prerogativa instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune, în mod necesar, ca acesta să îi fie opozabil. Or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţă prin hotărârea judecătoreasca prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil.

30. Având în vedere aceste considerente, Curtea reţine, în acord cu jurisprudenţa sa anterioară, că obligativitatea plăţii cheltuielilor de judecată are la bază ideea de culpă procesuală, însă, dat fiind că partea care pierde procesul este obligată să suporte şi onorariul avocatului părţii adverse, pentru opozabilitate, cuantumul acestuia trebuie să fie însuşit de către instanţa de judecată. Din acest punct de vedere, prevederile textului de lege criticat îndeplinesc exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate, instituind criterii clare prin raportare la care instanţa de judecată poate reduce, motivat, partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, apreciind asupra proporţionalităţii acestora în raport cu obiectul cauzei, valoarea sau complexitatea acesteia, ori cu activitatea desfăşurată de avocat. Mai mult, aşa cum prevede expres textul de lege criticat, măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său.

31. De altfel, în legătură cu activitatea avocatului, Curtea a statuat că acesta, prin exercitarea profesiei sale, îndeplineşte o activitate economică, activitate care constă în oferirea de bunuri sau servicii pe o piaţă liberă (Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 19 februarie 2002, pronunţată în Cauza Wouters şi alţii, paragraful 49), însă orice activitate economică se desfăşoară „în condiţiile legii”, şi a reţinut că, în consecinţă, legiuitorul a apreciat că valoarea onorariului trebuie să fie proporţională cu serviciul prestat, instituind astfel posibilitatea limitării sale în cazul în care nu există un just echilibru între prestaţia avocaţială şi onorariul solicitat (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 471 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 673 din 17 august 2017, paragraful 20).

32. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a reconsidera jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cele statuate în deciziile anterior menţionate îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă.

33. În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la încălcarea dreptului constituţional la un proces echitabil, Curtea reţine Că principiul contradictorialităţii este un principiu fundamental al procesului civil, constituind în acelaşi timp o garanţie a respectării dreptului la apărare şi a egalităţii părţilor în procesul civil, elemente componente ale dreptului la un proces echitabil, reglementat şi de art. 14 din Codul de procedură civilă. Principiul contradictorialităţii se aplică judecăţii propriu-zise şi a executării silite, nefiind incident în faza deliberării şi a pronunţării hotărârii judecătoreşti, astfel încât Curtea reţine că nu este aplicabil prerogativei instanţei de a micşora, motivat, prin hotărârea pronunţată în cauză, cuantumul cheltuielilor de judecată, constând şi în onorariul avocaţilor.

34 Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin, (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Direcţia Generală de Asistentă Socială şi Protecţia Copilului din judeţul Constanta în dosarele nr. 4.276/118/2016, nr. 3.888/118/2016, nr. 3.891/118/2016, nr. 3.889/118/2016, nr. 4.892/118/2016, nr. 4.278/118/2016, nr. 3.925/118/2016 şi, respectiv, nr. 4.502/118/2016 ale Curţii de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap şi ale art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 27 martie 2018.

PREŞEDINTE,

PETRE LĂZĂROIU

Magistrat-asistent,

Irina-Loredana Gulie

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 167

din 27 martie 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 41 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România

 

Petre Lăzăroiu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Irina-Loredana Gulie - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 41 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată de Ioan Cinei Pleşoianu, Dănuţ Dumitru Pleşoianu şi Elena Ienăşel Jugănaru în Dosarul nr. 45.846/3/2016 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II l-a civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.772D/2017.

2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că autorul excepţiei Ioan Cinei Pleşoianu a transmis note scrise, prin care solicită admiterea acesteia. De asemenea, prin notele scrise depuse la dosar, partea Autoritatea Naţională pentru Compensarea Imobilelor solicită respingerea excepţiei ca neîntemeiată.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei ca neîntemeiată, arătând că prevederile legale criticate nu sunt retroactive, iar obiectul de reglementare al actului normativ criticat a fost restituirea imobilelor preluate abuziv, în natură sau în echivalent, iar nu de reconstituirea dreptului de proprietate, astfel încât este irelevantă împrejurarea preluării imobilelor respective cu titlu sau fără titlu.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin Decizia civilă nr. 492 R din 18 octombrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 45.846/3/2016, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 41 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. Excepţia a fost ridicată de Ioan Cinei Pleşoianu, Dănuţ Dumitru Pleşoianu şi Elena Ienăşel Jugănaru, într-o cauză aflată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă, având ca obiect soluţionarea contestaţiei formulate împotriva unei decizii de invalidare, emisă de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, iar Curtea Constituţională a fost sesizată ca urmare a recursului formulat în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, împotriva hotărârii judecătoreşti de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că prevederile legale criticate contravin principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile, deoarece se referă şi la imobilele

preluate de stat fără titlu valabil, prin simpla deposedare a foştilor proprietari. În acest sens invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 73 din 19 iulie 1995, prin care s-a statuat că nu se poate considera, printr-o dispoziţie a legii, că şi imobilele preluate de stat, fără titlu, fac obiectul dreptului său de proprietate. În caz contrar, ar însemna să se recunoască acestei legi un efect constitutiv de drept de proprietate al statului, ceea ce ar presupune fie un efect retroactiv al legii, fie recurgerea la un mod de transformare a proprietăţii persoanelor fizice în proprietate de stat, pe care Constituţia din 1991 nu îl cunoaşte şi care, de aceea, nu poate fi acceptat.

7. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se apreciază că situaţia juridică este în curs de constituire, iar, în acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că, în aceste cazuri, legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, republicată, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 41 alin. (3)şi (4) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, potrivit cărora:

- Art. 1 alin. (1) şi (2): „(1) Imobilele preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist se restituie în natură.

(2) în situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, măsurile prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare,precum şi măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III.”;

- Art. 41 alin. (3) şi (4): „(3) Pentru îndeplinirea obligaţiilor stabilite la alin. (1), Comisia Naţională emite titluri de despăgubire, prin aplicarea procedurii specifice Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

(4) Titlul de plată se emite de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în condiţiile alin. (1) şi (2) şi se plăteşte de către Ministerul Finanţelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere.

12. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că situaţia de fapt a autorilor excepţiei de neconstituţionalitate nu se circumscrie ipotezei normative cuprinse în art. 41 alin. (3) şi alin. (4), raportate la art. 41 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013, potrivit căreia titularii unei decizii de despăgubire emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, vor beneficia de prevederile mai sus menţionate, în sensul în care Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor va emite titlul de plată, ce va fi plătit de Ministerul Finanţelor Publice în conformitate cu graficul de eşalonare reglementat prin art. 41 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013.

14. Astfel, dosarul de despăgubire al autorilor excepţiei nu a fost aprobat de către fosta Comisie Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în condiţiile titlului VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv cuprins în Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, fiind întocmit doar raportul de evaluare. În aceste condiţii, în speţă este incidenţă procedura de acordare de măsuri compensatorii reglementată de cap. III - Acordarea de măsuri compensatorii, art. 16-31 din Legea nr. 165/2013, revenind Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor atribuţia de a parcurge procedura aferentă acestei modalităţi de despăgubire, prin validarea sau invalidarea propunerii de acordare de măsuri compensatorii.

15. În aceste condiţii, Curtea reţine că prevederile art. 41 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 165/2013 nu au legătură cu soluţionarea cauzei în sensul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, respectiv nu sunt aplicabile cauzei. Conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia”. Or, „legătura cu soluţionarea cauzei” presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile aii. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului. În aceste condiţii, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 41 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 165/2013 urmează să fie respinsă ca inadmisibilă.

16. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (î) şi (2) din Legea nr. 165/2bl3, Curtea reţine că aceste prevederi legale nu contravin principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile. Aşa cum reiese din actul de sesizare al Curţii Constituţionale, dreptul la despăgubire al autorilor excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost valorificat până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, în condiţiile în care nu a fost aprobat dosarul de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, astfel încât, după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, modalitatea de despăgubire se circumscrie prevederilor acestui act normativ. Aşadar, având în vedere acest din urmă aspect, Curtea reţine că, recunoscând dreptul la despăgubire născut sub imperiul vechii legi, prevederea legală criticată nu poate avea caracter retroactiv. Mai mult, ipoteza avută în vedere de legiuitor este aceea a unei obligaţii neexecutate, deci a unei situaţii juridice în curs, faţă de care noua reglementare nu poate fi decât imediat aplicabilă. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat în mod constant că o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că, în aceste cazuri, legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare. În acest sens sunt, de exemplu, deciziile nr. 330 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 28 ianuarie 2002, nr. 458 din 2 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2004, sau nr. 294 din 6 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 29 septembrie 2004.

17. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 41 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată Ioan Cinei Pleşoianu, Dănuţ Dumitru Pleşoianu şi Elena Ienăşel Jugănaru în Dosarul nr. 45.846/3/2016 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori, în acelaşi dosar, al aceleiaşi instanţe, şi constată că dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire/în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 27 martie 2018.

PREŞEDINTE,

PETRE LĂZĂROIU

Magistrat-asistent,

Irina-Loredana Gulie

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 181

din 29 martie 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. (4) din Codul de procedura penală şi ale art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. (4) din Codul de procedură penală şi ale art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Ciceo Maria în Dosarul nr. 4.856/117/2016 al Tribunalului Cluj - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 120D/2017.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Astfel, se arată că măsurile asigurătorii sunt măsuri provizorii care se iau în condiţiile prevăzute de lege şi constau într-o indisponibilizare temporară a unor bunuri mobile sau imobile până la stabilirea vinovăţiei persoanelor cercetate. Drept urmare, dat fiind caracterul provizoriu al măsurilor asigurătorii, nu se poate susţine că se aduce atingere dreptului de proprietate în substanţa sa. Nu poate fi primită nici critica referitoare la încălcarea art. 24 din Constituţie, deoarece legiuitorul a prevăzut suficiente instrumente prin care persoanele interesate ale căror bunuri au fost indisponibilizate îşi pot valorifica drepturile. Astfel, acestea pot contesta atât luarea măsurii asigurătorii, cât şi modul de ducere la îndeplinire a acesteia. Împrejurarea că, potrivit art. 112 şi art. 1121 din Codul penal, se poate dispune confiscarea specială sau extinsă iar, în anumite situaţii, şi asupra bunurilor aparţinând altor persoane nu înseamnă că acestea din urmă nu-şi pot exercita dreptul la apărare contestând luarea sau ducerea la îndeplinire a măsurii asigurătorii.

4. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin încheierea din 8 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 4.856/117/2016, Tribunalul Cluj - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. (4) din Codul de procedură penală şi ale art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Ciceo Maria în dosarul cu numărul de mai sus, având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva ordonanţei de luare a măsurii asigurătorii şi împotriva a modului de ducere la îndeplinire a acesteia.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se susţine că prevederile art. 249 alin. (4) din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la dreptul la apărare, la garantarea şi ocrotirea proprietăţii private şi la prezumţia de liceitate a dobândirii averii, deoarece nu este reglementată o procedură distinctă pentru luarea măsurilor asigurătorii faţă de terţ, acestuia fiindu-i aplicabile aceleaşi dispoziţii legale asemeni suspectului/inculpatului Aplicarea unitară şi nediferenţiată a textului legal criticat conduce la o îngrădire totală şi iremediabilă a dreptului la apărare, deoarece terţul, neavând vreo calitate în dosar şi neavând garantate drepturile recunoscute părţilor şi subiecţilor procesuali principali, nu cunoaşte nici obiectul dosarului, nici probele care au fost administrate până la luarea măsurii asigurătorii. Chiar şi în situaţia în care terţul ar avea posibilitatea de a lua cunoştinţă de conţinutul dosarului, nu are niciun drept procesual care să îi permită să-şi apere interesul legitim prin propunerea de probe, formularea de cereri, ridicarea de excepţii cu privire la soluţionarea laturii penale, în condiţiile în care modul de soluţionare al acesteia produce efecte cu privire la dreptul său de proprietate.

7. Totodată, luarea unei măsuri asigurătorii, pe o durată nedeterminată, într-o procedură necontradictorie în care dreptul la apărare al terţului faţă de procesul penal este practic inexistent, în mod necesar produce o încălcare gravă a dreptului de proprietate privată, persoana în cauză fiind lipsită de garanţia constituţională a protejării dreptului său constituţional În lipsa unor dispoziţii în Codul de procedură care să instituie în sarcina procurorului obligaţia de a proba dobândirea ilicită, de către persoanele terţe faţă de procesul penal, a bunurilor asupra cărora se iau măsurile asigurătorii şi implicit de a răsturna prezumţia constituţională de dobândire ilicită a bunurilor, dispoziţia cuprinsă în art. 249 alin. (4) din Codul de procedură penală este neconstituţională.

8. Totodată, dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 contravin prevederilor constituţionale referitoare la dreptul la apărare, la prezumţia de nevinovăţie şi la dreptul de proprietate privată, deoarece, indiferent de particularităţile cauzei, procurorul este obligat să dispună cu privire la luarea măsurilor asigurătorii. În această situaţie, este grav încălcat dreptul la apărare, deoarece cu privire la suspectul, inculpatul sau o altă persoană în posesia sau proprietatea căreia se află bunurile ce urmează a fi confiscate, deşi poate formula contestaţie în temeiul art. 250 din Codul de procedură penală, dreptul său este golit de conţinut, întrucât judecătorul de drepturi şi libertăţi, atunci când analizează contestaţia, va putea doar să constate obligativitatea luării acestei măsuri, dreptul său de apreciere fiind puternic limitat.

9. Aşa fiind, dacă măsurile asigurătorii se iau de o manieră automată, fără a fi apreciate probele care există la dosarul cauzei, ci doar prin constatarea îndeplinirii a două condiţii, respectiv să fie vorba despre o infracţiune prevăzută de Legea nr. 78/2000 şi să fie dispusă efectuarea în continuare a urmăririi penale (pentru că doar cu privire la suspect, inculpat sau un terţ de proces se pot lua măsurile asigurătorii), este încălcată prezumţia de nevinovăţie.

10. De asemenea, prin instituirea obligatorie a măsurilor asigurătorii în temeiul art. 20 din Legea nr. 78/2000, se ajunge la indisponibilizarea unui bun ce aparţine suspectului/ inculpatului sau altei persoane în posesia sau proprietatea căreia se află bunurile ce urmează a fi confiscate. În acest context, persoanei în cauză căreia i s-au indisponibilizat bunurile pe o perioadă nedeterminată şi nedeterminabilă îi este îngrădit dreptul de proprietate privată, întrucât indisponibilizarea presupune că titularul nu mai poate dispune liber de bunurile sale, neputându-le înstrăina, greva de sarcini, dona etc.

11. Tribunalul Cluj - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, în ce priveşte garanţia respectării dreptului la apărare a terţului interesat, Codul de procedură penală reglementează în art. 250, în mod detaliat, procedura contestaţiei împotriva măsurii asigurătorii dispuse de procuror şi asupra modului de aducere la îndeplinire, fiind recunoscută legitimarea procesuală activă a oricărei persoane interesate (subsumat, desigur, condiţiei dovedirii interesului privind bunurile sechestrate). Controlul asupra ordonanţei de instituire a măsurii asigurătorii este unul de legalitate şi temeinicie, procedura desfăşurându-se cu citarea petenţilor, a persoanelor interesate, cu participarea procurorului, în condiţii de oralitate şi contradictorialitate. În aceste condiţii, terţului interesat îi este pe deplin respectat dreptul la apărare.

12. Totodată, chiar dacă potrivit art. 20 din Legea nr. 78/2000, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul infracţiunilor de corupţie, aceasta nu aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie, având în vedere natura juridică a acestor măsuri procesuale. Astfel, sechestrul asigurător este o măsură asigurătorie de drept penal, şi nu o sancţiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei, neavând caracter punitiv, ci eminamente preventiv, iar efectele măsurii asigurătorii sunt esenţialmente provizorii şi nu definitive, în aceste condiţii, nu se poate pune în discuţie nesocotirea prezumţiei de nevinovăţie,

13. În ce priveşte dreptul de proprietate privată, instanţa arată că acesta nu este absolut şi poate fi supus unor limitări rezonabile, în condiţiile art. 53 din Constituţie. Or, exigenţele acestui din urmă text constituţional sunt pe deplin respectate, deoarece ingerinţa generată prin dispunerea sechestrului asigurător este reglementată prin lege - art. 249 din Codul de procedură penală şi următoarele, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul procesului penal, este nediscriminatorie şi necesară într-o societatea democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. Totodată, ingerinţa analizată este proporţională cu cauza care a determinat-o, de vreme ce măsurile asigurătorii au caracter provizoriu, întrucât se dispun pe durata procesului penal.

14. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

15. Avocatul Poporului apreciază că îşi menţine opinia exprimată în Decizia nr. 216 din 12 aprilie 2016. Cu acel prilej, a susţinut că dispoziţiile criticate sunt constituţionale, deoarece în activitatea sa, dar şi în virtutea roiului activ, instanţa de judecată realizează interpretarea şi aplicarea normelor legale, iar în privinţa art. 249 din Codul de procedură penală, acestea se corelează cu cele ale art. 112 şi 1121 din Codul penal referitoare la confiscarea specială şi extinsă, motivat de faptul că bunurile care pot fi confiscate sunt cele asupra cărora se poate institui sechestrul. În materie penală, măsurile asigurătorii, şi în special cea a confiscării, au fost reglementate în vederea restabilirii unui echilibru prin preluarea din patrimoniul făptuitorului a beneficiilor infracţiunii. În plus, instanţa trebuie să se pronunţe asupra bunurilor pe care le-a sechestrat la finalizarea procesului penal, care fie dispune confiscarea acestora, fie dispune ridicarea sechestrului.

16. Totodată, în ce priveşte posibila afectare a dreptului de proprietate privată, Avocatul Poporului a făcut trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 207 din 31 martie 2015, prin care s-a statuat că măsurile asigurătorii sunt o consecinţă a săvârşirii unei fapte penale şi constau în indisponibilizarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile prin instituirea unui sechestru asupra lor. Până la dovedirea vinovăţiei în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanţa dreptului avută asupra bunurilor supuse măsurii, întrucât acest lucru se poate realiza numai prin dispozitivul hotărârii care trebuie să cuprindă şi cele hotărâte cu privire la măsurile asigurătorii.

17. De asemenea, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a mai statuat că nu trebuie plecat de la premisa că prezumţia dobândirii licite a averii poate fi răsturnată doar prin probe, deoarece, dacă aceasta ar fi abordarea, atunci confiscarea extinsă nu şi-ar mai găsi utilitatea. În plus, prezumţia instituită de art. 44 alin. (8) din Constituţie nu este una absolută şi nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii (a se vedea Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, paragrafele 39, 40).

18 Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

19. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

20. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 249 alin. (4) cu denumirea marginală Condiţiile generale de luare a măsurilor asigurătorii din Codul de procedură penală şi art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, care au următorul conţinut:

- Art. 249 alin. (4) din Codul de procedură penală: „(4) Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.

- Art. 20 din Legea nr. 78/2000: ,,/n cazul în care s-a săvârşit o infracţiune dintre cele prevăzute în prezentul capitol, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie

21 Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 24 - Dreptul la apărare, art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie şi art. 44 alin. (2) şi (8) referitor la garantarea şi ocrotirea proprietăţii private şi la prezumţia de liceitate a dobândirii averii, precum şi dispoziţiile art. 1 - Protecţia proprietăţii din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

22. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 249 alin. (4) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului Curţii Constituţionale din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 216 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din 3 iunie 2016, paragrafele 33, 36 şi 38, s-a statuat că dispoziţiile art. 249 alin. (4) din Codul de procedură penală normează cu privire la posibilitatea luării unei măsuri asigurătorii în vederea confiscării speciale sau a confiscării extinse. Este de observat că legiuitorul a făcut distincţie între măsurile asigurătorii care au menirea de a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor şi cele care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune. Astfel, potrivit art. 249 alin. (3) şi (5) din Codul de procedură penală, măsurile asigurătorii pentru executarea pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului, iar cele pentru repararea pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora. Alta este situaţia în care măsura asigurătorie îşi găseşte temei într-o eventuală confiscare specială sau extinsă, care poate fi dispusă nu numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului, ci şi asupra bunurilor altor persoane în proprietatea sau posesia cărora acestea se află.

23. Prin urmare, procedura de instituire a măsurii asigurătorii în vederea confiscării speciale sau extinse se circumscrie condiţiilor astfel stabilite în normele de drept substanţial consacrate de dispoziţiile art. 112 şi 1121 din Codul penal.

24. Astfel, prevederile art. 112 din Codul penal statuează că sunt supuse confiscării speciale bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor, bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor, bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor, bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia şi bunurile a căror deţinere este interzisă de legea penală.

25. Aşa fiind, în cazul instituirii măsurii asigurătorii în vederea confiscării speciale, Curtea a constatat că singura situaţie posibilă a luării unei astfel de măsuri pentru bunuri aparţinând altei persoane are în vedere bunurile folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau folosite pentru a asigura scăparea făptuitorului ori păstrarea folosului ori produsului obţinut, cu condiţia ca acele persoane să fi cunoscut scopul folosirii lor. Mai mult, potrivit dispoziţiilor art. 112 alin. (2) din Codul penal, în aceste cazuri, dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporţionată faţă de natura şi gravitatea faptei, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ţinând seama de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce şi de contribuţia bunului la aceasta. Totodată, potrivit art. 112 alin. (3) şi (5) din Codul penal, în situaţia în care persoana căreia îi aparţin bunurile nu a cunoscut scopul folosirii lor, atunci se va confisca echivalentul bănesc al acestora, iar dacă bunurile nu se vor găsi în locul lor, se confiscă sume de bani până la concurenţa valorii acestora. Aşa fiind, confiscarea unor astfel de bunuri funcţionează în interesul general ca un factor de descurajare pentru cei care urmăresc implicarea în activităţi infracţionale şi, în acelaşi timp, garantează că astfel de activităţi nu aduc venituri (a se vedea Hotărârea din 15 ianuarie 2015, pronunţată În Cauza Rummi împotriva Estoniei, paragraful 103).

26. Totodată, dispoziţiile penale referitoare la confiscarea extinsă vizează alte bunuri decât cele menţionate anterior, cu condiţia ca persoana condamnată să fi săvârşit una dintre infracţiunile limitativ enumerate în art. 1121 din Codul penal, pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare şi dacă fapta a fost susceptibilă să îi procure un folos material, în aceste situaţii, măsura confiscării extinse este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a două condiţii prevăzute în art. 1121 alin. (2) din Codul penal, şi anume valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată într-o perioadă de 5 ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit şi instanţa are convingerea că bunurile provin din activităţi infracţionale de natura celor prevăzute în art. 1121 alin. (1) din Codul penal. Cât priveşte bunurile ce pot fi supuse confiscării extinse şi care se află în proprietatea altor persoane, Curtea a constatat că, potrivit art. 1121 alin. (3) din Codul penal, la stabilirea valorii bunurilor dobândite de persoana condamnată în ultimii 5 ani se va ţine seama şi de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată unui membru de familie sau unei persoane juridice asupra căreia persoana condamnată deţine controlul. Prin urmare, în cazul confiscării extinse, terţul poate fi un membru de familie al persoanei condamnate sau o persoană juridică asupra căreia persoana condamnată deţine controlul. O astfel de posibilitate este în acord cu jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, care a statuat că măsura confiscării locuinţei unui cuplu, în condiţiile în care s-a probat faptul că stilul lor de viaţă nu corespunde veniturilor declarate, iar sursele de venit provin din activitatea infracţională a fiului acestora (condamnat pentru trafic de droguri), nu reprezintă o ingerinţă disproporţionată în dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor lor, ci este o consecinţă a marjei largi de apreciere de care dispun statele în controlul folosinţei bunurilor, precum şi a obiectivului de interes general urmărit (a se vedea Hotărârea din 4 noiembrie 2014, pronunţată în Cauza Aboufadda împotriva Franţei, paragrafele 21-34).

27. Aşa fiind, ţinând seama de condiţiile în care poate fi dispusă o măsură asigurătorie în vederea confiscării speciale sau extinse şi de exigenţele penale mai sus arătate, Curtea a constatat că măsurile asigurătorii dispuse în vederea confiscării speciale sau extinse nu afectează dreptul de proprietate privată, deoarece ele au caracter temporar şi sunt justificate de dinamica urmăririi penale, în aşa fel încât, aşa cum însăşi Constituţia dispune în art. 44 alin. (9), la finele procesului, să se asigure confiscarea, în condiţiile legii, a acelor bunuri destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni. Or, prin infracţiune se înţelege, potrivit art. 15 alin. (1) din Codul penal, fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o. Mai mult decât atât, Curtea a mai constatat că luarea măsurilor asigurătorii de către procuror este cenzurată, în acord cu prevederile art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia î-ar reveni competenţa să judece cauza pe fond, iar, în cazul în care aceste măsuri sunt luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, atunci ele vor putea fi contestate, potrivit soluţiei legislative cuprinsă în art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală astfel cenzurate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 12 aprilie 2016.

28. De asemenea, prin Decizia nr. 894 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 4 martie 2016, paragraful 18, Curtea a reţinut că măsurile asigurătorii, indiferent de organul judiciar care le instituie, trebuie motivate, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispun (ordonanţă sau încheiere), îndeplinirea condiţiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurilor şi, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicita sechestrul şi valoarea care urmează a fi garantată în acest fel.

29. Având în vedere toate acestea, Curtea a reţinut că sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancţiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite, neavând aşadar caracter punitiv, ci eminamente preventiv. De altfel, potrivit art. 107 alin. (3) din Codul penal, măsurile de siguranţă se pot lua şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă.

30. Astfel, Curtea a constatat că, potrivit art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de ducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii sau de la data ducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond. Curtea a constatat, aşadar, că măsurile asigurătorii dispuse de procuror pot fi contestate atât pe fond, cât şi cu privire la ducerea lor la îndeplinire, la judecătorul de drepturi şi libertăţi, o primă condiţie de admisibilitate a contestaţiei fiind aceea ca persoana care o formulează să dovedească interesul ei privind bunurile sau sumele asupra cărora a fost instituită măsura, în cazul suspectului sau inculpatului interesul legal în a formula contestaţia fiind prezumat.

31. Pe fond, sechestrul asigurător poate fi contestat în 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii, odată cu contestarea temeiniciei măsurii, putându-se contesta şi neregularităţile actului prin care a fost dispusă instituirea sechestrului asigurător, aşadar toate menţiunile pe care trebuie să le conţină ordonanţa procurorului, potrivit art. 286 din Codul de procedură penală. Aşa încât, judecătorul de drepturi şi libertăţi va proceda la verificarea condiţiilor legale pentru luarea măsurii asigurătorii, respectiv necesitatea şi întinderea prejudiciului, cât şi corelaţia dintre natura bunurilor sechestrate, proprietarul lor şi tipul de creanţe pentru a căror îndestulare a fost instituit, analizându-se în fapt dacă sunt îndeplinite cerinţele de la art. 249 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală. Potrivit art. 251 din Codul de procedură penală, ordonanţa de luare a măsurii asigurătorii dispuse de către procuror se aduce la îndeplinire de către organele de cercetare penală. În aceste condiţii, Curtea a reţinut că, ulterior întocmirii actelor de executare a măsurii sechestrului, persoanele interesate au posibilitatea să conteste modul de ducere la îndeplinire a măsurii în termen de 3 zile de la data când a fost pusă în executare. În aceste condiţii, Curtea a constatat că legiuitorul a instituit un control judiciar atât al ordonanţei procurorului de luare a măsurii - un control de legalitate şi temeinicie, cât şi al modului de ducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii, aşadar al actelor de executare efectuate de organele de cercetare penală - inventarierea bunurilor, înscrierile funciare, valorificarea bunurilor -, fiind necesară o examinare a unei autorităţi judiciare a acestor acte procedurale şi procesuale, din perspectiva respectării drepturilor fundamentale ale persoanelor interesate. Contestaţia se soluţionează cu citarea celui care a formulat contestaţie, contradictorialitatea şi dreptul la apărare fiind garantate.

32. Totodată, Curtea a constatat că, în condiţiile în care sechestrul, ca şi poprirea asigurătorie sunt măsuri asigurătorii de drept penal, iar nu sancţiuni penale, care pot fi dispuse împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite, neavând aşadar caracter punitiv, ci eminamente preventiv, nu pot fi reţinute nici criticile autorilor referitoare la încălcarea prezumţiei de nevinovăţie - art. 23 alin. (11) din Constituţie [...], De altfel, prezumţia de nevinovăţie constituie suportul dreptului la apărare şi, implicit, al drepturilor procesuale acordate suspectului sau inculpatului, iar aplicarea prezumţiei presupune că dispunerea unei măsuri asigurătorii în procesul penal nu echivalează cu existenţa vinovăţiei, care trebuie stabilită numai printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

33. Aşadar, faţă de faptul că sechestrul şi poprirea sunt măsuri asigurătorii de drept penal, iar nu sancţiuni penale, Curtea a constatat că prevederile art. 23 din Constituţie privind libertatea individuală nu au incidenţă în cauză, neavând nicio concludenţă pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

34. De asemenea, prin Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015, paragrafele 30-33, Curtea a reţinut că, prin instituirea sechestrului, proprietarul acestor bunuri pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, aşadar, atributul dispoziţiei juridice şi materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei. Totodată, Curtea a reţinut că sechestrul asigurător poate afecta şi atributele de usus şi fructus, atunci când bunurile sechestrate trebuie ridicate în mod obligatoriu şi predate pentru păstrare unor instituţii de specialitate [art. 252 alin. (2), (3), (4) şi (5) din Codul de procedură penală] ori atunci când au fost puse sub sigiliu şi se desemnează un custode [art. 252 alin. (9) din acelaşi cod]. Aşadar, interzicerea până la soluţionarea definitivă a cauzei a transferului, distrugerii, transformării, înstrăinării, deplasării bunurilor asupra cărora s-a instituit sechestrul, asumarea temporară a custodiei sau controlului asupra acestor bunuri afectează dreptul de proprietate nu numai al suspectului, Inculpatului ori persoanei responsabile civilmente, dar şi al terţilor proprietari al acestor bunuri şi care nu au calitate de parte în procesul penal.

35. Dreptul de proprietate este un drept fundamental, garantat prin Constituţie, conţinutul şi limitele acestuia fiind stabilite prin lege. Curtea a mai constatat că dreptul de proprietate nu este, însă, un drept absolut prin natura lui, putând fi supus unor limitări rezonabile, iar pentru a constata restrângerea în mod nepermis a exerciţiului acestui drept este necesar să se analizeze dacă această restrângere este conformă cu prevederile art. 53 din Legea fundamentală.

36. Din analiza dispoziţiilor constituţionale ale art. 53, Curtea a reţinut condiţiile care trebuie îndeplinite pentru restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, respectiv: domeniul să vizeze doar drepturile fundamentale, şi nu orice drepturi subiective de natură legală sau convenţională; restrângerea exerciţiului acestor drepturi să poată fi înfăptuită numai prin lege; restrângerea să poată opera numai dacă se impune şi doar dacă este necesară într-o societate democratică; restrângerea să poată opera numai în una dintre ipotezele limitativ enumerate de art. 53 din Constituţie; restrângerea să fie proporţională cu cauza; restrângerea să fie nediscriminatorie; restrângerea să nu afecteze substanţa dreptului.

37. Aşa fiind, Curtea a constatat că ingerinţa generată prin dispunerea sechestrului asupra bunurilor mobile şi imobile ale suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se afli bunurile vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul de proprietate, este reglementată prin lege, respectiv art. 249 şi următoarele din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul procesului penal, se impune, fiind adecvată în abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. Totodată, Curtea a constatat că ingerinţa analizată este proporţională cu cauza care a determinat-o, de vreme ce măsurile asigurătorii au caracter provizoriu, întrucât acestea se dispun pe durata procesului penal, iar Curtea, analizând principiul proporţionalităţii, în jurisprudenţa sa constantă, a reţinut că acesta presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar.

38. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia care au fundamentat deciziile mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă, atât cu privire la pretinsa afectare a dispoziţiilor referitoare la dreptul la apărare, cât şi cu privire la pretinsa afectare a dispoziţiilor referitoare la garantarea şi ocrotirea proprietăţii private şi la prezumţia de liceitate a dobândirii averii. De altfel, în acord cu art. 250alin. (1) din Codul de procedură penală, atât împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror, cât şi împotriva modului de ducere la îndeplinire a acesteia, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii sau de la data ducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, neputându-se susţine că este afectat dreptul la apărare.

39. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000, Curtea constată că şi acestea au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 10 din 14 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 4 aprilie 2016, Curtea a constatat că dispunerea măsurilor asigurătorii şi instituirea sechestrului asigurător se fac pe baza valorilor implicate în cauză (valoarea prejudiciului sau a sumelor probabile ce trebuie confiscate, bonitatea suspectului sau a inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune) şi sunt lăsate, de regulă, la aprecierea organelor judiciare. De la această regulă Codul de procedură penală şi legile speciale prevăd excepţii referitoare atât la obligativitatea instituirii sechestrului asigurător, cât şi la imposibilitatea luării măsurilor asigurătorii, acestea din urmă având drept criterii calitatea titularilor şi tipul bunurilor.

40. Cu privire la cea dintâi categorie de excepţii, dispoziţiile art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală prevăd obligativitatea instituirii sechestrului în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, indiferent dacă aceasta are sau nu desemnat un reprezentant legal şi indiferent dacă acesta înţelege să formuleze o cerere de sechestru.

41. Cazuri de instituire obligatorie a sechestrului asigurător sunt prevăzute în art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 12 octombrie 2012, conform căruia luarea măsurilor asigurătorii asta obligatorie în cazul săvârşirii oricărei infracţiuni de spălare a banilor sau de finanţare a actelor de terorism, în art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, care prevede obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în situaţia săvârşirii unei infracţiuni prevăzute de această lege şi în art. 20 din Legea nr. 78/2000, criticat şi în prezenta cauză.

42. Analizând obiectul legilor anterior enumerate, precum şi particularităţile infracţiunilor în cazul cărora este prevăzută excepţia luării obligatorii a măsurilor asigurătorii, Curtea a reţinut că reglementarea acestor excepţii a fost determinată, în mod special, de importanţa relaţiilor sociale ocrotite prin acestea, de caracteristicile elementelor constitutive ale laturii obiective a acestor infracţiuni şi de pericolul social crescut al faptelor incriminate.

43. Referitor la norma juridică a cărei neconstituţionalitate se invocă în prezenta cauză, aceasta obligă organele judiciare la luarea măsurilor asigurătorii în cazul săvârşirii infracţiunilor reglementate în capitolul III al Legii nr. 78/2000 intitulat infracţiuni şi care este structurat în secţiunea 1 unde se regăsesc categoriile de infracţiuni - art. 5, în secţiunea a 2-a unde se regăsesc infracţiunile de corupţie - art. 6-9, în secţiunea a 3-a unde se regăsesc infracţiunile asimilate infracţiunilor de corupţie - art. 10-16, în secţiunea a 4-a unde au fost reglementate infracţiunile în legătură directă cu infracţiunile de corupţie, dar care au fost abrogate prin art. 79 pct. 10 din titlul II al Legii nr. 187/2012 - art. 17-18 şi în secţiunea a 41-a unde se regăsesc infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene - art. 181- 185. În aceste condiţii, textul criticat are rolul de a asigura posibilitatea acoperirii parţiale sau totale a pagubelor provocate, caracterul obligatoriu al măsurilor asigurătorii având rolul de a împiedica sustragerea, ascunderea sau înstrăinarea bunurilor ce fac obiectul lor.

44. Aşa fiind, Curtea a constatat că, prin prisma particularităţilor infracţiunilor reglementate prin Legea nr. 78/2000, obligativitatea instituirii măsurilor asigurătorii apare ca fiind justificată.

45. Referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a dispoziţiilor art. 44 din Constituţie, prin Decizia nr. 207 din 31 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 3 iunie 2015 (paragraful 19), Curtea Constituţională a statuat ca, până la dovedirea vinovăţiei în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanţa dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii.

46. În ceea ce priveşte susţinerea conform căreia prevederile art. 20 din Legea nr. 78/2000 încalcă dreptul la apărare, prevăzut la art. 24 din Constituţie, Curtea a constatat că acesta din urmă presupune dreptul persoanei interesate de a se apăra în cadrul unei proceduri judiciare şi de a fi asistată de un avocat ales sau numit din oficiu. În acest sens, procedura instituirii sechestrului asigurător, ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000, nu restrânge şi nu înlătură posibilitatea titularului dreptului de proprietate asupra bunului sechestrat de a se apăra sau de a-şi angaja un avocat chiar şi pe parcursul acestei proceduri necontencioase.

47. Referitor la respectarea, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, Curtea constată că instituirea unor măsuri cu caracter provizoriu şi preventiv în vederea împiedicării distrugerii, sustragerii sau înstrăinării unor bunuri care au legătură cu săvârşirea unei infracţiuni nu este de natură a încălca prezumţia de nevinovăţie a proprietarului sau posesorului acestora, prezumţie care subzistă până la constatarea vinovăţiei acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

48. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ciceo Maria în Dosarul nr. 4.856/117/2016 al Tribunalului Cluj - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 249 alin. (4) din Codul de procedură penală şi ale art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Cluj - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 29 martie 2018.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 216

din 17 aprilie 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 32 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi a celor ale art. 118 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Ingrid Alina Tudora - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 32 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, excepţie ridicată de Toma Netotu în Dosarul nr. 3.499/302/2016 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.063D/2017.

2. La apelul nominal se prezintă, personal, autorul excepţiei de neconstituţionalitate. Lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în dosarele Curţii Constituţionale nr. 2.480D/2017, nr. 2.611D/2017 şi nr. 2.667D/2017, care au un obiect similar al excepţiei de neconstituţionalitate, şi anume prevederile art. 32 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi cele ale art. 118 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice. Excepţia a fost ridicată de Mihai Lazăr în Dosarul nr. 28.428/301/2016 al Judecătoriei Brăila - Secţia civilă şi în Dosarul nr. 29.298/301/2016 al Judecătoriei Slobozia, precum şi de către Vasile Braun în Dosarul nr. 14.494/301/2017 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.

4. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Curtea, având în vedere obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele nr. 1.063D/2017, nr. 2.480D/2017, nr. 2.611D/2017 şi nr. 2.667D/2017, pune în discuţie, din oficiu, problema conexării cauzelor.

6. Reprezentantul Ministerului Public şi partea prezentă sunt de acord cu conexarea dosarelor.

7. Curtea, în temeiul art. 53 alin, (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 2.480D/2017, nr. 2.611D/2017 şi nr. 2.667D/2017 la Dosarul nr. 1.063D/2017, care este primul înregistrat.

8. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul autorului excepţiei de neconstituţionalitate prezent în Dosarul nr. 1.063D/2017, Toma Netotu, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată în notele scrise depuse la dosar.

9. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, concretizată, spre exemplu, prin Decizia nr. 84 din 28 februarie 2017.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:

10. Prin încheierea din 8 martie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 3.499/302/2016 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă, Curtea Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 32 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor. Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.063D/2017.

11. Prin încheierea din 8 septembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 28.428/301/2016 al Judecătoriei Brăila - Secţia civilă, Curtea Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 32 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi a celor ale art. 118 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice. Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.480D/2017.

12. Prin încheierea din 11 octombrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 29.298/301/2016 al Judecătoriei Slobozia, Curtea Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 32 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi a celor ale art. 118 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice. Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.611D/2017.

13. Prin încheierea din 16 octombrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 14.494/301/2017 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, Curtea Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 32 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi a celor ale art. 118 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice. Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.667D/2017.

14. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Toma Netotu, Mihai Lazăr şi Vasile Braun, în cauze având ca obiect plângeri contravenţionale.

15. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin, în esenţă, că, prin stabilirea competenţei de soluţionare a plângerilor în materie contravenţională în favoarea instanţei în circumscripţia căreia a fost constatată săvârşirea contravenţiei, petentul este obligat ope legis să învestească o instanţă de judecată al cărei sediu poate fi situat oriunde, la o distanţă considerabilă sau prohibitivă faţă de propriul său domiciliu. Se susţine, astfel, că prevederile criticate contravin principiului liberului acces la justiţie, întrucât exercitarea dreptului la un proces echitabil, care include inclusiv dreptul de a fi prezent la fiecare şedinţă de judecată, precum şi obligarea petentului de a se deplasa către sediul unei instanţe îndepărtate, ridică probleme de ordin material şi temporar, incompatibile cu principiul liberului acces la justiţie.

16. De asemenea, autorii apreciază că se instituie o situaţie discriminatorie nejustificată între persoanele sancţionate contravenţional în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 15/2002, care prevede la art. 101 că, prin derogare de la Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, în cazul contravenienţilor cu domiciliul sau sediul în România, plângerea împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei se introduce la judecătoria pe a cărei rază teritorială contravenientul domiciliază sau îşi are sediul, şi persoanele sancţionate contravenţional în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, care instituie regula formulării plângerii contravenţionale la judecătoria în a cărei rază de competenţă a fost constatată fapta, deşi ambele acte normative includ sfera contravenţiilor rutiere. În acest context, nemulţumirea autorilor rezidă din modalitatea de stabilire a competenţei teritoriale de soluţionare a plângerii contravenţionale, şi anume aceea a judecătoriei în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia, aceştia apreciind că, aşa cum se poate constata din legislaţia în materie, există o competenţă alternativă a judecătoriei în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia, şi nu una absolută, învederând că, prin Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, legiuitorul a introdus o competenţă alternativă în materie contravenţională.

17. Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă, în dosarele Curţii Constituţionale nr. 1.063D/2017 şi nr. 2.667D/2017, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că raţiunea reglementării criticate derivă din faptul că instanţa de la locul săvârşirii faptei este în măsură să identifice mai multe probe în legătură cu fapta, iar stabilirea acestei competenţe nu intervine de nicio manieră asupra prezumţiei de nevinovăţie, fiind doar o normă de procedură. Instanţa de judecată consideră, totodată, că nu se creează nicio discriminare în raport cu Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002.

18. Judecătoria Brăila - Secţia civilă, în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 2.480D/2017, apreciază că textele legale criticate nu sunt contrare art. 16 şi art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, coroborate cu art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, având în vedere că stabilirea exclusivă a competenţei de soluţionare a plângerii contravenţionale nu îngrădeşte accesul efectiv la justiţie al petentului, drept dovadă că acesta a şi depus plângerea, iar cheltuielile materiale pentru desfăşurarea procesului urmează a fi avute în vedere conform art. 451 şi următoarele din Codul de procedură civilă,

19. Judecătoria Slobozia, în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 2.611D/2017, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, relevantă fiind, în opinia instanţei de judecată, Decizia nr. 84 din 2017, prin care instanţa de contencios constituţional a analizat o critică formulată din perspectiva unor motive similare celor din speţa de faţă.

20. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

21. Guvernul, în dosarele Curţii Constituţionale nr. 1.063D/2017, nr. 2.667D/2017 şi nr. 2.611D/2017, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, exemplu fiind deciziile nr. 281 din 8 mai 2014, nr. 131 din 13 martie 2014 sau nr. 160 din 12 martie 2013.

22. În Dosarul Curţii Constituţionale nr. 2.480D/2017, Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă. În acest sens arată că excepţia invocată nu este motivată sub aspectul pretinsului raport de contrarietate dintre textele legale criticate şi normele constituţionale invocate, ceea ce contravine art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

23. Avocatul Poporului învederează faptul că reglementarea criticată a mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate şi reiterează, astfel, punctul de vedere transmis anterior şi reţinut în deciziile Curţii Constituţionale nr. 84 din 28 februarie 2017, nr. 347 din 25 martie 2010 sau nr. 528 din 9 aprilie 2009, în sensul constituţionalităţii prevederilor legale criticate.

24. Preşedinţii celor două Camera ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

25. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

26. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, aşa cum rezultă atât din dispozitivul încheierilor de sesizare, cât şi din criticile formulate de autorii acesteia, îl constituie prevederile art. 32 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, cu modificările şi completările ulterioare, şi cele ale art. 118 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, care au următorul cuprins:

- Art. 32 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001: „Plângerea se depune la judecătoria în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia.”;

- Art. 118 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002: „împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiilor se poate depune plângere, în termen de 15 zile de la comunicare, la judecătoria în a cărei rază de competenţă a fost constatată fapta. “

27. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, aceste prevederi contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1) şi (2) privind accesul liber la justiţie, coroborate cu art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, precum şi celor ale art. 25 privind libera circulaţie.

28. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile art. 32 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 şi cele ale art. 118 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 au mai făcut, în numeroase rânduri, obiect al controlului de constituţionalitate, prin raportare la aceleaşi dispoziţii constituţionale şi din perspectiva unor critici similare. În acest sens sunt, spre exemplu, Decizia nr. 131 din 13 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 12 mai 2014, Decizia nr. 281 din 8 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014, Decizia nr. 882 din 15 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 9 martie 2016, Decizia nr. 125 din 10 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 323 din data de 13 mai 2015, sau Decizia nr. 84 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 23 mai 2017, decizii prin care Curtea a statuat că aceste prevederi sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

29. Prin deciziile precitate, Curtea a reţinut că reglementarea legală criticată nu îngrădeşte dreptul părţilor la un proces echitabil, ci instituie norme de procedură privind soluţionarea plângerii formulate împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, şi anume instanţa competentă să soluţioneze plângerea, iar această modalitate de reglementare reprezintă opţiunea legiuitorului, fiind în conformitate cu prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie privind competenţa şi procedura în faţa instanţelor judecătoreşti.

30. Totodată, Curtea a statuat că stabilirea competenţei teritoriale unice a instanţei de judecată pentru soluţionarea plângerii formulate împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a unei/unor contravenţii la circulaţia pe drumurile publice are în vedere aplicarea unui criteriu general şi obiectiv, şi anume cel al locului unde a fost săvârşită şi constatată contravenţia, ceea ce este pe deplin justificat şi rezonabil în considerarea specificului acestei categorii de contravenţii, şi anume mobilitatea sau starea de tranzit în care se află persoanele ce circulă pe drumurile publice şi care trebuie să respecte aceleaşi reguli de circulaţie prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.

31. Curtea a reţinut, de asemenea, că, potrivit art. 109 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, prevederile acesteia se completează cu cele ale Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001, care, la art. 47, face trimitere, la rândul său, la prevederile Codului penal ori la cele ale Codului de procedură civilă, după caz. Or, prevederile art. 183 alin. (1) şi art. 200 alin. (2) din Codul de procedură civilă prevăd, pe lângă posibilitatea îndeplinirii prin poştă a actelor de procedură, şi o serie de garanţii ale drepturilor reclamantului, căruia, de pildă, i se vor comunica în scris lipsurile cererii de chemare în judecată, cu menţiunea că, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, trebuie să facă completările sau modificările dispuse, sub sancţiunea anulării cererii. Aşadar, chiar dacă reglementarea criticată instituie competenţa teritorială exclusivă a instanţei de judecată de la locul săvârşirii şi constatării faptei contravenţionale, acest lucru nu îl obligă, în sine, pe reclamant, la cheltuieli suplimentare cauzate de deplasarea în acea localitate pentru a fi prezent la fiecare termen de judecată sau pentru a depune diverse acte procedurale necesare la dosar şi nici nu poate conduce la încălcarea dreptului de soluţionare a cauzei într-un termen rezonabil. Tocmai în considerarea unor astfel de situaţii, legiuitorul a reglementat modalităţi alternative, care să garanteze exercitarea efectivă şi deplină a drepturilor materiale şi procesuale ale oricărei persoane ce doreşte să se adreseze justiţiei pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime.

32. Referitor la susţinerile autorilor excepţiei cu privire la pretinsa situaţie discriminatorie instituită în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 82 din 1 februarie 2002, care prevede la art. 101 că, prin derogare de la Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, în cazul contravenienţilor cu domiciliul sau sediul în România, plângerea împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei se introduce la judecătoria pe a cărei rază teritorială contravenientul domiciliază sau îşi are sediul şi persoanele sancţionate contravenţional în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, care instituie regula formulării plângerii contravenţionale la judecătoria în a cărei rază de competenţă a fost constatată fapta, Curtea a apreciat că această critică este neîntemeiată, având în vedere domeniul distinct de reglementare al celor două acte normative. Astfel, Curtea a observat că, în timp ce Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 reglementează circulaţia pe drumurile publice a vehiculelor, pietonilor şi a celorlalte categorii de participanţi la trafic, drepturile, obligaţiile şi răspunderile care revin persoanelor fizice şi juridice, precum şi atribuţiile unor autorităţi ale administraţiei publice, instituţii şi organizaţii, iar autoritatea competentă în domeniul circulaţiei pe drumurile publice este Ministerul Administraţiei şi Internelor, prin Inspectoratul General al Poliţiei Române, Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 are ca obiect de reglementare aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România. În sensul acestei ordonanţe, prin tarif de utilizare se înţelege o anumită sumă a cărei plată conferă unui vehicul dreptul de a utiliza, pe parcursul unei perioade date, reţeaua de drumuri naţionale din România, concesionată Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - S.A., iar prin tarif de trecere se înţelege o anumită sumă care se plăteşte pentru un vehicul în funcţie de distanţa parcursă pe un sector de drum, pod, tunel sau trecătoare de munte, care face parte din reţeaua de drumuri naţionale din România, şi de tipul vehiculului. Aşa fiind, întrucât nu se poate reţine existenţa unei situaţii similare/comparabile în ceea ce priveşte contravenţiile săvârşite în temeiul celor două acte normative, Curtea a apreciat că nu poate fi primită critica privind încălcarea art. 16 din Constituţie. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite.

33. Curtea apreciază că nu poate fi reţinută nici susţinerea referitoare la încălcarea art. 25 din Constituţie privind dreptul la liberă circulaţie deoarece, aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 210 din 13 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 267 din data de 20 aprilie 2007, „dreptul la liberă circulaţie vizează libertatea de mişcare a cetăţeanului, textul constituţional reglementând ambele aspecte care formează acest drept fundamental, şi anume: libera circulaţie pe teritoriul României şi libera circulaţie în afara teritoriului ţării. Dreptul la liberă circulaţie, astfel cum este reglementat de Constituţia României, prin receptarea sa din Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice, nu include şi dreptul de a conduce autovehicule, respectiv de a deţine un permis de conducere auto în acest scop, prevederile constituţionale nefăcând referire şi la mijloacele de transport prin care se realizează libera circulaţie. Ca urmare, fiecare cetăţean poate folosi mijloacele de transport pe care le consideră potrivite (rutiere, feroviare, aeriene, fluviale, navale, mijloace de transport în comun sau personale), cu respectarea regulilor impuse prin actele normative care reglementează utilizarea acestora. Stabilirea unor astfel de reguli în ceea ce priveşte circulaţia pe drumurile publice, inclusiv în ceea ce priveşte reţinerea permisului de conducere, respectiv suspendarea exercitării dreptului de a conduce autovehicule, are ca scop, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, asigurarea desfăşurării fluente şi în siguranţă a circulaţiei pe drumurile publice, precum şi ocrotirea vieţii, integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public, protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor respective, a proprietăţii publice şi private, cât şi a mediului, şi nu este de natură să încalce, pentru motivele arătate, dreptul fundamental reglementat de art. 25 din Constituţie.”

34. Neintervenind elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, argumentele şi soluţia deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauzele de faţă.

35. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Toma Netotu în Dosarul nr. 3.499/302/2016 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă, de Mihai Lazăr în Dosarul nr. 28.428/301/2016 al Judecătoriei Brăila - Secţia civilă şi în Dosarul nr. 29.298/301/2016 al Judecătoriei Slobozia, precum şi de către Vasile Braun în Dosarul nr. 14.494/301/2017 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti şi constată că prevederile art. 32 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi cele ale art. 118 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă, Judecătoriei Brăila - Secţia civilă, Judecătoriei Slobozia şi Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 17 aprilie 2018.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Ingrid Alina Tudora

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.