MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 186 (XXX) - Nr. 770         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Joi, 6 septembrie 2018

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 326 din 10 mai 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 906 alin. (2)-(4) din Codul de procedură civilă

 

Decizia nr. 328 din 10 mai 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite

 

Decizia nr. 336 din 22 mai 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) şi alin. (2) lit. b) teza a două din Codul penal

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

683. - Hotărâre privind aprobarea alocării unei sume din bugetul asigurărilor pentru şomaj pe anul 2018 pentru plata venitului lunar de completare de care beneficiază persoanele disponibilizate de la Societatea Naţională de închideri Mine Valea Jiului - S.A.

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

4.827. - Ordin al ministrului educaţiei naţionale pentru aprobarea Normelor metodologice privind salarizarea prin plata cu ora pentru personalul didactic de predare, de conducere, de îndrumare şi control, precum şi pentru cadrele didactice metodiste din unităţile de învăţământ preuniversitar de stat şi unităţile conexe

 

5.549. - Ordin al viceprim-ministrului, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice, pentru modificarea Ordinului viceprim-ministrului, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice, nr. 4.988/2018 privind aprobarea măsurii de sprijin, constând în acordarea unor ajutoare de stat şi ajutoare de minimis pentru sprijinirea entităţilor de inovare şi transfer tehnologic în cadrul Programului operaţional regional 2014-2020

 

REPUBLICĂRI

 

Legea nr. 56/2010 privind accesibilizarea fondului forestier naţional

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 326

din 10 mai 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 906 alin. (2)-(4) din Codul de procedură civilă

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Andreea Costin - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 906 alin. (2)-(4) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Comisia Locală de Fond Funciar Bârnova în Dosarul nr. 3.852/245/2016 al Judecătoriei laşi - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.218D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând jurisprudenţa Curţii, respectiv Decizia nr. 5 din 17 ianuarie 2017. De asemenea, arată că Decizia nr. 898 din 17 decembrie 2015, invocată în susţinerea excepţiei, nu are aplicabilitate în cauză.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 31 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 3.852/245/2016, Judecătoria Iaşi - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 906 alin. (2)-(4) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Comisia Locală de Fond Funciar Bârnova într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii de stabilire a sumei totale finale datorate cu titlu de penalităţi.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că lipsa unei căi de atac împotriva încheierilor pronunţate de instanţa de executare în cazurile prevăzute de alin. (2) şi (3) ale art. 906 din Codul de procedură civilă încalcă accesul liber la justiţie şi reprezintă o restrângere a exerciţiului acestui drept, care nu respectă condiţia de proporţionalitate prevăzută de art. 53 alin. (2) din Constituţie. Se mai arată că dispoziţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă devin aplicabile, ca fundament al unei cereri de chemare în judecată întemeiate pe acest text de lege, doar în situaţia pronunţării unei încheieri fundamentate pe dispoziţiile art. 906 alin. (1)-(3) din Codul de procedură civilă.

6. De asemenea se mai arată că instanţa constituţională s-a pronunţat în mod similar, admiţând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, prevedere similară prin conţinut cu cea a art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

7. Judecătoria laşi - Secţia civilă, contrar prevederilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu şi-a exprimat opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

9. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere

asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 906 alin. (2)-(4) din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins: „(2) Când obligaţia nu este evaluabila în bani, instanţa sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părţilor, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu.

(3) Atunci când obligaţia are un obiect evaluabil în bani, penalitatea prevăzută la alin. (2) poate fi stabilită de instanţă între 0,1% şi 1% pe zi de întârziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligaţiei.

(4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere definitivă, dată cu citarea părţilor

13. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile legale criticate fac parte din capitolul IV al titlului III al cărţii a V-a din Codul de procedură civilă, denumit „Executarea silită a altor obligaţii de a face şi a obligaţiilor de a nu face”. Dispoziţiile comune ale secţiunii 1 din acest capitol sunt aplicabile în cazul executării silite în natură a obligaţiilor de a face sau de a nu face în temeiul unui titlu executoriu - conform art. 903 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă.

15. Prin Decizia nr. 5 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 8 mai 2017, paragrafele 15-17, Curtea a reţinut că soluţia legislativă criticată într-o reglementare similară se regăsea însă în cuprinsul art. 5803 din Codul de procedură civilă din 1865, prevederi care au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, în acest sens fiind, spre exemplu, Decizia nr. 484 din 9 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 14 ianuarie 2005, Decizia nr. 207 din 13 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 9 mai 2007, sau Decizia nr. 893 din 10 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 578 din 31 iulie 2008, prin care Curtea a statuat că prevederile criticate nu contravin Legii fundamentale.

16. Astfel, Curtea a statuat că finalitatea unei asemenea soluţii legislative constă în determinarea debitorului râu-platnic de a executa obligaţia la care este ţinut în temeiul unui titlu executoriu, pe care numai el o poate executa, prin aplicarea unei amenzi civile stabilite pe zi de întârziere până la data executării. Prin exercitarea acestei constrângeri cu caracter pecuniar se urmăreşte contracararea manoperelor abuzive, tinzând la tergiversarea îndeplinirii obligaţiilor asumate de debitor, în vederea asigurării celerităţii ca exigenţă imperativă a executării silite. Aşa fiind, ar fi ilogic şi contrar finalităţii urmărite ca încheierea de obligare a debitorului la plata amenzii civile să fie supusă unor căi de atac. Consacrarea caracterului definitiv al acestei încheieri este deci în deplină concordanţă cu finalitatea reglementării, fără ca prin aceasta să se încalce prevederile art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, întrucât, aşa cum Curtea a statuat în mod constant, accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate căile de atac şi deci la toate gradele de jurisdicţie, legiuitorul fiind suveran în a limita, pentru raţiuni impuse de specificul domeniului supus reglementării, un atare acces.

17. Prin urmare, Curtea a constatat că prevederile criticate din Codul de procedură civilă sunt în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale privind dreptul la apărare, precum şi cu reglementările internaţionale cuprinse în art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul persoanei la un proces echitabil.

18. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii, soluţia adoptată şi argumentele ce au stat la baza deciziilor menţionate se menţin şi în cauza de faţă.

19. Distinct de cele reţinute, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate nu sunt de natură a restrânge accesul liber la justiţie, în condiţiile în care dispoziţiile art. 906 alin. (5) din cod recunosc debitorului posibilitatea de a obţine înlăturarea ori reducerea penalităţii pe calea contestaţiei la executare, dacă acesta execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu şi dovedeşte existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării.

20. Având în vedere natura juridică diferită a celor două categorii de sancţiuni, Curtea constată că exigenţele constituţionale sunt diferite în privinţa căilor de atac ce pot fi exercitate în privinţa hotărârilor. Prin urmare, dacă amendarea conducătorului autorităţii este expresia unui raport de drept administrativ, aplicarea de penalităţi în condiţiile art. 906 din Codul de procedură civilă reprezintă o sancţiune civilă de constrângere de drept comun. Aşadar, soluţia şi considerentele Deciziei nr. 898 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 26 februarie 2016, nu îşi găsesc aplicarea în prezenta cauză.

21. De asemenea, Curtea observă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 914 din 22 noiembrie 2017, a admis sesizarea formulată de Tribunalul Cluj - Secţia civilă şi a decis că „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 906 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, încheierea de soluţionare a cererii de obligare la plata de penalităţi pe zi de întârziere a debitorului unei obligaţii de a face sau a nu face, evaluabile în bani, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, este definitivă, indiferent de soluţia adoptată de instanţa de executare, respectiv de admitere sau de respingere a cererii creditorului”.

22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin, (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Comisia Locală de Fond Funciar Bârnova în Dosarul nr. 3.852/245/2016 al Judecătoriei laşi - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 906 alin. (2)-(4) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei laşi - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 10 mai 2018.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Andreea Costin

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 328

din 10 mai 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Cosmin-Marian Văduva - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Ana Stan şi George Stan, în Dosarul nr. 8.288/280/2017 al Judecătoriei Piteşti - Secţia civilă, într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei referitoare la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de Legea nr. 77/2016. Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1D/2018,

2. La apelul nominal se prezintă, în calitate de reprezentant al autorilor excepţiei de neconstituţionalitate. doamna avocat Irina Sorescu, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar, procedura de citare fiind legal îndeplinită cu cealaltă parte

3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 230D/2018, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate privind art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 77/2016, excepţie ridicată de Dan Aurelian Taloş, Rodica Gabriela Taloş şi Gheorghe Taloş în Dosarul nr. 18.668/211/2017 al Judecătoriei Cluj-Napoca - Secţia civilă.

4. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

5. Având în vedere obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate în dosarele mai sus menţionate, Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea Dosarului nr. 230D/2018 la Dosarul nr. 1D/2018. Reprezentantul Ministerului Public şi avocatul prezent sunt de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarului nr. 230D/2018 la Dosarul nr. 1D/2018, care a fost primul înregistrat.

6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul avocatei autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, care solicită admiterea acesteia. Astfel, se arată că, deşi împrejurările care ar determina persoanele care au contractat credite în valoare mai mare de 250.000 euro să se prevaleze de dispoziţiile Legii nr. 77/2016 pot să fie aceleaşi cu cele în care se află persoanele cărora această lege le este aplicabilă, dispoziţiile legale criticate nu permit şi categoriei consumatorilor care au contractat credite în valoare mai mare de 250.000 euro să se prevaleze de prevederile Legii nr. 77/2016. În acest fel, potrivit doamnei avocat, se încalcă prevederile art. 4 alin. (2), art. 16 alin. (1) şi art. 53 din Constituţie. Aceste din urmă prevederi sunt încălcate, întrucât Legea nr. 77/2016, împreună cu Preambulul său, cuprind suficiente condiţii pentru a-şi îndeplini atât rolul social urmărit, cât şi protecţia creditorilor. Sunt indicate în acest sens o parte dintre condiţiile pe care prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 le impun pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată, precum şi condiţia, indusă din Preambulul acesteia, intervenirii impreviziunii în ceea ce priveşte contractul de credit. Respectarea acestor condiţii este suficientă pentru protecţia drepturilor creditorilor, iar adăugarea condiţiei ca suma împrumutată să nu depăşească echivalentul în lei al sumei de 250.000 euro nu protejează o valoare suplimentară.

7. Se mai arată că admiterea excepţiei de neconstituţionalitate este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii, în special cea referitoare la eliminarea pragului pentru promovarea recursului.

8. Preşedintele acordă cuvântul reprezentantul Ministerului Public, care arată că excepţia de neconstituţionalitate este nefondată. Se arată că paralela realizată cu Decizia Curţii nr. 369 din 30 mai 2017 nu se justifică. Astfel, întrucât, în soluţionarea recursului, se verifică legalitatea hotărârii judecătoreşti, nu ar fi corect ca această verificare să se realizeze în funcţie de un criteriu precum pragul valoric. În plus, scopurile în vederea cărora s-au instituit pragul valoric pentru formularea recursului şi, respectiv, cel pentru aplicabilitatea Legii nr. 77/2016 sunt diferite. Dacă pragul valoric pentru formularea recursului a fost instituit în vederea degrevării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionarea acelor cauze considerate a fi mai uşoare, pragul valoric instituit de prevederile legale criticate a fost instituit pentru protejarea unei categorii de consumatori vulnerabile.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

9. Prin încheierea din 29 noiembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 8.288/280/2017, Judecătoria Piteşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 77/2016, excepţie ridicată de Ana Stan şi George Stan într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei referitoare la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de Legea nr. 77/2016.

10. Prin încheierea din 18 ianuarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 18.668/211/2017, Judecătoria Cluj-Napoca - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. 6) din Legea nr. 77/2016, excepţie ridicată de Dan Aurelian Taloş, Rodica Gabriela Taloş şi Gheorghe Taloş într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei referitoare la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de Legea nr. 77/2016.

11. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii susţin că dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 77/2016 încalcă prevederile art. 16 alin. (1) şi (2) referitor la egalitatea în drepturi, în corelaţie cu prevederile art. 4 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de [...] avere”, întrucât instituie un criteriu financiar, discriminatoriu. Astfel, Legea nr. 77/2016 este aplicabilă doar consumatorilor cu un venit mediu sau mic, care nu ar fi putut contracta un credit cu o valoare mai mare de 250.000 euro. În eventualitatea apariţiei unui dezechilibru contractual care determină dificultăţi la plata creditului, debitorii care au fost la momentul încheierii convenţiei de credit eligibili de a contracta un credit cu o valoare mai mare de 250.000 euro, vor trebui să aştepte o executare silită atât asupra bunului adus în garanţie şi, eventual, asupra altor bunuri, în vederea recuperării diferenţelor rezultate dintre preţul cu care a fost vândut la licitaţie respectivul imobil şi valoarea debitului. Justificarea regimului juridic diferenţiat nu este rezonabilă, câtă vreme împrejurările care determină nevoia de a opta pentru darea în plată sunt la fel de prejudiciabile pentru ambele categorii de consumatori. Cu alte cuvinte, cele două categorii se află într-o situaţie identică. De asemenea, pragul instituit de prevederile legale criticate nu se justifică nici prin raportare la scopul urmărit de legiuitor, aşa cum a fost acesta exprimat în Expunerea de motive a Legii nr. 77/2016 şi reţinut de Curtea Constituţională în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016.

12. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia principiului egalităţii în faţa legii şi, în particular, Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei „precum şi în alte cereri evaluabile Pi bani în valoare de până la 1.000.060 lei inclusiv” cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, Curtea reţinând încălcarea principiului egalităţii în drepturi. De asemenea, sunt invocate şi prevederile art. 14din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi cele ale Protocolului nr. 12 la aceasta.

13. Judecătoria Piteşti - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată,

14.  Judecătoria Cluj-Napoca - Secţia civilă, contrar prevederilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu îşi formulează opinia cu privire la temeinicia excepţiei de neconstituţionalitate.

15. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctul de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

16. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile avocatei prezente şi ale procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

17. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

18. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 28 aprilie 2016. Dispoziţiile legale criticate au următorul cuprins: „(1) Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinita, în mod cumulativ, următoarele condiţii: [...] b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit;”.

19. În opinia autorilor excepţiei, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, precum şi dispoziţiile art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi cele ale Protocolului nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că sunt relevante soluţia şi considerentele statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 20 din 18 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325 din 13 aprilie 2018. Astfel, în paragraful 14 al deciziei, Curtea a reţinut că acei consumatori care au împrumutat sume al căror cuantum, la momentul acordării, nu depăşeşte echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit, se pot prevala de remediile judiciare instituite de legea specială, respectiv Legea nr. 77/2016. În schimb, acele persoane care au împrumutat sume al căror cuantum, la momentul acordării, depăşeşte echivalentul În lei al 250.000 euro, se pot prevala de remediile judiciare instituite de dreptul comun, respectiv prevederile art. 969 şi art. 970 din Codul civil din 1864 ori, după caz, cele ale art. 1.271 din actualul Cod civil.

21. În justificarea acestei soluţii, Curtea a arătat că protecţia specială oferită unei categorii de persoane, prin instituirea unui prag maxim al sumei efectiv împrumutate, nu reprezintă o discriminare, în sensul art. 16 din Constituţie, a persoanelor care au împrumutat sume al căror cuantum depăşeşte 250.000 euro, atâta vreme cât acestea pot recurge la mijloacele puse la dispoziţie de dreptul comun, în vederea remedierii problemei imprevi2iunii cu care se confruntă şi acea categorie de consumatori în mod special protejată de către legiuitorul ordinar.

22. Pentru considerentele expuse mai sus şi în considerarea faptului că nu pot fi reţinute motive pentru îndepărtarea de la jurisprudenţa anterior menţionată, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin, (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ana Stan şi George Stan în Dosarul nr. 8.288/280/2017 al Judecătoriei Piteşti - Secţia civilă, precum şi de Dan Aurelian Taloş, Rodica Gabriela Taloş şi Gheorghe Taloş în Dosarul nr. 18,668/211/2017 al Judecătoriei Cluj-Napoca - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 4 alin. (i) lit. b)din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Piteşti - Secţia civilă şi Judecătoriei Cluj-Napoca - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 10 mai 2018.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cosmin-Marian Văduva

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 336

din 22 mai 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) şi alin. (2) lit. b) teza a două din Codul penal

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia-Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) şi alin. (2) lit. b) teza a două din Codul penal, excepţie ridicată de procuror în Dosarul nr. 3.319/328/2015 al Judecătoriei Turda şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.090D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de menţinere a jurisprudenţei Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal, întrucât argumentele sunt identice cu cele examinate în Decizia nr. 445 din 28 iunie 2016, prin care Curtea a respins, ca neîntemeiată, o astfel de excepţie. Privitor la dispoziţiile art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penai pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit celor arătate în notele scrise transmise la dosar. Astfel, apreciază că posibilitatea conferită inculpaţilor care săvârşesc infracţiunea de furt calificat prin violare de domiciliu sau sediu profesional de a se împăca cu victimele încalcă prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora „România este stat de drept”, prevederi care impun legiuitorului obligaţia de a lua măsuri în vederea apărării ordinii şi siguranţei publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul prevenirii stării de pericol şi a fenomenului infracţional, cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen (Decizia Curţii Constituţionale nr. 224 din 4 aprilie 2017, paragraful 34). Rezultă că dreptul legiuitorului de a reglementa infracţiunile la care este posibilă împăcarea nu este nelimitat, ci trebuie să ţină seama de importanţa valorilor sociale ocrotite prin normele penale adoptate. Legiuitorul trebuie să asigure un echilibru între interesul public şi interesul personal al inculpatului şi, prin urmare, poate reglementa instituţia împăcării doar în cazul infracţiunilor de o gravitate redusă. Nu ar putea fi susţinut, spre exemplu, că este posibilă reglementarea împăcării în cazul tentativei de omor sau al traficului de minori. Consideră, astfel, că trebuie examinat dacă legiuitorul - prin prevederea posibilităţii împăcării în cazul furtului săvârşit prin violare de domiciliu sau de sediu profesional - a menţinut un just echilibru între interesul public şi cel privat. Apreciază că, având în vedere gravitatea deosebită a infracţiunii de furt calificat săvârşit prin violare de domiciliu sau de sediu profesional, acest echilibru nu a fost menţinut. În cazul săvârşirii unei astfel de infracţiuni, implicarea persoanei vătămate în decizia de sancţionare a autorului acesteia nu face decât să alimenteze un climat de nesiguranţă în cadrul colectivităţii, care nu se mai simte protejată în ceea ce priveşte domiciliile şi sediile profesionale. Altfel spus, prin decizia persoanei vătămate, întreaga colectivitate din care aceasta face parte este expusă temerii că nu mai poate trăi în siguranţă în propriul domiciliu sau nu îşi mai poate desfăşura în siguranţă activitatea în sediul profesional. Totodată, norma nu îşi găseşte justificarea nici în posibilitatea existenţei unor raporturi personale între autorul infracţiunii şi victimă, întrucât o asemenea ipoteză este reglementată de prevederile art. 231 alin. (1) din Codul penal. În concluzie, natura infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal, impactul pe care aceasta îl are asupra colectivităţii şi gravitatea ei impun excluderea posibilităţii împăcării, întrucât, numai prin asigurarea deplinei oficialităţi a procesului penal, sunt asigurate instrumentele legale necesare în scopul prevenirii stării de pericol şi a fenomenului infracţional.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4. Prin încheierea din 1 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 3.319/328/2015, Judecătoria Turda a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) şi alin. (2) lit. b) teza a două din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de procuror cu ocazia soluţionării unei cauze având ca obiect tragerea la răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, infracţiune prevăzută de art. 228 alin. (1) raportat la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal. Procurorul a solicitat schimbarea încadrării juridice - prin reţinerea şi a dispoziţiilor art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal -., în sensul că fapta s-a săvârşit şi prin violarea sediului profesional al persoanei vătămate. În cauză, unul dintre inculpaţi s-a împăcat cu persoana vătămată.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, procurorul, în calitate de autor al excepţiei, susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 231 alin. (2) din Codul penal, care instituie posibilitatea ca împăcarea, cauză ce înlătură răspunderea penală, să intervină şi în cazul infracţiunilor de furt calificat prevăzute de art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) şi alin. (2) lit. b) teza a două din Codul penai - infracţiuni grave şi cu impact foarte ridicat în societate -, încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, în care drepturile şi libertăţile cetăţenilor şi dreptatea reprezintă valori supreme şi sunt garantate, ale art. 26 referitor la viaţa intimă, familială şi privată, ale art. 27 alin. (1) privind inviolabilitatea domiciliului, ale art. 44 alin. (1) referitor la dreptul de proprietate privată, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 131 alin. (1), potrivit căruia, „în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor” în acest sens arată că reglementarea posibilităţii împăcării - instituţie de esenţa infracţiunilor cu un grad scăzut de pericol social şi în care primează interesele victimelor - este, în cazul infracţiunii de furt calificat, contrară prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituţie privind statul de drept şi social. Astfel, ca şi sistem al unui stat social, dreptul penal trebuie să se legitimeze prin protecţia efectivă asigurată cetăţenilor, ceea ce îi conferă atât o funcţie de prevenţie, cât şi o funcţie represivă, în măsura necesară realizării acestui scop. Statul are obligaţia de a lua toate măsurile necesare şi adecvate pentru a descuraja destinatarii normei penale de la adoptarea unor conduite periculoase pentru societate şi de a sancţiona comportamentele care aduc atingere ordinii publice. Doar în acest mod poate fi realizată prevenţia penală, generală şi specială, prin impulsionarea indivizilor să se abţină de la nesocotirea valorilor sociale fundamentale. Instituţia împăcării - incidenţă în cazul infracţiunilor de furt calificat - apare în arhitectura noului Cod penal ca ineficientă în ceea ce priveşte asigurarea funcţiei preventive, educative şi represive a dreptului penal, fiind, practic, negată una din sarcinile fundamentale ale statului, şi anume aceea de a proteja valorile sociale fundamentale împotriva atingerilor grave, protecţie care trebuie să se realizeze prin mijloace penale corespunzătoare. Aşadar, prin reglementarea instituţiei împăcării în materia furtului calificat, este încălcat rolul protector al statului cu privire la o serie de valori sociale fundamentale ale vieţii în societate, cum ar fi patrimoniul persoanelor, viaţa privată şi inviolabilitatea domiciliului. În ceea ce priveşte condiţiile în care se poate dispune măsura restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi consideră că prevederile art. 53 din Constituţie nu instituie doar obligaţia negativă a statului de a se abţine de la adoptarea unor legi care să aducă atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale prin încălcarea exigenţelor constituţionale, ci şi obligaţia pozitivă a statului de a asigura măsuri de protecţie efectivă a acestor drepturi, măsuri care trebuie să fie adecvate şi suficiente. În acest sens invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a consacrat obligaţia pozitivă a statelor de a garanta de o manieră efectivă drepturile şi libertăţile fundamentale ocrotite de Convenţie. Astfel, Curtea de la Strasbourg a apreciat - într-o cauză în care o faptă, ce aducea atingere dreptului la viaţă privată, nu putea fi urmărită penal din cauza neîndeplinirii unor condiţii de procedibilitate - că, fiind vorba de un drept fundamental, protecţia oferită de dreptul civil nu era suficientă, fiind necesară apărarea dreptului respectiv prin mijloace penale eficiente (Hotărârea din 26 martie 1985, pronunţată în Cauza X şi Y împotriva Olandei). Referitor la protecţia dreptului de proprietate privată, Curtea de la Strasbourg a statuat, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, că, atunci când există o ingerinţă a unui terţ în exercitarea dreptului de proprietate al unei persoane, se naşte o obligaţie pozitivă a statului de a asigura o protecţie adecvată a acestui drept prin legea internă, ceea ce presupune existenţa unor remedii adecvate prin care victima îşi poate proteja dreptul (Hotărârea din 14 octombrie 2008, pronunţată în Cauza Blumberga împotriva Letoniei). Ca atare, protecţia drepturilor fundamentale trebuie să fie efectivă şi nu se realizează prin simpla recurgere la mijloace penale în cazul atingerilor grave aduse acestor drepturi, fiind necesar ca respectivele mijloace să fie adecvate şi suficiente şi să poată asigura echilibrul între protecţia oferită valorilor sociale vizate şi situaţia care o determină. Referitor la suficienţa şi adecvarea mijloacelor de protecţie a drepturilor fundamentale prin raportare la situaţiile care determină încălcări ale acestor drepturi, procurorul, autor al excepţiei, arată că furtul calificat şi, în mod special, cel săvârşit prin violarea domiciliului sau â sediului profesional prezintă o periculozitate foarte ridicată, cu un impact deosebit în societate. Astfel, practica penală a dezvăluit o periculozitate foarte ridicată a infractorilor care acţionează în materia furturilor calificate şi, cu precădere, în cele din locuinţe şi sedii profesionale, care, de cele mai multe ori, sunt specializaţi în acest gen de infracţiuni, folosesc manopere extrem de elaborate şi sunt greu de identificat, pentru mulţi dintre aceştia furturile reprezentând un mod de viaţă. De asemenea, practica recentă a evidenţiat faptul că împăcarea se poate produce şi în urma unor presiuni săvârşite asupra victimelor, având în vedere că infractorii nu sunt subiecţi activi ai unor infracţiuni minore, ci ai unor infracţiuni grave, infractori care nu se sfiiesc să recurgă şi la metode de intimidare, care sunt extrem de greu de dovedit. Totodată, referitor la împăcarea intervenită în materia furtului calificat, practica a relevat şi faptul că prejudiciul pe care îl acoperă infractorul, acesta îl realizează tot în mod ilicit, de multe ori prin atingeri la fel de grave aduse patrimoniului persoanelor. Consideră că instituţia împăcării aplicată în materia furtului calificat nu face altceva decât să încurajeze infractorii să persevereze în săvârşirea de infracţiuni contra patrimoniului, întrucât nu mai au niciun motiv să se îndepărteze de acest stil de viaţă, nici cei cu un istoric infracţional consistent, nici cei aflaţi la început de carieră, în condiţiile în care nu mai există nici măcar temerea că vor suferi sancţiuni penale. Mai mult, parcurgerea fazelor procesului penal - În care au dreptul de a consulta dosarul, luând cunoştinţă de probele administrate şi, cel mai important, de modul în care au fost identificaţi - nu mai poate avea, în niciun caz, un rol educativ, ci reprezintă, mai degrabă, un veritabil manual de perfecţionare în materia comiterii de infracţiuni de furt calificat. Astfel, infractorii ştiu ce au de evitat pentru a nu mai fi prinşi data următoare când vor comite fapte de acest gen, nemaiexistând teama de a fi sancţionaţi, deoarece se vor împăca cu victimele.

6. Ca atare, procurorul, în calitate de autor al excepţiei, susţine că împăcarea - cauză de înlăturare a răspunderii penale, care îşi găseşte fundamentul în interesul particular al persoanei vătămate de a-şi vedea reparat cât mai repede prejudiciul suferit, precum şi în interesul de a nu fi aduse în faţa justiţiei penale fapte care prezintă un grad redus de pericol social - nu este compatibilă cu infracţiunile cu un grad mare de pericol social, ce au un impact deosebit în societate, aşa cum sunt infracţiunile de furt calificat - în mod special, cele prin violarea domiciliului sau a sediului profesional. Faptul că autorii acestui gen de infracţiuni atentează în cel mai grav mod posibil cu privire la dreptul de proprietate, viaţa privată şi inviolabilitatea domiciliului înseamnă că statul nu asigură mijlocele suficiente şi adecvate pentru a asigura protecţia acestor drepturi fundamentale, fiind, astfel, încălcat principiul proporţionalităţii. Prin urmare, dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 53 raportat la cele ale art. 26, art. 27 alin. (1) şi ale art. 44 alin. (1). De altfel, soluţia legislativă criticată nu se regăseşte în codurile penale din Franţa, Spania, Italia, Ungaria, Grecia, Portugalia şi Rusia, care nu cunosc o instituţie similară împăcării aplicabilă în materia furtului calificat. De asemenea arată că dispoziţiile art. 231 alin. (2) din Codul penal instituie posibilitatea înlăturării răspunderii penale prin împăcare în cazul unor infracţiuni grave, ce nu afectează doar drepturile subiective ale victimelor, ci şi colectivitatea, societatea în ansamblul său. Potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din Constituţie, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept. Consideră că aceste dispoziţii constituţionale îşi găsesc expresia în obligaţia procurorului de a pune în mişcare acţiunea penală atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi de a o exercita până când aceasta îşi atinge scopul, şi anume angajarea răspunderii penale a infractorilor. Astfel, procurorii apar în cadrul procesului penal ca reprezentanţi ai societăţii şi ca titulari ai funcţiei de apărare socială. Or, această funcţie este negată de dispoziţiile de lege criticate, care permit, cu privire la anumite modalităţi de săvârşire a infracţiunii de furt calificat, negocierea acţiunii publice între infractor şi victimă, golind de conţinut atribuţiile procurorului de a reprezenta societatea în cadrul procesului penal şi de a apăra ordinea de drept. Dreptul penal a cunoscut, atât sub imperiul vechiului Cod penal, cât şi sub actualul Cod penal, posibilitatea conferită victimei infracţiunii de a se împăca cu infractorul în cazul unor infracţiuni de o gravitate redusă, cu privire la care primează interesele particulare ale victimelor, aspect de natură a întări interesele generale ale societăţii, în acelaşi sens fiind şi reglementarea instituţiei plângerii prealabile. Instituirea însă a unei cauze de înlăturare a răspunderii penale, bazată pe negocierea dintre infractor şi victimă, în cazul unor infracţiuni grave, cu impact în societate, aşa cum este cazul furtului calificat, este de natură a afecta interesele generale ale societăţii, prin imposibilitatea punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale. Prin urmare, dispoziţiile de lege criticate, care permit împăcarea în cazul infracţiunii de furt calificat, neagă două funcţii esenţiale ale Ministerului Public consacrate de Constituţie, şi anume reprezentarea intereselor generale ale societăţii şi apărarea ordinii de drept.

7. Judecătoria Turda opinează în sensul caracterului întemeiat al excepţiei doar în parte. Astfel, arată că, în anumite situaţii, noţiunile de „domiciliu” şi „sediu profesional” se suprapun, aşa cum a reţinut constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa. În prezenta cauză, prevederile art. 27 alin. (1) din Constituţie nu prezintă însă nicio relevanţă, fapta nefiind săvârşită prin violare de domiciliu, ci prin pătrunderea fără drept într-un sediu profesional. De asemenea, dispoziţiile de lege criticate nu restrâng dreptul de proprietate privată, care este consacrat de prevederile art. 44 din Legea fundamentală. Protecţia acestui drept este garantată de legiuitor prin incriminarea infracţiunii, remediul în cazul încălcării dreptului fiind reprezentat de posibilitatea tragerii la răspundere penală a vinovatului. Referitor la pretinsa încălcare, prin dispoziţiile de lege ce fac obiectul excepţiei, a prevederilor art. 53 din Constituţie, aceasta nu poate fi reţinută, textul constituţional invocat fiind aplicabil numai în Ipoteza în care există o restrângere a exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, restrângere care nu poate fi constatată în cauză, în ceea ce priveşte însă dispoziţiile art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) şi alin. (2) lit. b) teza a două din Codul penal, acestea încalcă prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora dreptatea reprezintă o valoare supremă a statului român şi este garantată. Statul are obligaţia de a lua toate măsurile necesare şi adecvate pentru a descuraja destinatarii normei penale de la adoptarea unor conduite periculoase pentru societate şi de a sancţiona comportamentele periculoase pentru ordinea publică şi pentru viaţa în societate. Doar în acest mod poate fi realizată prevenţia penală, atât cea generală, cât şi cea specială, prin impulsionarea indivizilor de a se abţine de la nesocotirea valorilor sociale fundamentale, împăcarea - care atrage înlăturarea răspunderii penale pentru anumite infracţiuni - reprezintă o opţiune a legiuitorului în cadrul măsurilor de politică penală, însă aceasta din urmă trebuie exercitată cu respectarea normelor şi a principiilor consacrate prin Constituţie pentru a păstra un echilibru echitabil şi rezonabil între valorile private şi interesul public, altfel valorile constituţionale putând fi puse în pericol grav. Aşadar, este necesară tragerea la răspundere penală a celor vinovaţi, fără posibilitatea ca anumite elemente care nu au legătură cu făptuitorii să ducă la încetarea procesului penal prin împăcare. Aceasta înseamnă că instituţia împăcării este aplicabilă numai infracţiunilor de o gravitate mai redusă, care implică un pericol social mai mic pentru ordinea publică. Or, în cazul infracţiunilor de furt calificat - cum sunt furturile comise în timpul nopţii ori prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase sau prin violare de domiciliu sau sediu profesional - interesul privat coincide cu interesul general, astfel că acesta din urmă este periclitat în mod real şi nu poate fi restabilit decât prin tragerea la răspundere penală a infractorilor, fără posibilitatea înlăturării răspunderii penale prin împăcare. Instanţa reţine că, de regulă, în cazul infracţiunilor mai sus amintite, în temeiul art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, se emit mandate de arestare preventivă, ca urmare a stării de pericol pentru ordinea publică, fiind îndeplinită, totodată, şi condiţia privind limitele de pedeapsă. Având în vedere că s-a stabilit că inculpatul arestat preventiv prezintă pericol pentru ordinea publică, este evident că o astfel de stare de pericol nu încetează prin împăcarea care ar putea interveni imediat după arestare, ci va persista un pericol real pentru colectivitate. De altfel, chiar pe rolul acestei instanţe au existat situaţii în care unii inculpaţi trimişi în judecată pentru săvârşirea unor infracţiuni de furt calificat s-au împăcat cu persoanele vătămate, iar ulterior au fost arestaţi pentru perseverenţa infracţională în acelaşi gen de fapte. Acest aspect relevă faptul că instituţia împăcării nu trebuie să fie aplicabilă în cazul infracţiunilor de o mai mare gravitate, aşa cum sunt cele mai sus menţionate, prin care se aduce atingere unor drepturi fundamentale, care necesită mijloace suficiente şi adecvate de protecţie. Instanţa apreciază că dispoziţiile de lege criticate contravin şi prevederilor art. 26 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri”. Aşadar, dreptul de dispoziţie al persoanei fizice cu privire la viaţa sa privată cunoaşte şi excepţii, printre care se numără şi situaţiile în care este încălcată ordinea publică. Or, infracţiunile de furt calificat reprezintă fapte cu un grad ridicat de pericol pentru ordinea publică, în privinţa cărora nu ar trebui să se recunoască posibilitatea persoanei vătămate de a se împăca cu autorul faptei. De asemenea, dispoziţiile art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) şi alin. (2) lit. b) teza a două din Codul penal încalcă şi prevederile art. 131 alin. (1) din Constituţie, care atribuie procurorului un rol esenţial în activitatea judiciară, şi anume acela de reprezentant al intereselor generale ale societăţii şi de apărător al ordinii de drept, precum şi al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Formele concrete prin care procurorul îşi îndeplineşte rolul de reprezentant al interesului general constau în exercitarea următoarelor atribuţii: efectuează urmărirea penală în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege; conduce şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, conduce şi controlează activitatea altor organe de cercetare penală; sesizează instanţele judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii; exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege; participă, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată; exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege; apără drepturile şi interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii; acţionează pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, sub coordonarea ministrului justiţiei, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului; studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea, sens în care elaborează şi prezintă ministrului justiţiei propuneri în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei în domeniu; verifică respectarea legii la locurile de deţinere preventivă etc. Intervenirea împăcării în cazul infracţiunilor de furt calificat, fapte de o gravitate considerabilă, împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale şi exercitarea acesteia, deşi interesul public o cere, fiind blocată, astfel, exercitarea celor două funcţii esenţiale ale Ministerului Public consacrate de Constituţie, respectiv reprezentarea intereselor generale ale societăţii şi apărarea ordinii de drept.

8. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

9. Guvernul considera că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) şi alin. (2) lit. b) teza a două din Codul penal este neîntemeiată. În acest sens arată că legiuitorul - în temeiul art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege - a renunţat pentru anumite infracţiuni, riguros selecţionate, la principiul oficialităţii procesului penal şi a lăsat la alegerea părţilor/subiecţilor procesuali principali necesitatea intervenirii organelor judiciare pentru soluţionarea conflictului de drept penal sau pentru continuarea exercitării acţiunii penale. Consideră că prevederea posibilităţii împăcării - cu consecinţa stingerii acţiunii penale, care constituie o excepţie de la regula generală a oficialităţii procesului penal - nu este contrară drepturilor şi intereselor părţilor/subiecţilor procesuali principali şi nu contravine principiului garantării dreptului de proprietate privată, fiind, din contră, o expresie a dreptului oricărei persoane de a dispune de proprietatea sa. Constituţia garantează proprietatea privată, aceasta fiind ocrotită, în mod egal, de lege, indiferent de titular, atât prin mijloace de drept civil, cât şi, în ultimă instanţă, prin mijloace de drept penal, printre care se numără şi incriminarea faptei de furt. Posibilitatea împăcării în cazul comiterii infracţiunii de furt nu elimină protecţia proprietăţii private, garantată prin Constituţie. Împăcarea oferă părţilor/subiecţilor procesuali principali posibilitatea de a dispune de acţiunea penală în cazurile în care legiuitorul a apreciat că, având în vedere gradul redus de gravitate a faptei şi condiţiile săvârşirii ei, scopul de reeducare urmărit prin norma penală poate fi atins şi fără pronunţarea unei pedepse în cauză. Consideră că dispoziţiile privind împăcarea exprimă principii de politică penală democratice şi umaniste în legătură cu soluţionarea conflictelor de drept penal, având în vedere că lăsarea la alegerea părţilor/subiecţilor procesuali principali a posibilităţii înlăturării răspunderii penale prin împăcare constituie calea cea mai sigură şi temeinică de aplanare a conflictului de drept penal, fapt confirmat de practică. De altfel, potrivit Legii fundamentale, legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului penal, căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, precum şi reguli speciale de procedură şi modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale, aspect care nu este de natură a limita rolul constituţional al Ministerului Public, acela de apăra interesele generale ale societăţii şi ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor,

10. Avocatul Poporului precizează că îşi menţine punctul de vedere reţinut în Decizia Curţii Constituţionale nr. 109 din 10 martie 2015, în sensul constituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) şi alin. (2) lit. b) teza a două din Codul penal. Prevederile art. 231 alin. (2) din Codul penal au fost introduse prin art. 245 pct. 23 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012. Textul de lege criticat are următorul cuprins: „în cazul faptelor prevăzute la [...] art. 229 alin. (1), alin. (2) lit. b) [...] împăcarea înlătură răspunderea penată”.

14. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, procurorul, în calitate de autor al excepţiei, invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, în care drepturile şi libertăţile cetăţenilor şi dreptatea reprezintă valori supreme şi sunt garantate, ale art. 26 referitor la viaţa intimă, familială şi privată, ale art. 27 alin. (1) privind inviolabilitatea domiciliului, ale art. 44 alin, (1) referitor la dreptul de proprietate privată, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 131 alin. (1) referitor la rolul Ministerului Public.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că reglementarea cuprinsă în dispoziţiile art. 231 alin, (2) din Codul penal - potrivit căreia, în cazul faptelor prevăzute la art. 228, art. 229 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c) şi art. 230, împăcarea înlătură răspunderea penală - are caracter de noutate.

16. Astfel, Curtea a reţinut în jurisprudenţa sa, că, potrivit prevederilor art. 159 alin, (1) din Codul penal, împăcarea poate interveni în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres. În temeiul dispoziţiilor art. 231 alin. (2) din Codul penal, împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, în cazul infracţiunilor de furt - art. 228 din Codul penal, furt calificat - în variantele prevăzute la art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) din Codul penal, respectiv furt în scop de folosinţă - art. 230 din Codul penal. Acest aspect a constituit un element de noutate în raport cu dispoziţiile Codului penal din 1969, care prevedea, la art. 132 alin, 1 şi 3, împăcarea părţilor ca modalitate de înlăturare a răspunderii penale doar pentru infracţiunile în privinţa cărora acţiunea penală era pusă în mişcare la plângerea penală a persoanei vătămate. Conform acestor din urmă dispoziţii legale, coroborate cu cele ale art. 208-210 din Codul penal din 1969, singurele infracţiuni de furt pentru care putea interveni împăcarea părţilor erau cele prevăzute la art. 210 din acelaşi cod, respectiv furtul săvârşit între soţi ori între rude apropiate sau de către un minor în paguba tutorelui său ori de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta. Prin urmare, în actuala reglementare, în cazul tuturor infracţiunilor de furt, împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, cu excepţia celor prevăzute la art. 229 alin. (2) lit. a) şi alin. (3) din Codul penal, respectiv: furtul săvârşit asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural [art. 229 alin. (2) lit. a)j şi furtul privind următoarele categorii de bunuri: ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă; componente ale sistemelor de irigaţii; componente ale reţelelor electrice; dispozitive ori sisteme de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte situaţii de urgenţă publică; mijloace de transport sau orice alt mijloc de intervenţie la incendiu, la accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz de dezastru; instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian şi componente ale acestora, precum şi componente ale mijloacelor de transport aferente; bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi a persoanelor pe drumurile publice; cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii [art. 229 alin. (3)] - (Decizia nr. 293 din 28 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 436 din 18 iunie 2015, paragrafele 17 şi 18, şi Decizia nr. 59 din 2 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 8 mai 2017, paragraful 15).

17. Aşadar, pentru infracţiunile de furt prevăzute de art. 228, art. 229 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c) şi art. 230 din Codul penal - infracţiuni urmărite din oficiu, legiuitorul acordă posibilitatea părţilor şi subiecţilor procesuali principali să dispună asupra procesului penal prin împăcarea lor. Este permisă împăcarea, având drept consecinţă stingerea procesului penal, în cazul comiterii: infracţiunii de furt în formă simplă (art. 228); a furtului calificat săvârşit într-un mijloc de transport în comun [art. 229 alin. (1) lit. a)j, în timpul nopţii [art. 229 alin. (1) lit. b)], de o persoană mascată, deghizată sau travestită [art. 229 alin. (1) lit. c)], prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase [art. 229 alin. (1) lit. d)], prin scoaterea din funcţiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere [art. 229 alin, (1) lit. e)], prin violare de domiciliu sau sediu profesional [art. 229 alin. (2) lit. b)J, de o persoană având asupra sa o armă [art. 229 alin. (2) lit. c)J; a furtului săvârşit în scop de folosinţă (art. 230) - (Decizia nr. 776 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 26 aprilie 2017, paragraful 15),

18. Dispoziţiile art. 231 alin. (2) din Codul penal au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (3) şi ale art. 131 alin. (1) din Constituţie - invocate şi în prezenta cauză - şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 445 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 9 septembrie 2016, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal.

19. Prin Decizia nr. 445 din 28 iunie 2016, menţionată anterior, paragraful 24, Curtea a reţinut că nu este fondată critica formulată de instanţa de judecată, autoare a excepţiei, cu privire la dispoziţiile art. 231 alin. (2) din Codul penal, care oferă posibilitatea împăcării în cazul infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal, în sensul că aceste dispoziţii de lege ar încălca prevederile constituţionale privind valorile supreme ale statului român, universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor cetăţenilor, rolul Ministerului Public şi statutul procurorilor. Legiuitorul poate decide - în limita atribuţiilor sale constituţionale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală şi potrivit politicii penale a statului, având în vedere importanţa valorilor sociale ocrotite prin normele penale adoptate şi raporturile sociale ce se nasc în urma respectivelor incriminări -, care sunt infracţiunile pentru care este posibilă înlăturarea răspunderii penale prin împăcare, fără ca, în acest mod, să se aducă vreo atingere principiilor constituţionale consacrate de prevederile art. 1 alin. (3), art. 15 alin. (1), art. 131 alin. (1) şi ale art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală.

20. Distinct de cele statuate prin Decizia nr. 445 din 28 iunie 2016, mai sus menţionată, Curtea nu poate reţine nici criticile autorului excepţiei raportate la prevederile art. 26, art. 27 alin. (1) şi ale art. 44 alin. (1) din Constituţie, în sensul că, prin reglementarea instituţiei împăcării în materia furtului calificat, ar fi încălcat rolul protector al statului cu privire la o serie de valori sociale fundamentale ale vieţii în societate, cum sunt viaţa privată, inviolabilitatea domiciliului şi patrimoniul persoanelor.

21. Constituţia nu stabileşte mijloacele juridice prin care trebuie realizată ocrotirea valorilor fundamentale ale societăţii, măsurile necesare în acest scop fiind lăsate la aprecierea legiuitorului, având în vedere că politica penală a statului poate avea diverse imperative şi priorităţi în diferite perioade de timp, determinate de frecvenţa, gravitatea şi consecinţele faptelor antisociale. În raport cu acestea, legiuitorul alege mijloacele juridice prin care urmăreşte protecţia diferitelor categorii de relaţii sociale, ceea ce înseamnă că, în funcţie de gradul de pericol social, poate considera că anumite fapte trebuie incriminate şi combătute prin aplicarea de sancţiuni de drept penal, iar altele nu, respectiv că pentru anumite infracţiuni - din cele pentru care acţiunea penală este pusă în mişcare din oficiu - este posibilă înlăturarea răspunderii penale prin împăcare, iar pentru alte infracţiuni - din aceeaşi categorie - nu, fără a se aduce vreo atingere principiilor fundamentale consacrate de prevederile art. 26, art. 27 alin. (1) şi ale art. 44 alin, (1) din Legea fundamentală.

22. Curtea constată că aceasta constituie, de fapt, o problemă de oportunitate şi de justificare practică, iar dispoziţiile art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) şi alin. (2) lit. b) teza a două din Codul penal reprezintă opţiunea legiuitorului, fiind adoptate de Parlament potrivit politicii sale penale, în considerarea rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. Prin adoptarea acestor norme, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere, respectând principiile constituţionale invocate de autorul excepţiei (Decizia nr. 25 din 6 martie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 4 decembrie 1996, Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, paragrafele 16 şi 17, Decizia nr. 54 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 17 aprilie 2015, paragraful 20, Decizia nr. 156 din 17 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 4 mai 2015, paragraful 13, Decizia nr. 293 din 28 aprilie 2015, citată anterior, paragraful 20, Decizia nr. 776 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 26 aprilie 2017, paragraful 16, Decizia nr. 783 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 239 din 24 aprilie 2017, paragraful 19, Decizia nr. 59 din 2 februarie 2017, citată anterior, paragraful 16, şi Decizia nr. 555 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 22 februarie 2018, paragraful 21).

23. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal, pronunţată de Curte prin Decizia nr. 445 din 28 iunie 2016, citată anterior, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

24. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin dispoziţiile art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) şi alin. (2) lit. b) teza a două din Codul penal, a prevederilor art. 53 din Legea fundamentală, aceasta nu poate fi reţinută, prevederile constituţionale invocate fiind aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale, restrângere care nu s-a constatat însă în prezenta cauză.

25. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de procuror în Dosarul nr. 3.319/328/2015 al Judecătoriei Turda şi constată că dispoziţiile art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) şi alin. (2) lit. b) teza a două din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Turda şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 22 mai 2018.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

HOTĂRÂRE

privind aprobarea alocării unei sume din bugetul asigurărilor pentru şomaj pe anul 2018 pentru plata venitului lunar de completare de care beneficiază persoanele disponibilizate de la Societatea Naţională de închideri Mine Valea Jiului - S.A.

 

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 1 alin. (11), art. 2 şi art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 36/2013 privind aplicarea în perioada 2013-2018 a unor măsuri de protecţie socială acordată persoanelor disponibilizate prin concedieri colective efectuate în baza planurilor de disponibilizare, aprobată cu completări prin Legea nr. 259/2013, cu modificările şi completările ulterioare,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Se aprobă alocarea sumei de 424 mii lei din bugetul asigurărilor pentru şomaj pe anul 2018 pentru plata drepturilor prevăzute la art. 7 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 36/2013 privind aplicarea în perioada 2013-2018 a unor măsuri de protecţie socială acordată persoanelor disponibilizate prin concedieri colective efectuate în baza planurilor de disponibilizare, aprobată cu completări prin Legea nr. 259/2013, cu modificările şi completările ulterioare, de care beneficiază persoanele disponibilizate de la Societatea Naţională de închideri Mine Valea Jiului - S.A., în condiţiile planului de disponibilizare, aprobat potrivit legii.

 

PRIM-MINISTRU

VASILICA-VIORICA DĂNCILĂ

Contrasemnează: Ministrul energiei,

Anton Anton

Ministrul muncii şi justiţiei sociale,

Lia-Olguţa Vasilescu

Ministrul finanţelor publice,

Eugen Orlando Teodorovici

 

Bucureşti, 5 septembrie 2018.

Nr. 683.

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

 

ORDIN

pentru aprobarea Normelor metodologice privind salarizarea prin plata cu ora pentru personalul didactic de predare, de conducere, de îndrumare şi control, precum şi pentru cadrele didactice metodiste din unităţile de învăţământ preuniversitar de stat şi unităţile conexe

 

În conformitate cu prevederile cap. I lit. B art. 12 din anexa nr. I la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare,

în baza art. 12 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 26/2017 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Educaţiei Naţionale, cu modificările ulterioare,

ministrul educaţiei naţionale emite prezentul ordin.

Art. 1. - Se aprobă Normele metodologice privind salarizarea prin plata cu ora pentru personalul didactic de predare, de conducere, de îndrumare şi control, precum şi pentru cadrele didactice metodiste din unităţile de învăţământ preuniversitar de stat şi unităţile conexe, prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 2. - Direcţia generală învăţământ secundar superior şi educaţie permanentă, Direcţia generală educaţie timpurie, învăţământ primar şi gimnazial, Direcţia generală management strategic şi politici publice, Direcţia generală economică, inspectoratele şcolare, unităţile de învăţământ preuniversitar de stat şi unităţile conexe duc la îndeplinire prevederile prezentului ordin.

Art. 3. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul educaţiei naţionale,

Valentin Popa

 

Bucureşti, 30 august 2018.

Nr. 4.827.

 

ANEXĂ

 

NORME METODOLOGICE

privind salarizarea prin plata cu ora pentru personalul didactic de predare, de conducere, de îndrumare şi control, precum şi pentru cadrele didactice metodiste din unităţile de învăţământ preuniversitar de stat şi unităţile conexe

 

Art. 1. - Prezentele norme metodologice reglementează salarizarea prin plata cu ora pentru personalul didactic de predare, de conducere, de îndrumare şi control, precum şi pentru cadrele didactice metodiste din unităţile de învăţământ preuniversitar de stat şi unităţile conexe.

Art. 2. - Personalul didactic de predare, de conducere, de îndrumare şi control, inclusiv cadrele didactice metodiste din unităţile de învăţământ preuniversitar de stat şi unităţile conexe, poate fi salarizat şi prin plata cu ora, potrivit prevederilor Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 3. - (1) Posturile didactice de predare/Catedrele vacante rămase după încadrarea cadrelor didactice pot fi ocupate în sistem de plată cu ora, încheindu-se contract individual de muncă pe durată determinată, separat de cel încheiat pentru funcţia de bază

(2) Toate contractele individuale de muncă în regim de plata cu ora trebuie înregistrate în Registrul general de evidenţă a salariaţilor înainte de prima zi de activitate.

Art. 4. - (1) Cadrele didactice încadrate pe post, conform prevederilor art. 262 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, educatoarele/institutorii/ profesorii pentru învăţământul preşcolar şi învăţătorii/institutorii/ profesorii pentru învăţământul primar se pot încadra în regim de plata cu ora, pe baza de contract individual de muncă separat de cel aferent funcţiei de bază, precizându-se numărul total de ore pe săptămână efectiv desfăşurate cu clasa/grupa de elevi/preşcolari.

(2) Personalul didactic de predare pensionat şi personalul angajat în alte domenii de activitate pot desfăşura activităţi didactice salarizate în regim de plata cu ora.

Art. 5. - Posturile didactice de predare/Catedrele vacante şi rezervate se ocupă în regim de plata cu ora, cu: personal didactic de predare titular, personal didactic de predare angajat cu contract individual de muncă pe perioadă determinată, personal didactic de predare pensionat, personal angajat în alte domenii de activitate.

Art. 6. - (1) încadrarea personalului didactic de predare pe posturi didactice/catedre vacante, în regim de plata cu ora se realizează cel mult pe durata desfăşurării cursurilor cu elevii/preşcolarii sau până la revenirea titularului la post/catedră în timpul anului şcolar.

(2) Cadrele didactice de predare angajate cu contract individual de muncă pe perioadă determinată pot fi încadrate, de regulă, pe posturi didactice/catedre rămase neocupate în regim de plata cu ora, până la o normă didactică de predare-învăţare-evaluare, stabilită potrivit prevederilor art. 262 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 7. - (1) Personalul didactic prevăzut la art. 263 alin. (10) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, care beneficiază de degrevare parţială a normei didactice de predare-învătare-evaluare, poate fi încadrat în regim de plata cu ora, în conformitate cu ordinul ministrului privind aprobarea normelor metodologice pentru stabilirea obligaţiei didactice de predare a personalului didactic de conducere din unităţile de învăţământ preuniversitar de stat, unităţile conexe, precum şi a personalului didactic de îndrumare şi control din inspectoratele şcolare şi a personalului didactic din casele corpului didactic.

(2) Salarizarea prin plata cu ora pentru funcţiile de conducere, îndrumare şi control se face la salariul de bază potrivit gradului didactic şi tranşei de vechime în învăţământ la care se adaugă, după caz, sporurile şi indemnizaţiile prevăzute la art. 9 alin. (2).

Art. 8. - Personalul didactic de predare şi de instruire practică, care beneficiază de reducerea normei didactice, poate avea dreptul la remunerarea activităţii în regim de plată cu ora doar după efectuarea normei complete, prevăzute la art. 262 alin. (3) lit. c), d) şi e) din Legea nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 9. - (1) Calculul pentru plata cu ora se raportează la norma didactică de predare-învăţare-evaluare, de instruire practică şi de evaluare curentă a preşcolarilor şi a elevilor în clasă prevăzută la art. 262 alin. (3) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare.

(2) Pentru calculul tarifului la plata cu ora aferent posturilor didactice de predare/catedrelor vacante/rezervate se utilizează salariul de bază aferent cadrului didactic încadrat, având în vedere treapta de vechime în învăţământ şi gradul didactic corespunzător. La salariul de bază se aplică, după caz, următoarele sporuri: indemnizaţie pentru învăţământ special, indemnizaţie pentru zone izolate, spor pentru activitatea de predare în sistemul penitenciar, spor pentru predare simultană.

(3) Tarifele orare din învăţământul preuniversitar se calculează prin raportarea salariului de bază calculat conform alin. (2) la numărul de ore aferent normei didactice de predare, astfel:

a) 1/72 pentru norma didactică de 18 ore pe săptămână;

b) 1/64 pentru norma didactică de 16 ore pe săptămână în învăţământul special;

c) 1/96 pentru norma didactică de 24 de ore pe săptămână, învăţători, antrenori din palatele şi cluburile copiilor, profesori de instruire practică şi maiştri-instructori;

d) 1/80 pentru norma didactică de 20 de ore pe săptămână, învăţător-educator, institutor-educator, profesor-educator, maistru-instructor şi profesor de instruire practică în învăţământul special;

e) 1/80 pentru profesori pentru învăţământul primar, învăţători, institutori învăţământ primar;

f) 1/100 pentru profesori pentru învăţământul preşcolar, educatoare, institutori învăţământ preşcolar,

Art. 10. - Personalul didactic de predare din învăţământul preuniversitar angajat cu contract individual de muncă, care desfăşoară activităţi salarizate în regim de plata cu ora, trebuie să facă dovada că programul activităţilor desfăşurate în regim de plata cu ora nu se suprapune celui corespunzător activităţilor funcţiei de bază, având în vedere că activitatea personalului didactic de predare, pentru funcţia de bază, se realizează de regulă 8 ore/zi, respectiv 40 de ore/săptămână,

Art. 11. - (1) Activităţile desfăşurate de cadrele didactice metodiste din unităţile de învăţământ preuniversitar care participă la inspecţiile curente, inspecţiile de specialitate şi speciale pentru acordarea gradelor didactice II şi I sau la inspecţia curentă şi specială pentru acordarea gradului didactic I pe baza titlului ştiinţific de doctor, în cazul în care aceste inspecţii nu se pot asigura de către inspectorul şcolar din inspectoratul şcolar, se realizează în baza unui contract civil de furnizare servicii pentru activităţi independente ocazionale, în care se stabileşte un onorariu calculat pe baza numărului de ore specific activităţii desfăşurate. Tariful orar se calculează prin divizarea salariului de bază pentru un profesor gradul I şi vechime în învăţământ 25-30 de ani la numărul mediu lunar de ore fizice desfăşurate în anul curent, respectiv 166 ore/lună pentru anul 2018, multiplicat cu 2, urmând ca pentru următorii ani numărul de ore/lună să fie stabilit prin hotărâre a Guvernului. Numărul de ore specific activităţilor desfăşurate se stabileşte după cum urmează:

a) pentru inspecţiile curente şi speciale în vederea obţinerii gradului didactic II, pentru inspecţiile curente în vederea obţinerii gradului didactic I, respectiv pentru inspecţia curentă şi specială în vederea acordării gradului didactic I pe baza titlului ştiinţific de doctor, câte 5 (cinci) ore pentru fiecare inspecţie;

b) pentru inspecţia specială şi susţinerea lucrării metodico-ştiinţifice în vederea obţinerii gradului didactic I, 7 (şapte) ore pentru fiecare inspecţie şi susţinerea lucrărilor metodico-ştiinţifice.

(2) Pentru efectuarea inspecţiilor prevăzute la alin. (1), cadrele didactice metodiste din unităţile de învăţământ preuniversitar sunt remunerate conform alin. (1), de unitatea de învăţământ la care efectuează inspecţiile, în baza contractului civil de furnizare servicii încheiat de cadrul didactic metodist cu directorul unităţii de învăţământ la care efectuează inspecţia, în condiţiile în care activitatea se desfăşoară în afara normei didactice de predare-învăţare-evaluare a cadrului didactic metodist.

(3) Sumele care se cuvin pentru activităţile de inspecţie desfăşurate de cadrul didactic metodist se achită de unitatea de învăţământ la care acesta efectuează inspecţiile, în baza contractului prevăzut la alin. (2), din fondurile alocate pentru cheltuielile cu pregătirea profesională.

Art. 12. - (1) Activitatea desfăşurată de membrii comisiilor de examen în vederea acordării gradelor didactice II şi I pentru maiştri-instructori, antrenori, educatori-puericultori, educatoare şi învăţători din unităţile de învăţământ preuniversitar - centre de perfecţionare se realizează în baza unui contract civil de furnizare servicii pentru activităţi independente ocazionale, în care se stabileşte un onorariu calculat pe baza numărului de ore specific activităţii desfăşurate. Tariful orar se calculează prin divizarea salariului de bază pentru un profesor gradul I şi vechime în învăţământ 25-30 ani la numărul mediu lunar de ore fizice desfăşurate în anul curent, respectiv 166 ore/lună pentru anul 2018, multiplicat cu 2, urmând ca pentru următorii ani numărul de ore/lună să fie stabilit prin hotărâre a Guvernului. Numărul de ore specific activităţilor desfăşurate se stabileşte după cum urmează:

a) în cadrul examenului pentru acordarea gradului didactic II:

(i) pentru membrii examinatori se achită o remuneraţie echivalentă a 1/3 oră pentru fiecare candidat examinat la fiecare probă orală sau scrisă;

(ii) pentru preşedintele comisiei se achită o remuneraţie echivalentă a 1/2 oră pentru fiecare candidat, indiferent de numărul probelor; dacă îndeplineşte şi atribuţii de examinator, normarea acestei activităţi se face distinct, conform pct. (i);

b) în cadrul examenului pentru acordarea gradului didactic I:

(i) pentru membrii comisiei pentru colocviul de admitere la gradul didactic I se achită o remuneraţie echivalentă a 1/3 ore pentru fiecare candidat examinat;

(ii) pentru îndrumarea şi verificarea lucrărilor metodico-ştiinţifice pentru obţinerea gradului didactic I se achită o remuneraţie echivalentă a 10 (zece) ore pentru îndrumarea fiecărei lucrări şi 3 (trei) ore pentru verificarea şi recenzarea acesteia.

(2) Pentru efectuarea activităţilor prevăzute la alin. (1), membrii comisiilor de examen în vederea acordării gradelor didactice II şi I pentru maiştri-instructori, antrenori, educatori-puericultori, educatoare şi învăţători din unităţile de învăţământ preuniversitar - centre de perfecţionare sunt remuneraţi, conform alin. (1), de unităţile de învăţământ preuniversitar - centre de perfecţionare, în baza contractului civil de furnizare servicii încheiat de cadrul didactic în regim de plata cu ora cu directorul unităţii de învăţământ - centru de perfecţionare, în condiţiile în care activităţile se desfăşoară în afara normei didactice de predare-învăţare-evaluare.

MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE ŞI ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

 

ORDIN

pentru modificarea Ordinului viceprim-ministrului, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice, nr. 4.988/2018 privind aprobarea măsurii de sprijin, constând în acordarea unor ajutoare de stat şi ajutoare de minimis pentru sprijinirea entităţilor de inovare şi transfer tehnologic în cadrul Programului operaţional regional 2014-2020

 

Având în vedere prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2014 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 20/2015, cu modificările ulterioare, Avizul Consiliului Concurenţei comunicat cu Adresa nr. 168 din 1.02.2018, precum şi Adresa Consiliului Concurenţei nr. 9.734 din 31.07.2018,

în conformitate cu prevederile art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2018 pentru aprobarea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea unor acte normative, aprobată prin Legea nr. 147/2018,

în temeiul art. 12 alin. (6) din Hotărârea Guvernului nr. 51/2018 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice,

viceprim-ministrul, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice, emite următorul ordin:

Art. I. - Ordinul viceprim-ministrului, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice, nr. 4.988/2018 privind aprobarea măsurii de sprijin, constând în acordarea unor ajutoare de stat şi ajutoare de minimis pentru sprijinirea entităţilor de inovare şi transfer tehnologic în cadrul Programului operaţional regional 2014-2020, publicat în Monitorul Oficial al României. Partea I, nr. 546 din 29 iunie 2018, se modifică după cum urmează:

1. Articolul 10 va avea următorul cuprins:

„Art. 10, - Solicitantul/Liderul de parteneriat/Membrii parteneriatului trebuie să aibă capacitatea financiară de a asigura: contribuţia proprie la valoarea eligibilă a proiectului, finanţarea cheltuielilor neeligibile ale proiectului (unde este cazul), precum şi resursele financiare necesare implementării optime a proiectului în condiţiile rambursării ulterioare a cheltuielilor eligibile din instrumente structurale. Contribuţia financiară proprie a solicitantului şi/sau liderului de proiect şi/sau partenerilor pentru implementarea proiectului este constituită fie din resurse proprii, fie din resurse atrase, sub o formă care să nu facă obiectul niciunui alt ajutor public.”

2. La articolul 14, litera c) va avea următorul cuprins:

,,c) demonstrarea unuia din următoarele drepturi asupra infrastructurii (imobil) pe care se propune a se realiza investiţia: dreptul de proprietate privată/publică, dreptul de concesiune, dreptul de administrare, dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de folosinţă cu titlu gratuit, împrumutul de folosinţă (comodat), dreptul de închiriere/locaţiune (pentru proiectele care nu implică realizarea de lucrări de construire), în conformitate cu prevederile Ghidului solicitantului - condiţii specifice de accesare a fondurilor aferent apelului de proiecte în cadrul căruia se solicită finanţare.”

3. La articolul 14, litera d) va avea următorul cuprins:

,,d) din documentele ce atestă drepturile reale/de creanţă la lit. a) şi c) asupra imobilelor pe care se propune a se realiza investiţia trebuie să reiasă faptul că drepturile respective sunt menţinute cel puţin pe perioada de durabilitate prevăzută de regulamentele aplicabile.”

Art. II. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Viceprim-ministru, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice,

Paul Stănescu

 

Bucureşti, 28 august 2018.

Nr. 5.549.

 

REPUBLICĂRI

 

LEGEA Nr. 56/2010

privind accesibilizarea fondului forestier naţional*)

 


*) Republicată în temeiul art. II din Legea nr. 218/2018 pentru modificarea Legii nr. 56/2010 privind accesibilizarea fondului forestier naţional, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 664 din 31 iulie 2018, dându-se textelor o nouă numerotară.

Legea nr. 56/2010 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 23 martie 2010 şi, ulterior, a mai fost modificată prin Legea nr. 282/2011 pentru modificarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 56/2010 privind accesibilizarea fondului forestier naţional, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 882 din 13 decembrie 2011.

 

CAPITOLUL I

Dispoziţii generale

 

Art. 1. - (1) Accesibilizarea fondului forestier naţional contribuie la gestionarea durabilă a acestuia şi se realizează prin:

a) lucrări de construire de drumuri şi căi ferate forestiere;

b) lucrări de intervenţii de natura investiţiilor la drumurile şi căile ferate forestiere existente, în scopul menţinerii integrităţii şi funcţionalităţii acestora, inclusiv repuneri provizorii în funcţiune.

(2) Lucrările de intervenţii de natura investiţiilor prevăzute la alin. (1) lit. b) cuprind: lucrări de reconstituire, consolidare, reabilitare, transformare şi extindere.

Art. 2. - (1) Pe baza analizei modului în care actuala reţea de drumuri şi căi ferate forestiere asigură accesibilizarea pădurilor pentru executarea lucrărilor silvoculturale, pentru prevenirea şi stingerea incendiilor şi pentru exploatarea pădurilor în condiţii ecologice şi de rentabilitate se stabilesc anual, pe bazine hidrografice, priorităţile de realizare a drumurilor, pe unităţi fizice şi costuri estimative în cadrul programului anual de accesibilizare a fondului forestier proprietate publică a statului.

(2) Programul anual de accesibilizare a fondului forestier proprietate publică a statului, prevăzut la alin. (1), se aprobă prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură.

Art. 3. - (1) Contractarea proiectării şi executării lucrărilor prevăzute Sa art. 2 se asigură de administratorii prevăzuţi de legislaţia în vigoare, pentru fondul forestier proprietate publică a statului, şi de ocolul silvic care asigură administrarea sau serviciile silvice, pentru celelalte terenuri din fondul forestier naţional, în condiţiile legii.

(2) Drumurile care se realizează în condiţiile prezentei legi sunt, după caz, proprietate publică a statului, proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale sau proprietate privată.

 

CAPITOLUL II

Finanţarea accesibilizării pădurilor

 

Art. 4. - (1) în vederea accesibilizării fondului forestier naţional, administratorii prevăzuţi de legislaţia în vigoare pentru fondul forestier proprietate publică a statului şi pentru unităţile administrativ-teritoriale deţinătoare de fond forestier au obligaţia să înfiinţeze fondul de accesibilizare a pădurilor.

(2) Fondul de accesibilizare a pădurilor, prevăzut la alin. (1), poate fi constituit şi de proprietarii de fond forestier proprietate privată. Decizia de constituire - hotărâre a consiliului local, hotărâre a adunării generale, hotărâre a proprietarului unic, după caz - se comunică anual, în perioada 1-31 decembrie, pentru anul de producţie următor, ocolului silvic care asigură administrarea sau serviciile silvice.

(3) în situaţia în care proprietarii de fond forestier optează pentru înfiinţarea fondului de accesibilizare, ocoalele silvice care asigură administrarea şi proprietarii pentru al căror fond forestier se asigură servicii silvice sunt obligaţi să alimenteze contul în care s-a constituit fondul de accesibilizare, în condiţiile prevăzute de prezenta lege.

(4) Fac excepţie de la prevederile alin. (1) unităţile administrativ-teritoriale deţinătoare de fond forestier care nu este traversat de drumuri forestiere şi nici nu necesită construirea acestora, accesibilizarea fiind asigurată prin existenţa unor drumuri publice sau a unor drumuri de utilitate publică.

(5) Excepţia prevăzută la alin. (4) se constată de structurile teritoriale silvice ale autorităţii publice centrale care răspund de silvicultură, la solicitarea proprietarului sau administratorului, după caz.

Art. 5. - (1) Fondul de accesibilizare a pădurilor prevăzut la art. 4 alin. (1) se constituie din următoarele resurse:

a) până la 10% din valoarea masei lemnoase vândute şi încasate în condiţiile legii provenite din produse principale şi

accidentale I, aprobat prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură;

b) suma cuvenită administratorului fondului forestier proprietate publică a statului, stabilită potrivit prevederilor art. 42 alin, (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

(2) Fondul de accesibilizare a pădurilor este un fond purtător de dobândă. Sumele rămase disponibile din acest fond la sfârşitul anului calendaristic se reportează în anul următor, cu aceeaşi destinaţie.

(3) Fondul de accesibilizare a pădurilor proprietate publică a statului se constituie într-un cont special în numele administratorilor prevăzuţi de legislaţia în vigoare pentru fondul forestier proprietate publică a statului şi se utilizează numai de aceştia, în condiţiile legii.

(4) Fondul de accesibilizare pentru pădurile proprietate publică şi privată a unităţilor administrativ-teritoriale şi pentru cele proprietate privată se constituie într-un cont special şi se află la dispoziţia ocolului silvic care asigură administrarea sau serviciile silvice.

(5) Alimentarea fondului de accesibilizare a pădurilor se face în termen de cel mult 15 zile lucrătoare de la data încasării contravalorii resurselor prevăzute la alin. (1).

(6) în cazul fondului forestier proprietate privată, sumele neutilizate din fondul de accesibilizare a pădurilor se restituie proprietarului, la cerere.

Art. 6. - Fondul de accesibilizare a pădurilor se utilizează pentru;

a) proiectarea lucrărilor de construire a drumurilor forestiere şi a căilor ferate forestiere;

b) proiectarea lucrărilor de intervenţii de natura investiţiilor la drumurile forestiere şi la căile ferate forestiere existente;

c) executarea lucrărilor de construire a drumurilor forestiere şi a căilor ferate forestiere noi;

d) executarea lucrărilor de intervenţii de natura investiţiilor la drumurile forestiere şi la căile ferate forestiere existente.

Art. 7. - Finanţarea realizării drumurilor forestiere se asigură din următoarele surse:

a) fondul de accesibilizare a pădurilor;

b) bugetul de stat;

c) alte surse, potrivit legii.

 

CAPITOLUL III

Contravenţii şi sancţiuni

 

Art. 8. - (1) Constituie contravenţii următoarele fapte:

a) încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) şi art. 6 şi se sancţionează cu amendă de la 15.000 lei la 30.000 lei;

b) nealimentarea contului destinat fondului de accesibilizare a pădurilor în termenul prevăzut la art. 5 alin. (5) şi se sancţionează cu amendă de la 20.000 lei la 40.000 lei.

(2) Răspunderea juridică se prezumă în sarcina conducătorului unităţii silvice cu personalitate juridică sau împuterniciţilor cu delegaţie ai acestuia în teritoriu.

Art. 9. - Contravenientul poate achita pe loc sau în termen de cel mult 48 de ore de la data încheierii procesului-verbal ori, după caz, de la data comunicării acestuia jumătate din minimul amenzilor prevăzute la art. 8, agentul constatator prevăzut la art. 10 făcând menţiune despre aceasta în procesul-verbal.

Art. 10. - Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor prevăzute la art. 8 se fac de personalul cu atribuţii de control din cadrul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură şi din cadrul structurilor teritoriale silvice ale acesteia.

Art. 11. - Prevederile referitoare la contravenţii se completează cu dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

 

CAPITOLUL IV

Dispoziţii finale

 

Art. 12. - Metodologia privind stabilirea gradului de accesibilizare a fondului forestier naţional şi normele de construire şi reabilitare a drumurilor forestiere se aprobă prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură.

Art. 13. - Prevederile art. 8-11 intră în vigoare la 30 de zile de la data publicării prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.*)


*) Prezenta lege a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 23 martie 2010.