MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 191/2018

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 186 (XXX) - Nr. 191         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Joi, 1 martie 2018

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 780 din 5 decembrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

 

Decizia nr. 813 din 7 decembrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 342-348 din Codul de procedură penală

 

DECIZII ALE PRIM-MINISTRULUI

 

87. - Decizie privind exercitarea, cu caracter temporar, a funcţiei publice vacante din categoria înalţilor funcţionari publici de secretar general al Ministerului Fondurilor Europene de către doamna Loredana Hristodorescu

 

90. - Decizie privind încetarea exercitării, cu caracter temporar, prin detaşare, de către doamna Monica Dragomir a funcţiei publice vacante din categoria înalţilor funcţionari publici de secretar general adjunct al Ministerului Justiţiei

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

2.073. - Ordin al ministrului culturii şi identităţii naţionale pentru acreditarea Muzeului Naţional al Banatului din Timişoara, judeţul Timiş

 

2.074. - Ordin al ministrului culturii şi identităţii naţionale pentru acreditarea Muzeului de Artă Timişoara, judeţul Timiş

 

3.217. - Ordin al ministrului educaţiei naţionale privind modificarea şi completarea anexei nr. 1 la Ordinul ministrului educaţiei şi cercetării ştiinţifice nr. 5.268/2015 pentru aprobarea Metodologiei privind echivalarea de către inspectoratele şcolare judeţene şi Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti a perioadelor de studii efectuate în străinătate şi la organizaţiile furnizoare de educaţie, care organizează şi desfăşoară pe teritoriul României activităţi de învăţământ corespunzătoare unui sistem educaţional din altă ţară, înscrise în Registrul special al Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în învăţământul Preuniversitar şi pentru aprobarea modelului atestatului de echivalare a studiilor efectuate în străinătate şi în România

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 90 din 4 decembrie 2017 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept)

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 780

din 5 decembrie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia-Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător Varga Attila - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Radu Vasile Oros în Dosarul nr. 12.763/271/2015 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 723D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4. Prin încheierea penală din 27 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 12.763/271/2015, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Radu Vasile Oros cu ocazia soluţionării apelului într-o cauză penală privind săvârşirea mai multor infracţiuni aflate în concurs, dintre care una a fost comisă ulterior datei de 1 februarie 2014, iar celelalte anterior acestei date.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 încalcă dreptul la un proces echitabil şi dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori, în măsura în care impun nesocotirea efectelor unei hotărâri judecătoreşti definitive prin nesocotirea sporului de pedeapsă stabilit cu privire la faptele ce intră în componenţa unui concurs de infracţiuni săvârşite sub imperiul Codului penal din 1969. Consideră că sporul de pedeapsă stabilit de instanţă cu privire la infracţiuni săvârşite în concurs sub imperiul legii penale anterioare constituie un drept câştigat, cu privire la care - în analizarea unui concurs de infracţiuni prin raportare la dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012, adică în condiţiile săvârşirii unei infracţiuni concurente sub imperiul legii noi - instanţa nu poate reveni. În caz contrar, ar însemna că se încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri - ce a fost, eventual, şi executată -, securitatea raporturilor juridice şi principiul „ne bis în idem”. Invocă, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit că unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a unui litigiu nu trebuie repusă în discuţie. Arată că hotărârea penală definitivă învestită de lege cu autoritate de lucru judecat are un efect pozitiv şi un efect negativ. Efectul pozitiv al lucrului judecat constă în aceea că dă naştere dreptului organelor competente de a trece la executarea dispoziţiilor cuprinse în hotărâre (potestas agendi). Efectul negativ al lucrului judecat îl reprezintă împiedicarea pe care o produce cu privire la reanalizarea situaţiei deduse judecăţii, prin crearea unui obstacol în readucerea în faţa organelor judiciare a conflictului soluţionat definitiv, efect concretizat în regula ne bis în idem.

6. Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că, în realitate, problema supusă dezbaterii priveşte modul de interpretare a dispoziţiilor legale, care revine exclusiv instanţei de judecată. Totodată, arată că problema recontopirii - cu aplicarea sporului prevăzut de legea nouă - a unor pedepse stabilite sub imperiul legii vechi implică o retroactivitate a legii penale, punându-se în discuţie compatibilitatea dispoziţiilor de lege criticate cu prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile. În plus, pare a fi afectat şi atributul legii de a fi previzibilă raportat la momentul comiterii unor infracţiuni concurente, având în vedere aplicarea unui spor de pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute de legea în vigoare la momentul săvârşirii acelor infracţiuni şi care nu constituie pentru acuzat legea penală mai favorabilă, în condiţiile în care sporul recalculat pentru infracţiunile comise anterior intrării în vigoare a noului Cod penal depăşeşte cu mult atât pedeapsa cea mai grea stabilită în cadrul pluralităţii de infracţiuni, cât şi sporul care a fost aplicat potrivit Codului penal din 1969. Astfel, instanţa de judecată arată că, dacă pentru infracţiunea concurentă comisă sub incidenţa legii noi se aplică o pedeapsă cu amenda penală - cum este cazul în speţă -, operaţiunea de recontopire a pedepselor nu numai că pare să fie inutilă, dar impune acuzatului o sarcină disproporţionată, pe care nu o putea prevedea la momentul comiterii infracţiunilor anterioare. Prin urmare, inculpatul trebuie să suporte o sarcină disproporţionată, care se raportează la momentul săvârşirii noii infracţiuni, fără să se ţină seama de efectele hotărârilor judecătoreşti anterioare - care au avut în vedere o altă legislaţie - şi de natura pedepsei pronunţate potrivit legii noi, punându-se în discuţie încălcarea principiului securităţii juridice.

7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că, potrivit prevederilor art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, prin lege organică se reglementează infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, revenind legiuitorului rolul de a stabili tratamentul sancţionator aplicabil concursului de infracţiuni, inclusiv în cazul succesiunii de legi penale în timp.

9. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 sunt constituţionale. Arată că nu se poate susţine Că, prin aplicarea tratamentului sancţionator potrivit legii noi în cazul pluralităţii de infracţiuni, s-ar ajunge la nerespectarea Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale, prin care instanţa de contencios constituţional a consacrat imposibilitatea combinării prevederilor din legi succesive În stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile. În cazul succesiunii de legi penale în timp cu privire la tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni, se va aplica legea penală mai favorabilă, independent de legea determinată ca fiind mai favorabilă în raport cu fiecare dintre infracţiunile concurente, fără a se putea spune că, astfel, s-ar crea o lex tertia prin combinarea prevederilor din legi succesive.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele;

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, care au următorul cuprins: „Tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă.”

13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 21 privind dreptul la un proces echitabil, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportat la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 4 privind dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori din Protocolul nr. 7 la Convenţie.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 210 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 13 iunie 2016, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, reţinând că, în baza dispoziţiilor criticate, tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă. Cu alte cuvinte, dacă cel puţin una dintre infracţiunile concurente a fost comisă după intrarea în vigoare a noului Cod penal, se va aplica legea penală mai favorabilă numai la individualizarea pedepsei pentru infracţiunile comise sub legea veche, iar tratamentul sancţionator al concursului va fi, în mod obligatoriu, cel prevăzut de noul Cod penal, chiar dacă este mai sever, deoarece sub imperiul acestuia s-a desăvârşit configuraţia concursului. Prin reglementarea art. 10 din Legea nr. 187/2012, legiuitorul a urmărit să evite controversele doctrinare apărute în momentul intrării în vigoare a Codului penal din 1969, aşa încât a consacrat explicit soluţia majoritară conturată în practica acelei perioade, conform căreia tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabile. Din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 ar rezulta că tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni s-ar putea aplica potrivit Codului penal din 1969 sau noului Cod penal atunci când toate infracţiunile din structura pluralităţii au fost comise sub imperiul Codului penal din 1969. Cu alte cuvinte, s-ar putea susţine că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 consacră, implicit, teza aplicării legii penale mai favorabile în funcţie de instituţii autonome. În această ipoteză, jurisprudenţa apărută după intrarea în vigoare a noului Cod penal a fost majoritară în a considera concursul de infracţiuni ca fiind o instituţie autonomă. Legea penală mai favorabilă se determină prin raportare la fiecare instituţie care se aplică în mod autonom, astfel că, dacă încadrarea faptei s-a făcut după una dintre legi, care este mai favorabilă, aceasta nu excludea aplicarea dispoziţiilor din cealaltă lege cu privire la recidivă sau la concursul de infracţiuni, dacă acestea sunt mai favorabile. S-a arătat că, de pildă, concursul de infracţiuni face parte dintre acele instituţii juridico-penale (ca şi prescripţia, suspendarea executării pedepsei ş.a.) ale căror reguli se aplică, în cazul succesiunii de legi penale în timp, în mod autonom, independent de încadrarea juridică a faptelor după legea nouă sau după cea anterioară. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, s-a statuat însă că „dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile”, aşa încât determinarea legii penale mai favorabile în cazul concursului de infracţiuni va depinde de încadrarea juridică dată infracţiunilor concurente. Potrivit considerentelor Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014, raţiunea pentru care, în esenţă, s-a apreciat că doar aplicarea globală a legii penale mai favorabile este constituţională - deoarece, în caz contrar, „prin combinarea dispoziţiilor penale din mai multe legi succesive se creează, pe cale judiciară, o a treia lege care neagă raţiunea de politică penală concepută de legiuitor” -, este aceea că, „în activitatea de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi litera legii, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competenţa de a legifera, prin substituirea autorităţii competente în acest domeniu”. Crearea unei lex tertia de către judecător în aplicarea legii a determinat Curtea să statueze asupra imposibilităţii de a aplica legea penală pe instituţii autonome, împiedicând astfel judecătorul să intre în sfera de atribuţii a puterii legislative (paragraful 24).

15. Totodată, prin decizia menţionată, Curtea a reţinut că, aparent, art. 10 din Legea nr. 187/2012 instituie, prin voinţa legiuitorului, o lex tertia, permiţând, în privinţa tratamentului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni, aplicarea unei alte legi decât cele aplicate pentru majoritatea infracţiunilor componente ale pluralităţii. Curtea a constatat, însă, că art. 10 din Legea nr. 187/2012 reglementează tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni care şi-a desăvârşit configuraţia prin comiterea ultimei infracţiuni sub legea nouă, aşa încât pedeapsa rezultantă urmează să se aplice potrivit principiului „legii mai conforme cu interesele apărării sociale”, care este legea nouă. Stabilirea limitelor apărării sociale este atributul exclusiv al legiuitorului, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. De altfel, în aplicarea pedepsei rezultante, în ipoteza reglementată de art. 10 din Legea nr. 187/2012, nu se poate reţine existenţa unei succesiuni de legi penale, momentul în raport cu care se apreciază aplicarea legii penale în timp fiind cel al realizării integrale, al definitivării concursului real de infracţiuni. În aceste condiţii este obligatorie aplicarea legii noi tratamentului sancţionator al concursului de infracţiuni, aşadar doar atunci când cel puţin una dintre infracţiunile concurente a fost săvârşită după intrarea în vigoare a noii legi, nefiind obligatorie aplicarea legii noi atunci când toate faptele sunt comise sub legea veche, dar judecarea lor are loc sub legea nouă, în această din urmă ipoteză urmând a se face aplicarea celor statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014. Inculpatul, prin săvârşirea unei infracţiuni şi sub imperiul legii noi, a înţeles să o încalce şi pe aceasta, expunându-se consecinţelor care derivă din acest fapt, aşa încât aplicarea dispoziţiilor legii noi în privinţa concursului, în ipoteza săvârşirii unei infracţiuni sub legea nouă, era previzibilă pentru inculpat. În aceste condiţii este pe deplin justificată opţiunea legiuitorului de a reglementa tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni în mod diferit, după cum toate infracţiunile din structura pluralităţii au fost comise sub imperiul Codului penal din 1969, judecarea lor având loc sub legea nouă, situaţie tranzitorie în care aplicarea legii penale mai favorabile se va face potrivit Deciziei Curţii nr. 265 din 6 mai 2014, ori cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, în această din urmă ipoteză urmând a se aplica pedeapsa rezultantă potrivit legii noi - ce reflectă interesele apărării sociale la acel moment - sub incidenţa căreia s-a definitivat concursul de infracţiuni (paragraful 25). Pentru motivele mai sus arătate. Curtea a constatat că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 nu aduc atingere prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) referitor la aplicarea legii penale mai favorabile (paragraful 26).

16. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 822 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127 din 18 februarie 2016, Decizia nr. 337 din 24 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 23 august 2016, Decizia nr. 545 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 21 octombrie 2016, şi Decizia nr. 775 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 14 aprilie 2017. Apreciem că, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

17. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Radu Vasile Oros în Dosarul nr. 12.763/271/2015 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 5 decembrie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 813

din 7 decembrie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 342-348 din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 342-348 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Pan Corin Sachelaride în Dosarul nr. 9.640/300/2016/a1 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 807D/2017,

2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere că aceasta nu are legătură cu cauza în care a fost ridicată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea nr. 193/CP din 30 septembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 9,640/300/2016/a1, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 342-348 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Pan Corin Sachelaride în soluţionarea contestaţiei formulate împotriva încheierii din data de 3 iunie 2016, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. 9.640/3/2016/a1, prin care s-au respins, ca neîntemeiate, cererile formulate şi excepţiile invocate de inculpat, autor al excepţiei, cu privire la legalitatea sesizării instanţei, administrării probelor şi a efectuării actelor de către organul de urmărire penală, s-a constatat legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi s-a dispus începerea judecăţii cauzei.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine, în esenţă, că procedura camerei preliminare, în ansamblul ei, încalcă dispoziţiile art. 23 alin. (5) şi (6) din Constituţie, de vreme ce dispoziţiile constituţionale invocate fac vorbire doar despre două faze procesuale, respectiv urmărirea penală şi faza de judecată, fără a dispune cu privire la faza camerei preliminare. Legea fundamentală nu statuează cu privire la procedura camerei preliminare, aşa încât, în aceste condiţii, normele procesual penale sunt contrare atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) şi art. 21, cât şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Susţine, totodată, că, în ipoteza în care într-o cauză penală sunt trimişi în judecată mai mulţi coinculpaţi, Ministerul Public poate să solicite restituirea cauzei sau să menţină dispoziţia de trimitere în judecată doar pentru unii dintre coinculpaţi, iar nu pentru toţi, cu încălcarea egalităţii în drepturi a cetăţenilor, art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală nefiind suficient de explicit în acest sens, cu încălcarea normelor generale europene privind predictibilitatea, previzibilitatea, claritatea şi precizia actelor normative. Invocă Hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Lupşa împotriva României prin care s-a statuat cu privire la sintagma „prevăzută de lege”.

6. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată. În acest sens reţine că art. 23 din Constituţie nu poate fi interpretat în sensul că exclude posibilitatea reglementării procedurii de cameră preliminară alături de faza urmăririi penale şi faza judecăţii. Totodată, arată că pretinsa neclaritate a dispoziţiilor art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, pentru cazurile în care sunt trimişi în judecată mai mulţi inculpaţi, nu interesează cauza de faţă în care dispoziţia de trimitere în judecată vizează un singur inculpat. Reţine, de asemenea, că eventuale încălcări ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pot fi analizate de judecătorul cauzei, în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea fundamentală.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată. În acest sens, invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 663 din 11 noiembrie 2014 şi nr. 552 din 16 iulie 2015.

9. Avocatul Poporului precizează că a transmis punctul său de vedere, în sensul constituţionalităţii textelor de lege criticate, în dosarele Curţii nr. 374D/2014, nr. 291D/2015 şi nr. 1.166D/2015, fiind reţinut în deciziile Curţii nr. 663 din 11 noiembrie 2014, nr. 472 din 16 iunie 2015 şi nr. 35 din 9 februarie 2016.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Avocatului Poporului şi Guvernului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 342-348 din Codul de procedură penală, care reglementează cu privire la obiectul, durata, măsurile premergătoare, procedura, soluţiile, contestaţia şi măsurile preventive în procedura de cameră preliminară.

13. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor penale criticate, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie în România, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21 referitor la accesul liber la justiţie şi art. 23 alin. (5) şi (6) referitoare la condiţiile de dispunere a arestării preventive în urmărirea penală, respectiv verificarea legalităţii şi temeiniciei acestei măsuri preventive în faza de judecată. Invocă şi art. 11 şi art. 20 din Constituţie raportat la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la dreptul la un proces echitabil.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, din perspectiva criticilor autorului, Curtea constată că, în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, dispoziţia de trimitere în judecată a vizat un singur inculpat, autor al excepţiei de neconstituţionalitate. În aceste condiţii, Curtea reţine lipsa legăturii cu cauza a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii lor.

15. Curtea a subliniat în jurisprudenţa sa că, în cadrul procesului judiciar, excepţia de neconstituţionalitate se înscrie în rândul excepţiilor de procedură prin care se urmăreşte împiedicarea unei judecăţi care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională. Constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să profite autorilor acesteia şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, de vreme ce neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale nu are numai o funcţie de prevenţie, ci şi una de reparaţie, întrucât ea vizează în primul rând situaţia concretă a cetăţeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată (Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, paragraful 30). Tot astfel, Curtea a mai reţinut, într-o altă cauză, că autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu are un interes real, personal, în promovarea acesteia. Astfel, posibila admitere a excepţiei nu ar schimba cu nimic situaţia acestuia, ci ar privi numai drepturile altor persoane (Decizia nr. 315 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 24 iulie 2014, paragraful 20, cu referire la Decizia nr. 29 din 21 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 3 aprilie 2014). Aceste considerente sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză, unde, eventuala admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, nu ar sluji cauzei în care a fost ridicată. În această situaţie, examinarea constituţionalităţii normelor procesual penale criticate ar transforma, în mod nepermis, controlul pe calea excepţiei de neconstituţionalitate într-un control abstract. Astfel fiind, având în vedere cele reţinute în precedent, excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, în temeiul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

16. În continuare, cu privire la celelalte dispoziţii procesual penale cuprinse în titlul II al Părţii speciale a Codului de procedură penală, Curtea constată că, în repetate rânduri, a fost chemată să se pronunţe asupra unor dispoziţii secvenţiale ale instituţiei camerei preliminare, constatând că aceasta a fost concepută, în accepţiunea legiuitorului, „ca o instituţie nouă şi inovatoare”, care are ca scop „înlăturarea duratei excesive a procedurilor în faza de judecată”, fiind în acelaşi timp un remediu procesual menit „să răspundă exigenţelor de legalitate, celeritate şi echitate a procesului penal” (în acest sens, Decizia nr. 838 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 1 martie 2016, paragrafele 19-22).

17. Instituţia camerei preliminare este reglementată în cuprinsul Codului de procedură penală la art. 342-348, unde se găsesc elementele referitoare la obiectul şi durata, măsurile premergătoare, procedura, soluţiile ce pot fi pronunţate şi contestaţia împotriva acestor soluţii. Astfel, prin prisma atribuţiilor procesuale încredinţate judecătorului de cameră preliminară, în contextul separării funcţiilor judiciare potrivit textului de lege menţionat anterior, Curtea a tras concluzia că acestuia îi revine funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată şi că, în concepţia legiuitorului, această nouă instituţie procesuală nu aparţine nici urmăririi penale, nici judecăţii, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal. Procedura camerei preliminare a fost încredinţată, potrivit art. 54 din Codul de procedură penală, unui judecător - judecătorul de cameră preliminară, a cărui activitate se circumscrie aceleiaşi competenţe materiale, personale şi teritoriale a instanţei din care face parte, conferindu-i acestei noi faze procesuale un caracter jurisdicţional (a se vedea Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, paragrafele 25 şi 27).

18. Totodată, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, precitată, au fost admise excepţiile de neconstituţionalitate invocate, prilej cu care instanţa de contencios constituţional a statuat că, de vreme ce inculpatul nu se bucura de posibilitatea reală de a aduce comentarii referitoare la tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi la tot ceea ce este prezentat de acesta, fiind limitat la a depune cereri şi excepţii după consultarea rechizitoriului, iar partea civilă şi partea responsabilă civilmente erau excluse ab initio din procedura de cameră preliminară, atunci, din perspectiva contradictorialităţii, ca element definitoriu al egalităţii de arme şi al dreptului la un proces echitabil, norma legală trebuie să permită comunicarea către toate părţile din procesul penal - inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente - a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului şi să prevadă posibilitatea tuturor acestor părţi de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse instanţei. De asemenea, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) şi în art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă „fără participarea procurorului şi a inculpatului”, este neconstituţională, întrucât nu permite participarea procurorului, a inculpatului, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente în procedura desfăşurată în camera de consiliu, în faţa judecătorului de cameră preliminară. Cele expuse anterior au devenit aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte procedura contestaţiei împotriva soluţiei pronunţate de judecătorul de cameră preliminară.

19. De asemenea, prin Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 831 din 6 noiembrie 2015, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit căreia numai „procurorul şi inculpatul” pot face contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5) din acelaşi cod, este neconstituţională, statuând că, de vreme ce accesul, formularea şi exercitarea căii de atac a contestaţiei în camera preliminară reprezintă un aspect al accesului liber la justiţie, drept fundamental protejat de art. 21 din Constituţie, atunci restrângerea sferei titularilor contestaţiei în camera preliminară doar la procuror şi inculpat determină încălcarea acestui drept.

20. Aşadar, prin deciziile precitate, Curtea Constituţională a înlăturat consecinţele afectării dreptului la un proces echitabil, sens în care orice persoană interesată are posibilitatea de a-şi susţine cauza, din perspectiva obiectului procedurii camerei preliminare, în mod util în faţa instanţei judecătoreşti, în aşa fel încât condiţionările existente nu aduc atingere substanţei dreptului şi nici nu-l lipsesc de efectivitate.

21. În acelaşi sens, prin Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, care exclude posibilitatea de a face contestaţie împotriva soluţiei prevăzute la art. 346 alin. (2), este neconstituţională, întrucât încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public.

22. Totodată, prin Decizia nr. 437 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 26 septembrie 2017, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală şi a constatat că sintagma „sau, după caz, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară ori completul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, învestit cu soluţionarea contestaţiei”  din cuprinsul acestora este neconstituţională. În acest sens, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale ale art. 16, art. 21 alin. (1) şi (2), art. 23, art. 24 şi art. 129, întrucât exclud aplicarea dispoziţiilor art. 205 din Codul de procedură penală.

23. În concluzie, prin deciziile mai sus arătate, Curtea Constituţională a înlăturat viciile de neconstituţionalitate din conţinutul normelor procesual penale ce reglementează faza procesuală a camerei preliminare, lipsa consacrării acestei faze procesuale în cuprinsul Legii fundamentale neavând drept consecinţă neconstituţionalitatea reglementării infraconstituţionale având un atare obiect. Într-adevăr, sub aspectul fazelor procesului penal, textul art. 23 alin. (5) şi (6) din Constituţie menţionează urmărirea penală şi faza de judecată în fond, Insă dispoziţiile legale criticate reprezintă opţiunea legiuitorului şi au fost adoptate conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, aceste norme nefiind excluse de la controlul de constituţionalitate, principiile, valorile şi exigenţele constituţionale fiind pe deplin aplicabile.

24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Pan Corin Sachelaride în Dosarul nr. 9.640/300/2016/a1 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor, în acelaşi dosar, al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 342-345 alin. (1) şi (2) şi ale art. 346-348 din Codul de procedură penală, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 7 decembrie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu

 

DECIZII ALE PRIM-MINISTRULUI

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

privind exercitarea, cu caracter temporar, a funcţiei publice vacante din categoria înalţilor funcţionari publici de secretar general al Ministerului Fondurilor Europene de către doamna Loredana Hristodorescu

 

Având în vedere propunerea formulată de ministrul fondurilor europene prin Adresa nr. 340RP din 23 februarie 2018, precum şi Avizul favorabil nr. 14.417/2018 al Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici privind exercitarea cu caracter temporar a funcţiei publice vacante din categoria înalţilor funcţionari publici de secretar general al Ministerului Fondurilor Europene de către doamna Loredana Hristodorescu,

în temeiul art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare, al art. 19 alin. (1) lit. b) şi al art. 92 alin. (11) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - Începând cu data intrării în vigoare a prezentei decizii, doamna Loredana Hristodorescu exercită, cu caracter temporar, funcţia publică vacantă din categoria înalţilor funcţionari publici de secretar general al Ministerului Fondurilor Europene.

 

PRIM-MINISTRU

VASILICA-VIORICA DĂNCILĂ

Contrasemnează:

Secretarul generai al Guvernului,

Ioana-Andreea Lambru

 

Bucureşti, 1 martie 2018.

Nr. 87.

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

privind încetarea exercitării, cu caracter temporar, prin detaşare, de către doamna Monica Dragomir a funcţiei publice vacante din categoria înalţilor funcţionari publici de secretar general adjunct al Ministerului Justiţiei

 

Având în vedere propunerea Ministerului Justiţiei formulată prin Adresa nr. 17.635 din 22 februarie 2018, înregistrată la Cabinetul prim-ministrului cu nr. 5/1.151 din 26 februarie 2018,

în temeiul art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare, al art. 19 alin. (1) lit. b), art. 89 alin. (21) şi art. 92 alin. (11) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - La data de 1 martie 2018, încetează exercitarea, cu caracter temporar, prin detaşare, de către doamna Monica Dragomir a funcţiei publice vacante din categoria înalţilor funcţionari publici de secretar general adjunct al Ministerului Justiţiei.

 

PRIM-MINISTRU

VASILICA-VIORICA DĂNCILĂ

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Ioana-Andreea Lambru

 

Bucureşti, 1 martie 2018.

Nr. 90.

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL CULTURII ŞI IDENTITĂŢII NAŢIONALE

 

ORDIN

pentru acreditarea Muzeului Naţional al Banatului din Timişoara, judeţul Timiş

 

În baza Hotărârii Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor nr. 6.512 din 30 ianuarie 2018,

în conformitate cu prevederile art. 12 din Criteriile şi normele de acreditare a muzeelor şi a colecţiilor publice, aprobate prin Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2.057/2007,

în temeiul dispoziţiilor art. 18 alin. (4) din Legea muzeelor şi colecţiilor publice nr. 311/2003, republicată, şi al prevederilor art. 11 alin. (1) şi (4) din Hotărârea Guvernului nr. 90/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul culturii şi identităţii naţionale emite prezentul ordin.

Art. 1. - Se acreditează Muzeul Naţional al Banatului, cu sediul în Timişoara, judeţul Timiş.

Art. 2. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

p. Ministrul culturii şi identităţii naţionale,

Alexandru Vasile Oprean,

secretar de stat

 

Bucureşti, 8 februarie 2018,

Nr. 2.073.

MINISTERUL CULTURII ŞI IDENTITĂŢII NAŢIONALE

 

ORDIN

pentru acreditarea Muzeului de Artă Timişoara, judeţul Timiş

 

În baza Hotărârii Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor nr. 7.361 din 30 ianuarie 2018,

în conformitate cu prevederile art. 12 din Criteriile şi normele de acreditare a muzeelor şi a colecţiilor publice, aprobate prin Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2.057/2007,

în temeiul dispoziţiilor art. 18 alin. (4) din Legea a muzeelor şi colecţiilor publice nr. 311/2003, republicată, şi al prevederilor art. 11 alin. (1) şi (4) din Hotărârea Guvernului nr. 90/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul culturii şi identităţii naţionale emite prezentul ordin.

Art. 1. - Se acreditează Muzeul de Artă Timişoara, cu sediul în Timişoara, judeţul Timiş.

Art. 2.- Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

p. Ministrul culturii şi identităţii naţionale,

Alexandru Vasile Oprean,

secretar de stat

 

Bucureşti, 8 februarie 2018.

Nr. 2.074.

MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

 

ORDIN

privind modificarea şi completarea anexei nr. 1 la Ordinul ministrului educaţiei şi cercetării ştiinţifice nr. 5.268/2015 pentru aprobarea Metodologiei privind echivalarea de către inspectoratele şcolare judeţene şi Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti a perioadelor de studii efectuate în străinătate şi la organizaţiile furnizoare de educaţie, care organizează şi desfăşoară pe teritoriul României activităţi de învăţământ corespunzătoare unui sistem educaţional din altă ţară, înscrise în Registrul special al Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în învăţământul Preuniversitar şi pentru aprobarea modelului atestatului de echivalare a studiilor efectuate în străinătate şi în România

 

Luând în considerare dispoziţiile Ordinului ministrului educaţiei, cercetării şi tineretului nr. 4.022/2008*) privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Centrului Naţional de Recunoaştere şi Echivalare a Diplomelor şi a Metodologiei de recunoaştere şi echivalare a diplomelor, certificatelor şi titlurilor ştiinţifice, cu modificările şi completările ulterioare,

având în vedere prevederile Ordinului ministrului educaţiei şi cercetării ştiinţifice nr. 3.800/2015 privind aprobarea Procedurilor de înscriere a organizaţiilor furnizoare de educaţie, care organizează şi desfăşoară, pe teritoriul României, activităţi de învăţământ corespunzătoare unui sistem educaţional din altă ţară, în Registrul special al organizaţiilor furnizoare de educaţie care organizează şi desfăşoară, pe teritoriul României, activităţi de învăţământ corespunzătoare unui sistem educaţional din altă ţară şi de recunoaştere a studiilor efectuate de elevii şcolarizaţi în cadrul acestor unităţi de învăţământ,

în baza prevederilor Ordinului ministrului educaţiei naţionale şi cercetării ştiinţifice nr. 5.079/2016 privind aprobarea Regulamentului-cadru de organizare şi funcţionare a unităţilor de învăţământ preuniversitar, cu modificările şi completările ulterioare, în temeiul prevederilor art. 94 alin. (2) lit. q) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Hotărârii Guvernului nr. 26/2017 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Educaţiei Naţionale, cu modificările ulterioare,

ministrul educaţiei naţionale emite prezentul ordin.

Art. I. - Anexa nr. 1 din Ordinul ministrului educaţiei şi cercetării ştiinţifice nr. 5.268/2015 pentru aprobarea Metodologiei privind echivalarea de către inspectoratele şcolare judeţene şi Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti a perioadelor de studii efectuate în străinătate şi la organizaţiile furnizoare de educaţie, care organizează şi desfăşoară pe teritoriul României activităţi de învăţământ corespunzătoare unui sistem educaţional din altă ţară, înscrise în Registrul special al Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în învăţământul Preuniversitar şi pentru aprobarea modelului atestatului de echivalare a studiilor efectuate în străinătate şi în România, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 734 din 1 octombrie 2015, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. Articolul 1 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. 1. - (1) Prezenta metodologie se aplică de către inspectoratele şcolare judeţene şi Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti pentru echivalarea perioadelor de studii efectuate în străinătate şi la organizaţiile furnizoare de educaţie, care organizează şi desfăşoară pe teritoriul României activităţi de învăţământ corespunzătoare unui sistem educaţional din altă ţară, înscrise în Registrul special al ARACIP, de cetăţeni români, cetăţeni din statele membre ale Uniunii Europene, Spaţiului Economic European şi din Confederaţia Elveţiană şi de cetăţeni care solicită sau beneficiază de o formă de protecţie internaţională.

(2) Perioadele de studii pentru care se aplică prevederile prezentei metodologii sunt cele corespunzătoare învăţământului general obligatoriu, ciclului superior al liceului, perioadelor de studii de nivel profesional şi postliceal nefinalizate cu diplomă.”

2. La articolul 2, litera c) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„c) documente şcolare din care să rezulte nivelul, durata şi promovarea clasei/claselor pentru care se solicită echivalarea;”.

3. La articolul 2, după litera d) se introduce o nouă literă, litera e), cu următorul cuprins:

„e) alte documente, dacă este cazul (adeverinţă emisă de autoritatea competentă din tara de origine care să confirme autenticitatea documentelor de studii).”

4. La articolul 3 alineatul (1), litera b) se modifică şi va avea următorul cuprins:

,,b) la unitatea de învăţământ la care elevul participă la cursuri în calitate de audient, în conformitate cu prevederile art. 136 din Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare a unităţilor de învăţământ preuniversitar, aprobat prin Ordinul ministrului educaţiei naţionale şi cercetării ştiinţifice nr. 5.079/2016, cu modificările şi completările ulterioare.”

5. La articolul 3, alineatul (4) se modifică şi va avea următorul cuprins:

,,(4) Echivalarea se realizează la nivelul clasei absolvite sau în curs de absolvire”.

6. La articolul 3, alineatul (5) se abrogă.

7. La articolul 5, alineatul (3) se modifică şi va avea următorul cuprins:

(3) în evidenţele şcolare ale elevei/elevului se consemnează următoarele: «echivalat clasele ........................... (Se menţionează clasele promovate în străinătate.) pe baza Atestatului nr. ..........................  (Se menţionează numărul atestatului emis de inspectoratul şcolar judeţean/Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti.) din data .......................... (Se menţionează data emiterii atestatului.).»“

Art. II. .- La intrarea în vigoare a prezentului ordin, orice prevedere contrară se abrogă.

Art. III - Centrul Naţional de Recunoaştere şi Echivalare a Diplomelor, Direcţia generală educaţie timpurie, învăţământ primar şi gimnazial, Direcţia generală învăţământ secundar superior şi educaţie permanentă, Direcţia generală juridic, Direcţia generală economică, inspectoratele şcolare judeţene, Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti, instituţiile de învăţământ preuniversitar şi organizaţiile furnizoare de educaţie, care organizează şi desfăşoară pe teritoriul României activităţi de învăţământ corespunzătoare unui sistem educaţional din altă ţară, duc la îndeplinire prevederile prezentului ordin.

Art. IV. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul educaţiei naţionale,

Valentin Popa

 

Bucureşti, 16 februarie 2018.

Nr. 3.217.


*) Ordinului ministrului educaţiei, cercetării şi tineretului nr. 4.022/2008 nu a fost publicaţia Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

 

DECIZIA Nr. 90

din 4 decembrie 2017

 

Dosar nr. 2.069/1/2017

 

Iulia Cristina Tarcea - preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele delegat al Secţiei I civile

Eugenia Voicheci - preşedintele Secţiei a II-a civile

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Simona Lala Cristescu - judecător la Secţia I civilă

Paula C. Pantea - judecător la Secţia I civilă

Nina Ecaterina Grigoraş - judecător la Secţia I civilă

Beatrice Ioana Nestor - judecător la Secţia I civilă

Simona Gina Pietreanu - judecător la Secţia I civilă

Petronela Iulia Niţu - judecător la Secţia a II-a civilă

Ianina Blandiana Grădinaru - judecător la Secţia a II-a civilă

George-Bogdan Florescu - judecător la Secţia a II-a civilă

Veronica Magdalena Dănăilă - judecător la Secţia a II-a civilă

Ileana Izabela Dolache - judecător la Secţia a II-a civilă

Daniel Gheorghe Severin - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Andreea Marchidan - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Adriana Florina Secreţeanu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Mădălina Elena Grecu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Gheza Attila Farmathy - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

 

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.069/1/2017 este constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 275 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 10.549/63/2015, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind depuse de către apelantul-reclamant şi intimata-pârâtă puncte de vedere formulate în scris privind chestiunea de drept supusă judecăţii. La dosar au fost comunicate opiniile exprimate la nivelul instanţelor naţionale şi au fost transmise hotărâri judecătoreşti relevante. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii.

Doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, constată că nu există chestiuni prealabile, iar completul rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

1. Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă a dispus, prin încheierea din data de 14 iunie 2017, în Dosarul nr. 10,549/63/2015, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 120 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii), în sensul de a se stabili dacă este considerată timp de muncă suplimentară întreaga perioadă de timp în care salariatul se află consemnat la locul de muncă, la dispoziţia angajatorului, în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal prevăzută de art. 112 din Codul muncii, sau numai perioada de timp în care prestează efectiv activitate.

II. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept menţionată

2. Prin cererea înregistrată pe roiul Tribunalului Dolj - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamantul a chemat-o în judecată pe pârâtă, în calitate de angajator, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa aceasta să fie obligată la plata sumei reprezentând drepturi de natură salarială pentru orele lucrate suplimentar peste normativul lunar de 40 de ore pe săptămână, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, pentru perioada 23 octombrie 2012-23 octombrie 2015 şi în continuare, până la soluţionarea definitivă a litigiului.

3. Prin Sentinţa civilă nr. 727 din 2 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Dolj, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamant şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantului contravaloarea unui număr de 164,22 ore lucrate suplimentar peste normativul de 40 ore pe săptămână, în perioada 23 octombrie 2012-31 decembrie 2014, astfel cum au fost identificate şi calculate de expertul contabil, sume actualizate cu indicele de inflaţie şi la care se va calcula dobânda legală de la data scadenţei şi până la data plăţii efective.

4. Prima instanţă a constatat că reclamantul a fost angajat al pârâtei în perioada dedusă judecăţii, având meseria de electrician exploatare staţie. Reclamantul a învederat că lucrează în ture de 24 ore, din care 8 ore în instalaţii şi restul de 16 ore (ulterior 12 ore) consemnat la domiciliu, pentru aceste ore de consemn primind un spor de 25% din salariul brut, însă angajatorul, în mod nelegal, nu a considerat niciodată că orele de consemn care depăşesc norma de 40 de ore săptămânal ar constitui ore suplimentare.

5. S-a reţinut că, potrivit art. 2 pct. 1 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (Directiva 2003/88/CE), timpul de lucru presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: lucrătorul se află la locul de muncă, este la dispoziţia angajatorului şi îşi exercită activitatea sau funcţiile, în conformitate cu legislaţia şi practicile naţionale. Aşadar, timpul de lucru nu presupune doar simpla prezenţă a lucrătorului la locul de muncă la dispoziţia angajatorului.

6. Deşi munca suplimentară nu este reglementată expres, din interpretarea dispoziţiilor art. 6 (cap. 2) din Directiva 2003/88/CE, potrivit cărora „timpul mediu de lucru pentru fiecare perioadă de şapte zile, inclusiv orele suplimentare, să nu depăşească 48 de ore1, rezultă că şi munca suplimentară presupune ca lucrătorul să se afle la locul de muncă, să fie la dispoziţia angajatorului şi să îşi exercite activitatea sau funcţiile în conformitate cu legislaţia şi practicile naţionale,

7. Potrivit legislaţiei naţionale, condiţiile menţionate la art. 111 din Codul muncii trebuie îndeplinite cumulativ, iar simpla prezenţă a lucrătorului la locul de muncă, la dispoziţia angajatorului, fără a presta efectiv activitate în exercitarea sarcinilor şi atribuţiilor specifice contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil şi/sau ale legislaţiei în vigoare, nu poate fi considerată timp de muncă. În ceea ce priveşte munca suplimentară, aceasta este definită în legislaţia naţională prin art. 120 din Codul muncii.

8. Instanţa a constatat că prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate s-a reglementat durata programului normal de lucru şi munca suplimentară, iar pentru electricienii care lucrează în staţiile electrice s-a stabilit un serviciu în ture cu consemn într-un spaţiu special amenajat. Prin acelaşi contract colectiv de muncă s-a stabilit că nu constituie timp efectiv de muncă timpul destinat consemnului, ci doar timpul afectat pentru terminarea manevrelor, lichidarea avariilor. Potrivit contractului colectiv de muncă, orele suplimentare reprezintă munca prestată la solicitarea societăţii peste durata programului normal de lucru de 8 ore pe zi, respectiv 40 de ore pe săptămână, şi se compensează prin ore libere plătite sau, în cazul în care compensarea nu este posibilă, prin plata unui spor de 100% la salariul de bază brut.

9. În raport cu aceste dispoziţii, prima instanţă a apreciat că orele în care salariatul se află la locul de muncă, la dispoziţia angajatorului, peste durata normală a timpului de muncă săptămânal (prevăzută la art. 112 din Codul muncii), sunt ore suplimentare doar în ipoteza în care salariatul prestează efectiv activitate, în exercitarea sarcinilor şi atribuţiilor specifice contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil şi/sau ale legislaţiei în vigoare. Nu întreaga perioadă de timp lucrată în consemn reprezintă muncă suplimentară, nefiind realizată cerinţa cumulativă cerută de lege, aceea de a presta munca în conformitate cu prevederile contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă şi/sau ale legislaţiei aplicabile.

10. În speţă, perioada de timp în care reclamantul a fost în consemn (remunerată cu un spor la salariul brut de bază), fără a lucra efectiv în instalaţiile electrice, nu constituie muncă suplimentară în sensul Codului muncii şi contractului colectiv de muncă.

11. În regulamentul privind salarizarea şi modul de organizare a activităţii de exploatare de la domiciliu a staţiilor electrice, anexă la contractul colectiv de muncă, a fost prevăzută acordarea unei remuneraţii pentru orele de consemn, ţinând cont şi de orele efectuate în zilele de sâmbătă, duminică şi zilele libere plătite ori zilele de sărbători legale, astfel că angajatul a încasat o remuneraţie pentru întreaga perioadă de consemn, indiferent dacă a prestat sau nu activităţi specifice funcţiei în îndeplinirea sarcinilor şi atribuţiilor de serviciu.

12 Directiva a permis prin art. 17 şi art. 18 (cap. 5) anumite derogări de la art. 16, în cazul mai multor domenii de activitate, printre care activităţile ce implică nevoia de continuitate, cum sunt şi producţia, transportul şi distribuţia de gaze, apă şi electricitate, prin dispoziţii legale, de reglementare sau administrative ori prin convenţii colective sau acorduri încheiate între partenerii sociali cu condiţia ca lucrătorii să beneficieze de perioade de repaus compensatorii echivalente,

13. Aceste prevederi se reflectă şi în cuprinsul dispoziţiilor Codului muncii şi contractului colectiv de muncă, limitându-se durata maximă legală a timpului de muncă la 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare [art. 114 alin. (1) din Codul muncii, contractul colectiv de muncă - durata maximă a programului de lucru, inclusiv munca suplimentară este cea prevăzută de lege].

14. Instanţa a arătat că nu poate reţine susţinerea reclamantului că toate orele din perioada consemnului în care s-a aflat la dispoziţia angajatorului reprezintă ore suplimentare, întrucât, potrivit art. 111 din Codul muncii, este necesar ca în tot acest interval de timp salariatul să îşi îndeplinească sarcinile şi atribuţiile de serviciu; a reţinut că pot fi considerate ore suplimentare doar numărul de ore ce depăşeşte norma de 40 de ore pe săptămână, în care salariatul s-a aflat la dispoziţia angajatorului şi şi-a îndeplinit efectiv sarcinile de serviciu.

15. Jurisprudenţa comunitară permite o asemenea organizare a timpului de lucru, stabilind că Directiva 93/104/CE a Consiliului din 23 noiembrie 1993 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (Directiva 93/104/CE) şi Directiva 2003/88/CE nu se opun aplicării de către un stat membru a unei legislaţii care să permită luarea în considerare în mod diferit, cu remunerare diferită, a unor perioade de timp în care prestaţiile de muncă sunt efectiv realizate şi cele în care nu se prestează muncă efectivă, în măsura în care un astfel de regim asigură efectul util al drepturilor conferite lucrătorilor de aceste directive în vederea protecţiei eficace a sănătăţii şi securităţii acestora - Ordonanţa din 11 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza C-437/05 Jan Vorel (paragrafele 35, 36).

16. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, susţinând că, potrivit art. 111 din Codul muncii şi art. 2 pct. 1 din Directiva 2003/88/CE, timpul de muncă nu se limitează la timpul efectiv lucrat, iar orele suplimentare sunt tot timp de muncă. Art. 2 pct. 1 din Directiva 2003/88/CE şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene înlătură clauzele contractului colectiv de muncă ce califică şi remunerează consemnul la locul de muncă drept o simplă restricţie a timpului liber, deoarece sunt contrare dreptului comunitar.

III. Aspectele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

17. Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă a apreciat că în cauză sunt întrunite condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, având în vedere următoarele considerente:

18. Potrivit art. 120 alin. (1) din Codul muncii, munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută la art. 112, este considerată muncă suplimentară.

19. Soluţionarea prezentului litigiu depinde de rezolvarea următoarei probleme de drept: dacă este considerată timp de muncă suplimentară întreaga perioadă de timp în care salariatul se află consemnat la locul de muncă, la dispoziţia angajatorului, în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal prevăzute de art. 112 din Codul muncii sau numai perioada de timp în care prestează efectiv activitate.

20. Problema de drept care face obiectul sesizării este nouă, asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii.

IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

21. Apelantul-reclamant a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru a solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţarea unei hotărâri prealabile prin care să statueze asupra acestei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea în fond a cauzei şi care a primit o rezolvare diferită din partea diferitelor complete de judecată ale Curţii de Apel Craiova, dar şi ale Curţii de Apel Bucureşti

22. Opinia pe care o consideră corectă este cea prin care s-a apreciat, în virtutea Directivei 2003/88/CE interpretată obligatoriu de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin hotărârile pronunţate în cauzele Nicuşor Grigore (C-258/10), Gunter Fuss (C-429/09), SIMAP (C-303/98), Jaeger(C-151/02), Jan Vorel (C-437/05), că perioada de consemn la locul de muncă reprezintă timp de muncă în sensul art. 111 din Codul muncii, implicit ore suplimentare când se depăşeşte durata normală a muncii de 40 de ore pe săptămână, în sensul art. 120 din Codul muncii, indiferent de timpul efectiv lucrat, iar angajatorul datorează sporurile prevăzute în contractul colectiv de munca pentru munca suplimentară, pentru munca de noapte, pentru munca efectuată în zilele de repaus săptămânal şi sporul pentru munca efectuată în zilele de sărbători legale atunci când turele de 24 de ore, când includ şi perioada de consemn, erau prestate inclusiv noaptea, sâmbăta, duminica sau la sărbători legale.

23. Intimata-pârâtă a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate impuse de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă în vederea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept de care depinde soluţionarea prezentei cauze.

24. După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, au fost formulate următoarele puncte de vedere de către părţi:

25. Apelantul-reclamant a susţinut că „timpul de lucru suplimentar” (munca suplimentară) nu constituie o noţiune distinctă de „timpul de lucru”, având un conţinut juridic identic, ambele noţiuni referindu-se atât la serviciul activ, cât şi la serviciul inactiv. Singurul criteriu de distincţie îl reprezintă depăşirea duratei normale a timpului de muncă prevăzut de art. 112 din Codul muncii. Diferitele forme sub care se prezintă timpul de muncă se includ identic atât în timpul de muncă cu durată normală, cât şi în timpul de muncă peste durata normală (munca suplimentară).

26. Apelantul-reclamant a apreciat că opinia judecătorilor-raportori în dezlegarea chestiunii de drept este greşită, atât prin aceea că perioada de consemn, deşi este corect calificată timp de muncă, atunci când depăşeşte durata normală a muncii nu este considerată muncă suplimentară, dar şi sub aspectul posibilităţii remunerării timpului de muncă sub minimele prevăzute imperativ de dreptul naţional, neobservându-se că, în materia remunerării, normele interne chiar remunerează diferit timpul de muncă, aşa cum permite Directiva 2003/88/CE, şi au un caracter mai favorabil salariaţilor prin instituirea unor sporuri minimale cu caracter imperativ, ceea ce tot directiva permite prin art. 15, astfel că dreptul intern este pe deplin aplicabil sub aspectul remunerării ca drept mai favorabil salariaţilor, neputându-se invoca directiva sau jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru a înlătura aceste norme mai favorabile.

27. Intimata-pârâtă a învederat că, prin contractul colectiv de muncă, ce reprezintă legea părţilor, s-a negociat şi s-a aprobat că reprezintă ore suplimentare doar timpul efectiv lucrat din perioada de consemn, astfel că nu reprezintă ore suplimentare timpul total de consemn, întrucât nu este îndeplinită şi condiţia a două din definiţia timpului de muncă, deoarece nu se prestează efectiv activitate, deci nu se îndeplinesc sarcinile de serviciu pe întreaga perioadă de consemn.

28. Opinia intimatei-pârâte este că regimul de remunerare a orelor de consemn trebuie să ţină cont de convenţia părţilor la care se referă Directiva 2003/88/CE. În cauză, modul de lucru şi remunerarea perioadei de consemn au fost stabilite prin contractul colectiv de muncă negociat de părţi.

V. Punctul de vedere al titularului sesizării cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

29. Completul de judecată al Curţii de Apel Craiova - Secţia I civilă a arătat că art. 2 pct. 1 din Directiva 2003/88/CE din 4 noiembrie 2003 defineşte timpul de lucru ca fiind „orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziţia angajatorului şi îşi exercită activitatea sau funcţiile, în conformitate cu legislaţiile şi practicile naţionale”. Timpul de lucru presupune aşadar îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: lucrătorul se află la locul de muncă, este la dispoziţia angajatorului şi îşi exercită activitatea sau funcţiile în conformitate cu legislaţia şi practicile naţionale. Timpul de lucru nu presupune doar simpla prezenţă a lucrătorului la locul de muncă la dispoziţia angajatorului.

30. Deşi nu este reglementată expres munca suplimentară, din interpretarea dispoziţiilor art. 6 lit. (b) din directivă, potrivit cărora „timpul mediu de lucru pentru fiecare perioadă de şapte zile, inclusiv orele suplimentare, să nu depăşească 48 de ore”, rezultă că şi munca suplimentară presupune ca lucrătorul să se afle la locul de muncă, să fie la dispoziţia angajatorului şi să îşi exercite activitatea sau funcţiile în conformitate cu legislaţia şi practicile naţionale.

31. Legislaţia naţională defineşte timpul de muncă, prin art. 111 din Codul muncii, ca fiind orice perioadă în care salariatul se află la dispoziţia angajatorului şi îşi îndeplineşte sarcinile şi atribuţiile sale, conform prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil şi/sau ale legislaţiei în vigoare.

32. Raţionamentul juridic expus este aplicabil şi în ceea ce priveşte munca suplimentară. În acest sens, art. 120 alin. (1) din Codul muncii defineşte munca suplimentară ca fiind munca prestată în afara duratei normale a timpului săptămânal de lucru.

33. Instanţa de trimitere a reţinut că prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate au fost reglementate durata programului normal de lucru şi munca suplimentară, iar pentru electricienii care lucrează în staţiile electrice s-a stabilit serviciu în ture cu consemn la domiciliu, astfel: până în aprilie 2013 electricianul lucra în ture de 24 de ore, din care 8 ore de lucru electiv în instalaţiile electrice şi 16 ore de consemn într-un spaţiu special amenajat pentru odihnă, putând presta activităţi specifice timpului liber (servirea mesei, lectură, vizionare emisiuni de televiziune, odihnă), având obligaţia de a răspunde la telefonul de serviciu şi de a interveni operativ în instalaţii la cererea dispecerului de serviciu sau la alarmare; după aprilie 2013 consemnul în cadrul unei ture a fost redus la 12 ore, lucru efectiv în staţiile electrice fiind de 12 ore. După fiecare tură de 24 de ore, electricianul avea 48 de ore libere.

34. Prin acelaşi contract colectiv de muncă s-a stabilit că nu constituie timp efectiv de muncă timpul destinat consemnului, ci doar timpul afectat pentru terminarea manevrelor, lichidarea avariilor. Tot potrivit contractului colectiv de muncă, orele suplimentare reprezintă timpul lucrat la solicitarea conducerii în următoarele situaţii: orele lucrate peste durata normală a timpului de lucru, 8 ore pe zi, respectiv 40 de ore pe săptămână, şi se compensează prin ore libere plătite sau cu spor la salariu.

35. În concluzie, instanţa de trimitere a reţinut că perioada de timp (orele) în care salariatul se află la locul de muncă, la dispoziţia angajatorului, peste durata normală a timpului de muncă săptămânal (prevăzută la art. 112 din Codul muncii), reprezintă timp de muncă suplimentară, numai în ipoteza în care salariatul prestează efectiv activitate, în exercitarea sarcinilor şi atribuţiilor specifice contractului Individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil şi/sau ale legislaţiei în vigoare.

VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

36. În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, majoritatea instanţelor naţionale au comunicat că nu au practică judiciară cu privire la chestiunea de drept sesizată (Curţile de Apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Galaţi, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Timişoara, Cluj, Oradea şi Târgu Mureş).

37. S-a depus practică judiciară de la nivelul Curţilor de Apel Bucureşti şi Craiova şi o singură hotărâre a Curţii de Apel Constanţa (referitoare la serviciul de veghe al militarului pe navă) în care s-au exprimat două opinii:

Într-o primă opinie s-a apreciat că întreaga perioadă de timp în care salariatul se află consemnat la locul de muncă, la dispoziţia angajatorului, în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută de dispoziţiile art. 112 din Codul muncii, reprezintă timp de muncă suplimentară.

Cea de-a două opinie este în sensul că timpul petrecut în consemn în cadrul unităţii nu constituie timp de lucru în sensul art. 2 pct. 1 din Directiva 2003/88/CE, nici timp de muncă suplimentară în sensul Codului muncii şi contractului colectiv de muncă aplicabil, nici muncă pe timpul nopţii şi nu poate fi remunerat ca ore suplimentare atât timp cât în perioada consemnului nu se prestează activităţi ce aveau legătură cu sarcinile de serviciu. În această opinie, s-a apreciat că, prin remunerarea orelor în consemn conform modalităţii negociate prin contract colectiv de muncă, angajatorul şi-a îndeplinit obligaţiile asumate.

38. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 1.964/C/3359/111-5/2017 din 6 septembrie 2017, a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

39. Nu au fost identificate decizii relevante ale Curţii Constituţionale referitor la chestiunea de drept în discuţie.

VIII. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

40. La nivelul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-a cristalizat de-a lungul timpului o bogată jurisprudenţa cu privire la organizarea timpului de lucru în interpretarea Directivei 93/104/CE a Consiliului din 23 noiembrie 1993 şi a Directivei 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003, care a abrogat Directiva 93/104/CE.

41. Sunt relevante, în acest sens, Ordonanţa din 11 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza C-437/05 Jan Vorel, Ordonanţa din 4 martie 2011, pronunţată în Cauza C-258/10 Nicuşor Grigore, Hotărârea din 25 noiembrie 2010, pronunţată în Cauza C-429/09 Gunter Fuss, Hotărârea din 14 octombrie 2010, pronunţată în Cauza C-428/09 Union syndicale Solidaires Isere, Hotărârea din 3 octombrie 2000, pronunţată în Cauza C-303/98 SIMAP, Hotărârea din 9 septembrie 2003, pronunţată în Cauza C-151/02 Jaeger.

42. În jurisprudenţa sa, Curtea a arătat, pe baza definiţiei din art. 2 pct. 1 din Directiva 2003/88/CE, că sunt trei criterii care trebuie îndeplinite cumulativ, pentru ca o perioadă să fie considerată „timp de lucru”. Este vorba despre criteriul spaţial (a fi la locul de muncă), criteriul de autoritate (a fi la dispoziţia angajatorului) şi criteriul profesional (a exercita activitatea sau funcţiile), în legătură cu acest ultim aspect fiind dezvoltată, în principal, cazuistica menţionată anterior.

IX. Raportul asupra chestiunii de drept

43. Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

44. Asupra rezolvării de principiu a chestiunii de drept sesizate, pentru ipoteza în care completul desemnat în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ar ajunge la concluzia întrunirii condiţiilor de admisibilitate, opinia judecătorilor-raportori a fost în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 120 alin. (1) din Codul muncii, perioada de timp în care salariatul se află la locul de muncă, la dispoziţia angajatorului, peste durata normală a timpului de muncă săptămânal (prevăzută la art. 112 din Codul muncii), reprezintă timp de munca suplimentară numai în ipoteza în care salariatul prestează efectiv activitate.

X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

45. Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctele de vedere formulate de către părţi şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

46. În ceea ce priveşte admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:

- existenţa unei cauze aflate în curs de judecată;

- cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă;

- cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a curţii de apel sau a tribunalului învestit să soluţioneze cauza;

- ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată;

- chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate;

- asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

47. Procedând la analiza asupra admisibilităţii sesizării, se constată că primele trei condiţii sunt îndeplinite, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de un complet al Curţii de Apel Craiova, învestit în ultimă instanţă cu soluţionarea unui conflict de muncă, potrivit dispoziţiilor art. 208 raportat la art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 96 pct. 2 şi art. 483 alin. (2) d în Codul de procedură civilă.

48. Astfel, Curtea de Apel Craiova este legal învestită cu soluţionarea unui apel într-o cauză în care se solicită calificarea şi plata, cu titlu de ore suplimentare, a timpului de lucru petrecut de către salariat în consemn la dispoziţia angajatorului, hotărârea pronunţată de tribunal, în primă instanţă, fiind supusă numai apelului.

49. Procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei chestiuni de drept esenţiale şi controversate, cu caracterele noutate.

50. Pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare şi utilizat pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere, instanţa supremă trebuie chemată să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu. Altfel spus, în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept importantă care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate de interpretare suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.

51. În cazul analizat, titularul sesizării solicită clarificarea noţiunii de „timp de muncă suplimentară prin prisma dreptului intern şi a dreptului Uniunii Europene, precum şi a statuărilor în materie ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi aplicarea acestei noţiuni în cauza dedusă judecăţii, în raport cu contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, pentru perioada în care salariatul se află consemnat la locul de muncă la dispoziţia angajatorului în afara duratei normale a timpului de muncă, având de soluţionat un litigiu privind drepturile băneşti pretinse de salariat pentru această perioadă.

52. Din actul de sesizare rezultă că instanţa de trimitere a identificat dispoziţiile legale incidente în cauză, precum şi jurisprudenţa relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

53. Astfel, norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile, respectiv art. 120 din Codul muncii, defineşte munca suplimentară ca fiind „munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal

54. Timpul de muncă este definit în art. 111 din Codul muncii ca reprezentând „orice perioadă în care salariatul prestează munca, se află la dispoziţia angajatorului şi îndeplineşte sarcinile şi atribuţiile sale, conform prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil şi/sau ale legislaţiei în vigoare”.

55. Definiţia din dreptul intern este asemănătoare celei din art. 2 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru; prin „timp de lucru”, potrivit art. 2 pct. 1, se înţelege orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziţia angajatorului şi îşi exercită activitatea sau funcţiile, în conformitate cu legislaţiile şi practicile naţionale.

56. Durata normală a timpului de muncă, reglementată la art. 112 din Codul muncii, este de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână. Art. 112 are corespondent juridic în art. 6 lit. (b) din Directiva 2003/88/CE (articole preluate, la rândul lor, din directiva anterioară - 93/104/CE).

57. Întrucât directiva a fost transpusă în dreptul intern, instanţele naţionale au obligaţia de interpretare a legii naţionale ce transpune directiva (în cauză, Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare), prin prisma textului şi a finalităţii acelui act O interpretare a normei interne nu ar putea fi contrară interpretării date dispoziţiei similare din directivă de către instanţa de contencios european.

58. În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în jurisprudenţa sa (a se vedea Decizia nr. 48 din 19 iunie 2017, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 595 din 25 iulie 2017, paragraful 101) câ „Directiva, ca act al Uniunii Europene, nu produce, de regulă, efect direct în dreptul intern, însă trebuie ţinut cont de obligaţia ce revine instanţei naţionale de a interpreta dreptul intern în conformitate cu dreptul Uniunii Europene, consacrată prin Hotărârea din Cauza C-14/83 Von Colson şi Kamann pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi menţionată constant în jurisprudenţa Curţii”.

59. Se mai reţine în decizia sus-menţionată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că în Hotărârea pronunţată în Cauza C-282/10 Maribel Dominguez (cauză ce viza interpretarea unei directive) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că „principiul interpretării conforme impune (...) ca instanţele naţionale să facă tot ce ţine de competenţa lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern şi aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta pentru a garanta efectivitatea deplină a directivei în discuţie şi pentru a identifica o soluţie conformă cu finalitatea urmărită de aceasta (...)”.

60. În legătură cu problema de drept ce constituie obiect al prezentei sesizări, se constată că, printr-o serie de hotărâri, cum ar fi Ordonanţa din 11 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza C-437/05 Jan Vorel, Ordonanţa din 4 martie 2011, pronunţată în Cauza C-258/10 Nicuşor Grigore, Hotărârea din 25 noiembrie 2010, pronunţată în Cauza C-429/09 Gunter Fuss, Hotărârea din 14 octombrie 2010, pronunţată în Cauza C-428/09 Union syndicale Solidaires Isere, Hotărârea din 3 octombrie 2000, pronunţată în Cauza C-303/98 SIMAP, Hotărârea din 9 septembrie 2003, pronunţată în Cauza C-151/02 Jaeger, Curtea a dat o interpretare criteriilor de definire a „timpului de lucru” prevăzute în Directiva 93/104/CE a Consiliului din 23 noiembrie 1993 şi, ulterior, în Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003, care a abrogat Directiva 93/104/CE.

61. Într-o astfel de situaţie, finalitatea directivei nu poate fi atinsă decât prin interpretarea legii naţionale în acord cu interpretarea făcută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în respectivele hotărâri, în conformitate cu principiul interpretării uniforme a dreptului Uniunii Europene care impune ca dreptul naţional să fie interpretat în lumina directivei. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este instanţa care stabileşte interpretarea legală de referinţă a directivei, în virtutea competenţei conferite prin art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), care va fi apoi avută în vedere de instanţele naţionale.

62. Asumarea de către instanţa naţională a interpretării legii aplicabile în cauză în conformitate cu dreptul Uniunii Europene are drept premisă certitudinea aplicării corecte a dreptului Uniunii Europene. Această premisă impune ca instanţa naţională să verifice dacă dispoziţiile relevante din Directiva 2003/88/CE au făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sau dacă aplicarea corectă a dreptului Uniunii Europene se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 6 octombrie 1982, pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza Cilfit, C-283/81).

63. Or, în speţă, la termenul de judecată din 14 iunie 2017, instanţa de trimitere a respins cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, apreciind că există deja o jurisprudenţă explicită a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materia noţiunii de „timp de lucru”, ceea ce înseamnă că, în opinia completului de judecată al Curţii de Apel Craiova - Secţia I civilă, noţiunile de „timp de muncă/timp de muncă suplimentară” nu ridică probleme de interpretare.

64. Cum aceste noţiuni sunt certe pentru instanţa de trimitere, aşa cum rezultă şi din motivarea expusă în cuprinsul actului de sesizare, nu se poate reţine existenţa unei chestiuni controversate de drept intern pozitiv care să necesite pronunţarea unei hotărâri prealabile. Acest mecanism nu trebuie transformat într-o procedură dilatorie, care amână finalizarea procesului.

65. Odată ce jurisprudenţă Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este lămuritoare cu privire la problema de drept dedusă judecăţii, rezultă că nu există dificultăţi de interpretare şi aplicare pentru situaţia de fapt pe care instanţa naţională a fost chemată să o soluţioneze, acesteia revenindu-i obligaţia de a verifica incidenţa dezlegărilor date de instanţa europeană, în ceea ce priveşte calificarea acestei perioade ca „timp de lucru” şi remuneraţia lucrătorului aflat într-o atare situaţie.

66. Prin urmare, constituie atributul exclusiv al instanţei de sesizare să soluţioneze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând, în acest scop, dispoziţiile legale incidente în lumina jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

67. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 10.549/63/2015, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 decembrie 2017.

 

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

IULIA CRISTINA TARCEA

Magistrat-asistent,

Mihaela Lorena Mitroi

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.