MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 213/2018

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 186 (XXX) - Nr. 213         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Vineri, 9 martie 2018

 

SUMAR

 

LEGI ŞI DECRETE

 

52. - Lege pentru modificarea Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale şi a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001

 

261. - Decret privind promulgarea Legii pentru modificarea Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale şi a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001

 

ACTE ALE SENATULUI

 

31. - Hotărâre la propunerea de Directivă a Parlamentului European şi a Consiliului de modificare a Directivei (UE) 2016/97 în ceea ce priveşte data de aplicare a măsurilor de transpunere ale statelor membre - COM (2017) 792 final

 

ACTE ALE CAMEREI DEPUTAŢILOR

 

15. - Hotărâre privind utilizarea temporară, cu titlu gratuit, a unor spaţii din imobilul Palatul Parlamentului de către Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 66 din 21 februarie 2018 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor

 

Opinie separată

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 4 din 22 ianuarie 2018 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept)

 

LEGI SI DECRETE

 

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

 

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

LEGE

pentru modificarea Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale şi a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001

 

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

 

Art. I. - La articolul 351 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 18 iulie 2006, cu modificările şi completările ulterioare, partea introductivă a alineatului (1) şi litera a) se modifică şi vor avea următorul cuprins:

„Art. 351. - (1) Autorităţile administraţiei publice locale din România pot aproba finanţarea unor proiecte propuse de către autorităţile administraţiei publice locale din Republica Moldova şi Ucraina, în baza acordurilor de înfrăţire/cooperare încheiate în condiţiile legii pentru:

a) obiectivele de investiţii ale unităţilor administrativ-teritoriale din Republica Moldova şi Ucraina;”.

Art. II. - La articolul 15 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 20 februarie 2007, cu modificările şi completările ulterioare, alineatul (5) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„(5) Autorităţile administraţiei publice locale din România pot încheia acorduri de înfrăţire/cooperare cu autorităţile administraţiei publice locale din Republica Moldova şi Ucraina pentru realizarea şi finanţarea unor obiective de investiţii ale unităţilor administrativ-teritoriale din Republica Moldova şi Ucraina, programe comune culturale, sportive, de tineret şi educaţionale, stagii de pregătire profesională şi a altor acţiuni care contribuie la dezvoltarea relaţiilor de prietenie.”

Art. III. - În termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice şi ministrul finanţelor publice vor elabora şi vor adopta ordinul comun prevăzut la art. 351 alin. (2) din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare.

 

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR,

PREŞEDINTELE SENATULUI

FLORIN IORDACHE

CĂLIN-CONSTANTIN-ANTON POPESCU-TĂRICEANU

 

Bucureşti, 2 martie 2018.

Nr. 52.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind promulgarea Legii pentru modificarea Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale şi a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001

 

În temeiul prevederilor art. 77 alin. (1) şi ale art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se promulgă Legea pentru modificarea Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale şi a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi se dispune publicarea acestei legi în Monitorul Oficial al României, Partea i.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

Bucureşti, 2 martie 2018.

Nr. 261.

 

ACTE ALE SENATULUI

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

SENATUL

 

HOTĂRÂRE

la propunerea de Directivă a Parlamentului European şi a Consiliului de modificare a Directivei (UE) 2016/97 în ceea ce priveşte data de aplicare a măsurilor de transpunere ale statelor membre - COM (2017) 792 final

 

În temeiul dispoziţiilor art. 67 şi art. 148 alin. (2) şi (3) din Constituţia României, republicată, precum şi ale Protocolului nr. 2 privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionali taţi i, anexat Tratatului de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007, ratificat prin Legea nr. 13/2008,

în baza raportului Comisiei pentru afaceri europene nr. LXII/76 din 22.02.2018,

 

Senatul adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. 1. - Senatul României:

1. consideră că propunerea de Directivă respectă principiul subsidiarităţii deoarece doar intervenţia UE este necesară pentru a îmbunătăţi funcţionarea corespunzătoare a pieţei interne şi a evita denaturarea concurenţei în domeniul pieţelor de valori mobiliare.

De asemenea, propunerea de Directivă respectă principiul proporţionalităţii deoarece stabilirea unei date de intrare în vigoare conform propunerii este necesară pentru a permite planificarea şi transpunerea eficientă şi ordonată a dispoziţiilor în cauză de către toate părţile implicate.

Art. 2. - Prezenta hotărâre se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Această hotărâre a fost adoptată de Senat în şedinţa din 5 martie 2018, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

p. PREŞEDINTELE SENATULUI,

ADRIAN ŢUŢUIANU

 

Bucureşti, 5 martie 2018.

Nr. 31.

 

ACTE ALE CAMEREI DEPUTAŢILOR

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

CAMERA DEPUTAŢILOR

 

HOTĂRÂRE

privind utilizarea temporară, cu titlu gratuit, a unor spaţii din imobilul Palatul Parlamentului de către Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice

 

În temeiul prevederilor art. 67 din Constituţia României, republicată, precum şi ale art. 255 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8/1994, republicat, cu modificările şi completările ulterioare,

în considerarea calităţii de administrator al Camerei Deputaţilor asupra corpului B3 din imobilul Palatul Parlamentului conform prevederilor Legii nr. 267/2008 privind unele măsuri speciale pentru reglementarea avansului rest de justificat, precum şi pentru efectuarea recepţiei în fază unică a lucrărilor de construcţii şi a instalaţiilor aferente acestora la obiectivul de investiţii Palatul Parlamentului, cu modificările şi completările ulterioare,

 

Camera Deputaţilor adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. 1. - (1) Se aprobă utilizarea temporară, cu titlu gratuit, pentru un termen de 12 luni, de către Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice a spaţiilor situate în imobilul Palatul Parlamentului, corp B3, parter + etajele 1-3, cotele ±0,00++15,50,

(2) Predarea-primirea spaţiilor se va face pe bază de proces-verbal încheiat între părţi în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri.

Art. 2. - Camera Deputaţilor şi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice vor încheia, anterior procesului-verbal de predare-primire a spaţiilor şi în cel mult 7 zile de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri, o convenţie privind asigurarea funcţionării corespunzătoare şi partajarea cheltuielilor pentru spaţiile utilizate temporar.

Art. 3. - Personalul Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice are obligaţia respectării Regulamentului privind ordinea şi siguranţa în Palatul Parlamentului.

 

Această hotărâre a fost adoptată de Camera Deputaţilor în şedinţa din 7 martie 2018, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR,

FLORIN IORDACHE

 

Bucureşti, 7 martie 2018.

Nr. 15.

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 66

din 21 februarie 2018

referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Varga Attila - judecător

Benke Károly - magistrat-asistent-şef

 

1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, obiecţie formulată de un număr de 51 de deputaţi.

2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 480/22 ianuarie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 90A/2018.

3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia arată, în prealabil, că este admisibilă, chiar dacă a fost depusă după expirarea termenului de protecţie prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. Sunt invocate, în acest sens, deciziile nr. 718 din 8 noiembrie 2017, nr. 89 din 28 februarie 2017, nr. 767 din 14 decembrie 2016, nr. 1.612 din 15 decembrie 2010 şi nr. 975 din 7 iulie 2010.

4. În privinţa criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă se subliniază că prin instituirea în beneficiul Comisiei speciale comune de a examina, modifica şi completa toate actele normative cu incidenţă asupra justiţiei a fost eliminată din competenţa comisiilor juridice permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului dezbaterea iniţiativelor şi proiectelor legislative existente sau viitoare cu incidenţă într-un întreg domeniu de reglementare ce ţinea de competenţa lor exclusivă. Restrângerea competenţei comisiilor permanente de a dezbate, examina, modifica şi completa proiecte şi iniţiative legislative dintr-un anumit domeniu de reglementare, în favoarea unei singure comisii speciale comune, a încălcat principiul conform căruia dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în plenul ambelor Camere ale Parlamentului, care este posibilă numai atunci când organele de lucru interne ale fiecăreia se pot exprima cu privire la conţinutul respectivelor proiecte de lege sau propuneri legislative, aspect fundamental pentru respectarea principiului bicameralismului. De asemenea se susţine că activitatea de legiferare desfăşurată în mod neregulamentar poate reprezenta şi o încălcare a principiului respectării legii, consacrat la art. 1 alin. (5) din Constituţie.

5. În consecinţă, se propune schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în privinţa criticilor de neconstituţionalitate analizate şi respinse de aceasta. Motivul principal pentru care s-ar justifica acest reviriment este că, în lipsa exercitării unui control asupra modului în care Parlamentul legiferează, din perspectiva respectării sau încălcării normelor de procedură stabilite prin regulamente proprii, cu consecinţa constatării ca neconstituţionale a legilor adoptate, competenţa Curţii Constituţionale de a cenzura regulamentele şi hotărârile Parlamentului din perspectiva conformităţii cu Legea fundamentală este golită de conţinut.

6. În continuare, se arată că a fost încălcată ordinea de sesizare a Camerelor, în sensul că legea criticată trebuia adoptată mai întâi de Senat, în calitate de Cameră de reflecţie, şi, ulterior, de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională; în consecinţă, se susţine că au fost încălcate prevederile art. 74 alin. (4) şi (5) şi art. 75 alin. (1) din Constituţie.

7. Se consideră că legea analizată a fost adoptată cu încălcarea art. 6, art. 30 alin. (1) lit. a) şi art. 32 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, arătându-se că expunerea de motive fundamentează în mod derizoriu necesitatea adoptării legii, menţionează existenţa unor presupuse deficienţe în funcţionarea sistemului judiciar, fără a fi indicate în mod concret, şi enumera unele modificări pe care le aduce legea analizată. Or, simpla înşiruire a unor modificări legislative preconizate nu poate fi considerată expunere de motive. Practic, legea nu are o expunere de motive, întrucât aceasta ar fi presupus ca iniţiatorii să explice, pentru fiecare schimbare importantă, de ce forma actuală a legii a devenit necorespunzătoare sau insuficientă faţă de raporturile sociale pe care le reglementează, astfel încât să fie necesară modificarea şi/sau completarea sa, respectiv modul în care amendamentele propuse vor putea remedia deficienţele respective, care, la rândul lor, ar fi trebuit să fie constatate prin anumite modalităţi sau cel puţin semnalate de instituţii ale autorităţii judecătoreşti. Prin urmare, se consideră că legea încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie.

8. Se susţine că legea criticată încalcă art. 148 alin. (2) din Constituţie, prin prisma obligaţiei statului român de a aplica Mecanismul de Cooperare şi Verificare şi de a da curs recomandărilor stabilite în acest cadru. În acest sens este invocat raportul „MCV” din 15 noiembrie 2017, concluzionându-se că legea a fost adoptată cu ignorarea recomandărilor acestuia.

9. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă se arată că separarea competenţelor decizionale ale Consiliului Superior al Magistraturii referitoare la cariera judecătorilor de cea a procurorilor încalcă art. 133 alin. (1) şi art. 134 alin. (4) din Constituţie. Or, potrivit Constituţiei, toate atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii care privesc aspectele generale şi comune ale carierei magistraţilor şi organizarea instanţelor şi parchetelor trebuie să aparţină, în exclusivitate, plenului Consiliului Superior al Magistraturii. În acest sens se arată că în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii judecătorii interferează în mod inevitabil cu cariera procurorilor şi viceversa, invocându-se art. 125 alin. (2), art. 133 alin. (2) lit. a) şi alin. (3) din Constituţie. Se apreciază că singura modalitate de separare strictă a carierei judecătorilor de cea a procurorilor este prin revizuirea prealabilă a Constituţiei.

10. Se mai arată că art. I pct. 1 [referitor la art. 1 alin. (2)] din lege încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa privind calitatea legii, întrucât sintagma Judecătorii neputând interfera în cariera procurorilor şi nici procurorii în cea a judecătorilor* cuprinsă în acest text, nu este previzibilă, nefiind clară şi precisă, din moment ce imixtiunile în cariera ori activitatea unui judecător sau procuror constituie oricum o abatere disciplinară. Sunt enumerate 29 de puncte ale art. I din lege care privesc separarea carierei judecătorilor de cea a procurorilor, concluzionându-se în sensul că toate acestea sunt contrare art. 133 alin. (1) şi art. 134 alin. (4) din Constituţie.

11. Cu privire la art. I pct. 2 [cu referire la art. 2 alin. (3) teza întâi şi a patra] din lege se apreciază că încalcă art. 1 alin, (5) şi art. 124 din Constituţie, întrucât, din modul său de redactare, se înţelege că, în căile de atac, se pot exercita influenţe, intervenţii, presiuni asupra judecătorilor şi că, prin urmare, aceştia nu mai trebuie să fie independenţi şi imparţiali.

12. Cu privire la art. I pct. 3 [cu referire la art. 3 alin. (1)] din lege se arată că acesta reproduce art. 132 alin. (1) din Constituţie, ceea ce reprezintă un paralelism legislativ, contrar art. 16 din Legea nr. 24/2000.

13. Cu privire la art. I pct. 4 [cu referire la art. 3 alin. (11)] din lege se arată că încalcă art. 131 din Constituţie, întrucât, prin trimiterea efectuată la Legea nr. 303/2004, este limitată independenţa procurorului la soluţiile date în cauză, acesta nemaiputând efectua, în mod independent, acte anterioare momentului pronunţării instanţei judecătoreşti [spre exemplu, propunerea adresată judecătorului de drepturi şi libertăţi de arestare preventivă]. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 924 din 1 noiembrie 2012.

14. Cu privire la art. f pct. 6 [cu referire la art. 4 alin. (3) şi (4)] din lege se apreciază că încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 131 alin. (1) din Constituţie, destinatarii normei neputând înţelege cu exactitate conduita pe care trebuie să o adopte, mai ales raportat la aparenţa de independenţă a unui magistrat faţă de un alt magistrat. De asemenea nu sunt stabilite criteriile privind „aparenţa de independenţă”.

15. Cu privire la art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (5)] din lege se apreciază, pe de o parte, că instituirea competenţei unei comisii parlamentare de a verifica veridicitatea unor declaraţii date de magistraţi încalcă art. 1 alin. (4) şi (5), art. 133 alin. (1) şi art. 124 alin. (3) din Constituţie, iar, pe de altă parte, că sintagma „Răspunsul eronat se pedepseşte conform legii” nu este previzibilă.

16. Cu privire la art. I pct. 12 [cu referire la art. 9 alin. (3)] din lege se apreciază că obligaţia judecătorilor/procurorilor de a se abţine de la manifestări sau exprimări defăimătoare la adresa celorlalte puteri ale statului încalcă art. 1 alin. (4) şi (5), art. 30 şi art. 31 alin. (2) din Constituţie, întrucât termenul „defăimare” este unul imprevizibil, pentru că nu se stabilesc criterii privind aprecierea unei manifestări sau exprimări ca fiind defăimătoare şi pentru că permite celorlalte puteri ale statului să formuleze sesizări împotriva unui magistrat care, în exercitarea atribuţiilor, face aprecieri asupra conduitei unei autorităţi a statului. De asemenea se apreciază că se încalcă libertatea de exprimare a judecătorilor.

17. Cu privire la art. I pct. 97 [cu referire la art. 58 alin. (1)], pct. 112 [cu referire la art. 622], pct. 134 [cu referire la art. 73 alin. (2)] şi pct. 143 [cu referire la art. 82 alin. (1) şi (2)] din lege se apreciază că sunt contrare art. 1 alin. (4) şi art. 125 alin. (3) din Constituţie, întrucât, potrivit Constituţiei, funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu calitatea de magistrat, or, textele criticate prevăd exact contrariul.

18. Cu privire la art. I pct. 156 [cu referire la art. 96] din lege se arată că numai Consiliul Superior al Magistraturii poate constata reaua-credinţă şi grava neglijenţă a magistratului în cadrul procedurii disciplinare, şi nu vreo altă instanţă judecătorească, astfel cum reiese din textul criticat. Se apreciază că sunt încălcate art. 133 alin. (1) şi art. 134 alin. (2) din Constituţie. Se mai susţine că termenul de „eroare judiciară”, astfel cum este definit, este total imprevizibil şi vag. Se ajunge la situaţia în care magistratul va răspunde pentru faptele săvârşite din culpă simplă, ceea ce este excesiv. De asemenea, sintagmele folosite în definirea erorii judiciare sunt pur colocviale.

19. Se mai arată că reglementarea caracterului obligatoriu a acţiunii în regres reprezintă o formă de presiune asupra magistraţilor, din moment ce pentru exercitarea acesteia nu este prevăzută nicio evaluare ex ante.

20. Sunt redate anumite exemple de drept comparat cu privire la răspunderea magistratului [Spania, Franţa şi Germania],

21. Se mai arată că statul îşi instituie o sarcină bugetară absolut împovărătoare şi cu consecinţe imprevizibile, asumându-şi răspunderea pentru orice eroare de drept procesual sau material, care, de fapt, se îndreaptă în orice sistem de drept în căile de atac. Se mai arată că, sub aspectul competenţei de judecată, în accepţiunea textului analizat, tribunalul, instanţă inferioară şi nespecializată, va verifica hotărâri ale instanţelor superioare, chiar ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

22. Cu privire la art. I pct. 160 [cu referire la art. 100 alin. (1) lit. d1] din lege se apreciază că încalcă art. 1 alin. (5), art. 44 alin. (3) şi art. 124 alin. (3) din Constituţie, întrucât reglementează o retrogradare în grad profesional nelimitată în timp, ceea ce reprezintă o măsură lipsită de proporţionalitate şi contrară teoriei drepturilor câştigate, precum şi dreptului la reputaţie profesională.

23. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere.

24. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate formulată este neîntemeiată.

25. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, raportate la încălcarea principiului bicameralismului, se arată că autorii obiecţiei de neconstituţionalitate fac obiecţiuni la Hotărârea Parlamentului României nr. 69/2017 prin care a fost constituită Comisia specială comună pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei şi nicidecum la faptul că legea ar fi fost adoptată cu încălcarea principiului bicameralismului. Se arată că, prin constituirea acestei comisii, nu s-a încălcat dreptul comisiilor permanente de a examina proiectul/propunerea legislativă. Este invocată Decizia Curţii Constituţionale nr. 828 din 13 decembrie 2017.

26. Se mai arată că aspecte criticate referitoare la modul de aplicare a regulamentelor parlamentare nu sunt de competenţa Curţii Constituţionale, ci a Camerelor Parlamentului, astfel încât contestaţiile privind aplicarea în concret a acestora ţin de competenţa exclusivă a Camerei Deputaţilor şi Senatului pe căile şi procedurile parlamentare stabilite prin propriul regulament.

27. Cu privire la ordinea de sesizare a Camerelor se arată că aceasta a fost respectată, invocându-se, în acest sens, art. 73 alin. (3) lit. I), art. 75 şi art. 125 din Constituţie. Cu privire la inexistenţa de Iure a expunerii de motive a legii se arată că aceasta nu numai că a fost realizată, dar că numai iniţiatorii săi sunt în măsură să decidă cuprinsul şi volumul propunerii legislative formulate. În ceea ce priveşte criticile referitoare la încălcarea obligaţiilor statului român rezultate din aderarea la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, raportate la consultările ce ar fi trebuit să existe între instituţiile şi autorităţile publice, se arată că procedura de consultare a Consiliului Superior al Magistraturii, sub forma avizului, a fost îndeplinită.

28. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă se arată că, prin separarea carierei judecătorilor de cea a procurorilor, nu este afectată competenţa Consiliului Superior al Magistraturii şi nu încalcă art. 133 şi art. 134 din Constituţie. Se mai susţine că aprecierile autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate în privinţa modificărilor aduse art. 2 alin. (3), art. 4 alin. (3) şi art. 7 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, sub aspectul încălcării cerinţelor de previzibilitate a legii, nu reprezintă veritabile critici de neconstituţionalitate. Totodată, preluarea unei prevederi constituţionale în corpul unei legi cu intenţia dezvoltării sale nu este contrară art. 1 alin. (5) din Constituţie. Se mai arată că acordarea comisiilor speciale parlamentare a competenţei de a verifica veridicitatea declaraţiilor date de magistraţi nu încalcă Constituţia, iar sintagmele folosite în textul analizat, cu referire la răspunderea pentru informaţiile furnizate, sunt clare, precise şi previzibile. Se mai apreciază că textele legale care reglementează suspendarea din funcţie a magistratului pe perioada exercitării unei funcţii de demnitate publică fac posibilă numirea magistratului astfel suspendat într-o funcţie de demnitate publică, fără a încălca textele constituţionale de referinţă.

29. Cu privire la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 156 [cu referire la art. 96J din lege se arată că modificarea operată vizează transformarea caracterului acţiunii în regres împotriva magistratului din facultativ în obligatoriu, în susţinerea constituţionalităţii acestui text de lege este invocat în extenso Avizul Comisiei de la Veneţia nr. 847/2016.

30. Se arată că, potrivit textului de lege criticat, au fost reglementate procedura prin care statul poate fi obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciile cauzate, precum şi acţiunea promovată de stat împotriva judecătorului sau procurorului care a produs eroarea judiciară în activitatea sa profesională. În prima etapă a procedurii, acţiunea este promovată de pretinsa parte vătămată împotriva statului, astfel încât hotărârea definitivă pronunţată este între partea vătămată şi stat. În cea de-a două etapă a procedurii, statul urmează să promoveze o acţiune pe rolul Curţii de Apel Bucureşti în contradictoriu cu judecătorul/procurorul, care are calitatea de pârât, pentru a se stabili dacă activitatea profesională a acestuia a dus la crearea prejudiciului prin exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti poate fi atacată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; hotărârea definitivă dintre stat şi partea vătămată nu prezintă autoritate de lucru judecat în raport cu judecătorul sau procurorul chemat în cea de-a două etapă procesuală, nici cu privire la eroarea judiciară şi nici cu privire la eventuala întindere a prejudiciului creat şi achitat de stat.

31. Prin urmare, se arată că art. 96, astfel cum a fost modificat, face distincţie între răspunderea penală, disciplinară şi materială a magistratului.

32. Cu privire la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 160 [cu referire la art. 100 alin. (1) lit. d1)] din lege se arată că reglementarea retrogradării în grad profesional nu încalcă principiul inamovibilităţii, inamovibilitatea dobândită prin numirea prin decret prezidenţial în funcţia respectivă păstrându-se. Ceea ce se modifică este locul de muncă şi salarizarea judecătorului/procurorului, retrogradarea fiind, însă, dispusă ca o măsură disciplinară pe o perioadă determinată. Or, legiuitorul poate reglementa prin lege organică sancţiunile şi întinderea acestora.

33. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.

34. La dosarul cauzei, Asociaţia Forumul Judecătorilor din România, cu sediul în Bucureşti, a depus, în calitate de amicus curiae, un memoriu cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate formulată.

CURTEA,

examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

35. Curtea Constituţională a fost sesizată, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, art. 10, art. 15 şi art. 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.

36. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

37. Textele constituţionale invocate În susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cefe ale art. 1 alin. (4) şi (5) privind separaţia puterilor în stat, respectiv calitatea legii, art. 30 privind libertatea de exprimare, art. 31 alin. (2) privind dreptul la informaţie, art. 44 alin. (3) privind exproprierea, art. 52 alin. (3) privind răspunderea magistraţilor, art. 61 alin. (2) raportat la art. 75 privind principiul bicameralismului, art. 75 alin. (1) privind ordinea de sesizare a Camerelor Parlamentului, art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, art. 125 privind statutul judecătorilor, art. 131 privind rolul Ministerului Public, art. 132 privind statutul procurorilor, art. 133 privind rolul şi structura Consiliului Superior al Magistraturii, art. 134 privind atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii şi art. 148 alin. (2) privind obligaţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană. În susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate este invocat şi art. 10 privind libertatea de exprimare din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De asemenea sunt invocate şi prevederile art. 3 alin. (1), art. 6, art. 16, art. 30 alin. (1) lit. a) şi art. 32 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010.

38. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate ale acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează a fi cercetate în ordinea antereferită, iar constatarea neîndeplinirii uneia are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii,

39. Cu privire la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva titularului dreptului de sesizare, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate a fost semnată de un număr de 51 deputaţi, dintre care doi deputaţi au semnat, însă, şi o altă obiecţie de neconstituţionalitate privind aceeaşi lege, cu care Curtea a fost, de asemenea, sesizată. Mai exact, obiecţia de neconstituţionalitate privind Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, depusă la Curtea Constituţională la data de 22 decembrie 2017 şi care a format obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.964A/2017, a fost semnată de un număr de 56 deputaţi, între care se regăsesc atât doamna deputat Ana-Adriana Săftoiu, cât şi domnul deputat Ionel Palăr. Prezenta obiecţie de neconstituţionalitate, vizând aceeaşi lege, a fost semnată de 51 deputaţi, între care se regăsesc, de asemenea, doamna deputat Ana-Adriana Săftoiu şi domnul deputat Ionel Palăr.

40. Or, deputaţii şi senatorii nu pot semna două sau mai multe obiecţii de neconstituţionalitate, actul semnării fiind unul unic şi univoc în privinţa susţinerii unei singure astfel de sesizări, în caz contrar, s-ar ajunge la situaţia în care aceloraşi deputaţi/senatori să li se confere îndreptăţirea de a sesiza la nesfârşit Curtea Constituţională, cu privire la una şi aceeaşi lege, ceea ce ar duce la tergiversarea sine die a promulgării legii. Cu privire la acest aspect, Curtea constată că legiuitorul constituant a dat dovadă de o atenţie deosebită în privinţa configurării subiectului colectiv de sorginte parlamentară care poate sesiza Curtea Constituţională; astfel, acesta a avut în vedere, pe de o parte, fixarea unui anumit grad de reprezentativitate a acestui subiect colectiv, raportat la numărul total al deputaţilor/senatorilor, iar, pe de altă parte, crearea tuturor condiţiilor necesare pentru a permite opoziţiei parlamentare să se exprime. În consecinţă, Curtea constată că intenţia legiuitorului constituant, în urma configurării acestui subiect colectiv ţinând cont de cele două raţiuni antereferite, a fost aceea de a pune la dispoziţia opoziţiei parlamentare un mecanism constituţional suplu, apt să deschidă calea controlului a priori de constituţionalitate, şi nu să blocheze legea în această fază ca urmare a sesizării repetate a Curţii Constituţionale de către aceiaşi deputaţi/senatori care îşi exercitaseră deja dreptul de sesizare. Aceste considerente sunt valabile mutatis mutandis şi în privinţa celorlalţi titulari ai dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale prevăzuţi de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, astfel încât Preşedintele României, preşedintele Camerei Deputaţilor, preşedintele Senatului, Guvernul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Avocatul Poporului îşi pot exercita o singură dată dreptul de sesizare a Curţii Constituţionale cu o obiecţie de neconstituţionalitate vizând una şi aceeaşi lege.

41. În aceste condiţii, raportat la cauza de faţă, eliminând din numărul celor 51 de deputaţi care au sesizat Curtea Constituţională pe cei doi deputaţi care au semnat, aşadar, două sesizări de neconstituţionalitate în mod succesiv, rezultă că numărul celor care au semnat în mod valid obiecţia de neconstituţionalitate aflată pe rolul instanţei constituţionale este de 49 de deputaţi. Prin urmare, Curtea constată că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate referitoare la titularii dreptului de sesizare, aceasta fiind semnată valid de 49 de deputaţi, şi nu de un număr de cel puţin 50, astfel cum prevede art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie.

42. În legătură cu numărul minim de 50 de deputaţi sau 25 de senatori necesar pentru sesizarea Curţii Constituţionale, în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că nu sunt valide sesizările semnate de un număr mai mic de deputaţi, respectiv senatori şi că sesizările trebuie semnate distinct de către deputaţi şi senatori, chiar şi în situaţia în care legea a fost adoptată în şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului. Astfel, constatând că în cuprinsul listei celor 50 de deputaţi care au semnat obiecţia de neconstituţionalitate figura şi un senator, Curtea a stabilit că sesizarea nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, deoarece, prin eliminarea domnului senator de pe lista deputaţilor semnatari ai sesizării, numărul acestora scade sub 50, drept care Curtea, nefiind legal sesizată, nu s-a putut pronunţa asupra obiecţiei de neconstituţionalitate formulate [Decizia nr. 73 din 19 iulie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 8 august 1995]. Într-o altă cauză, fiind sesizată cu O obiecţie de neconstituţionalitate de către un grup de 53 de deputaţi şi 11 senatori, Curtea a reţinut că numărul senatorilor fiind inferior celui de 25 de senatori prevăzut de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, Curtea este legal sesizată numai de către grupul de deputaţi [Decizia nr. 35 din 2 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 în 11 aprilie 1996], în acelaşi sens, Curtea a statuat, fiind sesizată de un număr de 39 de deputaţi şi 28 de senatori, că, dintre aceştia, doar cei 28 de senatori anterior menţionaţi îndeplinesc condiţiile constituţionale pentru a deţine calitatea de titular al sesizării, potrivit dispoziţiilor constituţionale ale art. 146 lit. a) teza întâi [Decizia nr. 412 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 25 iulie 2017, paragraful 21].

43. Astfel, Curtea constată neîndeplinirea cerinţelor constituţionale fixate prin art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie sub aspectul titularului dreptului de sesizare, ceea ce produce efecte dirimante în privinţa analizării respectării celorlalte condiţii de admisibilitate menţionate la paragraful 38 al prezentei decizii. Prin urmare, având în vedere că nu a fost legal sesizată, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate formulată este inadmisibilă şi, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, o va respinge ca atare.

44. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 21 februarie 2018.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent-şef,

Benke Károly

 

OPINIE SEPARATA

 

În dezacord cu soluţia pronunţată, cu majoritate de voturi, de Curtea Constituţională formulăm prezenta opinie separată,

considerând că, sesizarea de neconstituţionalitate - formulată de cei 51 deputaţi aparţinând Grupurilor parlamentare ale Uniunii Salvaţi România, Partidului Mişcarea Populară şi Partidului Naţional Liberal, Grupului parlamentar al minorităţilor naţionale şi un deputat neafiliat - se impunea fi examinată pe fond şi nu respinsă ca inadmisibilă, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare:

1. Prealabil examinării pe fond a obiecţiei de neconstituţionalitate, instanţa de contencios constituţional are obligaţia verificării admisibilităţii acesteia. Cauzele de inadmisibilitate sunt motive legale ce împiedică declanşarea sau extinderea procedurii de control a constituţionalităţii legilor. Fie că sunt reglementate expres de lege, fie că sunt stabilite pe cale jurisprudenţială, cauzele de inadmisibilitate au caracter imperativ. De aceea, Curtea trebuie să procedeze în mod obligatoriu la examinarea admisibilităţii sesizărilor care îi sunt adresate, ca etapă prealabilă examinării fondului lor, iar, în situaţia în care identifică existenţa unei astfel de cauze, să procedeze la respingerea sesizării ca inadmisibilă. În această privinţă, cauzele de inadmisibilitate se constituie într-un veritabil instrument de autolimitare, menit să menţină Curtea Constituţională în graniţele rolului său constituţional.

2. Analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării trebuie realizată prin raportare la dispoziţiile art. 146 lit. a) din Constituţie şi art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în care sunt prevăzute condiţiile referitoare la atribuţia Curţii Constituţionale de exercitare a controlului de constituţionalitate a legilor înainte de promulgare şi care vizează trei aspecte:

- dreptul de sesizare a Curţii;

- termenul de sesizare;

- obiectul sesizării.

3. Cu privire la regularitatea sesizării Curţii Constituţionale din perspectiva titularului dreptului de sesizare - în raport cu care, în opinia majoritară, s-a apreciat că sesizarea se impune a fi respinsă ca inadmisibilă - considerăm că, în prezenta cauză, instanţa de contencios constituţional a fost legal sesizată, obiecţia de neconstituţionalitate fiind formulată cu respectarea cerinţelor prevăzute de art. 146 lit. a) din Constituţie şi de art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 - în privinţa titularului dreptului de sesizare.

4. Astfel, examinând textul art. 146 lit. a) din Constituţie constatăm că legiuitorul a înţeles să confere calitatea de subiect de sezină (de titular al dreptului de sesizare) a Curţii pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, fie unor subiecte individuale - Preşedintele României, preşedintele Camerei Deputaţilor, preşedintele Senatului, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Avocatul Poporului -, fie unor subiecte colective - un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori -, strict şi limitativ determinate de norma constituţională şi care reprezintă entităţi instituţionale cu rol bine definit în cadrul statului de drept.

5. Deşi obiecţia de neconstituţionalitate a fost semnată de un număr de 51 de deputaţi, dintre care 2 deputaţi au semnat şi o altă obiecţie de neconstituţionalitate, privind aceeaşi lege, cu care Curtea a fost sesizată anterior (respectiv, obiecţia de neconstituţionalitate privind Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi care a format obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.964A/2017), cu toate acestea nu există normă constituţională care să limiteze exercitarea dreptului de a solicita controlul de constituţionalitate a priori la o singură dată pentru fiecare titular, dintre cei enumeraţi în art. 146 lit. a) din Constituţie, singura limită fiind doar cea temporală, dată de promulgarea legii.

6. Dacă legiuitorul constituant ar fi avut o atare intenţie - de limitare la o singură dată, pentru fiecare titular, a dreptului de a solicita Curţii efectuarea controlului de constituţionalitate a legilor înainte de promulgarea acestora -, ar fi exprimat-o explicit, aşa cum a făcut-o în următoarele situaţii:

- în caz de reexaminare a legii înainte de promulgare, potrivit art. 77 alin. (2) din Constituţie, preşedintele poate cere o singură dată reexaminarea legii, aspect neprecizat însă, în mod similar, în prevederile art. 146 lit. a) din Constituţie pentru exercitarea de către Preşedintele statului a dreptului său de a sesiza Curtea în cadrul controlului de constituţionalitate a legilor înainte de promulgarea acestora;

- în caz de dizolvare a Parlamentului, potrivit art. 89 alin. (2) din Constituţie, „în cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată” la solicitarea Preşedintelui statului;

- în situaţia formulării unei moţiuni de cenzură pentru retragerea încrederii acordate Guvernului, potrivit art. 113 alin. (4) din Constituţie, aceiaşi deputaţi şi senatori pot iniţia o singură moţiune de cenzură în aceeaşi sesiune.

7. Faţă de cele expuse mai sus considerăm că o eventuală inadmisibilitate a sesizării în prezenta cauză ar fi putut fi susţinută, doar dacă s-ar fi constatat o triplă identitate între titularul sesizării, obiectul sesizării şi criticile de neconstituţionalitate formulate.

Or, în prezenta cauză, doar 2 dintre cei 51 de semnatari ai sesizării au mai semnat şi o altă sesizare anterioară, privind aceeaşi lege, în ansamblul său, dar cu motivări extrinseci şi intrinseci diferite şi fată de texte diferite din aceeaşi lege supusă controlului de constituţionalitate. Prin urmare, rezultă o diferenţă specifică ce conferă prezentei sesizări o identitate proprie, distinctă de cele anterioare.

8. Deşi în susţinerea soluţiei de inadmisibilitate a sesizării s-a invocat jurisprudenţă anterioară a Curţii Constituţionale, o examinare a considerentelor deciziilor invocate demonstrează că acestea nu sunt aplicabile mutatis mutandis cauzei de faţă. În realitate, Curtea Constituţională nu a mai fost confruntată şi nu a mai analizat în precedent o situaţie identică.

Astfel:

- în Decizia nr. 73.din 1.9 iulie,.1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 8 august 1995, Curtea a reţinut că „sesizarea de neconstituţionalitate nu îndeplineşte condicile prevăzute de art. 144 lit. a) din Constituţie [în prezent art. 146 lit. a) din Constituţie], întrucât din examinarea listei de semnături rezultă că domnul M.C. - senator - figurează printre cei 50 de deputaţi, astfel că prin eliminarea acestuia scade sub 50 numărul de deputaţi cerut de textul constituţional pentru o sesizare legală a Curţii; includerea printre autorii unei sesizări de neconstituţionalitate provenind de la membrii uneia dintre Camere a unor membri ai celeilalte Camere reprezintă o abatere de la principiul autonomiei Camerelor Parlamentului”.

 - în Decizia nr. 35 din 2 aprilie 1996. publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 11 aprilie 1996, Curtea Constituţională a reţinut că a fost sesizată de către 53 de deputaţi şi un număr de 11 senatori. Numărul acestora din urmă fiind inferior celui de 25 de senatori, prevăzut de art. 144 lit. a) din Constituţie [în prezent art. 146 lit. a) din Constituţie], Curtea a considerat că este legal sesizată numai de către grupul de deputaţi;

- în Decizia nr. 412 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 25 iulie 2017, Curtea Constituţională a reţinut că sesizarea a fost formulată de un număr de 39 de deputaţi şi 28 de senatori şi că „dintre aceştia doar cei 28 de senatori anterior menţionaţi îndeplinesc condiţiile constituţionale pentru a deţine calitatea de titular al sesizării.”

Ca atare, deciziile menţionate mai sus şi indicate în opinia majoritară cu titlu de exemplu vizează respingerea ca inadmisibilă a obiecţiei de neconstituţionalitate exclusiv pe motivul neîndeplinirii condiţiei numerice prevăzută în art. 146 lit. a) din Constituţie - de cel puţin 50 de deputaţi/ 25 senatori -, prin raportare la calitatea de deputat sau senator, situaţie neaplicabilă prezentei cauze.

9. Controlul a priori de constituţionalitate prevăzut în art. 146 lit. a) din Constituţie este un control preventiv, de o importanţă deosebită, fiind necesar pentru evitarea intrării în vigoare a unor legi ce prezintă vicii de constituţionalitate, deci pentru protecţia ordinii de drept şi a principiului securităţii juridice. Acest control de constituţionalitate contribuie la stabilitatea legislativă şi înlătură urmările negative ce pot apărea în urma controlului posterior de constituţionalitate, în cazurile în care legile sau dispoziţii din acestea sunt recunoscute ca neconstituţionale.

De aceea, împiedicarea de la a sesiza, chiar şi succesiv, Curtea Constituţională în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie afectează exercitarea în mod activ a acestui drept prevăzut de Constituţie, în mod expres, doar pentru anumiţi titulari strict şi limitativ determinaţi de legiuitorul constituant şi doar pentru o perioadă limitată de timp, astfel că nu se poate pune în discuţie o eventuală sesizare la nesfârşit a Curţii, cu privire la aceeaşi lege şi care să conducă la o blocare a acesteia în faza controlului a priori de constituţionalitate.

Prin urmare, în această etapă, anterioară promulgării legii, este fundamental a fi utilizate toate mijloacele constituţionale care să gireze compatibilitatea legii cu întreaga ordine de drept, în vederea intrării sale în vigoare şi producerii de efecte juridice care să se armonizeze cu fondul activ al legislaţiei, în care respectiva lege urmează să se integreze.

Pentru aceste considerente, Constituţia nu limitează la o singură dată exercitarea, de către acelaşi titular, a dreptului său de a sesiza Curtea Constituţională în temeiul art. 146 lit. a] din Constituţie.

*

Având în vedere toate aspectele relevate anterior, considerăm că, în cauză - nedovedindu-se existenţa unei triple identităţi (între titularul dreptului de sesizare, obiectul sesizării şi criticile de neconstituţionalitate formulate, care ar fi putut îndreptăţi Curtea să respingă sesizarea ca inadmisibilă) - s-ar fi impus ca instanţa de contencios constituţional să constate obiecţia de neconstituţionalitate ca fiind admisibilă şi să o examineze pe fond.

 

Judecător,

dr. Livia Doina Stanciu

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

 

DECIZIA Nr. 4

din 22 Ianuarie 2018

 

Dosar nr. 2.524/1/2017

 

Gabriela Elena Bogasiu - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele delegat al Secţiei I civile

Eugenia Voicheci - preşedintele Secţiei a II-a civile

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Raluca Moglan - judecător la Secţia I civilă

Mihaela Tăbârcă - judecător la Secţia I civilă

Rodica Susanu - judecător la Secţia I civilă

Alina Iuliana Ţuca - judecător la Secţia I civilă

Mirela Vişan - judecător la Secţia I civilă

Mirela Poliţeanu - judecător la Secţia a II-a civilă

Roxana Popa - judecător la Secţia a II-a civilă

Ruxandra Monica Duţă - judecător la Secţia a II-a civilă

Rodica Dorin - judecător la Secţia a II-a civilă

Tatiana Gabriela Năstase - judecător la Secţia a II-a civilă

Viorica Trestianu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Dana Iarina Vartires - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Maria Hrudei - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Marius Ionel Ionescu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Mona Magdalena Baciu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

 

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.524/1/2017, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 275 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27® din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizările conexate formulate de Curtea de Apei Alba Iulia - Secţia I civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „dacă dobânda legală penalizatoare acordată prin hotărâri judecătoreşti pentru eşalonarea plăţii sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti cu titlu de drepturi salariale reprezintă venituri salariale sau venituri asimilate salariilor în sensul art. 55 alin. (2) lit. j1) din Legea privind Codul fiscal nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare [art. 76 alin. (2) lit. p) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare], supuse impozitării şi plăţii celorlalte contribuţii sau reprezintă despăgubiri în sensul art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2003 [ari:. 62 lit. h) din Legea nr. 227/2015], nesupuse impozitului Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; intimaţii-pârâţi Tribunalul Argeş, Tribunalul Vâlcea şi Ministerul Justiţiei au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

1. Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia I civilă a dispus, din oficiu, prin încheierea din 5 septembrie 2017, în Dosarul nr. 4.337/107/2016, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată.

2. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 18 septembrie 2017, cu nr. 2.524/1/2017.

3. În aceeaşi şedinţă publică, aceiaşi complet a dispus sesizarea instanţei supreme, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la aceeaşi chestiune de drept, în Dosarul nr. 4.768/107/2016.

4. Sesizarea a fost înregistrată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu numărul 2.525/1/2017. Faţă de identitatea de obiect s-a dispus conexarea acesteia la Dosarul nr. 2.524/1/2017.

II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

5. Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 571/2003):

„Art. 42. - În înţelesul impozitului pe venit, următoarele venituri nu sunt impozabile (...)

b) sumele încasate din asigurări de orice fel reprezentând despăgubiri, sume asigurate, precum şi orice alte drepturi, cu excepţia câştigurilor primite de la societăţile de asigurări ca urmare a contractului de asigurare încheiat intre părţi, cu ocazia tragerilor de amortizare. Nu sunt venituri impozabile despăgubirile în bani sau în natură primite de către o persoană fizică ca urmare a unui prejudiciu material suferit de aceasta, inclusiv despăgubirile reprezentând daunele morale; (...)”

Art. 55. - „(...) (2) Regulile de impunere proprii veniturilor din salarii se aplică şi următoarelor tipuri de venituri, considerate asimilate salariilor: (...)

j1) sume reprezentând salarii, diferenţe de salarii, dobânzi acordate în legătură cu acestea, precum şi actualizarea lor cu indicele de inflaţie, stabilite în baza unor hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile; (...)”

6. Legea nr. 227/2015privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 227/2015):

Art. 62. - Venituri neimpozabile

„În înţelesul impozitului pe venit, următoarele venituri nu sunt impozabile: (...)

h) despăgubirile în bani sau în natură primite de către o persoană fizică ca urmare a unui prejudiciu material suferit de aceasta, inclusiv despăgubirile reprezentând daunele morale;

(...)

Art. 76. - Definirea veniturilor din salarii şi asimilate salariilor

„(...)(2) Regulile de impunere proprii veniturilor din salarii se aplică şi următoarelor tipuri de venituri, considerate asimilate salariilor: (...)

p) sume reprezentând salarii/solde, diferenţe de salarii/solde, dobânzi acordate în legătură cu acestea, precum şi actualizarea lor cu indicele de inflaţie, stabilite în baza unor hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile/hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii; (...)”

III. Expunerea succintă a procesului

7. În dosarele în care s-au formulat sesizările, prin cererile înregistrate pe rolul Tribunalului Alba, reclamanţii - judecători, asistenţi judiciari şi personal auxiliar de specialitate, în activitate în cadrul unor tribunale sau pensionari, au chemat în judecată pârâţii Ministerul Justiţiei, Ministerul Finanţelor Publice, Curtea de Apel Piteşti, Tribunalul Vâlcea, Tribunalul Argeş şi, respectiv, Tribunalul Olt, solicitând obligarea acestora la restituirea sumelor reprezentând impozit şi contribuţii individuale reţinute cu ocazia achitării despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate prin plata eşalonată a titlurilor executorii, actualizarea acestor sume cu indicele de inflaţie, precum şi obligarea pârâţilor la plata dobânzilor legale aferente, începând cu data reţinerii sumelor şi până la momentul plăţii efective.

8. În motivarea cererii, în Dosarul nr. 4.337/107/2016, reclamantele, ce au funcţiile de judecător şi asistent judiciar în cadrul Tribunalului Argeş, au arătat că, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, pârâţii au fost obligaţi să le plătească mai multe sume reprezentând drepturi de natură salarială.

9. Faţă de faptul că aceste drepturi au fost eşalonate şi plătite cu întârziere, prin hotărâri judecătoreşti pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa şi Tribunalul Vâlcea s-au admis acţiunile reclamantelor şi au fost obligaţi pârâţii la plata prejudiciului cauzat, reprezentat de dobânda legală aferentă sumelor datorate, începând cu data de 14 februarie 2010, respectiv 2 iunie 2011 şi până la data plăţii efective.

10. Ministerul Finanţelor Publice a stabilit faptul că sumele prevăzute în titluri executorii, reprezentând prejudiciul cauzat pentru plata cu întârziere, sunt drepturi salariale şi sunt supuse regimului de impunere prevăzut de art. 55 alin. (2) lit. j1) din Legea nr. 571/2003.

11. Contrar acestei susţineri, în ceea ce priveşte impozitarea sumelor reprezentând daunele-interese moratorii acordate, Ministerului Justiţiei a apreciat asupra regimului fiscal al acestora, în sensul că nu se impozitează şi nu pot fi reţinute contribuţii individuale, având în vedere faptul că nu reprezintă drepturi salariale, ci despăgubiri civile.

12. Ca urmare a şedinţei Colegiului de conducere al Tribunalului Argeş din data de 10 noiembrie 2015, faţă de punctul de vedere exprimat de Ministerul Justiţiei, a fost adoptată o hotărâre, prin care s-a statuat că aceste sume nu sunt supuse impunerii la sursă, pentru că nu reprezintă un drept salarial sau venituri derivate din drepturi salariale, în sensul art. 55 din Legea nr. 571/2003.

13. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 42 lit. b) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

14. Tocmai din acest considerent, sumele în discuţie nu au fost plătite de ordonatorii de credite de la capitolul „Cheltuieli de personal”, ci de la capitolul „Despăgubiri civile-59.17”, aşa cum rezultă din Adresa Ministerului Justiţiei nr. 5/42.640 din 14 octombrie 2015.

15. Pârâtul Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, pe considerentul că în cauză este vorba de sume reprezentând impozit şi contribuţii individuale reţinute şi virate de către angajatorii reclamantelor, în speţă Tribunalul Argeş şi Tribunalul Vâlcea. Pe fond a apreciat că acţiunea nu este întemeiată.

16. Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, prin reprezentant teritorial Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii formulate de reclamante. Faţă de prevederile art. 55 alin. (2) lit. j1) din Legea nr. 571/2003, debitul principal (salariul) imprimă dobânzilor acordate în legătură cu acesta un regim fiscal propriu, distinct de regimul fiscal al despăgubirilor prevăzute de art. 42 lit. b) din aceeaşi lege.

17. Aceasta întrucât, chiar dacă art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2003 prevede că despăgubirile sunt neimpozabile, prin norma specială cuprinsă în art. 55 alin. (2) lit. j1), legiuitorul a asimilat salariilor aceste tipuri de dobânzi din perspectiva impunerii, indiferent care ar fi natura lor juridică din punct de vedere civil.

18. Se mai semnalează faptul că sintagma referitoare la dobânzi din cuprinsul art. 55 alin. (2) lit. j1) are o sferă de acoperire mai largă decât accesoriile drepturilor salariale [în sensul strict al celor prevăzute la art. 166 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii)], înţelegând că reglementarea fiscală a avut în vedere impozitarea oricărei sume care se află în legătură cu un drept salarial.

19. Pârâta Curtea de Apel Piteşti a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

20. Prin Sentinţa civilă nr. 160 din 31 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Alba - Secţia I civilă, s-a respins acţiunea.

21. Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamantele, reiterând susţinerile din faţa instanţei de fond.

22. De asemenea a declarat apel incident pârâtul Ministerul Justiţiei.

23. În Dosarul nr. 4.768/107/2016, reclamanţii sunt personal auxiliar de specialitate (în activitate sau pensionari), respectiv asistent judiciar în cadrul Tribunalului Vâlcea, iar prin hotărâri judecătoreşti irevocabile pârâţii au fost obligaţi să ie plătească mai multe sume având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială.

24. Ca urmare a executării cu întârziere a acestor obligaţii, pârâţii au fost obligaţi la plata unor despăgubiri, prin hotărâri judecătoreşti rămase irevocabile, pronunţate de Tribunalul Vâlcea şi Tribunalul Prahova.

25. În esenţă, aceste hotărâri s-au întemeiat pe Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul În interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014 (Decizia nr. 2/2014), iar aceste despăgubiri au fost justificate prin faptul că, prin executarea eşalonată a obligaţiei de plată stabilită prin hotărâri judecătoreşti, creditorul a suferit un prejudiciu.

26. Executarea acestor titluri executorii a început în luna decembrie 2015, prin plata primelor tranşe. Odată cu plata sumelor cuvenite în baza titlurilor executorii, reclamanţilor le-au fost calculate şi reţinute la sursă contribuţie şomaj, contribuţie pentru asigurări sociale, contribuţie pentru asigurări de sănătate şi impozit din despăgubirile cuvenite,

27. Prin Sentinţa civilă nr. 406 din 27 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Alba - Secţia I civilă, a fost admisă acţiunea.

28. Împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâţii Ministerul Justiţiei, Ministerul Finanţelor Publice, Curtea de Apel Piteşti şi Tribunalul Olt, reiterând susţinerile din faţa instanţei de fond.

29. În ambele dosare, la termenul de judecată din 20 iunie 2017, instanţa de apel, din oficiu, a pus în discuţia părţilor sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, cu privire la chestiunea de drept arătată.

30. În şedinţa publică din 5 septembrie 2017 sesizările au fost considerate admisibile, dispunându-se şi suspendarea judecăţii, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

31. Prin încheierile pronunţate la data de 5 septembrie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia I civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele considerente:

- de lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 55 alin. (2) lit. j1) din Legea nr. 571/2003 [art. 76 alin. (2) lit. p) din Legea nr. 227/2015] şi art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2003 [art. 62 lit. h) din Legea nr. 227/2015] depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât prin acţiunea formulată, reclamanţii solicită aplicarea dispoziţiilor art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2003 şi exceptarea de la reţinerea impozitului şi a contribuţiilor individuale a sumelor plătite de angajator în temeiul unor hotărâri judecătoreşti prin care s-au acordat dobânzi pentru neexecutarea hotărârilor de acordare a drepturilor salariale;

- problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre;

- problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data de 5 septembrie 2017.

V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

32. După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, intimaţii-pârâţi Tribunalul Argeş, Tribunalul Vâlcea şi Ministerul Justiţie au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

33. Astfel, Tribunalul Argeş a apreciat că sumele reprezentând daune-interese moratorii acordate pentru sumele prevăzute în titluri executorii pentru magistraţi şi personalul instanţei nu sunt supuse impozitării la sursă, pentru că nu reprezintă un drept salariat sau venituri derivate din drepturi salariate, în sensul art. 55 din Legea nr. 571/2003, ci reprezintă despăgubiri în sensul art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2003.

34. Tribunalul Vâlcea a opinat ca. indiferent de natura juridică a dobânzilor legale stabilite prin hotărâri judecătoreşti, dispoziţiile Codului fiscal, atât în vechea, cât şi în noua reglementare, prevăd în mod expres obligativitatea calculării, reţinerii şi virării contribuţiilor către bugetul statului şi în cazul dobânzilor legale stabilite în legătură cu drepturile salariale, prin hotărâri judecătoreşti definitive.

35. Ministerul Justiţiei a apreciat că sesizarea nu întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât nu cuprinde o motivare temeinică cu privire 1a îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate şi nici nu se poate reţine noutatea chestiunii de drept. Asupra fondului sesizării a susţinut că debitul principal (salariul) imprimă dobânzilor acordate în legătură cu acesta un regim fiscal propriu, distinct de acela al despăgubirilor reglementate de art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2003, întrucât prin norma specială - art. 55 alin. (2) lit. j1) - legiuitorul a asimilat salariilor aceste tipuri de dobânzi din perspectiva impunerii, indiferent care ar fi natura lor juridică din punct de vedere civil.

VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

36. Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelurilor în dosarele nr. 4.337/107/2016 şi nr. 4.768/107/2016 a apreciat că dobânzile acordate pentru eşalonarea plăţii drepturilor salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti irevocabile nu au caracter accesoriu faţă de debitul principal şi nu reprezintă daune-interese datorate în temeiul art. 166 alin. (4) din Codul muncii, pentru salariul neachitat, pentru care angajatorul este de drept în întârziere de 1a data scadenţei obligaţiei de plată.

37. Prin Decizia nr. 2/2014 a fost identificată fapta ilicită ce a declanşat mecanismul răspunderii civile delictuale - achitarea de către stat cu întârziere a sumelor acordate prin hotărâri judecătoreşti. Prin urmare, dobânzile legale, pentru care se solicită a se constata exceptarea de la impozitare, reprezintă modalitatea de reparare a prejudiciului patrimonial constând în lipsa de folosinţă a unei sume de bani, ca urmare a angajării răspunderii civile delictuale, având din punct de vedere fiscal natura juridică a despăgubirilor prevăzute la art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2003 [art. 62 lit. h) din Legea nr. 227/2015], nefiind supuse impozitării.

VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

38. Curtea de Apel Alba Iulia (instanţa de trimitere) a comunicat că nu a identificat hotărâri judecătoreşti în care să se regăsească problema de drept pusă în discuţie, comunicând în schimb practica judiciară divergentă a tribunalelor din circumscripţia sa, în materia juridică supusă discuţiei (Sentinţa civilă nr. 965 din 29 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Hunedoara - Secţia I civilă, definitivă şi cele două sentinţe pronunţate de Tribunalul Alba - Secţia I civilă în cauzele în care s-au formulat sesizările).

Jurisprudenţa celorlalte instanţe din ţară:

39. Curtea de Apel Bacău a comunicat că pe rolul Secţiei I civile din cadrul acestei instanţe nu au fost identificate cauze de genul celor menţionate.

A fost exprimată opinia unanimă a judecătorilor Secţiei I civile din cadrul Curţii de Apel Bacău, Tribunalului Bacău şi Tribunalului Neamţ, care este în sensul că dobânzile penalizatoare reprezintă despăgubiri, în sensul art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2013, nesupuse impozitării.

Opinia exprimată de judecătorii Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Neamţ este în sensul că dobânda penalizatoare acordată prin hotărâri judecătoreşti pentru eşalonarea sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti cu titlu de despăgubiri reprezintă venituri salariale, conform dispoziţiilor art. 55 alin. (2) lit. j1) din Legea nr. 571/2003.

40 Curtea de Apel Braşov a comunicat că nu a identificat hotărâri judecătoreşti în care să se regăsească problema de drept pusă în discuţie.

Judecătorii Secţiei I civile a Curţii au apreciat, în unanimitate, că dobânda acordată prin hotărâri judecătoreşti pentru eşalonarea plăţii sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti cu titlu de drepturi salariale reprezintă un venit asimilat salariului şi este supus impozitării, cum dispun expres normele înscrise în art. 55 alin. (2) lit. j1) din Legea nr. 571/2003.

41. Curtea de Apel Bucureşti a comunicat că, în urma consultării instanţelor din circumscripţia sa, a rezultat opinia majoritară, exprimată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, Tribunalul Călăraşi, Tribunalul Giurgiu, Judecătoria Giurgiu, Tribunalul Ialomiţa şi Tribunalul Teleorman, în sensul că sumele acordate cu titlu de dobândă pentru eşalonarea plăţii sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti cu titlu de drepturi salariale reprezintă despăgubiri în sensul ari. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2003 [dispoziţiile art. 62 lit. h) din Legea nr. 227/2015], nesupuse impozitului. Au fost depuse şi exemple de practică judiciară a Tribunalului Teleorman - Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ şi fiscal (Sentinţa civilă nr. 435 din 29 iunie 2017, aflată în apel; Sentinţa civilă nr. 177 din 27 februarie 2017, aflată în apel; Sentinţa civilă nr. 308 din 3 mai 2017, definitivă).

În sensul opiniei contrare, conform căreia dobânzile acordate pentru plata cu întârziere a unor drepturi salariale, stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive, precum şi sumele rezultând din actualizarea cu indicele de inflaţie a diferenţelor salariale sunt supuse impozitului şi celorlalte contribuţii obligatorii prevăzute de lege, fiind venituri asimilate salariului, în sensul dispoziţiilor art. 55 alin. (2) lit. j1) din Legea nr. 571/2003, respectiv al dispoziţiilor art. 76 alin. (2) lit. p) din Legea nr. 227/2015, s-au exprimat judecătorii Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale, care au depus exemple de practică judiciară în această materie (Decizia civilă nr. 3.003 din 17 mai 2017 şi Decizia civilă nr. 4.369 din 18 septembrie 2017), Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Ilfov şi Judecătoria Bolintin-Vale.

42. Curtea de Apel Cluj a comunicat că la nivelul acestei instanţe există o practică unitară, în sensul aprecierii ca neîntemeiate a cererilor de restituire a impozitului şi contribuţiilor reţinute de angajator cu ocazia plăţii dobânzii legale acordate prin hotărâri judecătoreşti, ca urmare a eşalonării unor drepturi salariale recunoscute anterior prin hotărâri judecătoreşti, fiind depuse în acest sens şi hotărâri judecătoreşti definitive ce susţin practica relevată (Decizia civilă nr. 714/A din 14 iunie 2017, Decizia civilă nr. 876/A din 27 iunie 2017 şi Decizia civilă nr. 953/A din 8 septembrie 2017, pronunţate de Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale a Curţii).

Judecătorii Tribunalului Cluj, majoritar, au opinat în acelaşi sens, fiind identificată jurisprudenţa relevantă a acestei instanţe (Sentinţa civilă nr. 1.197 din 1 martie 2017 a Secţiei mixte, de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, definitivă ca urmare a respingerii apelului prin Decizia Civilă nr. 876/A din 27 iunie 2017, anterior menţionată). A fost exprimată şi o opinie potrivit căreia aceste sume nu sunt supuse impozitării, având caracterul unor despăgubiri pentru fapte ilicite.

43. Curtea de Apel Craiova a comunicat că la nivelul acestei instanţe nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti În materia ce face obiectul sesizării.

Tribunalul Dolj a transmis opinia majoritară a judecătorilor, în sensul că sumele acordate cu titlu de dobânzi prin hotărâri judecătoreşti, ca urmare a eşalonării unor drepturi salariale recunoscute anterior, reprezintă venituri de natură salarială, impozabile din perspectiva art. 55 alin. (2) lit. j1) din Legea nr. 571/2003, respectiv art. 76 alin. (2) lit. p) din Legea nr. 227/2015, în susţinerea acestei opinii fiind depuse şi exemple de practică judiciară (Sentinţa civilă nr. 2.774 din 7 iulie 2017, definitivă, şi Sentinţa civilă nr. 2.959 din 19 septembrie 2017, aflată în apel, pronunţate de Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale).

A fost exprimată şi o opinie contrară, în sensul că aceste sume au natura unor despăgubiri pentru fapta ilicită a angajatorului de a nu fi executat la timp sentinţe definitive, natura acestora fiind stabilită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 2/2014 şi Decizia nr. 21 din 22 iunie 2015, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 5 octombrie 2015 (Decizia nr. 21/2015fără a fi relevate exemple de practică judiciară în acest sens.

44. Curtea de Apel Galaţi a comunicat că nu s-au înregistrat cauze cu privire la problema de drept în discuţie.

Judecătorii Secţiei I civile a Tribunalului Galaţi şi judecătorii din cadrul Tribunalului Vrancea au opinat în sensul că aceste dobânzi legale reprezintă modalitatea de reparare a prejudiciului patrimonial constând în lipsa de folosinţă a unei sume de bani, ca urmare a angajării răspunderii civile delictuale, având natura juridică a despăgubirilor prevăzute de art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2003, care nu sunt impuse impozitării.

45. Curtea de Apel Oradea a comunicat că Tribunalul Bihor - Secţia I civilă a identificat practică judiciară în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor având ca obiect restituirea impozitului calculat asupra dobânzilor plătite în temeiul hotărârilor judecătoreşti (Sentinţa civilă nr. 409/LM din 17 mai 2017, aflată în apel), cu menţiunea că opinia majoritară exprimată de judecătorii acestei instanţe este în sensul că dobânda penalizatoare acordată prin hotărâri judecătoreşti pentru eşalonarea plăţii sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti cu titlu de drepturi salariale reprezintă despăgubiri în sensul dispoziţiilor art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2003 [dispoziţiile art. 62 lit. h) din Legea nr. 227/2015], nesupuse impozitului.

46. Curtea de Apel Piteşti a comunicat că la nivelul acestei instanţe există o practică unitară, în sensul că dobânda penalizatoare acordată prin hotărâri judecătoreşti pentru eşalonarea plăţii sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti cu titlu de drepturi salariale reprezintă venituri salariale sau venituri asimilate salariilor, fiind supusă impozitării şi plăţii celorlalte contribuţii. Au fost evidenţiate spre exemplificare deciziile civile nr. 2.057 din 21 iunie 2017 şi nr. 1.543 din 18 mai 2017 ale Secţiei I civile.

La nivelul Tribunalului Argeş şi Tribunalului Vâlcea, practica judiciară a fost neunitară, opinia majoritară fiind în sensul celei exprimate de Curtea de Apel Piteşti (de exemplu, Sentinţa civilă nr. 1.598 din 14 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Vâlcea - Secţia I civilă, aflată în apel); în opinie minoritară aceste venituri sunt considerate despăgubiri, nesupuse impozitului, conform art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2003 [art. 62 lit. h) din Legea nr. 227/2015]. În acest sens s-a depus Sentinţa civilă nr. 755 din 23 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Vâlcea - Secţia I civilă, definitivă).

47. Curtea de Apel Ploieşti a comunicat că a soluţionat o singură cauză având ca obiect cerere de restituire a impozitului, soluţionată definitiv în sensul respingerii acestei cereri.

La nivelul tribunalelor Prahova, Buzău şi Dâmboviţa s-a conturat opinia majoritară potrivit căreia dobânda penalizatoare acordată prin hotărâri judecătoreşti pentru eşalonarea plăţilor sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti cu titlu de drepturi salariale nu reprezintă venituri salariale sau venituri asimilate salariilor supuse impozitării şi plăţii celorlalte contribuţii, fără a fi identificate exemple de practică în acest sens.

În sensul opiniei contrare s-a comunicat Sentinţa nr. 1.782 din 8 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Prahova - Secţia I civilă, aflată în apel,

48. Curtea de Apel Suceava a comunicat că opinia de principiu exprimată de judecătorii Secţiei I civile şi ai Secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul acestei instanţe este în sensul că problema de drept supusă analizei, vizând natura juridică a dobânzilor, a fost rezolvată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 2/2014, fiind de asemenea reluată şi în considerentele Deciziei nr. 21/2015, rezultând astfel că dobânzile legale pentru care se solicită a se constata exceptarea de la impozitare reprezintă modalitatea de reparare a prejudiciului patrimonial constând în lipsa de folosinţă a unei sume de bani, ca urmare a angajării răspunderii civile delictuale, având din punct de vedere fiscal natura juridică a despăgubirilor prevăzute de art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2003 [dispoziţiile art. 62 lit. h) din Legea nr. 227/2015], nefiind supuse impozitării.

49. Curtea de Apel Timişoara a comunicat că pe rolul Tribunalului Caraş-Severin - Secţia I civilă a fost identificată Sentinţa civilă nr. 1.189 din 17 iulie 2017, rămasă definitivă prin neapelare. Prin această hotărâre s-a stabilit că dobânda penalizatoare acordată prin hotărâri judecătoreşti reprezintă venit asimilat salariilor în sensul art. 55 alin. (2) lit.j1) din Legea nr. 571/2003.

A fost identificată şi Sentinţa civilă nr. 3.659 din 30 august 2017 a Tribunalului Arad - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale, aflată în apel, prin care s-a reţinut că dobânzile acordate pentru neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligaţiilor de plată stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive nu pot fi impozitate, respectiv supuse plăţii celorlalte contribuţii.

50. Curtea de Apel Târgu Mureş a comunicat că la nivelul instanţelor din circumscripţia sa nu au fost identificate cauze având ca obiect problema de drept supusă dezbaterii, dar opinia majoritară a judecătorilor este în sensul că dobânzile legale, pentru care se solicită a se constata exceptarea de la impozitare, reprezintă modalitatea de reparare a prejudiciului patrimonial constând în lipsa de folosinţă a unei sume de bani, ca urmare a angajării răspunderii civile delictuale, având din punct de vedere fiscal natura juridică a despăgubirilor prevăzute la art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2003 [art. 62 lit. h) din Legea nr. 227/2015], nefiind supuse impozitării.

51. Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară în materie şi nici nu au exprimat opinii teoretice.

52. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

53. În urma verificărilor efectuate se constată că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor legale supuse interpretării.

IX. Raportul asupra chestiunii de drept

54. Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că sesizările formulate de Curtea de Apel Alba Iulia sunt inadmisibile, deoarece încheierile de sesizare nu cuprind o motivare temeinica asupra admisibilităţii şi nu este îndeplinită condiţia noutăţii chestiunii de drept.

X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

55. Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Asupra admisibilităţii sesizării

56. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile reglementate de dispoziţiile articolului 519 din Codul de procedură civilă.

57. Potrivit normei menţionate, „dacă în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată1.

58. Această normă instituie o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:

1. existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimă instanţă;

2. cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa unul complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă;

3. ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei aflate în curs de judecată;

4. chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate;

5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu se fi pronunţat asupra chestiunii de drept respective;

6. chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

59. Procedând la verificarea îndeplinirii acestor condiţii, se constată că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost făcută de Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia I civilă, învestită cu soluţionarea apelului formulat împotriva Sentinţei civile nr. 160 din 31 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Alba - Secţia I civilă în Dosarul nr. 4.337/107/2016, şi a apelului formulat împotriva Sentinţei civile nr. 406 din 27 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Alba - Secţia I civilă în Dosarul nr. 4.768/107/2016.

60. Deciziile ce urmează a fi pronunţate în apel sunt definitive, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă. Din consultarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu rezultă că instanţa supremă s-ar fi pronunţat asupra problematicii juridice cu care a fost învestită în acest dosar şi nu este învestită cu soluţionarea unui recurs în interesul legii cu acest obiect.

61. În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că în cauză sunt îndeplinite, parţial, condiţiile de ordin procedural prevăzute de art. 519 alin. (1) din Codul de procedură civilă, urmând ca în continuare să se analizeze dacă problematica juridică cu care a fost învestită reprezintă o veritabilă chestiune de drept şi dacă aceasta prezintă caracter de noutate.

62. Cu privire la primul aspect, în mod constant în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de

drept al instanţei supreme s-a subliniat că această chestiune de drept trebuie să prezinte o dificultate suficient de mare, că problema de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare. Într-o altă formulare s-a apreciat că această chestiune de drept trebuie să fie una reală şi veritabilă, iar o atare calificare există numai atunci când norma de drept supusă discuţiei este îndoielnică, lacunară sau neclară, fiind susceptibilă, în atare condiţii, să constituie izvorul unor interpretări divergente şi, în consecinţă, al practicii neunitare.

63. Caracterul veritabil al chestiunii de drept trebuie să rezulte din încheierea de sesizare pronunţată de instanţa de trimitere, întrucât completul de judecată învestit cu soluţionarea pricinii este ţinut, în primul rând, să stabilească dacă este o problemă de interpretare, care să prezinte o oarecare dificultate şi care implică riscul unor dezlegări diferite ulterioare în practică.

64. Această încheiere trebuie să fie motivată, aptă să releve reflecţia judecătorilor din complet asupra respectivei chestiuni de drept, asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente, iar în final să conţină opţiunea provizorie, pentru o dezlegare pe care o consideră preferabilă, toate acestea pentru justificarea declanşării mecanismului de unificare a jurisprudenţei consacrat prin dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

65. Această exigenţă legală a fost subliniată constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se imperios necesar că punctul de vedere al instanţei de trimitere trebuie să cuprindă o argumentare temeinică asupra admisibilităţii sesizării, nu numai sub aspectul condiţiilor de procedură, cât mai ales asupra circumstanţierii condiţiei privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei (Decizia nr. 20 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 538 din 5 august 2015; Decizia nr. 31 din 19 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 11 decembrie 2015; Decizia nr. 21 din 13 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 4 octombrie 2016).

66. Numai într-un atare context legal poate fi învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, în condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, şi de aceea este impusă condiţia ca încheierea de sesizare să fie motivată în acest sens, fiind de subliniat faptul că simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru iniţierea acestui mecanism de unificare jurisprudenţială.

67. Raportat la cauza pendinte se constată că încheierile de sesizare cuprind opţiunea provizorie a judecătorilor instanţei de sesizare, motivată, fără însă a argumenta caracterul îndoielnic, lacunar sau neclar al prevederilor art. 55 alin. (2) lit. j1) din Legea nr. 571/2003 [art. 76 alin. (2) lit. p) din Legea nr. 227/2015] sau ale art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2003 [art. 62 lit. h) din Legea nr. 227/2015], pentru a căror aplicare a optat, instanţa de trimitere mărginindu-se la reiterarea pur formală a cerinţelor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, fără a motiva, efectiv, în ce constă dificultatea de interpretare a normelor menţionate.

68. Divergenţa de interpretare ce există între reclamant şi pârâţi, specifică procesului civil, nu este de natură a demonstra dificultatea acestei operaţiuni logico-juridice, iar o analiză a normelor legale incidente în cauză conduce la concluzia că acestea sunt clare, accesibile şi previzibile, iar aplicabilitatea normelor în discuţie nu ridică vreo minimă problemă de interpretare.

69. Pe de altă parte, aşa cum s-a remarcat în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, operaţiunea de interpretare şi aplicare a unor texte de lege la anumite circumstanţe, ce caracterizează fiecare litigiu, rămâne atributul exclusiv al instanţei de trimitere şi nu poate fi transferată completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, care este ţinut a da numai o rezolvare de principiu chestiunii de drept

70. Aşa fiind, sesizările formulate de Curtea de Apel Alba Iulia sunt inadmisibile cât timp încheierile de sesizare nu cuprind o motivare temeinică pe marginea admisibilităţii sesizării, sub aspectul existenţei unei chestiuni de drept în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă.

71. În ceea ce priveşte noutatea chestiunii de drept ce formează obiectul prezentei sesizări se constată că nici această condiţie nu este îndeplinită, distinct de împrejurarea că această cerinţă nu a fost motivată prin încheierile de sesizare.

72. În lipsa unei definiţii a „noutăţii” chestiunii de drept şi a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, a revenit instanţei supreme sarcina identificării acestor criterii pentru conturarea noţiunii de „noutate” care califică ca atare chestiunea de drept şi pe baza acestora să hotărască dacă chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă.

73. Sub acest aspect s-a subliniat în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept că noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci şi de una veche, cu condiţia însă ca instanţa să fie chemată să se pronunţe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată.

74. În acest sens, fără a absolutiza criteriul vechimii şi fără a-l raporta în mod exclusiv la momentul adoptării actului normativ vizat, se constată că ceea ce prezintă importanţă sub acest aspect este existenţa şi dezvoltarea unei practici judiciare constante în materie.

75. Prin urmare, caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată, iar opiniile jurisprudenţiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile.

76. Or, din examinarea hotărârilor judecătoreşti depuse la dosarul cauzei rezultă că există o practică consistentă şi unitară, fără excepţie, a instanţelor de apel, care consideră că dobânzile acordate pentru plata cu întârziere a unor drepturi salariale, stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive, precum şi sumele rezultând din actualizarea cu indicele de inflaţie a diferenţelor salariale sunt supuse impozitului şi celorlalte contribuţii obligatorii prevăzute de lege, fiind venituri asimilate salariului, în sensul dispoziţiilor art. 55 alin. (2) lit. j1) din Legea nr. 571/2003, respectiv al dispoziţiilor art. 76 alin. (2) lit. p) din Legea nr. 227/2015, fiind aşadar supuse impozitului pe venit.

77. Opţiunea provizorie a instanţei de trimitere în sens contrar practicii judiciare arătate sau existenţa unei practici neunitare la nivelul tribunalelor, în primă instanţă, în condiţiile în care la nivelul instanţelor de apel s-a consolidat o practică cu tendinţe previzibile, nu susţine concluzia apariţiei riscului unei practici judiciare neunitare şi nu justifică intervenţia preventivă a instanţei supreme în cadrul acestui mecanism de unificare.

78. Aşadar, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi-a clarificat înţelesul în practica judiciară, astfel că se poate concluziona că nu este îndeplinită nici cerinţa noutăţii chestiunii de drept prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizările fiind inadmisibile şi sub acest aspect.

79. Pentru toate aceste considerente,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibile, sesizările conexate formulate de Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia civilă în dosarele nr. 4.337/107/2016 şi nr. 4.768/107/2016 pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile privind dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

„Dacă dobânda legală penalizatoare acordată prin hotărâri judecătoreşti pentru eşalonarea plăţii sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti cu titlu de drepturi salariale reprezintă venituri salariale sau venituri asimilate salariilor în sensul art. 55 alin. (2) lit. j1) din Legea privind Codul fiscal nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare [art. 76 alin. (2) lit. p) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare], supuse impozitării şi plăţii celorlalte contribuţii sau reprezintă despăgubiri în sensul art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2003 [art. 62 lit. h) din Legea nr. 227/2015], nesupuse impozitului”.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 ianuarie 2018.

 

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

GABRIELA ELENA BOGASIU

Magistrat-asistent,

Elena Adriana Stamatescu

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.