MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 186 (XXX) - Nr. 835         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Luni, 1 octombrie 2018

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 255 din 24 aprilie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 50 pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2014 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, precum şi ale Legii nr. 20/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2014 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996

 

Decizia nr. 325 din 10 mai 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă

 

Decizia nr. 480 din 12 iulie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 273 alin. (1) din Codul penal

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 46 din 18 iunie 2018 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept)

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 255

din 24 aprilie 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 50 pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2014 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, precum şi ale Legii nr. 20/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2014 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Ioniţă Cochinţu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 50 pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2014 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, excepţie ridicată de Societatea Danone Producţie şi Distribuţie Produse Alimentare - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 3.244/2/2015 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.093D/2016.

2. La apelul nominal se prezintă, pentru partea Consiliul Concurenţei, doamna Iulia Dăscăluţu, inspector de concurenţă. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul părţii prezente, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată, sens în care arată că dispoziţiile criticate au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate şi nu au intervenit elemente noi care să determine schimbarea jurisprudenţei. Depune concluzii scrise.

4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin Sentinţa civilă nr. 1.470 din 28 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 3.244/2/2015, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 50 pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2014 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului da stat, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, excepţie ridicată de Societatea Danone Producţie şi Distribuţie Produse Alimentare - S.R.L. din Bucureşti într-o cauză întemeiată pe dispoziţiile Legii concurenţei nr. 21/1996.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine, în esenţă, că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2014 este contrară art. 115 alin. (4) şi alin. (6) din Constituţie, deoarece adoptarea acesteia s-a făcut fără a exista o situaţie de urgenţă, a cărei reglementare să nu suporte amânare, astfel încât să fie consultat şi publicul interesat, iar în preambulul ordonanţei de urgenţă nu se face nicio referire la situaţia extraordinară a cărei reglementare nu putea fi amânată, care să determine modificarea unor prevederi ale legii concurenţei. În realitate, actul normativ criticat a fost adoptat pentru a acoperi anumite vicii de neconstituţionalitate ale altor acte normative în materie şi ale căror prevederi au fost preluate prin prezenta ordonanţă de urgenţă, respectiv cele cu privire la cvorumul şi la componenţa membrilor plenului Consiliului Concurenţei. Astfel, garanţia respectării egalităţii de tratament, a dreptului la apărare al persoanei investigate şi a procesului echitabil o reprezintă participarea aceloraşi membri ai plenului şi la deliberare. Or, aceste drepturi garantate de Constituţie şi constituite în favoarea persoanei investigate, cuprinse în art. 19 din Legea concurenţei nr. 21/1996, au fost modificate prin ordonanţa de urgenţă criticată în prezenta cauză. Ca atare, Guvernul a nesocotit limitările prevăzute de textul constituţional.

7. Mai mult, aprobarea acestei ordonanţe de urgenţă s-a realizat cu încălcarea art. 115 alin. (5) şi art. 76 alin. (1) din Constituţie, deoarece Legea nr. 20/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2014 a fost adoptată cu majoritatea prevăzută pentru legile ordinare, deşi modifică prevederi care reglementează în domeniul legii organice, lege care este, de asemenea, neconstituţională.

8. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal opinează în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

9. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, notele scrise depuse, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum reiese din încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 50 pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2014 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 893 din 9 decembrie 2014.

13. Potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional, în cazul în care instanţa de judecată sesizează Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a anumitor dispoziţii din legi sau ordonanţe tară a se pronunţa asupra altora, criticate în cadrul aceleiaşi excepţii de neconstituţionalitate, instanţa de contencios constituţional va analiza excepţia de neconstituţionalitate astfel cum aceasta a fost ridicată de autorul său. Abia în ipoteza în care instanţa judecătorească, prin dispozitivul hotărârii, consideră excepţia referitoare la una/unele dintre dispoziţiile legale criticate ca fiind inadmisibilă, fiind contrară prevederilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, şi respinge cererea de sesizare cu această motivare, Curtea Constituţională nu se va pronunţa cu privire la această excepţie, în această împrejurare, autorul are, potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, posibilitatea atacării cu recurs Sa instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare, a soluţiei de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate (a se vedea Decizia nr. 122 din 6 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 27 mai 2014).

14. În acest context, Curtea reţine că, în prezenta cauză, în realitate, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum reiese din notele scrise ale autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, îl constituie dispoziţiile art. 50 pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2014 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat precum şi pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, precum şi ale Legii nr. 20/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2014 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, publicată Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 6 martie 2015. Dispoziţiile criticate în mod punctual au următorul cuprins:

- Art. 50 pct. 1: „Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 3 aprilie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. La articolul 19, alineatele (1), (2) şi (5) se modifică şi vor avea următorul cuprins:

«Art. 19: (1) Consiliul Concurenţei îşi desfăşoară activitatea, deliberează şi ia decizii în plen sau în comisii. Plenul Consiliului Concurenţei se întruneşte valabil în prezenţa majorităţii membrilor în funcţie, dar nu mai puţin de 3 dintre aceştia, şi adoptă hotărâri cu votul majorităţii membrilor prezenţi. Comisia adoptă hotărâri cu majoritatea voturilor membrilor. Plenul adoptă hotărâri asupra chestiunilor de natură economico-administrativă la solicitarea preşedintelui.

(2) Fiecare comisie este formată din 3 membri ai plenului. Preşedintele Consiliului Concurenţei stabileşte componenţa comisiei pentru fiecare caz în parte şi îl desemnează pe unul dintre membri pentru a conduce lucrările acesteia. [...]

(5) Plenul Consiliului Concurenţei va putea delega exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (4) lit. a), b) şi c) unei comisii formate din 3 membri ai plenului Consiliului Concurenţei.»“

15. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 76 alin. (1) privind adoptarea legilor, art. 102 alin. (2) privind cooperarea Guvernului cu organismele sociale şi art. 115 alin. (4)-(6) referitor la condiţiile în care pot fi adoptate ordonanţe de urgenţă.

16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile criticate au mai format obiectul controlului de constituţionalitate, în raport cu critici şi prevederi constituţionale similare, sens în care sunt, spre exemplu, Decizia nr. 289 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 543 din 11 iulie 2017, Decizia nr. 152 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 462 din data de 20 iunie 2017, şi Decizia nr. 622 din 13 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 20 ianuarie 2017.

17. Cu acele prilejuri, referitor la Consiliul Concurenţei, Curtea a observat că Legea fundamentală nu nominalizează explicit, nu cuprinde reglementări exprese referitoare la această autoritate administrativă autonomă şi nici nu impune reglementarea organizării sau funcţionării sale prin norme de natura legii organice, ale cărei domenii, stabilite prin art. 73 alin. (3) din Constituţie, sunt de strictă interpretare şi aplicare, în acelaşi timp, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 117 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora autorităţile administrative autonome se pot înfiinţa prin lege organică, sunt de strictă interpretare (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 16 din 10 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 29 ianuarie 2007), fără a putea fi extinse şi cu privire la organizarea şi funcţionarea unor asemenea autorităţi. Exigenţa constituţională privind reglementarea prin lege organică vizează, aşadar, doar înfiinţarea Consiliului Concurenţei, ca autoritate administrativă autonomă, iar această exigenţă a fost respectată, având în vedere că Legea concurenţei nr. 21/1996 a fost adoptată cu majoritatea cerută pentru legile organice [majoritate prevăzută de art. 74 alin. (1) din Constituţie, devenit art. 76 alin. (1) din Constituţia republicată în anul 2003]. Astfel, potrivit art. 14 alin. (1) din cap. IV intitulat „Consiliul Concurenţei” din Legea nr. 21/1996, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 29 februarie 2016, cu modificările şi completările ulterioare, „Se înfiinţează Consiliul Concurenţei, autoritate administrativă autonomă în domeniul concurenţei, cu personalitate juridică, care îşi exercită atribuţiile potrivit prevederilor prezentei legi”.

18 Referitor la condiţiile de cvorum şi pentru luarea deciziilor de către Plenul Consiliului Concurenţei, Curtea a constatat că acestea reprezintă aspecte privind funcţionarea Consiliului Concurenţei, fără a reglementa cu privire la statutul acestei autorităţi.

19. Prin Decizia nr. 568 din 15 septembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 12 noiembrie 2015, Curtea a reţinut că reglementarea statutului Consiliului Concurenţei se realizează prin norme de natura legii organice, dar procedurile în faţa sa, vizate de obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, sunt stabilite prin norme de natura legii ordinare. Curtea a precizat că statutul Consiliului Concurenţei de autoritate administrativă autonomă şi reglementarea acestuia prin lege organică rezultă din art. 117 alin. (3) din Constituţie privind înfiinţarea prin lege organică a autorităţilor administrative autonome, nereferindu-se, aşadar, la organizarea şi funcţionarea sa.

20. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut distincţia între noţiuni precum „organizare”, „funcţionare”, „statut”. Astfel, prin Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014 asupra propunerii legislative privind revizuirea Constituţiei României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, la paragraful 228, Curtea a constatat că propunerea vizează completarea categoriei legilor organice cu privire la legile care reglementează domeniul organizării, funcţionării sau statutului unor autorităţi publice. Cu privire la aceste aspecte, a se vedea şi Decizia nr. 52 din 1 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 206 din 7 martie 2018, paragraful 31 şi următoarele.

21. Ca atare, Curtea a observat că, în susţinerea criticilor de neconstituţionalitate, se porneşte de la o premisă greşită, aceea că reglementările referitoare la organizarea şi funcţionarea Consiliului Concurenţei ţin de domeniul legii organice, premisă care, aşa cum s-a arătat mai sus, nu îşi găseşte temei în niciuna dintre dispoziţiile Constituţiei. Pe cale de consecinţă, în condiţiile în care Constituţia nu cuprinde dispoziţii referitoare la reglementarea prin lege organică a organizării şi funcţionării Consiliului Concurenţei - autoritate administrativă autonomă, ci doar în legătură cu înfiinţarea sa prin lege organică, Curtea nu a reţinut criticile de neconstituţionalitate extrinsecă formulate.

22. De asemenea, Curtea a stabilit că este posibil ca o lege organică să cuprindă, din motive de politică legislativă, şi norme de natura legii ordinare, dar fără ca aceste norme să capete caracter organic, întrucât, altfel, s-ar extinde domeniile rezervate de Constituţie legii organice (a se vedea în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 548 din 15 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 2 iulie 2008, Decizia nr. 786 din 13 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009, şi Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017). De aceea, Curtea a statuat că printr-o lege ordinară se pot modifica dispoziţii dintr-o lege organică, dacă acestea nu conţin norme de natura legii organice, întrucât se referă la aspecte care nu sunt în directă legătură cu domeniul de reglementare al legii organice. În consecinţă, criteriul material este cel definitoriu pentru a analiza apartenenţa sau neapartenenţa unei reglementări la categoria legilor ordinare sau organice (a se vedea şi Decizia nr. 53 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 9 noiembrie 1994, Decizia nr. 88 din 2 iunie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României. Partea I, nr. 207 din 3 iunie 1998, şi Decizia nr. 442 din 10 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 526 din 15 iulie 2015). În acest context, Curtea a reţinut că procedurile în faţa Consiliului Concurenţei sunt stabilite prin norme de natura legii ordinare, fapt ce a permis Guvernului ca, în baza unei legi de abilitare, să le modifice prin intermediul unei ordonanţe a Guvernului.

23. Referitor la critica de neconstituţionalitate extrinsecă a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2014, Curtea, prin Decizia nr. 622 din 13 octombrie 2016, a reţinut că urgenţa adoptării acestui act normativ a fost motivată potrivit preambulului său şi notei de fundamentare. Astfel, actul normativ criticat a fost adoptat având în vedere necesitatea adaptării legislaţiei naţionale în domeniul ajutorului de stat la legislaţia Uniunii Europene şi necesitatea creării unui cadru legislativ care să garanteze îndeplinirea condiţionalităţilor ex-ante impuse de Comisia Europeană României pentru accesarea fondurilor europene în perioada de programare 2014-2020. Guvernul a motivat că prin adoptarea acestei ordonanţe de urgenţă se doreşte implementarea unui mecanism de control, la nivel naţional, prin care să se stabilească atribuţiile şi obligaţiile furnizorilor, beneficiarilor şi ale Consiliului Concurenţei în implementarea măsurilor de natura ajutorului de stat şi de minimis pentru a se facilita absorbţia fondurilor europene şi a se evita recuperarea acestora. Considerând că se impune luarea unor măsuri urgente în vederea creării unui cadru legislativ la nivel naţional care să răspundă solicitărilor Comisiei Europene atât în domeniul ajutorului de stat, cât şi în domeniul fondurilor europene, este necesară adoptarea acestei ordonanţe de urgenţă care să reglementeze modul în care fondurile publice (naţionale şi europene), destinate mediului de afaceri, sunt folosite.

24. În acest context nu se poate reţine nici pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 102 alin. (2) privind cooperarea Guvernului cu organismele sociale, care au fost invocate în corelare cu cele ale art. 115 alin. (4) din Constituţie, întrucât autoarea nu motivează, în concret, în ce mod au fost încălcate prevederile constituţionale ce reglementează principiul transparenţei decizionale la nivelul Guvernului, al cooperării acestuia cu societatea civilă, respectiv care obligaţii constituţionale ce decurg din acest text nu au fost respectate.

25. Referitor la critica de neconstituţionalitate a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2014 în raport cu art. 115 alin. (5) din Constituţie, potrivit căruia „Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1)n, Curtea a constatat că actul normativ nu cuprinde norme de natura legii organice, întrucât se referă la aspecte care nu sunt în legătură cu înfiinţarea Consiliului Concurenţei ca autoritate administrativă autonomă (a se vedea Decizia nr. 622 din 13 octombrie 2016).

26. Referitor la invocarea dispoziţiilor art. 115 alin. (6) din Constituţie, potrivit cărora ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică, din cele prezentate mai sus, având în vedere că nu s-a reţinut afectarea sau încălcarea condiţiilor impuse de acest text pentru a putea fi adoptate ordonanţe de urgenţă, nu se poate constata pretinsa încălcare a acestora.

27. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Danone Producţie şi Distribuţie Produse Alimentare - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 3.244/2/2015 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 50 pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2014 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, precum şi ale Legii nr. 20/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2014 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996 sunt constituţionalei raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 24 aprilie 2018.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Ioniţa Cochinţu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 325

din 10 mal 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Andreea Costin - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Cezar Mihai în Dosarul nr. 622/179/2016/a 1 al Tribunalului Tulcea - Secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.887D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, având în vedere caracterul urgent al anumitor cereri, şi poate exclude folosirea căilor de atac atunci când natura cauzei impune o rezolvare urgentă şi definitivă. În acest ultim sens, invocă Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 20 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 622/179/2016/a1, Tribunalul Tulcea - Secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Cezar Mihai într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelului formulat împotriva unei încheieri a Judecătoriei Babadag prin care s-a dispus suspendarea provizorie a executării silite până la soluţionarea cererii de suspendare a executării silite formulate într-un dosar execuţional având ca obiect contestaţie la executare.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, întrucât cererea de suspendare provizorie a executării silite se soluţionează prin încheiere nesupusă niciunei căi de atac şi fără citarea părţilor.

6. În acest sens, se arată că prin procedura instituită de dispoziţiile legale criticate sunt încălcate principiul contradictorialităţii şi dreptul la apărare, întrucât partea este în imposibilitatea de a se apăra, instanţa pronunţându-se doar în baza probelor administrate de contestator, iar dezbaterile nu sunt nici publice şi nici contradictorii. De asemenea, este încălcat şi dreptul la un recurs, deoarece încheierea pronunţată de preşedintele instanţei ce are ca obiect suspendarea provizorie a executării silite nu este supusă niciunei căi de atac. Or, căile de atac au drept scop atât verificarea temeiniciei, cât şi a legalităţii hotărârii judecătoreşti, precum şi rolul de a responsabiliza judecătorul fondului.

7. Se mai arată că se încalcă principiul egalităţii armelor în procesul civil, deoarece contestatorul, spre deosebire de cealaltă parte, beneficiază de serviciile unui avocat, poate formula concluzii scrise şi are cunoştinţă de termenul de judecată. Prin urmare, dispoziţiile legale criticate limitează dreptul la un proces echitabil prin nerespectarea oralităţii şi publicităţii şedinţei de judecată, nerespectarea principiului egalităţii armelor, nerespectarea dreptului la apărare, al desemnării aleatorii a completului de judecată, precum şi nerespectarea dreptului la o cale efectivă de atac, Prin posibilitatea preşedintelui instanţei de a suspenda executarea silită în repetate rânduri, fără existenţa unei căi de atac, se poate da naştere unei practici abuzive.

8. În susţinerea excepţiei se invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil, spre exemplu Hotărârea din 19 martie 1997 pronunţată în Cauza Hornsby împotriva Greciei, paragraful 40, sau Hotărârea din 2 mai 2000 pronunţată în Cauza Condron împotriva Regatului Unit. De asemenea, se invocă şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 51 din 31 ianuarie 2008.

9. Tribunalul Tulcea - Secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia este neîntemeiată.

10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

11. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale.

12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins: „Dacă există urgenţă şi dacă, în cazurile prevăzute la alin. (2), respectiv alin. (3), s-a plătit cauţiunea, instanţa poate dispune, prin încheiere şi fără citarea părţilor, suspendarea provizorie a executării până la soluţionarea cererii de suspendare. Încheierea nu este supusă niciunei căi de atac. Cauţiunea depusă potrivit prezentului alineat rămâne indisponibilizată chiar dacă cererea de suspendare provizorie este respinsă şi este deductibilă din cauţiunea finală stabilită de instanţă, dacă este cazul.”

15. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, astfel cum acesta se interpretează, potrivit art. 20 din Constituţie, şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi ale art. 129 privind folosirea căilor de atac din Legea fundamentală.

16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că soluţia legislativă prevăzută de dispoziţiile legale criticate potrivit căreia cererea de suspendare provizorie a executării până la soluţionarea cererii de suspendare se soluţionează prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac şi fără citarea părţilor se regăsea în Codul de procedură civilă din 1865 la art. 403 alin. 4, care prevedea că „în cazuri urgente, daca s-a plătit cauţiunea, preşedintele instanţei poate dispune, prin încheiere şi fără citarea părţilor, suspendarea provizorie a executării până la soluţionarea cererii de suspendare de către instanţă, încheierea nu este supusă niciunei căi de atac. Cauţiunea care trebuie depusă este în cuantum de 10% din valoarea obiectului cererii sau de 500 iei pentru cererile neevaluabile în bani. Cauţiunea depusă este deductibilă din cauţiunea stabilită de instanţă, dacă este cazul, “, dispoziţii legale care au format în numeroase rânduri obiect al controlului de constituţionalitate, Curtea constatând constituţionalitatea acestora (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 459 din 8 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 522 din 27 iulie 2012, sau Decizia nr. 236 din 9 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 28 martie 2006).

17. Astfel, împrejurarea că împotriva încheierii instanţei prin care s-a dispus suspendarea provizorie a executării, până la soluţionarea cererii de suspendare, nu se poate promova nicio cale de atac nu este de natură să înfrângă dispoziţiile constituţionale referitoare la accesul liber la justiţie, la folosirea căilor de atac şi la înfăptuirea justiţiei, deoarece legiuitorul, în virtutea prerogativelor conferite de art. 126 alin. (2) din Constituţie, poate stabili reguli de procedură diferite, adecvate fiecărei situaţii juridice, iar, pe de altă parte, prevederile constituţionale nu garantează folosirea tuturor căilor de atac. În acest sens s-a pronunţat Curtea Constituţională, cu valoare de principiu, în Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, unde s-a reţinut că legea poate exclude folosirea unor căi de atac fie pentru a reduce cheltuielile ocazionate de proces datorită caracterului modic al obiectului în litigiu, fie din motive de celeritate sau de protecţie a unor interese sociale, fie pentru că natura cauzei impune o rezolvare promptă şi definitivă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 389 din 9 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 19 iunie 2006).

18. Aşadar, Curtea reţine că soluţiile şi considerentele deciziilor menţionate se aplică mutatis mutandis şi în cauza de faţă.

19. În continuare, având în vedere, pe de-o parte, urgenţa care Impune suspendarea provizorie a executării silite - urgenţă care nu îngăduie întârzieri generate de exercitarea vreunei căi de atac împotriva încheierii instanţei -, iar, pe de altă parte, faptul că măsura provizorie dispusă de instanţă nu îl prejudiciază pe creditor în valorificarea pretenţiilor sale, acesta beneficiind de toate drepturile şi garanţiile procedurale, fiind apărat prin instituirea unei cauţiuni menite să acopere eventualele daune cauzate acestuia prin suspendarea provizorie a executării silite, Curtea reţine că această măsură nu este de natură a aduce atingere dreptului persoanei la un proces echitabil.

20, Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin, (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cezar Mihai în Dosarul nr. 622/179/2016/a1 al Tribunalului Tulcea - Secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 719 alin. (7) din Codul de procedura civila sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Tulcea - Secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 10 mai 2018.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Andreea Costin

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 480

din 12 Iulie 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 273 alin. (1) din Codul penal

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 273 din Codul penal, excepţie ridicată de Iordan Constantin Eugen, Onica Constantin, Rohat V, Valentin şi Ilie (fostă Onica) Anişoara în Dosarul nr. 44.195/281/2014* al Judecătoriei Ploieşti - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 611D/2017.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Curtea dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 2.188D/2017, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 273 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Şuţă Liliana în Dosarul nr. 3.187/ 245/2014* al Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori.

4. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor.

6. Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere dispoziţiile art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu se opune conexării dosarelor.

7. Curtea, având în vedere identitatea de obiect a cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 2.188D/2017 la Dosarul nr. 611D/2017, care a fost primul înregistrat.

8. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Se arată că autorii excepţiei sunt nemulţumiţi de împrejurarea că obiect material al infracţiunii poate fi o declaraţie dată în faţa procurorului, susţinere care nu poate fi primită, deoarece procesul penal debutează încă din faza de urmărire penală. De altfel, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat asupra unor critici similare prin Decizia nr. 97 din 1 martie 2018.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

9. Prin încheierile din 25 ianuarie 2017 şi 14 februarie 2017, pronunţate în dosarele nr. 44.195/281/2014* şi nr. 3.187/ 245/2014*, Judecătoria Ploieşti - Secţia penală şi Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 273 din Codul penal şl, respectiv, art. 273 alin. (1) din Codul penal.

10. Excepţia a fost ridicată de Iordan Constantin Eugen, Onica Constantin, Rohat V. Valentin şi Ilie (fostă Onica) Anişoara şi, respectiv, de Şuţă Liliana în dosarele de mai sus, având ca obiect soluţionarea unor cauze penale în care se fac cercetări cu privire la săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă.

11. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii susţin că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (1) referitor la realizarea justiţiei prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Potrivit art. 273 alin. (1) din Codul penal, care se regăseşte în prezent în titlul IV al Părţii speciale al Codului penal intitulat Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă ori în orice procedură în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ceea ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat.

12. În redactarea textului constituţional de referinţă se regăseşte sintagma (cu verbul la reflexiv) Justiţia se realizează”. Un prim argument al neconstituţionalităţii art. 273 alin. (1) din Codul penal rezultă din similitudinea dată de cele două verbe „a înfăptui” şi „a realiza”. Rezultă că, între cele două verbe, existând o identitate din punctul de vedere al sensului verbului „a înfăptui” din titlul IV al Codului penal, trebuie interpretat ca având acelaşi sens şi aceeaşi finalitate cu verbul „a realiza” din textul constituţional. Or, potrivit prevederilor art. 126 alin. (1) din Constituţie, justiţia se realizează numai prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, iar nu prin intermediul organelor de urmărire penală, cum sunt organele de poliţie sau parchete.

13. Din perspectiva organelor prin intermediul cărora se realizează actul de justiţie, singurele organe ce realizează justiţia sunt instanţele judecătoreşti. Rezultă că, prin raportare la dispoziţia constituţională, celelalte organe judiciare menţionate în art. 30 lit. a) şi b) din Codul de procedură penală, respectiv organele de cercetare penală ori procurorul, sunt organe specializate ce realizează activitatea judiciară, dar nu realizează funcţia de justiţie. De aceea, funcţia judiciară şi activitatea de înfăptuire a justiţiei nu sunt sinonime şi nu pot fi confundate.

14. Aşa fiind, întrucât infracţiunea de mărturie mincinoasă, în forma prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal, are ca obiect juridic protejarea relaţiilor sociale ce ţin de buna înfăptuire a actului de justiţie în sensul art. 126 din Constituţie, autorii susţin că textul incriminator este constituţional numai în măsura în care noţiunea de cauză penală, civilă sau orice altă procedură în care se ascultă martori se referă la acte de înfăptuire a justiţiei ce se realizează, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, exclusiv de către instanţele de judecată. În concluzie, întrucât justiţia se înfăptuieşte în România numai în instanţele judecătoreşti, rezultă că numai declaraţiile neadevărate sau omisive date cu rea-credinţă de martori sub jurământ în faţa magistraţilor judecători pot configura infracţiunea de mărturie mincinoasă a faptă îndreptată împotriva actului de justiţie.

15. Judecătoria Ploieşti - Secţia penală, contrar art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu şi-a exprimat opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată.

16. Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, în accepţiunea art. 126 alin. (1) din Constituţie, instanţele judecătoreşti interpretează legea în mod necesar în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. Acestea sunt însă. ţinute să aplice nu numai legislaţia internă, cât şi pe cea internaţională ratificată de România, inclusiv Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentate. Competenţa instanţelor de judecată de a interpreta dispoziţiile legale a căror aplicare o fac, precum şi dreptul cetăţenilor de a formula cereri de chemare în judecată pentru apărarea drepturilor nu pot fi restricţionate de nicio instituţie a statului, fiind consacrate în art. 52 şi 126 din Legea fundamentală. O persoană poate fi audiată ca martor în tot cursul procesului penal, adică atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza cercetării judecătoreşti Indiferent de stadiul procesului în care sunt audiaţi, martorii, conform art. 120 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală, au obligaţia de a da declaraţii conforme cu realitatea, atrăgându-li-se atenţia că legea pedepseşte infracţiunea de mărturie mincinoasă.

17. Infracţiunea de mărturie mincinoasă constă în fapta martorului care, într-o cauză penală, indiferent de stadiul procesului, urmărire penală sau judecată, face afirmaţii mincinoase sau nu spune tot ceea ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat. Raţiunea avută în vedere la edictarea de către legiuitor a normei criticate este aceea de a-l pedepsi pe martorul care, în cauzele penale, indiferent de stadiu, urmărire penală sau judecată, face afirmaţii mincinoase care pot conduce la stabilirea unei stări de fapt greşite, împrejurarea că martorul care face declaraţii mincinoase în cursul urmăririi penale săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă nu contravine prevederilor art. 126 din Constituţie, în condiţiile în care, tot instanţele de judecată, în virtutea prevederilor art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, sunt cele care stabilesc dacă sunt ori nu întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni.

18. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

19. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, iar art. 273 din Codul penal nu conţine nicio dispoziţie de natură a afecta acest principiu.

20. Principiul realizării justiţiei de către instanţele judecătoreşti nu exclude participarea la procesul penal şi la realizarea actului de justiţie şi a altor persoane decât instanţele de judecată (organe de cercetare penală, procuror, martori, experţi, interpreţi etc.), în scopul sprijinirii activităţii instanţei de aflare a adevărului în vederea soluţionării cauzei.

21. Prerogativele încredinţate procurorului de către legiuitor, privind administrarea şi aprecierea probelor în cursul urmăririi penale, reprezintă o expresie a rolului Ministerului Public stabilit de prevederile art. 131 din Constituţie. Astfel, Ministerului Public, prin procurori, îi revine sarcina ca, în faza de urmărire penală, să caute, să administreze şi să aprecieze probele care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea tuturor împrejurărilor pentru justa soluţionare a cauzei, iar împiedicarea desfăşurării activităţii acestora prin ascunderea sau denaturarea adevărului reprezintă o faptă îndreptată împotriva realizării actului de justiţie, aşa cum este reglementat de normele constituţionale, fiind sancţionată de legiuitor ca atare.

22 Aşadar, depunerea unei mărturii mincinoase, chiar şi în faza de urmărire penală este de natură a împiedica organele judiciare să îşi desfăşoare activitatea în scopul aflării adevărului şi al contribuirii la înfăptuirea actului de justiţie, iar incriminarea acestei fapte constituie o garanţie a principiului înfăptuirii actului de justiţie de către instanţele de judecată, nicidecum o încălcare a sa, precum şi a art. 131 din Constituţie privind rolul Ministerului Public de a reprezenta interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, drepturile şi interesele cetăţenilor.

23. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile criticate sunt constituţionale. Astfel, art. 126 din Constituţie statuează asupra principiului separaţiei puterilor în stat, din care rezultă Că justiţia se realizează exclusiv prin autoritatea judecătorească. Prevederile legale care guvernează activitatea instanţelor judecătoreşti şi fixează poziţia lor faţă de lege acceptă în mod unanim că „atribuţiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conţinutului său şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situaţiile juridice lasă judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din iniţiativă. Astfel, în activitatea de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi litera legii, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competenţa de a legifera, prin substituirea autorităţii competente în acest domeniu” (Decizia nr. 838 din 27 mai 2009).

24. Prin reglementarea infracţiunii de mărturie mincinoasă, legiuitorul a înţeles să protejeze relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, relaţii care presupun sinceritate din partea celor ascultaţi ca martori ori folosiţi ca experţi sau interpreţi în cauzele penale, civile sau orice altă procedură. În cazul în care se acceptă interpretarea propusă de către autorii excepţiei de neconstituţionalitate, se va restrânge sfera de aplicare a textului criticat, astfel încât faptele săvârşite în cadrul celorlalte funcţii judiciare vor rămâne nepedepsite, situaţie contrară şi neconformă cu spiritul legii penale.

25. În ceea ce priveşte afirmaţia potrivit căreia justiţia nu se înfăptuieşte prin intermediul organelor de urmărire penală, cum sunt organele de poliţie şi procurorii, Avocatul Poporului menţionează că potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţie organul de urmărire penală este obligat să aibă un rol activ pentru aflarea adevărului şi lămurirea cauzei sub toate aspectele în vedere unei juste soluţionări a acesteia. De altfel, unul dintre principiile fundamentale ale legii procesuale penale este „aflarea adevărului”, organele judiciare având obligaţia legală de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului.

26. În plus, este de competenţa legiuitorului să stabilească aspecte care privesc modul de desfăşurare a procesului, în acord cu prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.

27. Se arată că, în notele scrise, autorii excepţiei din Dosarul nr. 611D/2017 nu formulează o veritabilă critică de constituţionalitate, întrucât solicită o clarificare a situaţiei, respectiv dacă infracţiunea de sperjur trebuie sancţionată numai atunci când vizează exclusiv înfăptuirea actului de justiţie sau şi atunci când vizează ansamblul tuturor normelor ce reglementează activitatea de realizare a tuturor funcţiilor judiciare. Sub acest aspect, Guvernul precizează că interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg cuprinsul ţării reprezintă o competenţă specifică ce revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate.

28. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

29. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

30. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispoziţiile art. 273, respectiv art. 273 alin. (1) din Codul penal cu denumirea marginală Mărturia mincinoasă. Din considerentele actului de sesizare, precum şi din notele scrise ale autorilor excepţiei rezultă că acestea vizează numai dispoziţiile art. 273 alin. (1) din Codul penal referitoare la sintagma „cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori “, motiv pentru care obiectul excepţiei urmează a fi restrâns în mod corespunzător. Dispoziţiile legale criticate în ambele dosare au următorul conţinut: „(1) Fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă*.

31. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 126 alin. (1) referitor la realizarea justiţiei prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

32. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului său, din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 97 din 1 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 29 iunie 2018, paragrafele 33-39, s-a observat că autorii excepţiei au plecat de la premisa unei egalităţi între termenul „justiţie” folosit de Legea fundamentală şi acelaşi termen folosit de legiuitor în Codul penal, cu referire la infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei, în ceea ce priveşte Legea fundamentală, Curtea a reţinut că, într-adevăr, dispoziţiile art. 126 alin. (1) dispun în sensul că Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casape şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”.

33. Interpretând aceste dispoziţii constituţionale, Curtea Constituţională a constatat că instanţa de judecată beneficiază, în mod exclusiv, de jurisdictio şi imperium, adică de puterea de a „spune” dreptul şi de a impune executarea unor pedepse penale prin intermediul hotărârilor pronunţate, în materie penală, precum şi executarea forţată a hotărârilor/a da hotărâri cu putere de executare silită, în materie civilă (Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016, paragraful 23; Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016, paragraful 23).

34. Pe de altă parte, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 273 alin. (1) din Codul penal reglementează infracţiunea de „Mărturie mincinoasă”, infracţiune care se regăsea, într-o variantă asemănătoare, în cuprinsul art. 260 din Codul penal din 1969. Infracţiunea de „Mărturie mincinoasă” face parte din titlul IV al Părţii speciale a Codului penal cu denumirea marginală „Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei”.

35. În continuare, Curtea a observat că obiectul juridic generic al tuturor infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei îl reprezintă ansamblul relaţiilor sociale care se constituie şi se desfăşoară în legătură cu asigurarea legalităţii, independenţei, imparţialităţii şi fermităţii în procesul de înfăptuire a actului de justiţie. În ceea ce priveşte infracţiunea de mărturie mincinoasă, Curtea a reţinut că obiectul juridic special al acesteia este reprezentat de activitatea de înfăptuire a justiţiei sub aspectul administrării mijloacelor de probă în vederea stabilirii adevărului juridic, ceea ce presupune o participare corectă şi loială la acest proces a celor care au informaţii ce pot conduce la dezlegarea pricinii ori constatării vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane, în ceea ce priveşte celelalte infracţiuni din acest titlu al Codului penal, Curtea a observat, de exemplu, că, în cazul infracţiunii de nedenunţare, obiectul juridic special este reprezentat de valoarea socială cu privire la sesizarea organelor judiciare, iar în cazul infracţiunii de evadare, obiectul juridic îl formează relaţiile sociale cu privire la înfăptuirea justiţiei sub aspectul autorităţii actelor judiciare şi al respectării de către persoanele supuse unor măsuri de reţinere sau deţinere a dispoziţiilor organelor judiciare.

36. Curtea a constatat că fiecare normă juridică ce defineşte infracţiunile cuprinse în titlul IV - „Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei” din Codul penal vine să ocrotească un aspect, o componentă a domeniului justiţiei. Aceasta deoarece, chiar dacă atributul înfăptuirii justiţiei este doar de competenţa instanţelor judecătoreşti, participarea la realizarea justiţiei nu este plasată exclusiv în sfera de competenţă a acestora.

37. Aşa fiind, Curtea a apreciat că semnificaţia conceptului de, justiţie” poate fi privită din două perspective. Perspectiva restrânsă corespunde prevederilor art. 126 alin. (1) din Constituţie şi se raportează numai la activitatea de soluţionare a cauzelor de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti prevăzute de lege. Perspectiva largă a conceptului are în vedere, pe lângă activitatea propriu-zisă a instanţelor judecătoreşti, şi alte activităţi care contribuie la înfăptuirea justiţiei, de exemplu urmărirea penală sau executarea hotărârilor judecătoreşti.

38. Astfel, conceptul de Justiţie” privit din perspectivă constituţională nu este incident în cazul infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei reglementate de Codul penal. Aceste infracţiuni au în vedere accepţiunea largă a conceptului de Justiţie” determinată de obiectul ocrotirii penale atât a funcţiilor şi activităţilor prin care se înfăptuieşte propriu-zis justiţia, dar şi a celor complementare pe care aceasta le presupune. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a constatat că nu poate fi reţinută critica autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile art. 273 alin. (1) din Codul penal necontravenind prevederilor art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală.

39. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia care au fundamentat decizia mai sus menţionată îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

40. Distinct de argumentele arătate mai sus, Curtea mai constată că principiul realizării justiţiei de către instanţele judecătoreşti nu exclude participarea la procesul penal şi la realizarea actului de justiţie şi a altor persoane decât instanţa de judecată (organe de cercetare penală, procuror, martori, expert, interpret etc.), în scopul sprijinirii activităţii instanţei de aflare a adevărului în vederea soluţionării cauzei.

41. Prerogativele încredinţate procurorului de către legiuitor, privind administrarea şi aprecierea probelor în cursul urmăririi penale, reprezintă o expresie a rolului Ministerului Public stabilit de prevederile art. 131 din Constituţie. Astfel, Ministerului Public, prin procurori, îi revine sarcina ca în faza de urmărire penală să caute, să administreze şi să aprecieze probele care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea tuturor împrejurărilor pentru justa soluţionare a cauzei, iar împiedicarea desfăşurării activităţii acestora prin ascunderea sau denaturarea adevărului reprezintă o faptă îndreptată împotriva realizării actului de justiţie, aşa cum este el reglementat de normele constituţionale, fiind sancţionată de legiuitor ca atare.

42. Aşadar, depunerea unei mărturii mincinoase, chiar şi în faza de urmărire penală este de natură a împiedica organele judiciare să îşi desfăşoare activitatea în scopul aflării adevărului şi al contribuirii la înfăptuirea actului de justiţie, iar incriminarea acestei fapte constituie o garanţie a principiului înfăptuirii actului de justiţie de către instanţele de judecată, nicidecum o încălcare a sa, precum şi a art. 131 din Constituţie privind rolul Ministerului Public de a reprezenta interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, drepturile şi interesele cetăţenilor.

43. În plus, prin reglementarea infracţiunii de mărturie mincinoasă, legiuitorul a înţeles să protejeze relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, relaţii care presupun sinceritate din partea celor ascultaţi ca martori ori folosiţi ca experţi sau interpreţi în cauzele penale, civile sau în orice altă procedură în care se ascultă martori. În cazul în care s-ar accepta interpretarea propusă de către autorii excepţiei de neconstituţionalitate s-ar restrânge nejustificat sfera de aplicare a textului criticat, astfel încât faptele săvârşite în cadrul exercitării celorlalte funcţii judiciare ar rămâne nepedepsite, situaţie contrară şi neconformă cu spiritul legii penale.

44. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Iordan Constantin Eugen, Onica Constantin, Rohat V. Valentin şi Ilie (fostă Onica) Anişoara în Dosarul nr. 44.195/281/2014* al Judecătoriei Ploieşti - Secţia penală şi de Şuţă Liliana în Dosarul nr. 3.187/245/2014* al Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 273 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Ploieşti - Secţia penală şi Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 12 iulie 2018.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

 

DECIZIA Nr. 46

din 18 Iunie 2018

 

Dosar nr. 575/1/2018

 

Iulia Cristina Tarcea - preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele delegat al Secţiei I civile

Eugenia Voicheci - preşedintele Secţiei a II-a civile

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Viorica Cosma - judecător la Secţia I civilă

Beatrice Ioana Nestor - judecător la Secţia I civilă

Mihaela Paraschiv - judecător la Secţia I civilă

Bianca Elena Ţăndăreanu - judecător la Secţia I civilă

Adina Georgeta Nicolae - judecător la Secţia I civilă

Cosmin Horia Mihâianu - judecător la Secţia a II-a civilă

Mărioara Isailă - judecător la Secţia a II-a civilă

Ruxandra Monica Duţă - judecător la Secţia a II-a civilă

Ileana Izabela Dolache - judecător la Secţia a II-a civilă

Valentina Vrabie - judecător la Secţia a II-a civilă

Ana Hermina Iancu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Veronica Năstasie - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Liliana Vişan - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Gheza Attila Farmathy - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Carmen Maria Ilie - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

 

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 575/1/2018 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27$ alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal privind dezlegarea următoarelor probleme de drept:

„a) dacă la data de 22 octombrie 2011 erau în vigoare dispoziţiile anexei nr. V «Familia ocupaţională de funcţii bugetare „diplomaţie”» (cap. IV «Salarizarea în valută şi alte drepturi în valută şi în tei ale personalului trimis în misiune permanentă în străinătate» şi cap. V «Nomenclatorul funcţiilor şi coeficienţilor de ierarhizare pentru determinarea salariilor în valută pentru personalul trimis în misiune permanentă în străinătate») din Legea-cadru nr. 284/2010;

b) dacă din interpretarea textului art. 67 alin (4) din Legea-cadru nr. 495/2004 (modificat prin Legea nr. 334/2007) rezultă că anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 837/1995 conţine dispoziţii incompatibile/contrare anexei nr. 4 la Legea nr. 495/2004;

c) în situaţia în care s-ar aprecia ca prin art. 67 alin. (4) din Legea nr. 495/2004 nu s-a abrogat anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 837/1995 să statueze de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dacă anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 837/1995 a fost abrogată prin Legea-cadru nr. 330/2009, respectiv prin Legea-cadru nr. 284/2010;

d) dacă după intrarea În vigoare a Legii nr. 334/2007 de modificare a anexa nr. 4 la Legea nr. 495/2004 (în vigoare în luna decembrie 2009 şi care conţine coeficienţi identici cu cei prevăzuţi ulterior de Legea-cadru nr. 330/2009 şi Legea-cadru nr. 284/2010), respectiv şi după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, dispoziţiile art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 22/2004 coroborate cu prevederile anexei nr. 5 la Hotărârea Guvernului nr. 172/2003 (Hotărârea Guvernului nr. 515/2006) au reglementat/reglementează expres aplicarea dispoziţiilor anexei nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 837/1995”.

După prezentarea referatului cauzei de către magistratul-asistent, constatând că nu sunt chestiuni prealabile de discutat sau excepţii de invocat, preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

1. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin încheierea de la 19 decembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 31.173/3/2015**, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept menţionate.

2. Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 28 februarie 2018, cu nr. 575/1/2018.

II. Temeiul juridic al sesizării

3. Art. 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi, asupra acesteia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

4. Din încheierea de sesizare pronunţată de instanţa de trimitere nu rezultă normele de drept intern în privinţa căreia se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile.

IV. Expunerea succintă a procesului

5. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a îl-a contencios administrativ şi fiscal la data de 24.08.2015, cu nr. 31.173/3/2015, reclamantul  a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B obligarea pârâtului la:

- plata diferenţei de drepturi salariate (salariul lunar în valută) pentru perioada 22.10.2011-15.07.2015, reprezentând diferenţa dintre drepturile cuvenite, calculate corect în funcţie de coeficientul de ierarhizare 4,20 prevăzut în cap. V din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 284/2010 coroborat cu prevederile anexei nr. 5 (nepublicată) a Hotărârii Guvernului nr. 172/2003 şi Hotărârea Guvernului nr. 22/2004 (ca urmare a echivalării funcţiei militare prevăzute cu grad de locotenent-colonel cu funcţia civilă „consilier diplomatic clasa a II-a*), şi drepturile salariate primite efectiv, drepturi care au fost calculate în funcţie de coeficientul de ierarhizare 2,80 prevăzut în anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 837/1995, această diferenţă de drepturi băneşti urmând să fie achitată în valută, precum şi a dobânzii legale de la data scadenţei până la data plăţii efective;

- plata diferenţei de drepturi în valută reprezentând diferenţa dintre indemnizaţia lunară în valută pentru soţia C, aflată în întreţinere în străinătate, cuvenită pentru perioada 22.10.2011-15.07.2015, calculată corect conform cap. IV lit. B pct. 4 lit. d) din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 284/2010 (indemnizaţie în cuantum de 25% din salariul lunar în valută al soţului aflat în misiune permanentă în străinătate, calculat corect prin aplicarea coeficientului de ierarhizare 4,20 prevăzut în cap. V din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 284/2010), şi drepturile efectiv încasate, pârâtul B stabilind o indemnizaţie de 25% din salariul lunar calculat eronat, în funcţie de coeficientul de ierarhizare 2,80 prevăzut în anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 837/1995, această diferenţă de drepturi băneşti urmând să fie achitată în valută, precum şi la plata dobânzii legale de la data scadenţei până la data plăţii efective;

- plata diferenţei de drepturi băneşti în valută aferente indemnizaţiei de reprezentare în valută (prima de instalare), diferenţă ce rezultă din calculul corect al salariului în valută conform prevederilor cap. V din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 284/2010, în funcţie de coeficientul de ierarhizare 4,20 prevăzut în cap. V din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 284/2010 şi suma efectiv încasată, calculată în funcţie de coeficientul de ierarhizare 2,80, prevăzut în anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 837/1995, această diferenţă de drepturi băneşti urmând să fie achitată în valută, precum şi la plata dobânzii legale de la data scadenţei până la data plăţii efective;

- plata diferenţei de drepturi băneşti în lei (indemnizaţie lunară pe familie, pentru acoperirea cheltuielilor de întreţinere a locuinţei deţinute în proprietate în ţară) neacordate în mod nelegal, în perioada 22.10.2011-15.07.2015, respectiv diferenţa dintre drepturile cuvenite conform prevederilor cap. IV pct. 6 alin. (1) lit. c) din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 284/2010 şi drepturile primite efectiv, stabilite conform prevederilor art. 6 alin. (1) lit. c) din Hotărârea Guvernului nr. 837/1995, această diferenţă de drepturi băneşti, calculate în lei urmând să fie actualizată cu indicele de inflaţie de la data scadenţei până la data plăţii efective;

- plata indemnizaţiei de 25% din salariul în valută pentru exercitarea atribuţiilor suplimentare postului internaţional încadrat, respectiv pentru exercitarea atribuţiilor de certificare a tuturor documentelor pentru „bun de plată”, conform Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 1.792/2002, pentru perioada 22.10.2011-15.07.2015, indemnizaţie neacordată în mod nelegal, temeiul legal al acordării acestei indemnizaţii fiind art. 142 din Ordinul ministrului apărării nr. M172/2007 (nepublicat) şi cap. IV pct. 5 alin. (3) din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 284/2010.

6. Prin Sentinţa civilă nr. 757 din 8.02.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 31.173/3/2015 ** a fost admisă în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru intervalul 22.10.2011 - 21.08,2012, a fost respinsă cererea pentru acest interval ca prescrisă şi respinsă în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

7. Pe fondul cauzei s-a reţinut că reclamantul a fost trimis în misiune permanentă în străinătate, fiind încadrat de la 22.10.2011 pe postul de şef secţie planificare, coordonare şi sprijin la Centrul de excelenţă pentru geniu Mileng Coe, Ingolstadt, Germania, fiind însoţit de soţia şi fiica sa.

8. Actul de numire a fost motivat din punctul de vedere al salarizării prin indicarea următoarelor acte normative: Hotărârea Guvernului nr. 837/1995, Hotărârea Guvernului nr. 22/2004, Legea nr. 118/2010, Legea-cadru nr. 284/2010 şi Legea nr. 285/2010.

9. În ceea ce priveşte asimilarea funcţiei militare deţinute de reclamant cu funcţia civilă specifică Ministerului Afacerilor Externe, aceea de consilier diplomatic clasa a II-a, aceasta decurge din dispoziţiile art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 22/2004, potrivit cu care salarizarea, fondurile necesare cazării şi alte drepturi în valută şi în lei, ce revin personalului prevăzut la art. 1, se asigură potrivit dispoziţiilor legale şi conform echivalărilor prevăzute în anexa nr. 5 la Hotărârea Guvernului nr. 172/2003 privind adaptări instituţionale în perspectiva aderării României la N.A.T.O. În sfera de aplicare a acestui text de lege se regăseşte personalul militar şi civil trimis de B la reprezentanţele României pe lângă organizaţiile internaţionale, în structurile comandamentelor, agenţiilor şi instituţiilor N.A.T.O. sau ale Uniunii Europene, precum şi la alte organizaţii internaţionale/ regionale militare sau civile ori la alte instituţii din străinătate, astfel cum prevede art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 22/2004. Totodată, conform art. 9 din Hotărârea Guvernului nr. 22/2004, anexa nr. 5 la Hotărârea Guvernului nr. 172/2003 a fost înlocuită cu anexa nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 22/2004.

10. De altfel, faptul că funcţia militară deţinută de reclamant a fost asimilată, în vederea stabilirii drepturilor salariale în valută, pe durata misiunii permanente în străinătate, cu cea de consilier diplomatic clasa a II-a, nu a fost contestat în cauză, reclamantul confirmând acest aspect în acţiunea introductivă.

11. Chestiunea, de rezolvarea căreia depinde soluţionarea prezentei cauze şi asupra căreia poartă disputa dintre părţi, vizează identificarea normelor juridice care au configurat baza legală a salariului reclamantului, norme active în ordinea juridică existentă la momentul trimiterii reclamantului în misiune şi în timpul desfăşurării acesteia.

12. La momentul plecării reclamantului în misiunea permanentă în străinătate, 22.10.2011, precum şi ulterior, contrar celor precizate de reclamant, Hotărârea Guvernului nr. 837/1995 era în vigoare, nefiind abrogată indirect prin Legea nr. 495/2004.

13. Comparând sfera de reglementare a Hotărârii Guvernului nr. 837/1995 cu cea a Legii nr. 495/2004, reiese că acestea nu se suprapun, sens în care nu poate opera abrogarea indirectă.

14. Astfel, conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 495/2004 beneficiază de drepturile enumerate personalul trimis în misiune permanentă la misiunile diplomatice, la oficiile consulare şi la institutele culturale româneşti din străinătate de către Ministerul Afacerilor Externe, precum şi de către celelalte ministere, organe şi instituţii de specialitate ale administraţiei publice centrale, denumite în continuare unităţi trimiţătoare.

15. Potrivit art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 837/1995 beneficiază de drepturile enumerate personalul trimis în misiune permanentă în străinătate la misiunile diplomatice, la oficiile consulare şi la alte reprezentanţe ale României în străinătate de către Ministerul Afacerilor Externe, precum şi de către celelalte ministere, organe şi instituţii de specialitate ale administraţiei publice centrale, denumite în continuare unităţi trimiţătoare, în condiţiile prevăzute de prezenta hotărâre.

16. Cele două acte normative diferă parţial din punctul de vedere al sferei de reglementare, Hotărârea Guvernului nr. 837/1995 reglementând şi situaţia personalului trimis în misiune permanentă şi la alte reprezentanţe ale României în străinătate, Legea nr. 495/2004 referindu-se la personalul trimis în misiune permanentă în străinătate strict la misiunile diplomatice, oficiile consulare şi la institutele culturale româneşti în străinătate.

17. Observând faptul că centrul NATO. de excelenţă pentru genii MILENG-COE, Ingolstadt, Germania, nu se încadrează în niciuna dintre instituţiile prevăzute expres de Legea nr. 495/2004, rezultă că devin aplicabile prevederile Hotărârii Guvernului nr. 837/1995.

18. Potrivit art. 3 din acest act normativ salariile lunare în valută ale personalului trimis în misiune permanentă în străinătate se stabilesc în raport cu nivelul salariului funcţiei de portar, luat ca bază de calcul în cuantum net, cuantumul salariilor lunare în valută pentru această funcţie, pe fiecare ţară, fiind prevăzute de anexa nr. 1 a acestui act normativ. Totodată, modul de calcul al drepturilor salariale în valută, cuvenite personalului trimis în misiune permanentă în străinătate, este prevăzut de art. 3 alin. (3) şi constă în aplicarea coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi în anexa nr. 2 asupra salariilor în valută Stabilite pentru funcţia de portar.

19. Pârâta a stabilit drepturile salariale cuvenite reclamantului în acord cu aceste dispoziţii legale, pe baza unui coeficient de ierarhizare de 2,80, corespunzător funcţiei de consilier diplomatic clasa a II-a.

20. Instanţa a apreciat că pârâta a utilizat în mod corect coeficientul de 2,80 în acord cu dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 837/1995, act normativ în vigoare la data plecării reclamantului în misiunea permanentă şi aplicabil în situaţia acestuia, astfel cum s-a arătat mai sus.

21. Mai mult, o dispoziţie legală expresă, cu relevanţă directă pe aspectul analizat şi care consolidează raţionamentul expus mai sus, se regăseşte la art. 20 alin. (4) lit. a) din Hotărârea Guvernului nr. 837/1995, conform căruia, în vederea ducerii la îndeplinire a obligaţiei prevăzute la alin. (1), unităţile trimiţătoare vor stabili durata maximă de predare-primire a atribuţiilor, fără a depăşi 10 zile calendaristice pentru personalul diplomatic şi pentru personalul din Ministerul Apărării Naţionale care încadrează funcţii de reprezentant militar, şef al secţiunii de apărare, locţiitor al reprezentantului militar, şef de birou/compartiment sau ofiţer de stat major în cadrul structurilor de reprezentare militară în străinătate.

 22. Ceea ce prezintă semnificaţie juridică în speţă, din cadrul textului enunţat, este referirea la personalul militar din cadrul B (în care se încadrează şi reclamantul din prezenta cauză), rezultând, deci, incidenţa Hotărârii Guvernului nr. 837/1995 în cazul personalului militar B.

23. Instanţa a respins susţinerile reclamantului, referitoare la faptul că drepturile sale salariale se impuneau a fi stabilite conform Legii-cadru nr. 284/2010. Pentru perioada 2010-2015, legile anuale de aplicare etapizată a legii-cadru au exclus aplicarea coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi de Legea-cadru nr. 284/2010, pretenţiile deduse judecăţii pentru perioada 22.08.2012-15.07.2015 fiind neîntemeiate.

24. Capetele 2 şi 3 de cerere au fost respinse faţă de motivarea în fapt şi drept a primului capăt de cerere, fiind accesorii acestuia. Totodată, capătul 4 de cerere a fost considerat neîntemeiat, având în vedere că s-a stabilit aplicarea dispoziţiilor Hotărârii Guvernului nr. 837/1995 în privinţa drepturilor ce se cuveneau reclamantului pentru perioada în care s-a aflat în misiune permanentă în străinătate.

25. În ceea ce priveşte capătul 5 al cererii, reclamantul a susţinut că, potrivit Ordinului ministrului apărării nr. M172/2007, indemnizaţia de 25% din salariul în valută trebuia să i se acorde pentru că a desfăşurat activităţi suplimentare, ce excedau funcţiei sale, acestea fiind menţionate expres în punctul 5 al Raportului de numire C.A. - 10.374 din 10.08.2011, or aceste susţineri nu pot fi primite.

26. Prin raportul de numire s-a stabilit cadrul în care reclamantul urmează să desfăşoare misiunea permanentă în străinătate, fiind stabilit înainte ca acesta să plece în misiune. Astfel, acest raport, împreună cu fişa postului internaţional încadrat de reclamant, stabilesc atribuţiile pe care reclamantul trebuia să le îndeplinească.

27. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul, iar în cadrul soluţionării acestei căi de atac s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi suspendarea soluţionării recursului până la pronunţarea unei hotărâri prealabile.

V. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea procedurii

28. În speţă, chestiunea de drept în discuţie priveşte aplicabilitatea în cazul personalului B trimis în misiuni NATO. a coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi de Legea nr. 495/2004, modificată prin Legea nr. 334/2007, şi nu a coeficienţilor de ierarhizare din anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 837/1995 şi care, în condiţiile în care conţine dispoziţii contrare anexei nr. 4 la Legea nr. 495/2004, ar fi fost abrogată implicit prin acest act normativ şi prin Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi apoi prin Legea-cadru nr. 284/2010.

29. Cu alte cuvinte, chestiunea ce trebuie dezlegată este dacă, în urma adoptării dispoziţiilor legislative pentru stabilirea drepturilor salariale ale personalului diplomatic, prin anexa nr. 4 la Legea nr. 495/2004 şi prin aplicarea ulterioară a Legii-cadru nr. 330/2009 şi apoi a Legii-cadru nr. 284/2010, coeficienţii de ierarhizare prevăzuţi de anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 837/1995 nu se mai aplică, fiind abrogată implicit, funcţia militară fiind echivalentă funcţiei diplomatice, atribuţiile personalului militar trimis în misiuni N.A.T.O. fiind suplimentare şi asemănătoare celor care se aflau în misiune diplomatică.

30. Curtea de Apel Bucureşti a constatat că sunt îndeplinite condiţiile cumulative de admisibilitate a cererii de sesizare, fiind formulată în cursul judecăţii, în faţa unui complet de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, de chestiunea de drept ce se solicită a fi lămurită depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, soluţia pronunţată de instanţa de fond şi motivele de recurs invocate, iar problema de drept nouă, asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nestatuând şi nici nefăcând obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

VI. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

31. La data de 21.11.2017, recurentul-reclamant a solicitat, în temeiul art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi suspendarea soluţionării recursului până la pronunţarea hotărârii prealabile.

32. Recurentul a susţinut că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, având în vedere faptul că sunt mai multe chestiuni de drept, de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, chestiuni noi şi asupra cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu fac obiectul unui recurs în interesul legii, în curs de soluţionare.

33. Astfel, din perspectiva faptului că baza legală aplicabilă cuantumului drepturilor băneşti solicitate a fost stabilită de către pârât prin raportare la actele normative în vigoare la nivelul lunii decembrie 2009, dată la care erau în vigoare dispoziţiile Legii nr. 495/2004, în speţă anexa nr. 4 (astfel cum aceasta fusese modificată prin Legea nr. 334/2007). recurentul a solicitat înaintarea spre analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a următoarelor chestiuni de drept:

a) dacă la data de 22 octombrie 2011 erau în vigoare dispoziţiile anexei nr. V „Familia ocupaţională de funcţii bugetare «diplomaţie»“ (cap. IV „Salarizarea în valută şi alte drepturi în valută şi în lei ale personalului trimis în misiune permanentă în străinătate” şi cap. V „Nomenclatorul funcţiilor şi coeficienţilor de ierarhizare pentru determinarea salariilor în valută pentru personalul trimis în misiune permanentă în străinătate*) din Legea-cadru nr. 284/2010;

b) dacă din interpretarea textului art. 67 alin. (4) din Legea nr. 495/2004 (modificat prin Legea nr. 334/2007) rezultă că anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 837/1995 conţine dispoziţii incompatibile/contrare anexei nr. 4 la Legea nr. 495/2004;

c) în situaţia în care s-ar aprecia că prin art. 67 alin. (4) din Legea nr. 495/2004 nu s-a abrogat anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 837/1995, să se statueze de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dacă anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 837/1995 a fost abrogată prin Legea-cadru nr. 330/2009, respectiv prin Legea-cadru nr. 284/2010;

d) dacă după intrarea în vigoare a Legii nr. 334/2007 de modificare a anexei nr. 4 la Legea nr. 495/2004 (în vigoare la luna decembrie 2009 şi care conţine coeficienţi identici cu cei prevăzuţi ulterior de Legea-cadru nr. 330/2009 şi Legea-cadru nr. 284/2010), respectiv şi după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, dispoziţiile art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 22/2004 coroborate cu prevederile anexei nr. 5 la Hotărârea Guvernului nr. 172/2003 (Hotărârea Guvernului nr. 515/2006) au reglementat/reglementează expres aplicarea dispoziţiilor anexei nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 837/1995.

34. În plus, faţă de cele susţinute în cererea de recurs, recurentul a mai invocat şi faptul că, începând cu data de 1.06.2017, intimatul - pârât B a dispus aplicarea coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi în noua lege de salarizare (Legea nr. 153/2017), respectând principiile enunţate încă de la intrarea în vigoare a Legii nr. 495/2004, modificată prin Legea nr. 334/2007 şi apoi abrogată prin Legea salarizării unitare nr. 330/2009 şi apoi prin Legea-cadru nr. 284/2010.

35. Din aceasta perspectivă a apreciat că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este greşită, confirmându-se astfel discriminarea în materie salarială, la care au fost supuşi o mare parte din militarii trimişi în misiuni permanente în cadrul structurilor N.A.T.O., în speţă şi recurentul reclamant, discriminare perpetuată până la 1.07.2017.

36. Intimatul-pârât a apreciat că nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în primul rând, pentru că nu există o practică neunitară aşa cum susţine reclamantul, acesta invocând două decizii care sunt pronunţate în anul 2011 şi se referă la militari care au finalizat misiunile înainte de anul 2011, astfel că la acel moment era vorba de un alt cadrul legislativ, depunând practică judiciară din care reiese că soluţiile instanţelor sunt unitare în sensul respingerii acţiunilor ca neîntemeiate.

37. Pe de altă parte, intimatul a arătat că în interpretarea art. 519 din Codul de procedură civilă se poate solicita instanţei supreme să dea o rezolvare de principiu în chestiuni de drept cu care a fost sesizată în sensul de a interpreta o normă legală care este îndoielnică, lacunară sau neclară, pe când în cauza dedusă judecăţii este vorba despre aplicabilitatea unei norme juridice sau a alteia.

38. Prin urmare, intimatul-pârât a solicitat respingerea cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, solicitare care a mai fost respinsă, de altfel, în Dosarul nr. 27.267/3/2016 înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti,

39. în ceea ce priveşte opinia asupra chestiunilor de drept, intimata-pârâtă a reluat susţinerile din întâmpinare, arătând că în mod corect şi legal instanţa de fond a respins pretenţiile recurentului-reclamant în ceea ce priveşte aplicarea coeficientului prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 495/2004, câtă vreme Hotărârea Guvernului nr. 837/1995 este un act juridic legal aflat în vigoare şi la momentul actual şi care se aplică militarilor ce pleacă în misiuni externe, act care a suferit de-a lungul timpului mai multe modificări.

VII. Punctul de vedere al completului de judecată

40. În ceea ce priveşte punctul de vedere al instanţei de recurs, în calitate de instanţă de trimitere, Curtea de Apel Bucureşti nu a putut face o apreciere asupra aplicabilităţii sau nu a coeficienţilor prevăzuţi de anexa nr. 4 la Legea nr. 495/2004 şi nici asupra abrogării implicite şi a incompatibilităţii, fără a se antepronunţa pe fond, fiind însă necesar a se stabili dacă, în contextul reglementărilor legislative ulterioare, ţinând cont de activitatea efectivă a personalului militar trimis în misiuni N.A.T.O. de către B, comparativ cu personalul diplomatic trimis în misiuni de către D, există o similitudine, care ar conduce la O echivalare a coeficienţilor de ierarhizare, pentru evitarea situaţiilor discriminatorii ce ar genera o salarizare diferită aferentă unor activităţi de aceeaşi natură, dar în misiuni diferite.

VIII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

41. La nivelul curţilor de apel nu a fost identificată jurisprudenţa şi nu s-a înaintat niciun punct de vedere cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

42. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat prin Adresa nr. 633/C/851 /II1-5/2018 din 26 martie 2018 că nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practică judiciară neunitară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii.

IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

43. La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi al Curţii Constituţionale nu a fost identificată jurisprudenţa cu privire la problemele de drept ce fac obiectul prezentei sesizări.

X. Raportul asupra chestiunii de drept

44. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a arătat că sesizarea nu întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

45. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept analizează, în primul rând, dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

46. Conform art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi, asupra acesteia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

47. Potrivit art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului şi al părţilor”,

48. Din analiza acestor dispoziţii, pe lângă condiţii care se degajă explicit cu privire la admisibilitatea sesizării, se identifică şi cele legate de regularitatea şi calitatea sesizării instanţei supreme, a căror neîndeplinire concură, de asemenea, la respingerea sesizării ca inadmisibilă,

49. Analizând cu precădere aceste din urmă cerinţe, se constată că sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti nu întruneşte condiţiile legate de regularitatea actului de sesizare, art. 520 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă impunând ca acesta să îndeplinească anumite exigenţe de ordin structural.

50. Astfel, instanţa de trimitere are obligaţia identificării chestiunii de drept care necesită interpretarea, caracterizarea aspectului de noutate al acesteia, în planul interpretării şi aplicării, identificarea aspectelor din care rezultă caracterul dificil sau dual al interpretării unor norme de drept, precum şi a modului în care chestiunea de drept semnalată poate să determine soluţionarea cauzei pe fond.

51. Dificultatea chestiunii de drept, ca element subsumat admisibilităţii, îşi găseşte justificarea în dezideratul ca intervenţia instanţei supreme să nu se transforme într-un mecanism indirect de suprimare a rolului instanţei învestite legal cu soluţionarea unei cereri, acela de a judeca în mod direct şi efectiv o cauză în baza legii, rol consacrat constituţional.

52. Rolul completului care dispune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este acela de a releva norma şi felul în care, din cauza complexităţii sau, dimpotrivă, a precarităţii reglementării, aceasta poate primi interpretări diferite şi ar putea avea ca rezultat o jurisprudenţă neunitară. Instanţa care formulează actul de sesizare trebuie să prezinte totodată şi argumentele care susţin interpretările aflate în opoziţie pentru a demonstra dificultatea pe care o are în a determina evidenţa unei anumite interpretări şi, implicit, necesitatea de a apela la mecanismul de unificare.

53. În privinţa calităţii sesizării se impune a se verifica gradul de dificultate al întrebării cu care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată.

54. Această componentă este indisolubil legată de împrejurarea că autorul sesizării trebuie să releve chestiunea de drept determinantă, a cărei lămurire se impune pe calea procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile.

55. Art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept” care necesită a fi lămurită şi care prezintă un grad de dificultate suficient de mare, în măsură să impună intervenţia instanţei supreme.

56. Atât doctrina, cât şi practica au statuat, în mod unitar, că aceasta se identifică într-o problemă de drept reală, dedusă din calitatea normei pozitive care fie este lacunară, fie neclară, imperfectă sau îndoielnică şi reprezintă fundamentul raportului juridic dedus judecăţii.

57. Întrebările formulate în cadrul procedurii prealabile trebuie să vizeze chestiuni de drept punctuale, problema de drept să fie reală şi nu aparentă, să privească interpretări diferite sau contradictorii ale unor texte de lege. De asemenea, problema de drept trebuie să fie una calificată, adică să necesite cu pregnanţă lămurirea înţelesului şi efectului juridic al respectivei dispoziţii.

58. Consecvent acestei idei, nu reprezintă chestiune de drept, de natură să facă obiectul procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile, identificarea normei de drept care se aplică într-o anumită cauză prin stabilirea limitelor în timp a efectelor actelor normative succesiv adoptate în procesul legislativ. Nu în ultimul rând, problema de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa unor principii generale ale dreptului, al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile.

59. În cazul prezentei sesizări, întrebările adresate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu vizează o chestiune de drept punctuală, ci aplicarea în timp a unor prevederi legale, consecinţele intrării în vigoare a unui act normativ şi incompatibilităţile unor norme juridice, respectiv dacă la data de 22 octombrie 2011 erau în vigoare dispoziţiile anexei nr. 5 din Legea-cadru nr. 284/2010; dacă anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 837/1995 a fost abrogată prin Legea-cadru nr. 330/2009, respectiv prin Legea-cadru nr. 284/2010; dacă după intrarea în vigoare a Legii nr. 334/2007, respectiv după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, dispoziţiile art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 22/2004 coroborat cu prevederile anexei nr. 5 la Hotărârea Guvernului nr. 172/2003 au reglementat aplicarea dispoziţiilor anexei nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 837/1995; dacă din interpretarea art. 67 alin. (4) din Legea nr. 495/2004 rezultă că anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 837/2005 conţine dispoziţii contrare anexei nr. 4 la Legea nr. 495/2004.

60. Verificarea premiselor sesizării, determinate de circumstanţele litigiului şi expuse în sinteză, relevă că, prin modalitatea de formulare a întrebărilor, instanţa de trimitere nu pune în discuţie, în cele din urmă, interpretarea unei norme de drept, ci tocmai identificarea normei de drept aplicabile, problemă asupra căreia completul nu s-a putut clarifica.

61. Chestiunea aplicării în timp a legii şi consecinţele juridice ale abrogării unor dispoziţii legale reprezintă prerogativa activităţii de judecată a instanţelor judecătoreşti învestite cu judecata unei cauze, manifestată în mod efectiv. Această chestiune nu poate reprezenta resortul declanşării procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile, în defavoarea rolului constituţional al instanţelor de a judeca litigiile cu care sunt învestite.

62. Mai mult, cele patru întrebări formulate de autorul sesizării au un grad de generalitate, iar chestiunile sesizate, care vizează aplicarea legii civile în timp şi consecinţele juridice ale acestei succesiuni, nu reprezintă o veritabilă problemă de drept care să necesite intervenţia instanţei supreme în exercitarea rolului său interpretativ.

63. Prealabil sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de trimitere ar trebui să realizeze un examen riguros al îndeplinirii condiţiilor impuse de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, dând o interpretare proprie dispoziţiilor normative supuse dezbaterii, ce urmează a fi expusă în punctul de vedere al completului.

64. Raţiunea rigorilor procedurale impuse de legiuitor pentru declanşarea mecanismului de verificare jurisprudenţială constă în asigurarea scopului pentru care a fost instituit acest mecanism procedural, fără ca prin acesta să se determine suspendarea nejustificată a judecării unei cauze cu consecinţa prelungirii nerezonabile a duratei procedurii judiciare şi afectării dreptului la un proces echitabil din perspectiva dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

65. În consecinţă, în cazul unei sesizări lacunare, cu un grad de generalitate ridicat şi în lipsa unor veritabile probleme de drept, cum este cazul pendinte, se impune respingerea ca inadmisibilă a sesizării.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII l-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 31.173/3/2015** cu privire la dezlegarea unor chestiuni de drept.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 iunie 2018.

 

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE IULIA

CRISTINA TARCEA

Magistrat-asistent,

Ileana Peligrad