MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 186 (XXX) - Nr. 771         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Joi, 6 septembrie 2018

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 29 din 23 ianuarie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 4, art. 5 alin. (3), art. 6, art. 7, art. 8 şi ale art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite

 

Decizia nr. 378 din 31 mai 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, în ansamblul său, în special ale art. 3, art. 4 şi art. 5 alin. (3) din acest act normativ

 

DECIZII ALE PRIM-MINISTRULUI

 

255. - Decizie privind aplicarea mobilităţii pentru doamna Iulia Cîrcei din funcţia publică de secretar general al Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă în funcţia publică de inspector guvernamental în cadrul Secretariatului General al Guvernului

 

256. - Decizie privind exercitarea, cu caracter temporar, prin detaşare, a funcţiei publice vacante de secretar general al Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă de către domnul Marcel-Dumitru Miclău

 

257. - Decizie pentru eliberarea, la cerere, a doamnei Corina Silvia Pop din funcţia de secretar de stat la Ministerul Sănătăţii

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 29

din 23 ianuarie 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 4, art. 5 alin. (3), art. 6, art. 7, art. 8 şi ale art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel-Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent-şef

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Kredyt Inkaso Investments RO - S.A., în Dosarul nr. 23.930/301/2016 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti şi care constituie obiectul Dosarului nr. 1.002D/2017.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în dosarele Curţii Constituţionale nr. 1.048D/2017, nr. 1.343D/2017, nr. 1.460D/ 2017, nr. 1.849D/2017, nr. 1.850D/2017 şi nr. 2.058D/2017, având ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 11, respectiv ale art. 1 alin, (3), art. 3, art. 4, art. 5 alin. (3), art. 6, art. 7, art. 8 şi ale art. 11. Excepţia a fost ridicată de Societatea Kredyt Inkaso Portfolio Investments (Luxemburg) - S.A., în Dosarul nr. 25.147/301/2016 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă, de Societatea Kredyt Inkaso Investments RO - S.A., în Dosarul nr. 4.675/279/2016 al Judecătoriei Piatra-Neamţ, de Societatea Kredyt Inkaso Portfolio Investments (Luxemburg) - S.A. prin administrator Societatea Kredyt Inkaso Investments RO - S.A., în Dosarul nr. 45.226/299/2016* al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti - Secţia a II-a civilă, de Societatea Piraeus Bank Romania - S.A. Bucureşti, în Dosarul nr. 17.905/231/2016 al Judecătoriei Focşani - Secţia civilă, de Societăţile Credit Plus (Gulf) Ltd., Credit Europe Bank N.V şi Credit Europe Ipotecar IFN - S.A., în Dosarul nr. 3.652/269/2016 al Judecătoriei Olteniţa, precum şi de Societatea Kredyt Inkaso Portfolio Investments (Luxemburg) - S.A., în Dosarul nr. 2.428/245/2017 al Judecătoriei Iaşi - Secţia civilă.

4. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Curtea, având în vedere obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate, pune în discuţie, din oficiu, problema conexării cauzelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 1.048D/2017, nr. 1.343D/2017, nr. 1.460D/2017, nr. 1.849D/2017, nr. 1.850D/2017şi nr. 2.058D/2017 la Dosarul nr. 1.002D/2017, care este primul înregistrat.

6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:

7. Prin încheierea din 22 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 23.930/301/2016, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 din Legea nr. 77/2016. Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.002D/2017.

8. Prin încheierea din 1 martie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 25.147/301/2016, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 (cu excepţia sintagmei „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile*) din Legea nr. 77/2016. Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.048D/2017.

9. Prin încheierea din 7 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 4.675/279/2016, Judecătoria Piatra-Neamţ a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016. Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.343D/2017.

10. Prin încheierea din 23 martie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 45.226/299/2016*, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti - Secţia a II-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 din Legea nr. 77/2016. Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.460D/2017.

11. Prin încheierea din 8 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. 17.905/231/2016, Judecătoria Focşani - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia da neconstituţionalitate a prevederilor art. 3, art. 4, art. 5 alin, (3), art. 8 şi ale art. 11 teza a două din Legea nr. 77/2016. Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.849D/2017.

12. Prin Sentinţa civilă nr. 361 din 31 martie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 3.652/269/2016, Judecătoria Olteniţa a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 4, art. 6, art. 7, art. 8 şi ale art. 11 din Legea nr. 77/2016. Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.850D/2017.

13. Prin încheierea din 19 iunie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 2.428/245/2017, Judecătoria Iaşi - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016. Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.058D/2017.

14. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Societatea Kredyt Inkaso Portfolio Investments (Luxemburg) - SA, prin administrator Societatea Kredyt Inkaso Investments RO-SA, de Societatea Piraeus Bank Romania - S.A. Bucureşti, precum şi de Societăţile Credit Plus (Gulf) Ltd., Credit Europe Bank N.V., Credit Europe Ipotecar IFN - SA, în cauze având ca obiect Legea nr. 77/2016.

15. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că sunt încălcate principiile securităţii juridice, al neretroactivităţii legii civile, al aplicării imediate a legii civile noi, al statului de drept, dar şi al economiei de piaţă. În concret, prin prevederile art. 3 din Legea nr. 77/2016 se încalcă principiile supremaţiei legilor şi a Constituţiei întrucât, pentru a fi înţeleasă, legea trebuie să fie suficient de precisă şi previzibilă ca să ofere securitate juridică destinatarilor săi. Principiul securităţii juridice, fără a fi consacrat în mod expres în Constituţie, a fost reţinut atât în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în practica CEDO şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

16. Excepţia de neconstituţionalitate este fundamentată şi prin prisma încălcării principiului previzibilităţii şi accesibilităţii legii, legiuitorul român instituind, cu titlu de noutate, obligaţia creditorului de a primi în plată bunul imobil adus în garanţie de împrumutat, cu efectul stingerii tuturor datoriilor acestuia, fără a conferi posibilitatea creditorului de a-şi da acordul său părţilor, de a insera în cuprinsul contractului de credit această posibilitate de stingere a obligaţiei, componente contractuale ce ţin exclusiv de voinţa părţilor. Mai mult, dispoziţiile criticate sunt de imediată aplicare, fără luarea în considerare a momentului încheierii contractului, transformând bunul oferit în garanţie în obiect al plăţii, peste voinţa creditorului. În aceste condiţii, în legătură cu previzibilitatea normelor juridice intrate în vigoare prin legea criticată şi în legătură cu efectele contractului, creditorul nu avea posibilitatea rezonabilă de a anticipa intervenţia legiuitorului. Derogarea de la dispoziţiile legii civile reprezintă un mod deficitar de redactare şi nu corespunde exigenţelor de tehnică legislativă specifice normelor juridice, întrucât produc confuzie şi generează numeroase situaţii litigioase.

17. De asemenea se afirmă că, în virtutea principiului neretroactivităţii legii civile, principiu de rang constituţional, legea civilă nu poate dispune decât pentru viitor, fiind total de neconceput să fie aplicabilă pentru trecut, în condiţiile în care societatea are interesul ca tranzacţiile să fie sigure, părţile având convingerea că efectele contractului sunt acelea prevăzute la momentul încheierii contractului şi nu cele ce vor fi dispuse prin legi viitoare, ale căror anticipare şi conţinut nici nu pot fi prevăzute. Aspectul esenţial în aplicarea acestui principiu este dat de existenţa unor evenimente ori acte care nu îşi epuizează toate consecinţele sub imperiul legii vechi, criteriul determinant fiind dat de teoria drepturilor câştigate, intrate definitiv în patrimoniu şi care nu pot fi răpite prin faptul nimănui. Efectele viitoare ale contractului, astfel cum sunt ele determinante prin voinţa comună a părţilor contractante, se vor realiza potrivit acestei voinţe, în limitele îngăduite de legea în fiinţă în momentul în care contractul s-a încheiat, fără ca o lege ulterioară să poată avea vreo influenţă. Prin reglementarea cu titlu obligatoriu a mecanismului dării în plată în cazul contractelor în derulare, legiuitorul a intervenit în mod abrupt, ilegitim şi neconstituţional într-o situaţie ale cărei efecte sunt epuizate încă de la momentul încheierii contractului. Intervenţia nu este justificată nici prin prisma existenţei unor clauze abuzive şi nici dictate de un interes de ordine publică. În lipsa oricăror criterii de apreciere în concret a dezechilibrului încercat de consumator nu se poate vorbi de o reechilibrare a contractului, de echitate, pentru că nu este nici măcar definit dezechilibrul avut în vedere de legiuitor.

18. Se mai arată că neconstituţionalitatea textelor este dată şi prin prisma încălcării dreptului la proprietatea privată. Astfel, stingerea datoriei prin oferirea bunului garantat aduce atingere dreptului de proprietate al băncii prin aceea că reprezintă o limitare a dreptului prin exproprierea în favoarea unui terţ, în privinţa restului de datorie în cazul în care garanţia nu acoperă creanţa datorată. Ingerinţa statului asupra dreptului de proprietate nu este justificată de un interes legitim general, ci de unul privat, limitat chiar la plafonul de 250.000 euro şi la programul social „Prima Casă”. Opţiunea legiuitorului de a reglementa echilibrul contractual este în sensul stingerii raportului juridic, prin novaţia obiectului plăţii, deşi este evident că şi în privinţa persoanelor care nu beneficiază de aplicarea legii poate fi incident dezechilibrul între soldul creditului şi valoarea imobilului achiziţionat sau garantat. În expunerea de motive lipsesc orice referiri privitoare la numărul de împrumutaţi ce s-ar afla în situaţia de dezechilibru ori la criteriile în funcţie de care se stabileşte dacă o persoană se află într-o situaţie care justifică aplicarea legii. Legiuitorul nu se preocupă nici de ordinul de mărime al valorii reziduale stinse prin plată, nu este instituit niciun criteriu sau mecanism pentru evaluarea bunului dat în plată pentru eliberare, singurul argument de echilibrare a riscului nefiind suficient pentru ingerinţa în dreptul de proprietate. În acelaşi sens nu este justificată nici derogarea de la dreptul comun în privinţa acordului creditorului pentru stingerea oricărei datorii, în condiţiile în care nu s-au stabilit criterii de insolvabilitate a debitorului persoană fizică şi nici criterii generale de apreciere a stării de insolvabilitate.

19. Totodată, prevederile criticate aduc atingere şi principiului proporţionalităţii, legiuitorul impunând cu titlu generic eliberarea de datorie reziduală în privinţa tuturor creditorilor care îndeplinesc condiţiile formale. Din moment ce darea în plată este justificată de imposibilitatea de plată, se impunea stabilirea unor criterii esenţiale în verificarea admisibilităţii procedurii, creditorul fiind nevoit să renunţe la dreptul său de proprietate asupra creanţei rămase de recuperat la cererea debitorului, deşi acesta din urmă nu face dovada unei imposibilităţi de plată a creanţei. Chiar şi în cazul în care legiuitorul şi-ar fi propus ca scopul final să fie acela constând în echilibrarea anumitor contracte ca urmare a devalorizării bunului adus în garanţie, dincolo de scopul generic, contestatoarea este de părere că legea nu conferă anumite garanţii şi nu păstrează criteriile de proporţionalitate a ingerinţei în lipsa unor criterii clare de aplicare. Instituirea dării în plată cu efect liberatoriu este disproporţionată şi prin raportare la faptul că se răspunde cu măsuri iremediabile unei probleme generate de fluctuaţia preţurilor pe piaţa imobiliară, împrejurare care a afectat ambele părţi contractante şi care este eminamente supusă schimbării, nu este justificată, nu asigură garanţii şi nu răspunde criteriilor de necesitate şi proporţionalitate.

20. Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă, în Dosarul nr. 1.002D/2017, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 din Legea nr. 77/2016 este neîntemeiată, iar, în Dosarul nr. 1.048D/2017, că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11, excluzând sintagma „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile , este neîntemeiată.

21. Judecătoria Piatra-Neamţ, în Dosarul nr. 1.343D/2017, opinează în sensul că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 din Legea nr. 77/2016 este neîntemeiată.

22. Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - Secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. 1.460D/2017, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 din Legea nr. 77/2016 este întemeiată, fiind necesar controlul de constituţionalitate cu privire la Legea nr. 77/2016, în ansamblul său, cel puţin din perspectiva respectării principiului securităţii juridice şi a condiţiilor de previzibilitate şi accesibilitate care decurg din principiul statului de drept, enunţat la art. 1 alin. (5) din Constituţia României.

23. Judecătoria Focşani - Secţia civilă, în Dosarul nr. 1.849D/2017, contrar prevederilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu şi-a exprimat opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

24. Judecătoria Olteniţa, în Dosarul nr. 1.850D/2017, opinează în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

25. Judecătoria Iaşi - Secţia civilă, în Dosarul nr. 2.058D/2017, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi este neîntemeiată.

26. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

27. Guvernul, în punctul său de vedere formulat în dosarele nr. 1.002D/2017, nr. 1.048D/2017 şi nr. 2.058D/2017, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 referitoare la sintagma „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile” din Legea nr. 77/2016 a devenit inadmisibilă, având în vedere Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, iar dispoziţiile art. 11 teza întâi, raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 77/2016, sunt constituţionale în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii. Totodată, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate referitoare la prevederile art. 11 teza întâi raportate la cele ale art. 3 teza întâi din acelaşi act normativ, precum şi excepţia de neconstituţionalitate ce vizează art. 11 teza a două sunt inadmisibile, iar excepţia de neconstituţionalitate ce priveşte dispoziţiile art. 11 raportate [a celelalte prevederi din Legea nr. 77/2016 sunt neîntemeiate.

28. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

29. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

30. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din actele de sesizare a Curţii Constituţionale, îl constituie dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 3, art. 4, art. 5 alin. (3), art. 6, art. 7, art. 8 şi ale art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 28 aprilie 2016. Prevederile legale criticate, punctual, au următorul cuprins:

- Art. 1 alin. (3): „Dispoziţiile prezentei legi se aplică şi în cazul în care creanţa creditorului izvorând dintr-un contract de credit este garantată cu fideiusiunea şi/sau solidaritatea unuia sau mai multor codebitori sau coplătitori.

- Art. 3: „Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord.

- Art. 4: „(1) Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite. În mod cumulativ, următoarele condiţii;

a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială;

b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit;

c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cei puţin un imobil având destinaţia de locuinţă;

d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.

(2) în situaţia în care executarea obligaţiilor asumate prin contractul de credit a fost garantată cu două sau mai multe bunuri, în vederea aplicării procedurii prevăzute de prezenta lege debitorul va oferi în plată toate bunurile ipotecate în favoarea creditorului.”;

- Art. 5 alin. (3): „Prima zi de convocare la notarul public nu poate fi stabilită la un termen mai scurt de 30 de zile libere, perioadă în care se suspendă orice plată către creditor, precum şi orice procedură judiciară sau extrajudiciară demarată de creditor sau de persoane care se subrogă în drepturile acestuia îndreptată împotriva consumatorului sau a bunurilor acestuia.”;

- Art. 6: „(1) De la data primirii notificării prevăzute la art. 5 se suspendă dreptul creditorului de a se îndrepta împotriva codebitorilor, precum şi împotriva garanţilor personali sau ipotecari.

(2) în situaţia admiterii definitive a contestaţiei prevăzute la art. 7, creditorul poate demara sau, după caz, relua orice procedură judiciară sau extrajudiciară atât împotriva debitorului, cât şi împotriva altor garanţi personali sau ipotecari.

(3) Demersurile prevăzute la art. 5 şi art. 7-9 pot ti întreprinse şi de codebitori, precum şi de garanţii personali sau ipotecari ai consumatorului principal, cu acordul acestuia sau al succesorilor săi.

(4) Acţiunea în regres împotriva debitorului principal va putea fi formulată numai după stingerea integrală a datoriei izvorând din contractul de credit, în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi.”;

- Art. 7: (1) în termen de 10 zile de la data comunicării notificării emise în conformitate cu dispoziţiile art. 5, creditorul poate contesta îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege.

(2) Cererea se judecă în procedură de urgenţă, cu citarea părţilor, de judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază consumatorul.

(3) Apelul împotriva hotărârii pronunţate în conformitate cu dispoziţiile alin. (2) se depune de partea interesată în termen de 15 zile lucrătoare de la comunicare şi se judecă cu celeritate.

(4) Până la soluţionarea definitivă a contestaţiei formulate de creditor se menţine suspendarea oricărei plăţi către acesta, precum şi a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoanele care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului.

(5) în situaţia în care se admite contestaţia formulată de creditor, părţile vor fi puse în situaţia anterioară îndeplinirii demersurilor prevăzute de prezenta lege.

(6) în termen de 10 zile de la data respingerii definitive a contestaţiei, creditorul are obligaţia să se prezinte, în conformitate cu notificarea prealabilă a debitorului, la notarul public indicat în cuprinsul acesteia Dispoziţiile art. 5 alin. (4) sunt aplicabile atât în vederea transmiterii informaţiilor şi a înscrisurilor, cât şi în vederea stabilirii datei exacte a semnării actului de dare în plată.”;

- Art. 8: (1) în situaţia în care creditorul nu se conformează dispoziţiilor prevăzute de prezenta lege, debitorul poate cere instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se constate stingerea obligaţilor născute din contractul de credit Ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor.

(2) Cererea se judecă cu celeritate, cu citarea părţilor, de către judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază debitorul.

(3) Până la soluţionarea definitivă a cererii prevăzute la alin. (1) se menţine suspendarea oricărei plăţi către creditor, precum şi a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoane care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului.

(4) Acţiunea prevăzută de prezentul articol este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

(5) Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului

- Art. 11: „în vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât şi contractelor încheiate după această dată.”

31. În opinia autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 1 alin. (5) privind principiul supremaţiei Constituţiei, art. 15 alin. (2) care prevede principiul neretroactivităţii, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 21 - Accesul liber la justiţie, art. 24 - Dreptul la apărare, art. 44 - Dreptul de proprietate privată, art. 45 - Libertatea economică, art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 135 - Economia şi art. 148 alin. (2) referitor la raportul dintre dreptul comunitar şi legile interne, precum şi prevederilor art. 1 - Protecţia proprietăţii din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Totodată, examinarea excepţiei de neconstituţionalitate relevă şi faptul că unele standarde constituţionale au fost invocate fără să se indice, în mod specific, anumite articole ale Legii nr. 77/2016; este, de pildă, cazul prevederilor art. 44, art. 45, art. 135 din Legea fundamentală, încălcarea normelor de tehnică legislativă, precum şi faptul că nu este permis instanţelor să verifice întrunirea condiţiilor pentru garantarea de tip excepţional a consumatorilor.

32. Examinând excepţia de neconstituţionalitate. Curtea constată că, în prezentele cauze, în ceea ce priveşte o parte dintre prevederile legale criticate din Legea nr. 77/2016, nu sunt respectate condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, a căror existenţă rezultă din prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei precum şi din prevederile art. 29 alin. (3) din aceeaşi lege, potrivit cărora „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale”. Astfel, Curtea reţine ca element comun situaţiei de fapt din cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti care au sesizat instanţa de contencios constituţional în prezentele dosare că toate contractele de credit au fost încheiate înaintea intrării în vigoare a noului Cod civil, respectiv 1 octombrie 2011. Autorii excepţiei au invocat neconstituţionalitatea art. 3 din Legea nr. 77/2016, fără să se raporteze în mod distinct la cele două ipoteze ale acestuia, respectiv ipoteza care vizează aplicabilitatea noului Cod civil („Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare/) şi ipoteza care vizează aplicabilitatea vechiului Cod civil. În aceste condiţii, instanţa de contencios constituţional va respinge ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportate la prevederile art. 3 teza întâi din Legea nr. 77/2016.

33. De asemenea, faptul că toate contractele de credit ce fac obiectul cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti care au sesizat Curtea au fost încheiate înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil este relevant şi în examinarea admisibilităţii excepţiei având ca obiect neconstituţionalitatea tezei a două a art. 11 din Legea nr. 77/2016. Curtea reţine că, potrivit primei teze a acestui articol, prevederile Legii nr. 77/2016 se aplică şi contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, iar, potrivit celei de-a două teze a art. 11, Legea nr. 77/2016 se aplică acelor contracte de credit încheiate după data intrării sale în vigoare. Aşa fiind, Curtea va respinge ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza a două din Legea nr. 77/2016, întrucât acestea vizează contracte încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016.

34. În continuare, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, s-a constatat că prevederile art. 11 teza întâi, raportate la cele ale art. 3 teza a doua, art. 4, 7 şi 8 din Legea nr. 77/2016 sunt constituţionale numai în măsura în care instanţa judecătorească are posibilitatea şi obligaţia de a verifica îndeplinirea condiţiilor impreviziunii pentru fiecare contract de credit în parte. Curtea a mai reţinut că, în cazul în care instanţa judecătorească nu ar avea posibilitatea să verifice îndeplinirea condiţiilor impreviziunii, aceste prevederi de lege ar încălca dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. Î alin. (5) - în componenta sa privind calitatea legii, cele ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi cele ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei. Totodată, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, precitată, paragraful 122, Curtea a constatat că sintagma „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile” din art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 este neconstituţională.

35. În acest context, Curtea reţine că, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale”. Prin urmare, ţinând cont şi de faptul că Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, precitată, a fost publicată anterior sesizării instanţei constituţionale în prezentele cauze, Curtea va respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 alin. (1)-(3), (5) şi (6) şi art. 8 alin. (1)-(4) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite.

36. Cu privire la critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 raportate la cele ale art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, Curtea urmează a o respinge ca neîntemeiată, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare. Astfel, Curtea constată că, prin Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 9 august 2017, a reţinut că, în ceea ce priveşte constituţionalitatea art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 nu a constatat neconstituţionalitatea pură şi simplă a prevederilor art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, ci a stabilit, în calitatea sa de garant al supremaţiei Constituţiei (potrivit art. 142 din Legea fundamentală), condiţiile în care acestea se subsumează exigenţelor Constituţiei. Or, în cazul deciziilor interpretative, în măsura în care aspectele de neconstituţionalitate deduse din motivarea autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate nu vizează înţelesul normei juridice care a fost exclus din sfera cadrului constituţional, Curtea a reţinut că, în analiza acestora, nu este incident art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992. Dimpotrivă, atunci când criticile de neconstituţionalitate a unei normei juridice privesc un înţeles sau înţelesuri ale acesteia care se bucură, în continuare, de prezumţia de constituţionalitate şi care nu au fost excluse din cadrul constituţional prin decizia interpretativă, este evident că instanţa constituţională este competentă să analizeze fondul excepţiei de neconstituţionalitate.

37. Totodată, în privinţa bunurilor imobile adjudecate anterior intrării în vigoare a legii, ipoteză ce forma obiectul dosarului instanţei judecătoreşti a quo, Curtea a stabilit că legiuitorul ordinar a recurs la o ficţiune juridică, în sensul că datoriile rezultate din contractul de credit sunt considerate stinse, chiar dacă bunul imobil aferent garanţiei a fost vândut la un preţ mai mic decât valoarea datoriei debitorului către instituţia de credit. Practic, legiuitorul a apreciat, în contextul impreviziunii, că sumele de bani plătite în mod voluntar în executarea contractului, cele obţinute din adjudecarea bunului, indiferent de data la care aceasta a avut loc, precum şi, după caz, de sumele rezultate din urmărirea silită a altor bunuri ale debitorului până la data formulării notificării acoperă valoarea datoriilor aferente contractului de credit. O asemenea ficţiune juridică, departe de a fi arbitrară, valorifică un element accesoriu al contractului de credit, ipoteca, definită, în cazul de faţă, ca fiind un drept real asupra unui bun imobil afectat restituirii sumei de bani împrumutate, şi este de natură să asigure echilibrul contractual dintre părţi în limitele riscului inerent unui contract de credit, eliminând din sfera raporturilor dintre debitor şi creditor riscul supraadăugat (a se vedea Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, paragraful 47).

38. În continuare, Curtea va examina pretinsa contrarietate dintre, pe de o parte, principiile şi dispoziţiile constituţionale invocate în susţinerea prezentei excepţii de neconstituţionalitate şi, pe de altă parte, celelalte dispoziţii ale Legii nr. 77/2016 criticate.

39. Curtea reţine că prevederile criticate din Legea nr. 77/2016 au mâi format, în repetate rânduri, obiect al controlului de constituţionalitate, în acest sens fiind, spre exemplu, deciziile nr. 623 din 25 octombrie 2016, precitată, nr. 15 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 241 din 7 aprilie 2017, nr. 35 din 19 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 10 mai 2017, nr. 92 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 8 august 2017, nr. 93 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 382 din 22 mai 2017, nr. 94 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 642 din 4 august 2017, nr. 95 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 9 august 2017, nr. 238 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 11 august 2017, nr. 240 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 402 din 29 mai 2017, nr. 357 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 19 octombrie 2017, nr. 358 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 783 din 3 octombrie 2017, nr. 359 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 861 din 1 noiembrie 2017, nr. 367 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 564 din 17 iulie 2017, şi nr. 391 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 858 din 31 octombrie 2017.

40. În continuare, Curtea observă că, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, a reţinut că dispoziţiile criticate din Legea nr. 77/2016 nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii civile, art. 16 privind egalitatea în faţa legii, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 45 privind libertatea economică, art. 73 alin. (3) lit. m) privind adoptarea legilor organice, art. 135 privind economia, art. 136 alin. (5) privind inviolabilitatea proprietăţii private, iar, cu privire la dispoziţiile art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană din Constituţie, a constatat că nu au incidenţă în cauză [paragraful 130], Autoarele excepţiei de neconstituţionalitate repun în discuţie conformitatea dispoziţiilor criticate din Legea nr. 77/2016 cu o parte dintre aceste texte constituţionale.

41. În urma examinării criticilor formulate de autoarele excepţiei din perspectiva acestor dispoziţii constituţionale, Curtea constată că atât considerentele, cât şi soluţia reţinute în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 sunt aplicabile mutatis mutandis în prezenta cauză.

42. În ceea ce priveşte criticile formulate din perspectiva respectării exigenţelor impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie, Curtea reaminteşte cele reţinute în paragrafele 109-111 ale Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016. Astfel, Curtea a constatat că aspectele invocate în legătură cu art. 1 alin. (5) din Constituţie vizează, mai degrabă, chestiuni care ţin de interpretarea sau aplicarea legii de către instanţa judecătorească sau se referă la corelarea dintre prevederi legale din acte normative diferite. Ca atare, Curtea a reţinut că se critică faptul că legea nu defineşte noţiunea de locuinţă, nu stabileşte în sarcina cui vor fi cheltuielile de executare silită sau nu stabileşte cu claritate domeniul de aplicare prin utilizarea sintagmei ^contract de credit”, nu se arată în ce măsură Codul civil este aplicabil în materia nou-reglementată, că există inadvertenţe între scopul declarat în expunerea de motive şi conţinutul propriu-zis al legii. Se mai critică faptul că se schimbă obiectul de activitate al băncii, că se denaturează piaţa bancară. De asemenea, Curtea a constatat că autoarele excepţiei de neconstituţionalitate au arătat că Legea nr. 77/2016 este neclară şi că nu prevede ce se întâmplă atunci când există ipoteci de ranguri diferite constituite asupra imobilului ce urmează a fi dat în plată sau ce se întâmplă atunci când imobilul este deteriorat din neglijenţa debitorului. Totodată, s-a ridicat şi problema corelării cu dispoziţiile Codului de procedură civilă în ceea ce priveşte regularizarea cererilor de chemare în judecată. Curtea a constatat, însă, că aceste aspecte ţin de interpretarea şi aplicarea legii de către instanţa judecătorească, analiza lor excedând competenţei instanţei de contencios constituţional. De asemenea, Curtea a mai reţinut că s-a arătat în criticile formulate faptul că prevederile legale criticate nu sunt coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 151/2015 privind procedura insolvenţei persoanelor fizice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 464 din 26 iunie 2015, lege care încă nu a intrat în vigoare. Însă, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat în mod constant că nu se poate pronunţa asupra neconcordanţelor dintre diferite norme juridice, ci numai asupra înţelesului dispoziţiilor legale criticate în raport cu prevederile şi principiile constituţionale. De exemplu, prin Decizia nr. 495 din 16 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 19 ianuarie 2005, şi Decizia nr. 463 din 12 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 21 iunie 2011, Curtea a reţinut că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acelui text cu dispoziţiile constituţionale pretins încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Prin urmare, o astfel de situaţie nu constituie un veritabil argument pe care să se întemeieze neconstituţionalitatea prevederilor criticate, ci o eventuală contrarietate între norme legale din acelaşi domeniu sau din domenii pe care autorii excepţiei de neconstituţionalitate le apreciază ca fiind similare. Or, coordonarea legislaţiei în vigoare, sub aspectele menţionate, este de competenţa autorităţi legiuitoare.

43. În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţie, Curtea a reţinut că „indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele până la data de 1 octombrie 2011, ele se supun reglementării de drept comun, Codul civil din 1864, care, în mod evident, permitea aplicarea teoriei impreviziunii, în temeiul art. 969 şi art. 970. Având în vedere că Legea nr. 77/2016 reprezintă o aplicare a teoriei impreviziunii la nivelul contractului de credit, prevederile acesteia nu retroactivează.” [paragraful 115].

44. Cu privire la critica raportată la art. 16 din Constituţie referitor la principiul egalităţii, pe lângă cele reţinute de Curte în paragraful 112 al Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016, prin care a constatat conformitatea cu acest standard constituţional a prevederilor criticate, facem trimitere şi la faptul că, în Decizia nr. 35 din 19 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 10 mai 2017 [paragraful 64], Curtea a reiterat jurisprudenţa sa constantă potrivit căreia noţiunea fundamentală de egalitate în faţa legii nu presupune că stabilirea unui tratament juridic diferenţiat unor situaţii distincte este discriminatorie. Dimpotrivă, în acest fel se asigură deplina respectare a acestui principiu constituţional fundamental. Astfel, în Decizia nr. 192 din 31 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 21 iunie 2005, Curtea a precizat că „Egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrată cu titlu de principiu de art.16 alin. (1) din Constituţie, îşi găseşte aplicare doar atunci când părţile se găsesc în situaţii identice sau egale, care impun şi justifică acelaşi tratament juridic şi deci instituirea aceluiaşi regim juridic. Per a contrario, când acestea se află în situaţii diferite, regimul juridic aplicabil fiecăreia nu poate fi decât diferit, soluţie legislativă care nu contravine, ci, dimpotrivă, decurge logic din chiar principiul enunţat”. Curtea a mai reţinut, în aceeaşi decizie, că deosebirile obiective dintre categoria profesioniştilor şi cea a consumatorilor sunt suficient de relevante şi semnificative încât să justifice opţiunea legiuitorului de a le aplica un regim juridic distinct.

45. În justificarea respingerii criticii, formulate inclusiv din perspectiva art. 21 alin. (3) din Constituţie, care viza prevederile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, Curtea a reţinut, în paragraful 127 al Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016, că acestea, cu precizările aduse de instanţa de contencios constituţional raportate la aplicarea teoriei impreviziunii, nu reprezintă o ingerinţă în realizarea actului de justiţie sau a dreptului la un proces echitabil, ci o aplicare justă, în spiritul bunei-credinţe şi a echităţii, a teoriei impreviziunii în faza executării silite. De asemenea, în paragraful 116 al deciziei precitată, Curtea a reţinut că instituţia impreviziunii aplicabilă ope legis, pentru toate contractele încheiate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016, nu poate fi recunoscută, fiind în contradicţie cu prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi cele ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei.

46. Aceste considerente ale Curţii, referitoare la art. 21 alin. (3), îşi păstrează relevanţa mutatis mutandis şi în respingerea criticilor ridicate în prezenta cauză, cu atât mai mult cu cât, în prezentele excepţii, singurul text criticat, din perspectiva art. 21 şi 24 din Constituţie, este art. 7 din Legea nr. 77/2016, a cărui constituţionalitate a fost constatată, numai sub rezervă interpretativă, în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016.

47. Cu referire la criticile prevederilor Legii nr. 77/2016 formulate din perspectiva pretinsei încălcări a art. 44 din Constituţie privind dreptul de proprietate privată, în paragraful 128 al Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016, Curtea a reţinut că, în jurisprudenţa sa (a se vedea Decizia nr. 270 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României. Partea I, nr. 554 din 28 iulie 2014, paragraful 19), a statuat că, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, legiuitorul este în drept să stabilească conţinutul şi limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate şi atributele acestuia şi se instituie în vederea apărării intereselor sociale şi economice generale sau pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale altor persoane, esenţial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate (în acest sens, a se vedea şi Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993). De asemenea, Curtea a statuat prin Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004, că, în temeiul art. 44 din Constituţie, legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Aşadar, textul art. 44 din Constituţie cuprinde expres în cadrul alin. (1) o dispoziţie specială în temeiul căreia legiuitorul are competenţa de a stabili conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, inclusiv prin introducerea unor limite vizând atributele dreptului de proprietate. În aceste condiţii, Curtea a reţinut că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie; însă limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate. Statul protejează dreptul de proprietate în condiţiile exercitării sale cu bună-credinţă (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 245 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 546 din 20 iulie 2016, paragrafele 59-60). Dreptul de proprietate al instituţiilor de credit nu cunoaşte nicio limitare în condiţiile impreviziunii, adaptarea/încetarea contractelor neînsemnând nici măcar limitarea dreptului de proprietate.

48. De asemenea, cu referire la prevederile art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, în Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, Curtea a reţinut că, prin reglementarea procedurii dării în plată, ca expresie a impreviziunii contractuale, legiuitorul, prin art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, a pus la îndemâna debitorului obligaţiei un mecanism procedural specific prin efectul căruia are loc o suspendare de drept a executării plăţilor pe care debitorul le-ar datora în temeiul contractului de credit. Este o măsură conexă firească deciziei debitorului de a transmite creditorului dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar. Suspendarea plăţilor aferente contractului de credit intervine ca un accesoriu al deciziei unilaterale a acestuia prin care apreciază că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate inerente procedurii dării în plată, însă, pe perioada suspendării plăţilor, celelalte obligaţii ale debitorului rezultate din acesta se execută în continuare.

49. În acest context, Curtea reţine că suspendarea antemenţionată se aplică atât în situaţia în care creditorul obligaţiei de plată nu formulează contestaţie împotriva notificării transmise, cât şi în situaţia în care acesta din urmă formulează o asemenea contestaţie. Astfel, în lipsa formulării contestaţiei prevăzute de art. 7 alin. (1) din lege, notificarea transmisă creditorului rămâne definitivă, în sensul că ambele părţi acceptă faptul că aceasta îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, în condiţiile intervenirii impreviziunii, părţile având posibilitatea de a negocia pentru a ajunge la un alt acord în termenul prevăzut de art. 5 alin. (3) din lege. De abia după expirarea termenului menţionat se poate încheia actul de dare în plată. Pe toată perioada de timp care acoperă termenul de contestare, precum şi termenul de negociere, executarea plăţilor derivate din contractul de credit este suspendată. În acest fel, legiuitorul a pus Sa îndemâna debitorului un instrument juridic, prin intermediul căruia echilibrează poziţia economică net inferioară a consumatorului în raport cu profesionistul în condiţiile intervenirii impreviziunii. Ar fi fost, de altfel, nefiresc ca, pe această perioadă, contractul să fi continuat să se execute ca atare, mai ales că este una pre-procesuală, de negociere între părţi, în care sunt cercetate posibilităţile de continuare a executării contractului de credit, prin adaptarea acestuia la noile condiţii socioeconomice. În schimb, în ipoteza în care creditorul formulează contestaţie, notificarea este afectată de o condiţie rezolutorie, aceea a admiterii contestaţiei de către instanţa judecătorească competentă. Însă, indiferent dacă această condiţie se împlineşte, pe toată perioada în care curge termenul de formulare a contestaţiei şi a judecăţii, până la soluţionarea definitivă a contestaţiei, notificarea are drept efect şi suspendarea plăţilor rezultate din contractul de credit, ca o măsură provizorie şi conexă acesteia.

50. În acest context, Curtea constată că un asemenea mecanism procedural nu este de natură să afecteze sau să anuleze dreptul de proprietate privată al creditorului pentru că suspendarea plăţilor este o măsură imediată care este menită să împiedice ruina iminentă a debitorului, înlăturând efectele negative asupra patrimoniului acestuia în condiţiile în care creditorul decide să demareze o procedură judiciară. Este o măsură provizorie prin natura sa, întrucât, în cazul în care este admisă contestaţia creditorului, debitorul obligaţiei va trebui să execute în continuare contractul de credit, plata sumelor de bani aferente perioadei de suspendare urmând a fi reluată.

51. Din cele de mai sus, Curtea, având în vedere conţinutul normativ al art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, constată că acestea reglementează o intervenţie etatică cu privire la executarea contractelor de credit aflate în curs. De principiu, niciun text constituţional nu împiedică legiuitorul să intervină în executarea acestor contracte în vederea reechilibrării lor, cu respectarea condiţiilor impuse prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 referitoare la buna-credinţă şi echitatea ce trebuie să guverneze această materie. Însă, intensitatea acestei intervenţii, privită din perspectiva exigenţelor Constituţiei, trebuie evaluată prin prisma testului de proporţionalitate dezvoltat de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa (a se vedea Decizia nr. 75 din 26 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 21 aprilie 2015, Decizia nr. 270 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 28 iulie 2014, sau Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013) în condiţiile în care drepturile relative, distinct de aplicarea art. 53 din Constituţie, cunosc limitări implicit admise rezultate atât din evoluţia şi confruntarea acestora în timp (cu privire la caracterul evolutiv al conceptelor constituţionale, a se vedea Decizia nr. 498 din 10 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României. Partea I, nr. 428 din 28 iunie 2012, şi Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 28 aprilie 2015), cât şi din perspectiva titularilor lor.

52. Raportat la cauza de faţă, Curtea constată că, deşi creditorul obligaţiei deţine, în principiu, un bun, în sensul art. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reprezentat de creanţa care face obiectul contractului de credit (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, paragraful 24), intervenţia statului operată prin textele de lege criticate urmăreşte un scop legitim, respectiv protecţia consumatorului prin evitarea punerii acestuia în situaţia de a plăti sume de bani corespunzătoare contractului de credit în condiţiile în care se invocă impreviziunea întemeiată pe art. 969 şi 970 din Codul civil din 1864. Aşadar, scopul legitim urmărit se circumscrie conceptului de protecţie a consumatorului prin înlăturarea pericolului ruinei sale iminente.

53. În continuare, Curtea urmează să analizeze dacă măsura criticată este adecvată, necesară şi dacă respectă un just raport de proporţionalitate între interesele generale şi cele individuale, în acest sens, Curtea reţine că, în mod abstract, suspendarea executării plăţilor este o măsură capabilă să îndeplinească scopul legitim urmărit, neexistând nicio abatere între substanţa acesteia şi finalitatea pe care o are în vedere. Mai mult, măsura reglementată şi finalitatea avută în vedere se află într-un evident raport de consecvenţă logică, drept care se impune concluzia irefragabilă a caracterului său adecvat.

54. De asemenea, Curtea constată că măsura legală criticată este necesară, legiuitorul având deplina competenţă constituţională, în temeiul art. 15 alin. (1), art. 44 alin. (1) şi art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, de a proteja într-un mod efectiv interesele patrimoniale ale cetăţenilor săi, atunci când în paradigma executării contractului - de credit în cazul de faţă - intervine un aspect care ţine de impreviziune. Curtea observă că, din întreg arsenalul de măsuri pe care legiuitorul le avea la îndemână, a apelat la suspendarea temporară a plăţilor rezultate din contractul de credit, măsură ce trebuie calificată ca având un grad de intruziune moderat asupra dreptului de proprietate al creditorului, aspect dedus atât prin natura sa juridică de măsură vremelnică/provizorie, cât şi din posibilitatea creditorului de a-şi vedea executată creanţa întru totul, în măsura în care instanţa judecătorească admite contestaţia formulată. Desigur, astfel cum s-a precizat, această opţiune a legiuitorului nu este cea mai puţin intruzivă, ipoteză în care legiuitorul ar fi trebuit să lase instanţei judecătoreşti competenţa de a decide ea însăşi, eventual, prin procedura ordonanţei preşedinţiale sau suspendarea executării silite, după caz, dacă se impune măsura suspendării în mod temporara plăţii sumelor de bani aferente contractului de credit. Totuşi, Curtea constată că această orientare legislativă a ţinut seama de realităţile socioeconomice existente, aspect cu privire la care legiuitorul are o largă marjă de apreciere, precum şi de particularităţile şi specificul circumstanţelor referitoare la iminenţa începerii sau continuării procedurii de executare silită cu efecte iremediabile asupra consumatorului, respectiv la relaţia profesionist-consumator în care acesta din urmă se află într-o situaţie de inferioritate economică. De aceea, în cazul în care între părţi există o neînţelegere apărută cu privire la existenţa impreviziunii în contracte, legiuitorul, în mod corect, a apreciat ca fiind necesară o suspendare de drept a executării unui asemenea contract, până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive în cauză, care tranşează problema litigioasă dintre părţi.

55. În continuare, Curtea reţine că măsura criticată configurează un just raport de proporţionalitate între interesele generale şi cele particulare, în sensul că pune în balanţă, pe de o parte, protecţia imediată şi nemijlocită a consumatorilor, aşadar, a unei largi sfere de persoane care, deşi situate într-un raport de egalitate juridică, formală cu profesioniştii, totuşi, sub aspectul puterii lor economice, apreciate în mod individual, se află într-o evidentă relaţie de inferioritate, şi, pe de altă parte, interesul profesioniştilor de a-şi vedea executate sumele de bani rezultate din contractele de credit. Intervenind în acest domeniu sensibil, legiuitorul, în marja sa de apreciere, derivată din prevederile art. 61 alin (1) din Constituţie, a reglementat această măsură într-un domeniu limitat (contract de credit) şi în condiţii restrictive (condiţii de admisibilitate în marja impreviziunii), protejând, cu efect imediat şi provizoriu, persoanele expuse acestui risc major intervenit în executarea contractului, risc calificat de Curtea Constituţională ca fiind unul supraadăugat. Ar fi fost contrastant cu însăşi noţiunea de impreviziune ca, pe perioada în care notificarea de dare în plată este depusă, debitorul de bună-credinţă al obligaţiei să fie ţinut să plătească, în continuare, sume nominale de bani care, sub aspectul cuantumului lor, aduc în discuţie impreviziunea, întrucât Curtea, în analiza sa, pleacă de la premisa axiomatică a art. 57 din Constituţie. În aceste condiţii nu este de admis ca o realitate juridică, formală, rezultată din contractul de credit să prevaleze asupra regulilor de echitate şi bună-credinţă care guvernează materia contractelor civile.

56. De asemenea, Curtea reţine că, în condiţiile în care instanţa judecătorească admite contestaţia formulată de profesionist, prestaţiile băneşti datorate în temeiul contractului de credit trebuie executate întocmai, creditorul obligaţiei, în acest caz, având dreptul şi la repararea prejudiciului, în măsura în care instanţa judecătorească a constatat reaua-credinţă a debitorului în exercitarea dreptului său la notificarea prevăzută de art. 5 din Legea nr. 77/2016.

57. În consecinţă, având în vedere cele anterior expuse, Curtea constată că mecanismul procedural reglementat de legiuitor nu pune în discuţie în niciun fel condiţiile de drept substanţial ce trebuie avute în vedere la depunerea notificării, ci stabileşte un echilibru procedural corect între părţile aflate în litigiu, cu respectarea principiului proporţionalităţii ce trebuie să caracterizeze orice măsură etatică în domeniul proprietăţii private.

58. Totodată, Curtea reţine că dispoziţiile Legii nr. 77/2016, în interpretarea obligatorie data acestora prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, permit menţinerea suspendării plăţilor către creditori numai în măsura în care, în cazul fiecărui contract de credit în parte, sunt îndeplinite criterii obiective, respectiv condiţiile existenţei impreviziunii, şi care vor fi evaluate în condiţii de independenţă şi imparţialitate de către instanţele de judecată, în acest fel, creditorii beneficiază de suficiente garanţii că dreptul lor de proprietate nu poate fi atins, în substanţa sa, prin reglementarea, în favoarea debitorilor, a prerogativei prevăzute de art. 5 alin. (1), coroborat cu art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016.

59. Cu referire la criticile prevederilor Legii nr. 77/2016 formulate din perspectiva art. 45 şi art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţie, Curtea a reţinut, de asemenea în Decizia nr. 35 din 19 ianuarie 2017 (paragraful 65), că însuşi textul art. 45 din Constituţie dispune că accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora sunt garantate în condiţiile legii. Or, dispoziţiile criticate din Legea nr. 77/2016 se pot încadra în această categorie - în condiţiile legii -, legiuitorul constituant însuşi acordându-i legiuitorului ordinar prerogativa de a stabili condiţiile exercitării accesului liber al persoanei la o activitate economică, precum şi pe cel al liberei iniţiative. De altfel, Curtea Constituţională a stabilit în Decizia nr. 282 din 8 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 530 din 16 iulie 2014, că „principiul libertăţii economice nu este un drept absolut al persoanei, ci este condiţionat de respectarea limitelor stabilite de lege, limite ce urmăresc asigurarea unei anumite discipline economice ori protejarea unor interese generale, precum şi asigurarea respectării drepturilor şi intereselor legitime ale tuturor.”

60. În plus, prin Decizia nr. 93 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 382 din 22 mai 2017, Curtea a constatat că, reglementând procedura dării în plată, ca expresie a impreviziunii contractuale, legiuitorul, prin art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, a pus la îndemâna debitorului obligaţiei un mecanism procedural specific prin efectul căruia are loc o suspendare de drept a executării plăţilor pe care debitorul le-ar datora în temeiul contractului de credit. Curtea a constatat că un asemenea mecanism procedural nu este de natură să afecteze sau să anuleze dreptul de proprietate privată al creditorului pentru că suspendarea plăţilor este o măsură imediată care este menită să împiedice ruina iminentă a debitorului, înlăturând efectele negative asupra patrimoniului acestuia în condiţiile în care creditorul decide să demareze o procedură judiciară. Este o măsură provizorie prin natura sa, întrucât, în cazul în care este admisă contestaţia creditorului, debitorul obligaţiei va trebui să execute în continuare contractul de credit, plata sumelor de bani aferente perioadei de suspendare urmând a fi reluată. Mai mult, Curtea a reţinut că, în condiţiile în care instanţa judecătorească admite contestaţia formulată de profesionist, prestaţiile băneşti datorate în temeiul contractului de credit trebuie executate întocmai, creditorul obligaţiei, în acest caz, având dreptul şi la repararea prejudiciului în măsura în care instanţa judecătorească a constatat reaua-credinţă a debitorului în exercitarea dreptului său la notificarea prevăzută de art. 5 din Legea nr. 77/2016.

61. Cu privire la criticile formulate în această excepţie de neconstituţionalitate din perspectiva prevederilor art. 53 din Constituţie apreciem că, pentru identitate cu raţiunea avută în vedere de Curte în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, acestea nu au incidenţă în soluţionarea acestora (paragraful 130).

62. În fine, referitor la invocarea art. 148 din Constituţie, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, Curtea a reţinut că, în cauzele deduse judecăţii, prevederile Directivei 2014/17/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 februarie 2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidenţiale şi de modificare a Directivelor 2008/48/CE şi 2013/36/UE şi a Regulamentului (UE) nr. 1.093/2010, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 60 din 28 februarie 2014, nu au legătură cu ipoteza normativă a legii criticate, ele referindu-se la conversia creditelor în valută. Prin urmare, Curtea a constatat că dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 148 nu au incidenţă în cauză (paragraful 129).

63. Prin urmare, Curtea va respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la celelalte dispoziţii din Legea nr. 77/2016.

64. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 5 alin. (3), art. 7 alin. (4) şi art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, şi cu unanimitate de voturi, cu privire la celelalte dispoziţii legale,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza a doua, precum şi a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 alin. (1)-(3) şi alin. (5) şi (6) şi ale art. 8 alin. (1)-(4) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Kredyt Inkaso Investments RO - S.A., în Dosarul nr. 23.930/301/2016 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, de Societatea Kredyt Inkaso Portfolio Investments (Luxemburg) - S.A., în Dosarul nr. 25,147/301/2016 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă, de Societatea Kredyt Inkaso Investments RO - SA, în Dosarul nr. 4,675/279/2016 al Judecătoriei Piatra-Neamţ, de Societatea Kredyt Inkaso Portfolio Investments (Luxemburg) - S.A. prin administrator Societatea Kredyt Inkaso Investments RO - SA, în Dosarul nr. 45.226/299/2016* al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti - Secţia a Ii-a civilă, de Societatea Piraeus Bank Romania - S.A. Bucureşti, în Dosarul nr. 17.905/231/2016 al Judecătoriei Focşani - Secţia civilă, de Societăţile Credit Plus (Gulf) Ltd., Credit Europe Bank N.V. şi Credit Europe Ipotecar IFN - S.A., în Dosarul nr. 3.652/269/2016 al Judecătoriei Olteniţa, precum şi de Societatea Kredyt Inkaso Portfolio Investments (Luxemburg) - S.A., în Dosarul nr. 2.428/245/2017 al Judecătoriei Iaşi - Secţia civilă.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceleaşi părţi în aceleaşi dosare ale aceloraşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 11 teza întâi, raportate la celelalte dispoziţii din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite sunt constituţionale, prin raportare la criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă, Judecătoriei Piatra-Neamţ, Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti - Secţia a II-a civilă, Judecătoriei Focşani - Secţia civilă, Judecătoriei Olteniţa, precum şi Judecătoriei Iaşi - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 23 ianuarie 2018.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent-şef,

Claudia-Margareta Krupenschi

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 378

din 31 mai 2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, în ansamblul său, în special ale art. 3, art. 4 şi art. 5 alin. (3) din acest act normativ

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Ingrid Alina Tudora - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, în ansamblul său, în special cele ale art. 3, art. 4 şi art. 5 alin. (3) din acest act normativ, precum şi a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 77/2016, excepţie ridicată de Societatea Piraeus Bank România - S A. şi, respectiv, de către Daniela Călinescu în Dosarul nr. 15.746/301/2016 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti. Excepţia de neconstituţionalitate face obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 523D/2017.

2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:

4. Prin încheierea din 2 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 15.746/301/2016, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, în integralitatea sa, în special cele ale art. 3, art. 4 şi art. 5 alin. (3) din acest act normativ, precum şi cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 77/2016. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de contestatoarea-creditoare Societatea Piraeus Bank România - S.A. şi, respectiv, de către intimata-debitoare Daniela Călinescu într-o cauză având ca obiect „alte cereri - contestaţie dare în plată”.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea-creditoare Societatea Piraeus Bank România - S.A. apreciază că prevederile criticate din Legea nr. 77/2016 contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 44 alin. (1) şi (2), art. 45, art. 53, art. 135 alin. (2) lit. a) şi celor ale art. 148 referitor la integrarea în Uniunea Europeană, precum şi art. 1 - Protecţia proprietăţii din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aceasta susţine că stingerea datoriilor prin darea în plată, în temeiul Legii nr. 77/2016, cu privire la un contract încheiat anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, reprezintă o încălcare a principiului neretroactivităţii, deoarece, prin contractul de credit, părţile au stabilit obligaţiile reciproce şi modalitatea concretă de executare, una din părţi executându-şi în integralitate obligaţiile esenţiale asumate, sub imperiul legii vechi, având aşteptarea legitimă de a primi contraprestaţia în modalitatea prevăzută de legea de la data contractării şi de dispoziţiile contractului care leagă părţile. Aşa fiind, apreciază că Legea nr. 77/2016 este neconstituţională, în măsura în care s-ar aplica cu privire la contractele de credit încheiate anterior datei intrării sale în vigoare.

6. De asemenea, cu privire la încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 16, 45, 53 şi art. 135 alin. (2) lit. a), arată că aplicarea actului normativ criticat este lăsată la discreţia consumatorului, iar Legea nr. 77/2016 nu reprezintă o necesitate pentru societatea românească actuală. Apreciază că măsura este discriminatorie şi nu este proporţională cu scopul urmărit de legiuitor, astfel încât restrângerea drepturilor băncii nu se impune în maniera adoptată prin Legea nr. 77/2016. Arată totodată că prin acest act normativ se aduce o gravă încălcare dreptului la libertate economică, precum şi libertăţii comerţului, întrucât se intervine în raporturile juridice încheiate de bănci cu consumatorii, afectând esenţial contraprestaţia la care creditorul este îndreptăţit prin încheierea contractelor de credit.

7. Susţine că, prin legiferarea stingerii datoriilor în urma dării în plată prin Legea nr. 77/2016, banca ajunge cel mai adesea, în situaţia în care, prin efectul legii, este, pe de o parte, forţată să primească în proprietate un bun (cu toate consecinţele ce decurg de aici, inclusiv costuri de administrare şi conservare ale unui set numeros de imobile), iar, pe de altă parte, este lipsită de posibilitatea de valorificare a unei părţi din creanţa sa, fără a primi în schimb vreo compensaţie, ceea ce echivalează cu o reală expropriere, fără dreaptă şi prealabilă despăgubire, învederează faptul că legea criticată instituie o măsură de protecţie socială, suportată însă nu de stat - în sarcina căruia incumbă protecţia socială, ci de către un subiect de drept privat, ceea ce este flagrant neconstituţional, din perspectiva art. 44 din Constituţie.

8. În fine, arată că, aşa cum rezultă cu claritate atât din dispoziţiile Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, cât şi din prevederile Deciziei 98/415/CE, statul român ar fi trebuit să obţină un aviz din partea Băncii Centrale Europene cu privire la proiectul legii dării în plată, având în vedere că această normă are o influenţă substanţială asupra stabilităţii instituţiilor şi pieţei financiare. Prin nerespectarea acestei obligaţii, statul român şi-a încălcat obligaţia constituţională prevăzută de art. 148 alin. (2) din Constituţie, de adecvare a dreptului naţional cu dreptul european, având în vedere faptul că Directiva nr. 17/2014, la care se face referire în expunerea de motive a Legii nr. 77/2016, nu se aplică şi contractelor de credit încheiate anterior intrării în vigoare a Directivei, în timp ce Legea nr. 77/2016 se aplică şi contractelor de credit anterioare.

9. Pe de altă parte, autoarea-debitoare Daniela Călinescu apreciază că prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 77/2016 contravin Legii fundamentale prin prisma dispoziţiilor constituţionale ale art. 4 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi. Arată astfel că, raportat la scopul urmărit prin adoptarea Legii nr. 77/2016, introducerea unui plafon la momentul acordării creditului încalcă principiul constituţional al egalităţii în drepturi, instituind o discriminare, deoarece debitorul din contractul de credit, persoană fizică, care nu dispune de mijloacele necesare achitării unui credit în cuantum de 800.000 de euro, nu se deosebeşte cu nimic de debitorul care nu dispune de mijloacele necesare achitării unui credit în cuantum de 250.000 de euro, ambii fiind doar nişte datornici aflaţi în imposibilitatea de a achita creditul contractat către instituţia de credit, instituţia financiară nebancară sau cesionarul creanţei.

10. Consideră că diferenţa de tratament juridic a doi debitori care au contractat sume diferite, unul depăşind plafonul stabilit de lege, celălalt încadrându-se în acel plafon, nu are nicio justificare raţională şi obiectivă, fapt ce are drept consecinţă un tratament disproporţionat şi discriminatoriu între persoane aflate în aceeaşi situaţie. Apreciază că singurul criteriu în raport cu care ar trebui făcută aplicarea Legii nr. 77/2016 este incapacitatea de plată a unui debitor, şi nu cuantumul creditului accesat, ambele categorii de debitori fiind, în egală măsură, afectate de criza financiară şi de existenţa unor impedimente obiective în privinţa restituirii acestuia. Susţine astfel că, în măsura în care se va aprecia că instituirea unui asemenea plafon este constituţională, statui român se va face vinovat de modalitatea de implementare a Directivei 2014/17/UE, întrucât, prin transpunerea acesteia de către statele naţionale, s-a urmărit o protecţie uniformă a tuturor categoriilor de consumatori, nefiind acceptată o discriminare a acestora. Ca atare, pentru ca statul român să asigure o implementare clară, coerentă şi uniformă a prevederilor Directivei 2014/17/UE, se impune eliminarea plafonului de 250.000 euro instituit prin art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 77/2016, aşa cum a fost eliminat şi în cazul Legii conversiei creditelor în franci elveţieni la cursul istoric.

11. Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti nu şi-a exprimat opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate, pronunţându-se numai cu privire la admisibilitatea acesteia.

12. Guvernul a formulat punctul său de vedere, în sensul respingerii criticilor de neconstituţionalitate, ca neîntemeiate, respectiv ca inadmisibile, în acord cu jurisprudenţa instanţei constituţionale, şi anume Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017.

13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost reţinut în dispozitivul încheierii de sesizare, îl constituie prevederile Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, în ansamblul său, în special cele ale art. 3, 4 şi art. 5 alin. (3) din acest act normativ, precum şi prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 77/2016, lege publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 28 aprilie 2016. Având în vedere criticile formulate de autorii excepţiei, Curtea constată că obiectul excepţiei II constituie prevederile Legii nr. 77/2016, în ansamblul său, în special cele ale art. 3, 4 şi art. 5 alin. (3) din acest act normativ, care au următorul conţinut normativ:

- Art. 3: „Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord.

- Art. 4: „(1) Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ următoarele condiţii:

a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială;

b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit;

c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă;

d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.

(2) în situaţia în care executarea obligaţiilor asumate prin contractul de credit a fost garantată cu două sau mai multe bunuri, în vederea aplicării procedurii prevăzute de prezenta lege debitorul va oferi în plată toate bunurile ipotecate în favoarea creditorului”;

- Art. 5 alin. (3): „Prima zi de convocare la notarul public nu poate fi stabilită la un termen mai scurt de 30 de zile libere, perioadă în care se suspendă orice plată către creditor, precum şi orice procedură judiciară sau extrajudiciară demarată de creditor sau de persoane care se subrogă în drepturile acestuia îndreptată împotriva consumatorului sau a bunurilor acestuia.”

16. În opinia autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile criticate din Legea nr. 77/2016 contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii civile, ale art. 4 alin. (2) coroborate cu art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 44 alin. (1) şi alin. (2) privind dreptul de proprietate privată, art. 45 privind libertatea economică, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 135 alin. (2) lit. a) privind libertatea comerţului şi celor ale art. 148 referitor la integrarea în Uniunea Europeană, precum şi prevederilor art. 1 - Protecţia proprietăţii din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, raportat la situaţia de fapt, Curtea reţine că, potrivit actelor depuse la dosar, reiese faptul că între părţi, respectiv creditoarea-contestatoare Societatea Piraeus Bank România - S A. şi debitoarea-intimată Daniela Călinescu, a fost încheiat Contractul de credit nr. 4259RJ1480068341 din 19 august 2014, în valoare de 547.532 euro. Ulterior, tot în anul 2014, au mai fost contractate două credite, de la Unicredit Tiriac Bank şi înţesa San Paolo Bank, unul pentru modernizarea/renovarea unui imobil, în cuantum de 150.000 euro, şi un altul pentru refinanţarea unui împrumut de nevoi personale, în cuantum de 110.000 euro. Ca urmare a cererii creditoarei Societatea Piraeus Bank România - S A , la data de 4 mai 2016, BEJ Ionescu Marian Daniel a început executarea silită în Dosarul nr. 1.005MI/2016 împotriva debitoarei şi a bunurilor acesteia, pentru recuperarea sumelor datorate în temeiul contractului de credit.

18. Analizând criticile de neconstituţionalitate formulate din perspectiva Societăţii Piraeus Bank România - S.A. (din perspectiva calităţii acesteia de creditoare în cauză), Curtea constată că, în ceea ce priveşte o parte din prevederile legale criticate din Legea nr. 77/2016, nu sunt respectate condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, a căror existenţă rezultă din prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor [...]privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei precum şi din prevederile art. 29 alin. (3) din aceeaşi lege, potrivit cărora „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale”. Curtea reţine astfel că prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, s-a constatat că prevederile art. 11 teza întâi, raportate la cele ale art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 77/2016 sunt constituţionale numai în măsura în care instanţa judecătorească are posibilitatea şi obligaţia de a verifica îndeplinirea condiţiilor impreviziunii pentru fiecare contract de credit în parte. Curtea a mai subliniat că, în cazul în care instanţa judecătorească nu ar avea posibilitatea să verifice îndeplinirea condiţiilor impreviziunii, aceste prevederi de lege ar încălca dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 1 alin. (5)- în componenţa sa privind calitatea legii, cele ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi cele ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei. De asemenea, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, precitată, paragraful 122, Curtea a constatat că sintagma „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile” din art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 este neconstituţională.

19. Având în vedere faptul că, în prezentul dosar, sesizarea Curţii Constituţionale a fost realizată ulterior publicării Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016 în Monitorul Oficial al României, Partea I, raportat la art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile” din art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016, precum şi cea a prevederilor art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 alin. (1)-(3) şi alin. (5)-(6) şi art. 8 alin. (1)-(4) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

20. De asemenea, întrucât în cauză contractul de credit a fost încheiat sub imperiul noului Cod civil, respectiv în anul 2014, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 701 din 7 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 25 ianuarie 2018, excepţia de neconstituţionalitate a art. 11 teza întâi raportat la art. 3 teza întâi din Legea nr. 77/2016 urmează să fie respinsă ca neîntemeiată.

21. Prin Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 9 august 2017, paragraful 28, Curtea a statuat că Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 este o decizie interpretativă, aşa încât, atunci când criticile de neconstituţionalitate a unei normei juridice privesc un înţeles sau înţelesuri ale acesteia care se bucură, în continuare, de prezumţia de constituţionalitate şi care nu au fost excluse din cadrul constituţional prin decizia interpretativă, este evident că instanţa constituţională este competentă să analizeze fondul excepţiei de neconstituţionalitate (a se vedea şi Decizia nr. 92 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea J, nr. 651 din 8 august 2017, paragraful 48).

22. Astfel, cu privire la art. 11 teza întâi raportat la art. 5 şi 6 din Legea nr. 77/2016, Curtea a constatat că acesta reglementează procedura de derulare a dării în plată a imobilului ipotecat. Este de observat că art. 3 teza a două a fixat regulile de drept substanţial subsumate principiului impreviziunii în contractele de credit, iar art. 5 şi art. 6 din lege reglementează, în esenţă, procedura de urmat pentru aplicarea regulilor anterior menţionate.

23. Cu privire la constituţionalitatea art. 11 teza întâi raportat la art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, Curtea s-a mai pronunţat, în acest sens fiind Decizia nr. 92 din 28 februarie 2017, paragrafele 50-60, prin care a reţinut că, reglementând procedura dării în plată, ca expresie a impreviziunii contractuale, legiuitorul, prin aceste prevederi din Legea nr. 77/2016, a pus la îndemâna debitorului obligaţiei un mecanism procedural specific, prin efectul căruia are loc o suspendare de drept a executării plăţilor pe care debitorul le-ar datora în temeiul contractului de credit. Este o măsură conexă firească deciziei debitorului de a transmite creditorului dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar. Suspendarea plăţilor aferente contractului de credit intervine ca un accesoriu al deciziei unilaterale a acestuia prin care apreciază că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate inerente procedurii dării în plată, însă, pe perioada suspendării plăţilor, celelalte obligaţii ale debitorului rezultate din acesta se execută în continuare. Curtea a reţinut că suspendarea antemenţionată se aplică atât în situaţia în care creditorul obligaţiei de plată nu formulează contestaţie împotriva notificării transmise, cât şi în situaţia în care acesta din urmă formulează o asemenea contestaţie.

24. Totodată, Curtea a constatat că un asemenea mecanism procedural nu este de natură să afecteze sau să anuleze dreptul de proprietate privată al creditorului, pentru că suspendarea plăţilor este o măsură imediată care este menită să împiedice ruina iminentă a debitorului, înlăturând efectele negative asupra patrimoniului acestuia în condiţiile în care creditorul decide să demareze o procedură judiciară. Este o măsură provizorie prin natura sa, întrucât, în cazul în care este admisă contestaţia creditorului, debitorul obligaţiei va trebui să execute în continuare contractul de credit, plata sumelor de bani aferente perioadei de suspendare urmând a fi reluată. Având în vedere conţinutul normativ al art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, Curtea a constatat că aceste prevederi legale reglementează o intervenţie etatică cu privire la executarea contractelor de credit aflate în curs, iar măsura legală criticată este necesară, legiuitorul având deplina competenţă constituţională, în temeiul art. 15 alin. (1), art. 44 alin. (1) şi art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, de a proteja într-un mod efectiv interesele patrimoniale ale cetăţenilor săi, atunci când în paradigma executării contractului intervine un aspect care ţine de impreviziune. Curtea a constatat, de asemenea, că această orientare legislativă a ţinut seama de realităţile socioeconomice existente, aspect cu privire la care legiuitorul are o largă marjă de apreciere, precum şi de particularităţile şi specificul circumstanţelor referitoare la iminenţa începerii sau continuării procedurii de executare silită cu efecte iremediabile asupra consumatorului, respectiv la relaţia profesionist - consumator, în care acesta din urmă se află într-o situaţie de inferioritate economică. De aceea, în cazul în care între părţi există o neînţelegere apărută cu privire la existenţa impreviziunii în contracte, legiuitorul, în mod corect, a apreciat ca fiind necesară o suspendare de drept a executării unui asemenea contract până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive în cauza care tranşează problema litigioasă dintre părţi.

25. Cu privire la prevederile art. 11 teza întâi raportate la cele ale art. 6 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, Curtea s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, paragrafele 44-49. Cu acel prilej s-a arătat că mecanismul procedural reglementat de legiuitorul ordinar în vederea aplicării art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 are în vedere, ca şi în cazul art. 8 alin. (1) din aceeaşi lege, două etape cu o semnificaţie deosebită în economia acesteia. Astfel, o primă etapă, obligatorie, se subsumează unei negocieri directe între părţi şi priveşte procedura notificării reglementate de art. 5 alin. (1) din lege, părţile putând, ele însele, să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractul de credit, prin darea în plată a imobilului. Această etapă se aplică şi trebuie parcursă indiferent că bunul imobil ipotecat a fost sau nu vândut în cadrul unei proceduri execuţionale la data intrării în vigoare a legii. Cea de-a două etapă, judiciară, facultativă prin natura sa, vizează intervenţia instanţelor judecătoreşti la cererea debitorilor, în vederea aplicării Legii nr. 77/2016, respectiv constatarea stingerii datoriei izvorâte din contractul de credit. Astfel, debitorul obligaţiilor de plată a sumelor de bani în cadrul unui contract de credit trebuie să parcurgă, în mod obligatoriu, prima etapă procedurală, în sensul ajungerii la un consens cu creditorul şi al evitării, pe cât posibil, a intervenţiei în cadrul raporturilor contractuale a instanţei judecătoreşti. Legiuitorul a reglementat acest mecanism procedural în două etape pentru a da posibilitatea încetării contractului, ca rezultat al acordului de voinţă al părţilor, fără intervenţia instanţelor judecătoreşti, apelarea la forţa de constrângere a statului realizându-se, în mod evident, numai atunci când părţile nu ajung la un consens.

26. Prin urmare, a apela direct la instanţa judecătorească, cu nesocotirea primei etape, cea a notificării, echivalează cu caracterul inadmisibil al unei asemenea acţiuni promovate în temeiul art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, instanţele judecătoreşti fiind în drept, în această ipoteză, să respingă ca atare acţiunea debitorului. Acesta a fost şi sensul Deciziei nr. 639 din 27 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 12 ianuarie 2017, în care Curtea Constituţională a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate, pe motiv că însăşi acţiunea principală era inadmisibilă. Prin urmare, indiferent dacă bunul imobil constituit drept garanţie pentru executarea contractului de credit a fost vândut anterior sau ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016, debitorul este obligat, din punct de vedere procedural, să parcurgă mai întâi etapa notificării şi de abia după aceea să solicite concursul instanţelor judecătoreşti pentru constatarea stingerii datoriei.

27. În privinţa bunurilor imobile adjudecate anterior intrării în vigoare a legii, Curtea a constatat că legiuitorul ordinar a recurs la o ficţiune juridică, în sensul că datoriile rezultate din contractul de credit sunt considerate stinse, chiar dacă bunul imobil aferent garanţiei a fost vândut la un preţ mai mic decât valoarea datoriei debitorului către instituţia de credit. Practic, legiuitorul a apreciat, în contextul impreviziunii, că sumele de bani plătite în mod voluntar în executarea contractului, cele obţinute din adjudecarea bunului, indiferent de data la care aceasta a avut loc, precum şi, după caz, sumele rezultate din urmărirea silită a altor bunuri ale debitorului până la data formulării notificării acoperă valoarea datoriilor aferente contractului de credit. O asemenea ficţiune juridică, departe de a fi arbitrară, valorifică un element accesoriu al contractului de credit, ipoteca, definită, în cazul de faţă, ca fiind un drept real asupra unui bun imobil afectat restituirii sumei de bani împrumutate, şi este de natură să asigure echilibrul contractual dintre părţi în limitele riscului inerent unui contract de credit, eliminând din sfera raporturilor dintre debitor şi creditor riscul supraadăugat. Prin urmare, Curtea a constatat că textul criticat nu încalcă art. 44 din Constituţie, în măsura în care acesta este aplicat în condiţiile intervenirii impreviziunii. În caz contrar, s-ar accepta, pe de o parte, ruina debitorului şi îmbogăţirea fără justă cauză a creditorului, contractul de credit nemaiputând constitui temeiul îmbogăţirii acestuia, ci situaţia imprevizibilă intervenită, iar, pe de altă parte, s-ar crea o vădită inegalitate între debitorii care, având în vedere aceeaşi situaţie de impreviziune, au reuşit să reziste acesteia pe un interval temporal mai extins sau mai restrâns. Or, acest criteriu, coroborat cu data intrării în vigoare a legii, este unul artificial şi arbitrar, întrucât impreviziunea trebuie evaluată în exclusivitate în funcţie de echilibrul contractual dintre părţi, fiind aşadar o chestiune ce ţine de dezechilibrarea prestaţiilor la care acestea s-au obligat datorită unui element exterior conduitei lor a cărui amploare nu putea fi prevăzută. Aşadar, stingerea datoriei prin darea în plată a imobilului ipotecat reprezintă o ficţiune juridică aplicabilă tuturor procedurilor de executare silită începute anterior sau ulterior intrării în vigoare a legii, indiferent că bunul aferent garanţiei a fost vândut în cadrul acestei proceduri anterior/ulterior intrării în vigoare a legii, singura condiţie impusă de legiuitor fiind ca acestea să fie în curs la data depunerii notificării. Aşa fiind, ca urmare a stingerii datoriilor prin darea în plată a bunului în condiţiile legii criticate, executarea contractului încetează. Având în vedere cele de mai sus, Curtea a constatat că soluţia legislativă de stingere a datoriilor izvorâte din contractele de credit, indiferent de data la care a fost vândut bunul imobil ipotecat prin licitaţie publică sau printr-un alt mod agreat de creditor, nu încalcă dreptul de proprietate privată al creditorului, consacrat de art. 44 din Constituţie.

28. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate formulate din perspectiva autoarei-debitoare Daniela Călinescu, Curtea observă că aceasta susţine faptul că, având în vedere scopul urmărit prin adoptarea Legii nr. 77/2016, introducerea unui plafon cu privire la cuantumul sumei împrumutate aduce atingere principiului constituţional al egalităţii în drepturi. În acest context, prin Decizia nr. 20 din 18 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325 din 13 aprilie 2018, Curtea a reţinut că, indiferent de momentul la care a fost încheiat un contract de credit, sub imperiul reglementării vechiului Cod civil sau al celei din actualul Cod civil, şi independent de incidenţa Legii nr. 77/2016 (sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 4 din lege), instanţa judecătorească care, în condiţiile legii, este independentă în aprecierea sa, va putea face aplicarea teoriei impreviziunii. Aşadar, în lipsa acordului părţilor şi în temeiul art. 969 şi art. 970 din Codul civil din 1864, respectiv al art. 1.271 din actualul Cod civil, instanţa judecătorească va pronunţa o hotărâre prin care va dispune fie păstrarea contractului de credit în forma agreată de părţi la data semnării sale, fie adaptarea contractului în forma pe care instanţa o decide, fie încetarea sa.

29. De asemenea, Curtea a apreciat ca fiind neîntemeiată critica potrivit căreia s-ar crea un privilegiu persoanelor care cad sub incidenţa art. 4 şi, implicit, a prevederilor Legii nr. 77/2016, întrucât orice debitor al unui contract de credit, indiferent de valoarea contractului sau de scopul în care a angajat creditul, are deschisă calea unei acţiuni în justiţie, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun în materie, respectiv pe dispoziţiile referitoare la teoria impreviziunii din codurile civile. Curtea a mai reţinut că acei consumatori care au împrumutat sume al căror cuantum, la momentul acordării, nu depăşeşte echivalentul în lei a 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit, se pot prevala de remediile judiciare instituite de legea specială, respectiv Legea nr. 77/2016. În schimb, acele persoane care au împrumutat sume al căror cuantum, la momentul acordării, depăşeşte echivalentul în lei a 250.000 euro se pot prevala de remediile judiciare instituite de dreptul comun, respectiv prevederile art. 969 şi art. 970 din Codul civil din 1864 ori, după caz, cele ale art. 1.271 din actualul Cod civil.

30. Aşa fiind, Curtea a constatat că protecţia specială oferită unei categorii de persoane, prin instituirea unui prag maxim al sumei efectiv împrumutate, nu reprezintă o discriminare, în sensul art. 16 din Constituţie, a persoanelor care au împrumutat sume al căror cuantum depăşeşte 250.000 euro, atâta vreme cât acestea pot recurge la mijloacele puse la dispoziţie de dreptul comun în vederea remedierii problemei impreviziunii cu care se confruntă şi acea categorie de consumatori în mod special protejată de către legiuitorul ordinar.

31. Întrucât nu au intervenit elemente noi care să justifice reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, soluţia şi considerentele care au fundamentat-o îşi menţin valabilitatea şi în prezentele cauze.

32, Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, în ceea ce priveşte art. 11 teza întâi, raportat la art. 5 alin. (3), art. 7 alin. (4) şi art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, şi cu unanimitate de voturi, referitor la celelalte prevederi ale acestui act normativ,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 alin. (1)-(3) şi alin. (5)-(6) şi ale art. 8 alin. (1)-(4), precum şi excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza a două şi a sintagmei „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile” cuprinsă în art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Piraeus Bank România - S.A. şi, respectiv, de către Daniela Călinescu în Dosarul nr. 15.746/301/2016 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti

2. Respinge, ca neîntemeiata, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceleaşi părţi în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe judecătoreşti şi constată că prevederile art. 11 teza întâi raportate la celelalte prevederi din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din 31 mai 2018.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Ingrid Alina Tudora

 

DECIZII ALE PRIM-MINISTRULUI

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

privind aplicarea mobilităţii pentru doamna Iulia Cîrcei din funcţia publică de secretar general al Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă în funcţia publică de inspector guvernamental în cadrul Secretariatului General al Guvernului

 

Având în vedere prevederile art. 27 alin. (1) lit. a), art. 30 lit. a) şi art. 33 alin. (1) lit. d) din Hotărârea Guvernului nr. 341/2007 privind intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici, managementul carierei şi mobilitatea înalţilor funcţionari publici, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi Adresa Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale nr. 4.466/BGD din 28 august 2018, înregistrată la Cabinetul prim-ministrului cu nr. 5/4.881 din 29 august 2018,

în temeiul art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare, al art. 19 alin. (1) lit. b) şi art. 87 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - Începând cu data intrării în vigoare a prezentei decizii, doamnei Iulia Cîrcei i se aplică mobilitatea din funcţia publică de secretar general al Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă în funcţia publică de inspector guvernamental în cadrul Secretariatului General al Guvernului.

 

PRIM-MINISTRU

VASILICA-VIORICA DĂNCILĂ

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Ioana-Andreea Lambru

 

Bucureşti, 5 septembrie 2018.

Nr. 255.

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

privind exercitarea, cu caracter temporar, prin detaşare, a funcţiei publice vacante de secretar general al Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă de către domnul Marcel-Dumitru Miclău

 

Având în vedere propunerea formulată de Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă prin Adresa nr. 4.466/BGD din 28 august 2018, înregistrată la Cabinetul prim-ministrului cu nr. 5/4.881 din 29 august 2018 şi Adresa Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici nr. 45.536/2018,

în temeiul art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare, al art. 19 alin. (1) lit. b), al art. 89 alin. (2^) şi al art. 92 alin. (11) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - Începând cu data intrării în vigoare a prezentei decizii, domnul Marcel-Dumitru Miclău exercită, cu caracter temporar, prin detaşare, funcţia publică vacantă de secretar general al Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă, pentru o perioadă de maximum 6 luni.

 

PRIM-MINISTRU

VASILICA-VIORICA DĂNCILĂ

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Ioana-Andreea Lambru

 

Bucureşti, 5 septembrie 2018.

Nr. 256.

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

pentru eliberarea, la cerere, a doamnei Corina Silvia Pop din funcţia de secretar de stat la Ministerul Sănătăţii

 

Având în vedere cererea doamnei Corina Silvia Pop, înregistrată la Cabinetul prim-ministrului cu nr. 5/4.956 din 4 septembrie 2018,

în temeiul art. 15 lit. d) şi al art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - Începând cu data de 1 octombrie 2018, doamna Corina Silvia Pop se eliberează, la cerere, din funcţia de secretar de stat la Ministerul Sănătăţii.

 

PRIM-MINISTRU

VASILICA-VIORICA DĂNCILĂ

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Ioana-Andreea Lambru

 

Bucureşti, 5 septembrie 2018.

Nr. 257.